140. Gherga şi Grecii

Meandros
Unii cercetători au conectat ultimul val Kurgan - intrat în Balcani din N Dunării - cu apariţia în istorie, la începutul mileniului II î.C., a strămoşilor Elenilor / Grecilor (sincron cu ivirea patriarhului Avram - strămoşul Arabilor şi Evreilor - în Orientul Apropiat / Mijlociu); însă Aheii - principalii strămoşi ai Elenilor - au apărut în S Balcanic = Peloponez după câteva secole (la mijlocul mileniului II î.C.), sosiţi din S, anume din Egipt, la un secol după grozava erupție a Vulcanului Santorini, atrași în Balcani de Civilizația Miceniană dezvoltată odată cu dominația Hyksosă / Canaanită care a fost în Egipt, “împingându-i” spre N pe indigenii Pelasgi, strămoșii celor recunoscuți Medieval ca Valahi: numeroase dovezi probează venirea Aheilor din Egipt, împreună cu numeroasele legături dintre NE African, adică Libia şi Egipt, cu S Balcanic în Epoca Bronzului iar primii Greci din lume au apărut în V Anatolic după încheierea Epocii Bronzului - anume, în Epoca Fierului - ca urmași Ghergani (la fel ca predecesorii Kurgani / strămoșii lor direcți). De altfel, inclusiv mitologia a reținut că Peloponezul = Sudul Balcanic și-a primit numele de la fiul unui Vest Anatolian (fie acela Tantalos de pe Muntele Spil dominând Manisa / Golful Izmir, fie Tmolus de pe Muntele dominând capitala Sardis a Lydiei); Πελοπόννησος Peloponnisos / “Pelo-ponnisos” literalmente ar fi “înălțimea sau apropiata lui Pelo”, căci și Peninsula Apenină / “A-penină” și-a căpătat denumirea tot așa (în vorba Ghergă / Keltă = Celtă “pen” însemna “înalt”, în Latină consacrându-se pentru peninsulă / “pen-insulă” forma de “paen” = “aproape”, cu înțelesul de “aproape insulă”): de exemplu, în Peninsula Balcanică Peonii / Paionii din N Macedoniei - “Țara celor înalți”, așa cum a scris și Homer în “Odiseea” 7:106 - erau literalmente “cei înalți”. În prezent, “leagănul” vechilor Greci (coasta Vest Anatoliană) aparține republicii Turcia; iar azi, în S Balcanic, în Ellas” / Elada - adică în republica Elenă - limba oficială e noua Greacă (la fel ca în republica Cipriotă, din răsăritul Mediteran): vechii Eleni / succesorii Aheilor emigrați din Egipt - prin urmaşi - au ajuns în limbaj de fapt ecouri” ai vechilor Greci / urmașii Troianilor şi Carianilor din Vestul Peninsulei Anatoliei. Este de observat că Grecii au apărut în Anatolia, nu în Balcani; Greaca s-a ivit la fel, vorbită întâi în V Anatoliei iar nu în S Balcanic, unde erau Elenii vechi: leagănul Grec a fost Anatolic, nu Balcanic (poate părea paradoxal, însă în Balcani, ultimii Grecizaţi au fost vechii Eleni). De exemplu, lingvistul Suedez Georg Stiernhelm 1598-1672 a afirmat: “Se dovedeşte că limba Greacă a fost aceeaşi cu cea a vechilor Geţi; literele acelei limbi au fost luate de la Geţi” (acelaşi lucru a fost susţinut şi de savantul Suedez Olaus Rudbeck 1630-1702, în Atlantica”). Se poate observa că dinaintea existenţei Grecilor, în mileniul II î.C., Geţii se aflau în Anatolia iar acolo se îndeletniceau cu scrisul (după cum a fost explicit atestat și pe prima dintre Tăblițele de la Sinaia”): scrisul printre Geții Dunăreni - care în majoritate îl evitau, pentru a nu deranja divinul - a provenit de la Geții Anatolieni (aceiași care probabil au facilitat și apariția alfabetului Grec). De altfel, vocabularul Grec are “oikos” pentru “casă” iar Dunării în vechea Greacă i se zicea “Okeanos potamos”, literalmente însemnând “fluviul de acasă” (ancestrala casă a Vechii Civilizații Europene / Civilizația Dunăreană - succesoarea Civilizației Atlante - fiind în Bazinul celei mai mari ape curgătoare în Pont, rădăcina termenului Grec putându-se regăsi astfel, inclusiv transmisă prin intermediul Dorianilor / Heraclizilor sosiți de la Dunăre printre primii Greci, în Caria / SV Anatoliei: primul “ocean” al lumii a fost Dunărea inferioară - unde a fost casa organizată Atlantă - pentru Gherga prima casă fiind chiar Asiaticul Fluviu Oksos / izvorând din Pamir, cu vechea gură Caspică, de unde și-a pornit migrarea în Europa; de altfel, “oikonomia” - cuvântul pentru “gospodărire” - a dus la apariția termenului de “economie”). În secolul I, istoricul Evreu Iosif Flaviu a scris în cartea sa Antichități iudaice” 1:5 despre ce a fost după prăbușirea Turnului Babel: Oamenii s-au împrăştiat datorită limbilor diferite pe care le vorbeau, coloniile fiind întemeiate de ei pretutindeni; fiecare a luat în stăpânire ţinutul unde i-a fost dat să ajungă şi Dumnezeu i-a călăuzit astfel încât ei să populeze întregul uscat, aflat fie în interior, fie pe ţărmul mării. Călătorind în corăbii, câţiva au devenit şi locuitori ai insulelor; unele popoare au păstrat numele pe care îl aveau de la descălecătorii lor, altele şi l-au schimbat, iar altele l-au luat pe cel care era mai la îndemâna vecinilor proprii. La ultimul procedeu au recurs cu precădere Grecii; căci ei şi-au însuşit gloria unor lucruri străvechi când au obţinut supremaţia în veacurile ulterioare, schimbând numele unor popoare şi orânduirea statului lor de parcă ei ar fi fost întemeietorii”. Anticul Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică” 3:67 a scris: “se spune că atunci când Cadