135. Gherga şi Grecii

Meandros
Unii cercetători au conectat ultimul val Kurgan - intrat în Balcani din N Dunării - cu apariţia în istorie, la începutul mileniului II î.C., a strămoşilor Elenilor / Grecilor (sincron cu ivirea patriarhului Avram - strămoşul Arabilor şi Evreilor - în Orientul Apropiat / Mijlociu); însă Aheii - principalii strămoşi ai Elenilor - au apărut în S Balcanic = Peloponez după câteva secole (la mijlocul mileniului II î.C.), sosiţi din S, anume din Egipt, atrași în Balcani de Civilizația Miceniană dezvoltată odată cu dominația Hyksosă care a fost în Egipt: numeroase dovezi probează venirea Aheilor din Egipt, împreună cu numeroasele legături dintre Libia şi Egipt cu S Balcanic în Epoca Bronzului iar primii Greci din lume au apărut în V Anatolic după încheierea Epocii Bronzului - anume, în Epoca Fierului - ca urmași Ghergani (la fel ca predecesorii Kurgani / strămoșii lor direcți). În prezent, “leagănul” vechilor Greci (coasta Vest Anatoliană) aparține republicii Turcia; iar azi, în S Balcanic, în Ellas” / Elada - adică în republica Elenă - limba oficială e noua Greacă (la fel ca în republica Cipriotă, din răsăritul Mediteran): vechii Eleni / urmașii Aheilor emigrați din Egipt - prin urmaşi - au ajuns în limbaj de fapt ecouri” ai vechilor Greci / urmașii Troianilor şi Carianilor din V Anatoliei. Este de observat că Grecii au apărut în Anatolia, nu în Balcani; Greaca s-a ivit la fel, vorbită întâi în V Anatoliei iar nu în S Balcanic, unde erau Elenii vechi: leagănul Grec a fost Anatolic, nu Balcanic (poate părea paradoxal, însă în Balcani, ultimii Grecizaţi au fost vechii Eleni). De exemplu, lingvistul Suedez Georg Stiernhelm 1598-1672 a afirmat: “Se dovedeşte că limba Greacă a fost aceeaşi cu cea a vechilor Geţi; literele acelei limbi au fost luate de la Geţi”; acelaşi lucru a fost susţinut şi de savantul Suedez Olaus Rudbeck 1630-1702, în Atlantica”. Se poate observa că dinaintea existenţei Grecilor, în mileniul II î.C., Geţii se aflau în Anatolia iar acolo se îndeletniceau cu scrisul (după cum a fost explicit atestat și pe prima dintre Tăblițele de la Sinaia”): scrisul printre Geții Dunăreni - care în majoritate îl evitau, pentru a nu deranja divinul - a provenit de la Geții Anatolieni (aceiași care probabil au facilitat și apariția alfabetului Grec). Anticul Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică” 3:67 a scris: “se spune că atunci când Cadmos aduse din Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba Greacă, dând fiecăreia numele și forma sa. Aceste litere au fost numite, cu o denumire generală, Feniciene, căci din Fenicia au fost aduse; ar mai fi avut și denumirea specială de Pelasge”. Dr. Theofil Simenschy 1892-1968 de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi a explicat: “Cuceririle indoeuropene n-au nimicit populaţiile pe care le-au supus. Mai mult: un popor rezultat din amestecul dintre colonişti şi băştinaşi, care vorbeau la început limbi deosebite şi care au ajuns să vorbească o singură limbă, poate deveni la rândul său cuceritor şi colonizator. Prin urmare, limba este independentă de rasă; există limbi neolatine (de exemplu în fostele imperii francez, portughez, spaniol, ş.a.) dar nu popoare neolatine, există limbi indoeuropene dar nu popoare indoeuropene”. (Limbile neo-Latine - adică Românice - sunt Indo-Europene iar limbile Indo-Europene şi-au avut rădăcinile şi în spaţiul Român: limbile Românice n-au fost Latine, ci Latina a fost limbă Românică); în vechea Greacă s-a practicat echivalarea “R”/“L”, astfel ajungându-se la “milo” pentru “măr”, “meli” pentru “miere”, etc. Gherga în Europa a fost în legături - enumerând alfabetic - cu Gali, Germani, Geţi, Goţi, Greci, etc. (un exemplu de ajutor este “Dicţionarul clasicismului” din 1860 de Britanicul William Smith); numele Gherga exista dinaintea Războiului Troian iar înaintea acelui mare conflict nu existau şi denumirile populaţiilor enumerate - între care şi cea Greacă - apărute după Războiul Troian, datorită diasporei cauzată de acela: după Războiul Troian, Aheii au fost ştiuţi ca Eleni - adică “Oamenii Elenei” - iar ulterior Romanii i-au denumit Greci atât pe Anatolienii costieri, cât şi pe unii Traci Sudici (printre care erau mulţi Gherga şi descendenţi Gherga), împreună cu vecinii Eleni din Sudul lor. În mod corect, Grecii au fost Anatolienii vorbind Greaca iar Elenii au fost Balcanicii vorbind aceeaşi limbă (pe care ulteriorii Romani i-au denumit global Greci, la fel ca pe Ciprioți, pe coloniştii din S Peninsulei Apenine, ș.a). După Războiul Troian, Elenii vechi populau îndeosebi Sudul Peninsulei Balcanice, în Nordul lor - îndeosebi în Insulele Egeii - şi în Vestul Peninsulei Anatoliene fiind Grecii (delimitări geografice ca între vechii Eleni şi vechii Greci mai târziu au fost ale Vlahilor din S Dunării de Românii din N Dunării, împărţirea Nemţilor în Austriecii din S şi Germanii din N, ş.a). Pe harta următoare, vechii Eleni sunt cu galben iar vechii Greci (în general, amestecaţi cu Cariani, Troiani, Traci, Macedoni vechi şi Iliri) sunt cu portocaliu:
Distincția dintre Greci și Eleni a fost de pildă explicit realizată în Enciclopedia religiilor” din 1987 de Dr. Ioan Petru Culianu, care în materialul “Ascensiune” a tratat separat mai întâi “religiile grecești” iar apoi “religiile elenistice”. Aheii în Epoca Bronzului şi respectiv urmaşii Eleni în Epoca Fierului erau numai la Sud de Muntele Olimp, cel mai înalt din Țară (Nordul Macedonean - unde acum cel mai mare oraş al Țării după capitală e Tesalonic / Salonic - fiind o zonă ce din 1913 face parte din actualul stat Elen). Anatolianul Homer - în cartea a doua a Iliadei” - a fost cel mai vechi Grec care a scris despre atacul Aheilor / strămoşilor Elenilor vechi asupra Troiei, menţionând şi că în Războiul Troian din secolul XIII î.C. Pelasgii au fost de partea Troiei; apoi, Anatolianul Hesiod / alt Grec, a precizat că Graecus - fiul lui Zeus şi al Pandorei - a fost etnonimul Grecilor iar etnonimul Elenilor ar fi fost Elen, fiul lui Deucalion / “Deu-Calion”, băiatul lui Prometeu / Gadeir (frate cu Atlas): unchiul Pandorei. Pe linie feminină, Aheii - care s-au coalizat pentru recuperarea reginei Elena a Spartei de la Troieni - au fost ca atare “Oamenii Elenei”: în Vechea Lume, toate denumirile aveau un înțeles (nu erau abstracte, adică nu erau numai nume fără nici o însemnătate). Poetul Spartan Alcman în secolul VII î.C. a scris că mamele Elenilor erau Graekhes (adică Grecoaice, respectiv erau femeile Grecilor); Romanii, tot în acelaşi secol VII î.C., au denumit ca “Greci” pe locuitorii Cume / Cumae (colonia înfiinţată de Gherghiţi Vest Anatolieni în Peninsula Apenină / Italică cu mult înaintea existenţei Romei). În secolul IV î.C., filozoful Platon a scris în “Dialogul Timaios” că Atena a fost colonizată de metropola Sais din Delta Nilului iar în secolul I î.C., Diodor Sicul în volumul 1 din “Biblioteca istorică” a mai prezentat unele legături între Hemi / Egipt şi Peninsula Hemos / Balcanică: “Spun Egiptenii că înaintaşii lor au trimis numeroase colonii prin multe ţinuturi ale lumii, ceea ce ar dovedi întinsa putere a regilor şi numărul mare de oameni din ţara lor. Mai spun Egiptenii că şi Danaos a plecat din ţara Egiptului, ducând o colonie pe care a statornicit-o în Elada; a fost Argosul - zice-se - cea mai veche cetate a Elenilor. Şi neamul Colchilor din Pont şi Evreii - între Arabia şi Siria - sunt tot urmaşii unor colonişti veniţi din Egipt. Iată din care pricină, la aceste neamuri, există demult obiceiul, ce se trage din Egipt, ca băieţilor la naştere să li se facă tăierea împrejur. Potrivit tradiţiei Egiptenilor, înşişi atenienii sunt coborâtorii unei colonii pornite din oraşul Egiptean Sais. Ei încearcă, prin aceasta, să-şi dovedească înrudirea cu atenienii, care - spun ei - sunt, dintre toţi Elenii, singurii care-i zic cetăţii asty’, denumire împrumutată de la oraşul Asty din Egipt. Atenienii au avut generali de obârşie Egipteană. Aşa bunăoară Peteus, tatăl lui Menestheus, care fusese unul dintre cei ce luaseră parte la expediţia împotriva Troiei, fiind el, fără doar şi poate, de neam din Egipt şi abia mai târziu dobândind cetăţenia ateniană, pentru ca - în sfârşit - să ajungă regele Atenei. Cât despre Egipteanul Cecrops, acesta se bucură de o îndoită fire. Şi acestui fapt atenienii, în ciuda strădaniei lor, nu i-au putut da vreodată de rost şi n-au putut afla nici care îi era temeiul. Este neîndoielnic pentru oricine că el, luând parte la viaţa cetăţenească a 2 state, unul Elen şi celălalt Barbar, avea 2 firi: jumătate animal şi jumătate om. Mai susţin Egiptenii că Erechtheus era Egiptean de obârşie şi ajunse, mai apoi, rege al Atenei. Dovezile pe care ei le aduc sunt următoarele: după cum recunoaşte toată lumea, o secetă mare bântuia aproape tot pământul locuit, cu excepţia Egiptului, fiindcă ţinutul fusese ocrotit prin însăşi aşezarea lui. Dar seceta de care vorbim nimicise un mare număr de oameni şi foarte multe roade ale pământului. Atunci Erechtheus - datorită legăturilor de sânge care-l legau cu Egiptul - aduse de acolo la Atena foarte mult grâu, astfel încât locuitorii cetăţii îl făcură rege, ca răsplată pentru binele ce-l făptuise. Odată ajuns cârmuitor, Erechthues a introdus în Eleusis riturile de iniţiere ale Demetrei şi a statornicit acolo misteriile, înpământenind astfel datini ce le împrumutase din Egipt. Obiceiurile privitoare la jertfe şi la vechile ritualuri legate de zeiţă sunt aceleaşi şi la atenieni şi la Egipteni. Tagma Eumolpizilor atenienii au statornicit-o după modelul preoţilor din Egipt. Ceryces - crainicii cu torţe care conduceau iniţierile de la Eleusis - se trag din tagma pastoforilor Egipteni (preoţii care purtau la procesiuni mici iconiţe ale zeilor). În sfârşit, doar atenienii - dintre toţi Elenii - sunt cei care jură pe Isis iar înfăţişarea şi obiceiurile lor seamănă foarte mult cu acelea ale Egiptenilor. Egiptenii mai aduc şi multe alte dovezi de felul acesta, străduindu-se a ne încredinţa - socotim că o fac mai mult din ambiţie decât din iubire de adevăr - cum că Atena este o colonie întemeiată de ei. Şi ei îşi fac o fală din marele renume al cetăţii”. Este de consemnat că în secolul II î.C. istoricul Elen Polibiu a observat că “poporul Atenei a fost totdeauna asemenea unei corăbii fără conducător” iar în secolul IV Goţii conduşi de regele creştin Alaric - născut în Delta Dunării, pe braţul Sf. Gheorghe - după ce au trecut prin Defileul de la Termopile (Trecătoarea “Termo-pile” însemnând “Izvoarele Calde”) au distrus Sanctuarul de la Eleusis. Fondatorul Misteriilor în Eleusis a fost Keryx / Ceryx, fiul lui Hermes; împreună cu prinţesa Kekropă Pandrosa - însemnând “Înrouata” - a întemeiat clanul Kerykes (al înalţilor preoţi vestitori): ca şi înaintaşul Hermes, aceia erau mesageri religioşi dar chiar şi mesageri politici ori mesageri militari în timp de război, proclamau Adunările, citau persoanele, pronunţau legile, formulau rugăciunile de recitat, etc. (iată aşadar că apropierea de Gherganul Hermes a fost - prin urmaşii Keryke - deopotrivă funcţională şi onomastică, pe de altă parte Biblia / Vechiul Testament în Canaan notându-l pe “Gherghe-seu” = Sf. Gherghe ca nepotul lui Ham / Hermes). Filozoful Aristotel în secolul IV î.C. a arătat în prima carte din “Meteorologica” că numele Γραικοί Graicoi era utilizat din vechime de Iliri pentru Dorianii / lăncierii Traci din Epir - care vorbeau în “Grai” - şi a egalat denumirea Elenă cu cea Greacă, în sensul că acolo “acum sunt Eleni aceia care înainte erau numiţi Graeci”; spre exemplu, conform Enciclopediei Britanice”, celebrele surori Ghergane / Gorgone erau numite Grae, termen vecin cu Graioi - rădăcina ce a furnizat numele Grecilor şi a Greciei. Istoricul Francez Pierre Leveque 1921-2004 (profesor universitar) a schiţat în “Aventura Greacă” mişcarea Doriană declanşată după Războiul Troian, cu plecare din Bazinul Dunării / mai ales din Banat şi din curbura Carpaţilor, grosul Dorianilor fiind din Regatul Heraclid cu capitala Gherghina / azi Galaţi, o parte însemnată a Dorianilor ajungând la un secol după Războiul Troian în Caria şi în Insulele Kos, Rodos, etc. - acolo formând un Hexapolis Doric = Δωρική Ἑξάπολις - de unde apoi, în cursul mileniului I î.C., s-au întors în fostul Regat al Heraclizilor ce a avut capitala la Gherghina / cotul Dunării, sub forma coloniştilor Cariani / Greci în Dobrogea:
Carianii, Troianii şi Heraclizii / Dorianii (adică Tracii Nordici) formau nu doar populaţii învecinate, ci şi aliate, cu multe înrudiri între ele. Deplasarea Dorianilor din Regatul Heraclizilor al Epocii Bronzului cu capitala la Gherghina / acum Galaţi spre Sudul Balcanic imediat după Războiul Troian (erau aliaţii Troianilor şi au năvălit peste foştii Ahei - adică peste vechii Eleni - provocându-le “era întunecată” a Epocii Fierului, primele ţinte fiind Sparta şi Atena, aliate în Războiul Troian, apoi rivale între ele) a dus la instalarea lor în SV Anatoliei, unde cu denumirea “Doris” - aşa cum au notat vechii istorici Herodot din Peninsula Anatolică, Tucidide din Peninsula Balcanică, Pliniu din Peninsula Apeninică, ş.a. - au fost organizaţi de la sfârşitul secolului XII î.C. până în secolul VI î.C. / când deja Sanctuarul Gherga din Caria era durat în piatră de un secol; de plecarea lor la sfârşitul secolului XIII î.C. din Bazinul Dunării inferioare au prins de veste Chimerii / Cimerianii din Nordul Pontului şi Geto-Dacii din Sudul Pontului, care s-au grăbit spre apus, să preia conducerea tărâmurilor din Vestul Pontic. Cooperarea dintre Vestul Anatolic şi Vestul Pontic dăinuia din Epoca Pietrei (Gherga fiind atestat în spaţiul Român de pildă în neolitic odată cu Kurganii / Gurganii iar anterior - în paleolitic - coborând direct din Marea Zeiţă Mamă Ghirghe); în Epoca Bronzului, capitala Gherghina a Regatului Heraclizilor din Bazinul Dunării inferioare îşi avea numele de la Dinastia Tracă regală (aşa după cum era cutuma vremurilor, ca onomastica aşezărilor să aparţină întemeietorilor / conducătorilor, ceea ce însemna că liderii erau Ghergani, ramură a Dinastiei Troiană regală): faptul că din cauza Războiului Troian familia regală din Gherghina / capitala Regatului Heraclid şi-a condus spre miazăzi supuşii (care au mai rămas după marea migraţie spre apus pricinuită de vânarea hoţilor Cergii / Lânii de Aur), inclusiv în V Anatoliei - ajungând tocmai în Caria = Ţara Gherghiţilor - a confirmat străvechile legături dintre cele 2 zone, Asiatică şi Europeană. Îndată ce au auzit de căderea Troiei (apărată cu mare succes timp de un deceniu de către Fortăreaţa Gherghi / Gergis, însă învinsă prin şiretul dar al Calului Troian), Heraclizii / Dorianii din Regatul Dunărean cu capitala la Gherghina - rude şi aliaţi Ghergani cu învinșii Ghergari din Regatul Anatolian - s-au năpustit furioşi spre Sudul Balcanic, ţintind cetăţile Sparta şi Atena / principala zonă de provenienţă a agresorilor iar pe ape au dat naştere “Oamenilor Mării”, adică vestiţilor piraţi Gherga ai Epocii Fierului, eră istorică pe care au generat-o în premieră mondială. Colonizarea care a urmat din Vestul Anatolic în Vestul Pontic desigur că a avut printre cei din frunte mai ales aristocraţi aparţinând preoţimii regale a Sanctuarului Gherga, care mutaţi din Caria în Bazinul Dunării inferioare (începând cu regiunea Dobrogei) au ajuns acolo membri ai Dinastiei Zurazis - după cum a fost numită de către localnicii Gheti / Geţi - din care în Antichitate a făcut parte şi Decebal / ultimul rege al Daciei; lingviştii au analizat echivalenţele dintre formele Daco-Getă şi Greacă pentru numele clanului stăpânitor Zuraz / Gurag = Derzi / Đerđa, respectiv Gherga (AgaTârşii - populaţie Iraniană - zicându-i S/Parga). Nici geneza Nordică Greacă / în legătură cu Traco-Geţii, nici geneza Sudică Elenă / în legătură cu Egiptenii, nu s-au bucurat de atenţia populară mai lărgită decât cea de la nivelul specialiştilor: adevărurile nu-s totdeauna atrăgătoare. În Epoca Fierului, în Vestul Anatolic - între Troia şi Caria - s-au format Grecii: ei au apărut în apusul Asiei Mici, nu în Europa; leagănul Grec a fost Anatolic, leagănul Elen a fost Balcanic. În Epoca Fierului, apariţia Grecilor pentru întâia dată în spaţiul Vest Anatolic a fost sincronă cu apariţia Geto-Dacilor pentru întâia dată în spaţiul Vest Pontic (ambele populaţii s-au şi determinat reciproc). În Antichitate şi Elenii vechi - din Sudul Balcanic - au fost botezaţi de către Romani drept Greci, la un loc cu învecinaţii Traci Sudici şi cu Anatolienii de pe ţărmurile marii Peninsule răsăriteană vecină celei Balcanice (în Latină, substantivul şi adjectivul Graiugena şi Graius erau pentru Grec şi Grecesc); în Evul Mediu, în timpul Imperiului Bizantin, aceiaşi s-au numit Romaioi. De altfel, analizele genetice au indicat că Macedonii erau înrudiţi cu Frigienii - sosiţi în Anatolia din Caucaz - spre deosebire de vechii Eleni, care erau mai apropiaţi de Egipteni; e de ştiut şi că străvechiul mecanism al păstoritului în Macedonia era vara în înaltele masive apusene Galicia, Gramos, etc. şi iernatul în şesul Sărunei / Salonicului ori chiar în Frigia / Anatolia. Istoricul Grec Arrianus Xenophon din Nicomedia / Izmit, în fragmentul 13 din “Bithynica” = “Istoria Bitiniei” / Vitiniei, a scris despre nimfa Tracia / Trake, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare şi născocitoare de melodii, numele ei - identificată de vechii Greci cu Frigiana Cybela - fiind purtat de ţinuturile Tracilor, cunoscute iniţial sub denumirea de Perke”; fiul ei s-a numit Perkos şi a fost venerat până în timpul Romanilor drept Cavalerul Trac”: despre Cavalerii Traci” e de remarcat că li se ziceau eroi Traci”, prin “eroi” înţelegându-se “călăreţi” (care utilizau caii din gherghelii herghelii și care erau ştiuţi cândva ca Ghergari, favoriţii Amazoanelor).
Gorgona
Etnonimul Graikos / adică Greci are aceiaşi etimologie ca Thraikios / vechiul nume pentru Troiani şi Traci. Greaca este cea mai veche limbă Indo-Europeană vorbită până în prezent în Europa, fiind inspirată şi din Pelasga vorbită în Troia şi Tracia, după cum de pildă au scris deopotrivă atât Herodot Karka din Anatolia, cât şi Platon din Balcani (în acele timpuri, ale mileniului I î.C., după cea din Hindia / India, cea mai mare populaţie din lume era grupată în Anatolia şi Balcani); vechii Gherga au fost Pelasgi şi apoi Greci vechiÎn secolul V î.C., istoricul Carian Herodot 1:57 a scris că neamurile Pelasg şi Elen erau diferite: “Pelasgii au folosit o limbă Barbară. În ce priveşte neamul Elenilor, aceia de la început s-au folosit de o limbă diferită de a neamului Pelasg. Pelasgii erau alt neam”; şi istoricul Olandez Paul Beekes a scris: “Este clar că Pelasgii n-au fost Indo-Europeni, ei fiind întâlniţi de Eleni şi atunci când Elenii au intrat în Tesalia” (dinspre S Balcanic). În secolul I, pedagogul Roman Fabius Quintilian a explicat că “vorbirea Barbară se caracteriza prin adăugarea la cuvinte (sau lăsarea afară) de silabe ori litere, prin schimbarea / înlocuirea unor litere cu altele sau prin păstrarea lor dar strămutate de la loc” (Aşadar, permutările se practicau atât în vorbirea Greacă, cât şi în cea Barbară: cine caută în vechile scrieri aceeaşi înşiruire de vocale şi consoane pentru acelaşi nume se află în eroare, fluctuaţii înregistrându-se în timp chiar în cadrul aceluiaşi Grai). Numele limbii, al vorbitorilor şi al etnicilor, se armonizează cu structura GRK de la precursorul Gherga - de la care a început colonizarea Greacă efectivă - iar alfabetul e sinonim cu cel Fenician, fiind primul care a introdus vocalele, prima scriere fiind a operelor lui Homer (din Anatoliana Cume a Gherghinilor / Gherghiţilor, artist care a fost bilingv, ştiind limba Pelasgă / din care a provenit proto-Greaca, ce a născut 2 limbi, anume vechea Greacă şi Latina); în secolul I î.C., istoricul Dionisie din Halicarnos / Caria a scris (1:90): “Limba de care se folosesc Romanii nu e nici cu totul Barbară dar nici Grecească, ci este o amestecătură din amândouă acestea, însă partea cea mai mare este din idioma Eolilor, singurul dezavantaj pe care l-au întâmpinat din acest amestec fiind că nu-şi pronunţă potrivit toate sunetele” (Eolia - având pe mare semnificativele Insule Pelasge Lemnos / dominată de pădurarii tari ca lemnul conduși de Karki-noi şi Lesbos / dominată de urmașele Amazoanelor - era regiunea Sudică vecină Troiei, dintre Podgoria Gherghiţilor şi portul Cume al Gherghinilor). Aşadar, Latina apărută odată cu republica Romei şi-a avut sursa pe coasta Egeii: cei dintre V Anatoliei şi V Pontic / Dobrogea migraţi spre apus din cauza invaziei Perşilor au ajuns până în centrul Peninsulei Apenine (unde au oprit regalitatea Etruscă). Metamorfozele cele mai nuanţate au putut apare din gutural pentru unele nume după introducerea vocalelor în mileniul I î.C., astfel încât să poată fi variaţii KRiTi-GRiKi-GHirGHi ori KRâTa-GRâKa-GâRGa, etc. pentru şablonul foarte distinct CReTa-GReCia-GheRGa (exemplul derivă din faptul ştiut că la începuturi Aheii / strămoşii Elenilor - emigraţi în Peloponez la sfârşitul dominaţiei Hicsoşilor din N Egiptului, unde s-au şi înrudit cu Evreii vechi - s-au inspirat în decorări din frescele Cretane; e de ştiut că eponimul Peloponezului provenea de la prinţul Pelops, fiul Dionei / Dodonei şi a regelui Tantal din Bazinul Meandrului, care a cucerit S Peninsulei Balcanice înaintea Războiului Troian, în amintirea lui - sub patronajul şi în cinstea Ghergarului Zeus - din mileniul I î.C. desfăşurându-se Jocurile Olimpice / Olimpiadele, iniţiate printr-un cros între fraţii lui Herakles de pe Muntele Anatolian Ida, simbolizaţi pe degetele mâinii astfel: Herakles degetul mare, Aeonius - arătătorul, Epimedes - degetul mijlociu, Jasius - inelarul şi Idas - degetul mic). Grecul Pausania 3:13 - Carian de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - a indicat că “Elenii aveau vechiul obicei al schimbării locului literei R”, ceea ce interesează în sensul explicării translaţiilor din Gherg în Grec, din Ghergar în Grigore, ş.a.m.d.: denumirea de Grec provine din Gherga, căci Gherghiţii au precedat Grecii. Gherghiţii din Troia au fost printre precursorii celor din actualele state vecine Grecia şi Turcia (acum, aşa după cum - ca rezonanţă onomastică - Turc reproduce “Gurg”, Grec reproduce “Gherg”): Grecii mileniului I î.C. au fost precedaţi de Gherghiţi - care descindeau din Ghergari - iar de la Troia la Turcia a fost un parcurs milenar, în prezent regiunea Troiei fiind în Turcia, străvechiul antagonism dintre cele 2 maluri ale Mării Egee (apusean şi răsăritean, ocupate de cele 2 Țări), încă existând. Principalele oraşe ale spaţiului Grec n-au fost în Peninsula Balcanică, ci în V Peninsulei Anatoliene: Troia, Milet şi Efes (fiecare mai mare la vremea sa decât Atena / cronologic, după căderea metropolei Troiei, cel mai mare oraş din Bazinul Egeean a fost metropola Milet, apoi metropola Efes, ce de pildă în timpul lui Iisus avea un sfert de milion de oameni). Fiecare dintre acele 3 mari localităţi V Anatoliene era sub patronajul tocmai a câte unui Ghergan / respectiv a câte unui copil al Ghergarului Zeus (Dardan şi fraţii săi gemeni): Troia având Ghergarul Darda, Milet având Gherghitul Apollo, Efes având Gherghiţia Artemida; e de remarcat că între oraşele Greceşti din Anatolia (ca Milet, Efes, etc.) n-au fost lupte, aşa cum au fost între oraşele Elene din Balcani (ca Atena, Sparta, etc.), de asemenea - în general, de-a lungul secolelor - peste Marea Egee nefiind agresiuni ale Grecilor Anatolieni asupra Elenilor Balcanici, care nu prea aveau ce lua din sărăcia acelora, ci agresiunile au fost invers, Elenii din Balcani fiind sistematic interesaţi de bogăţiile Grecilor din Anatolia dar şi de frumoasele lor femei, rămânând consemnat documentar că vechii Eleni au avut Grecoaicele ca mămici.

Influenţa culturală Troiano-Tracă
Geologia a determinat cu timpul modificarea geografiei litoralului V Anatolic, marile porturi la Marea Egee - ca Milet, Efes și Troia - ajungând destul de rapid pe scara istoriei chiar mult în interiorul țărmului (colmatându-se prin depuneri de aluviuni Golful Miletului de la gura Meandrului, Golful Efesului și Golful Troiei de la gura Meandrului Negru / Scamandrului), ceea ce a estompat semnificativ puterea Grecilor Vest Anatolieni; în consecință, foarte mulți au emigrat de acolo în Vechea Lume, destinația preferată a Anatolienilor ajungând să fie în Nord: Bazinul Pontic. Goţii şi Varegii / Vikingii numeau Grecia ca Girkha, Girkia sau Girkium (după cum apare inclusiv prin runele de pe podeaua Catedralei din Uppsala 59,51 lat. N, 17,38 long. E / Suedia) iar şi azi Bulgarii - vecinii Nordici ai Elenilor - îi denumesc pe Greci ca Gârţi (Grecia e Gârţia / Гърция), denumirea fiind similară de fapt cu cea mai veche dintre toate, anume Armânească: pentru Grecia, Aromânii / Vlahii au în uz numai Gârția. Conform etimologului Catalan Joan Coromines 1905-1997, termenul Gringo - utilizat de hispanici pentru a-i cataloga pe cei din afara lor - provine de la Spaniolul Griego adică Grec. Grico în prezent este dialectul vorbit în S Italiei, pe cale de dispariţie (rămăşiţă de la foştii colonişti ai Greciei Mari”). Sinonimia Eleni-Greci a rămas asemănătoare cu altele, ca Vlahi-Români, Unguri-Maghiari, Nemţi-Germani, ş.a. În prezent, este oficială întoarcerea: acum “Grecii din Grecia” sunt Elenii din Elada, respectiv cetăţenii Eleni din republica Elenă.

Actualul drapel Elen

În 2001, colectivul de geneticieni condus de Arnaiz Villena de la Universitatea Complutense din Madrid / Spania a demonstrat că Macedonii - formând populaţia din N Elenilor - aparţin genetic substratului mai vechi decât cel al Elenilor (fiind similar Iranienilor şi Anatolienilor), că deşi vecini geografic, Macedonii şi Elenii nu sunt înrudiţi genetic şi că Elenii sunt mai apropiaţi genetic de Etiopieni chiar, concluzia cercetătorilor fiind că acel aspect se datorează migraţiei strămoşilor Elenilor din Egiptul faraonic. În legătură cu “Originea Gherga”, lingvistul Cristian Cristescu a precizat în 2011: “Cu tot respectul, vreau să vă completez în anumite lucruri care mi-au sărit în ochi la citirea cărţii ORIGINEA GHERGA. Eu fac un studiu lingvistic al limbii koine, adică dialectul impus de Alexandru Macedon în imperiul pelasgic, de la care am dedus următoarele: Civilizaţia grecească ascunde în spatele ei una pelasgă / tracă. În spatele limbii koine (numită în mod eronat greaca veche’) am descoperit numai cuvinte rumâneşti! Limba greacă s-a format ca o ‘pronunţie stâlcită’ a limbii tracilor. Ghergani = bătrânii / vechii lucrători ai pământului: primii oameni care au răspândit ‘meseria de a lucra pământul’ în toată lumea. GE(r)GAS < GE + GA(IA) + S (plural) = născuţi din pământ. Originea cuvântului GHERGA vine de la GI / GE / GAIA / GEEA = pământ, humă, ţărână. Cuvântul strămoşesc GLIE tot de aici îşi are originea. GEOSU îşi are originea în getismul GIA / GAIA / GEIAMerg pe GIOSU’ spune cel de la ţară > merg pe GIOS / JOS, adică pe pământ. De la GE / GETAR (naştere) s-a format GER > getismele GERAH (chirurg), GERAR (început), GERMEN (sămânţă), etc. De la GER au luat naştere cuvintele koine: GERON = moş, bătrân; GEREOS = şef, vechi; GERERO = a venera, a cinsti; GERAROS = venerabil; GERAS = premiu, vârstă; GERUSIA = Consiliu de Bătrâni; GERGEO = a lucra pământul (GER ARA)”. Limba koine” - adică “uniformă” - era cea folosită de împăratul Makedon Alexandru cel Mare şi de prietenul său, propagandistul imperial Gherga = generalul Gergithius, diferită de cea standard a Elenilor vechi (comună literaţilor din S Balcanic): avea elemente din Latina vulgară = “Aramică” / conform lui Plautus, Quintilian, ş.a., vorbită - după cum a studiat profesorul universitar Ioan Cardula - în Asia Mică, Insulele Egeii şi Macedonia, inclusiv de Traci; de altfel, autori Antici ca Socrate, Platon, ş.a. au indicat că limba Pelasgo-Tracă era diferită de Greacă iar în secolul I istoricul Roman Curtius Rufus 6:9 chiar a reprodus un dialog al împăratului Alexandru Macedon cu generalii săi, în care îl critica pe conducătorul cavaleriei Makedone că a solicitat interpreţi să traducă din străvechea Armână în Greacă: “Vedeţi până unde a ajuns Filota? Consideră degradantă limba maternă!” (De altfel, nici un scriitor Antic n-a numit Imperiul Makedonului Alexandru cel Mare ca Elen ori Grec, ci numai ca Macedon; de exemplu, istoricul Eugen Borza - profesor la Universitatea Americană Pennsylvania - a enunţat: “Elenii şi Macedonii mereu au fost 2 naţiuni separate, formate din oameni distincţi, care nu se sufereau reciproc, situaţie transmisă de-a lungul secolelor şi notată atât de sursele Greceşti, cât şi de cele derivate, Latine”. Imperialiştii Makedoni în Antichitate au conlucrat masiv cu Grecii Anatolieni, nu cu Elenii Balcanici). Lingvistul Român Petre Morar - pasionat şi de limba “koine” - a enunţat, printre postulatele sale: “Numenclatura locurilor supravieţuieşte dispariţiei unei culturi”, “Cuvintele moştenite pot avea o semnatică complexă” precum şi negaţia “Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”, etc. Cercetătorul Sorin Olteanu de la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti a schiţat raporturile lingvistice astfel:


Europenii mereu au ştiut Grecii ca vechi”, pe când Elenii au fost cunoscuţi ca Greci noi”. Aşadar, strămoşii Grecilor au fost în V Anatolic şi N Balcanic încă din Epoca Bronzului (însă denumirea de Greci n-a apărut decât după încheierea Epocii Bronzului, în Epoca Fierului din mileniul I î.C.); pe seama conversiei G”/T”, în Trakia se poate vedea Grakia (Tracia era vecină cu Grecia): exemplul aflat - geografic, temporal şi lingvistic - între Troia şi Grecia a fost Tracia. Aheii au existat în Sudul Balcanic între 1527 î.C. (când au sosit din Egipt - stabilindu-şi prima capitală la Micene - distrugând şi Cultura Minoică din Creta) şi 1241 î.C. (când - prin războiul declanşat de ei - a căzut Troia, încheindu-se Epoca Bronzului); de atunci şi până acum, Aheii s-au numit Eleni. Devastarea Troiei a produs în Peninsula Anatoliană dispariţia Imperiului Hitit / ai cărui locuitori până atunci erau vecinii răsăriteni ai Gherghiţilor, ducând în Peninsula Balcanică (ca un soi de revanşă după Războiul Troian) la potopirea Sudicilor Eleni de către Nordicii Doriani - vorbitori de Grai - şi în apus la colonizarea serioasă a Peninsulei Apenine: Romanii - aşezaţi din 906 î.C. pe Valea Rumon (numele iniţial al Râului Tibru), care în 753 î.C. şi-au declarat cetatea Roma din areal drept capitală - au denumit ca Greci pe vecinii din S Romei, urmaşi acolo ai coloniştilor Gherghiţi din Anatolia. Denumirea de Greci a rămas mult timp cunoscută pentru cei din V Peninsulei Anatolice, pentru cei din Peninsula Balcanică (inclusiv Elenii vechi din S) şi pentru cei din S Peninsulei Apeninice, grupaţi în ceea ce a fost în Antichitate Grecia Mare”: Magna Graecia”. Aheii / strămoşii Elinilor când au sosit din Egipt şi-au însuşit vechea Greacă, introdusă de Ghergarii / Gherghiţii din V Anatoliei în Peninsula Balcanică, apoi şi împăratul Makedon Alexandru cel Mare” (cu toate că limba lui maternă Makedona a ajuns deja diferită) a folosit Greaca în Imperiul său: e de observat că Makedonii au răspândit în Asia limba Greacă vorbită de numeroasele lor rude Anatoliene (ce era deja preluată şi de vechii Eleni din S Balcanic); de altfel, atunci Grecii Anatolieni erau mult mai mulţi decât Elenii Balcanici iar în armata lui Alexandru Macedon erau Grecii din Peninsula Anatolică iar nu Elenii vechi din Peninsula Balcanică.
Fosta Insulă Sacră Thera, acum San-Torini / Santorini
Păstrarea limbii azi - în forma nouă de Greacă - este oficială în republicile Elenă şi Cipriotă. Expansiunea rădăcinilor vechilor dialecte Greceşti a început cu secolul XVII î.C. (după erupţia Vulcanului Thera / Santorini); în imaginea următoare (de la prima poziție la ultimele poziții, pe măsura numerelor indicate) se poate vedea ordinea cronologică, începând de pe coasta Anatoliană din S Troiei, adică din zona Eoliană-Lesbiană, dominată de Ghergari:
Limba Greacă: răspândirea
După Războiul Troian, primii Greci - cei mai vechi Greci - au apărut în V Anatoliei, din Cariani, Ioniani şi Troiani (e interesant că în vechea Greacă termenul pentru nucă” era “karya”: în Vechea Lume, nucii se găseau între Himalaia şi Bazinul Dunării inferioare, pădurile lor cele mai mari din lume existând şi acum în Kârghizia). În N Balcanic, Tracii, foştii Macedoni şi Lirii / Ilirii n-au fost Greci. În S Balcanic - aflaţi în calea migrărilor coloniştilor Greci din V Anatolic spre S Apeninic - foştii Eleni au ajuns să fie denumiţi Greci (alfabetul comun Grec s-a fixat oficial în 403 î.C., fiind preluat din Milet / Anatolia de Euclid, arhontele / conducătorul Atenei). La sfârşitul secolului II, teologul creştin Clement din Alexandria în prima carte din lucrarea Stromata” / “Straturi” a scris: “15) În mare parte, filozofia Elenilor a derivat de la Barbari. Cei mai vechi şi înţelepţi filozofi au fost Barbari de extracţie, ce mai e nevoie să spun? Pitagora era definit ca Tyrian / Fenician. Anistene (445-365 î.C., discipol al lui Gorgias) a fost Frigian. Orfeu a fost Trac. De asemenea, cele mai multe indicii arată că Homer a fost Egiptean. Thales era Fenician din naştere şi a convieţuit cu profeţi Egipteni, aşa cum apoi a fost Pitagora (care a conversat cu şeful Chaldeilor / Gargheilor şi al Magilor şi s-a lăsat tăiat-împrejur ca să înveţe de la Egipteni filozofia mistică). Platon nu a negat că şi-a procurat cea mai bună parte a filozofiei de la Barbari şi a recunoscut că a fost în Egipt. Este clar că Barbarii i-au onorat eminamente pe legiuitori; după cum apare, în consecinţă a fost perceput ca un mare beneficiu - conferit de înţelepţi - că oamenii au fost onoraţi de cunoştinţele cultivate public de către brahmani şi de către Geţi. Pitagora a fost discipolul profetului Egiptean Sonches, Platon a lui Sechnuphis din Heliopolis. Filozofia a apărut întâi la Barbari şi apoi s-a răspândit: primii au fost profeţii Egiptului, apoi Chaldeii printre Asirieni, druizii printre Gali, ş.a. (nu-s de neglijat Indienii şi alţi filozofi Barbari). Anacharsis - profesorul lui Solon, în secolul VI î.C. - a fost Scit, depăşind în înţelepciune mulţi filozofi, ca şi Hiperboreii, care nu mâncau carne, ci nuci. Aşa-numitele femei sfinte ale Germanilor nu i-au lăsat pe bărbaţii lor să se lupte cu Romanii până n-a strălucit luna nouă. Megastene - în a treia sa carte despre Indieni - a scris clar despre filozofii vechii lumi: unele lucruri sunt de la brahmani. Alţii - mai fabulos - spun că unii dintre cei numiţi Dactilii Idei au fost primii înţelepţi; lor li se atribuie inventarea scrierii din Efes şi a numerelor în muzică (motiv pentru care în muzică dicţia a primit numele lor): Dactilii Idei au fost Frigieni şi Barbari. Herodot a relatat că Hercule a primit Coloanele de la Frigianul Atlas, fiind instruit aşa în cunoaşterea corpurilor cereşti. 16) Inventatorii celorlalte arte au fost Barbari în majoritate. Barbarii au inventat nu numai filozofia, ci şi aproape fiecare artă. Egiptenii au introdus astrologia; similar - de asemenea - Chaldeii. Egiptenii utilizau lămpi şi au interzis relaţiile sexuale în temple. Unii afirmă despre Cariani că au inventat cititul stelelor. Frigienii au fost primii care au urmat zborul păsărilor. Frigienii au inventat flautul iar Etruscii au inventat trompeta. Cadmus - care a adus alfabetul - era Fenician, aşa după cum (în secolul IV î.C.) a relatat Ephoros din Anatoliana Cume; Herodot a consemnat că acelea erau litere Feniciene. Se spune că Fenicienii şi Sirienii au inventat primele litere. Egipteanul Apis a inventat arta vindecării iar apoi Asclepius a îmbunătăţit-o. Libianul Atlas a fost primul realizator al unei nave, cu care a navigat pe mare. Dactilii Idei - Kelmis şi Damnaneus - au descoperit fier în Cipru; un alt Idæan a descoperit alierea alamei. Tracii au inventat iataganul - sabia curbă - şi au fost primii care au folosit scuturile călare. Capadocii au inventat harpa şi Asirienii dicordul (instrumentul cu 2 coarde). Cartaginezii au fost primii care au construit o triremă: a fost realizată de autohtonul numit Bosfor. Noropii - Peoni numiţi acum Norici - au fost primii care au purificat fierul. Amycus - regele Bitiniei - a inventat mănuşile de box. Frigienii şi Lidienii au avut multe contribuţii la armonia muzicii. Stilul Doric a fost inventat de Tracul Thamyris. Am auzit că Perşii au fost cei dintâi care au modelat tabureţii, patul şi căruţa. Arhiloh (680-645 î.C., poet din Insula Paros) a inventat ritmul iambic şi în secolul următor Hipponax din Efes l-a perfecţionat. Apollodor din Cume şi-a asumat să fie primul critic literar, etc. Filozofia Elenă n-a înţeles întreaga dimensiune a adevărului dar şi-a pregătit calea prin diverse formări / instruiri, în sensul modelării caracterului său, pentru primirea adevărului”.
Răspândirea Greacă în secolul VI î.C.
Despre Doriani e de observat că aceia nu erau Heraclizi nostalgici - ducând dorul după casă, ca Aheii în Războiul Troian - ci îşi aveau onomastica legată de orientala denumire darya” pentru “fluviu”, la începutul Epocii Fierului năvălind de la Dunăre spre Sudica Egee, unde mulţi dintre ei au devenit “Oamenii Mării”; aşadar, înţelesul pentru Doriani era de “riverani” (dar și de “lăncieri”): fiind mari plutaşi în Bazinul Dunării inferioare, în lipsa unei reţele de ape curgătoare în Sudul Balcanic şi Anatolic, cu experiențele lor de realizări ale ambarcațiunilor și interesele comerciale de călătorii ei au trecut la navigaţia pe Mare, devenind destoinici marinari / unii ajungând mari piraţi. Troianii nu s-au luptat cu vechii Greci (care nu existau în timpul Războiului Troian); Troianii nu s-au luptat nici cu vechii Eleni (care nu existau pe atunci). Troianii s-au luptat cu Aheii (care au fost strămoşii Elenilor); Troianii au fost strămoşii vechilor Greci iar vechii Eleni au învăţat limba Grecească deoarece aveau nevoie de cunoştinţele formulate astfel. Mult ulterior - după peste un mileniu - Romanii i-au numit Greci pe toţi care vorbeau acea limbă (indiferent că identitar cei din S Balcanic afirmau că erau Eleni / fapt perpetuat până în prezent); e interesant că în Imperiul Roman - care a avut ca Geto-Daci peste jumătate din numărul împăraților - n-a fost ca împărat Roman nici un Elen (dar privind Antichitatea, propaganda istorică vehiculează termenul de Lumea Greco-Romană”).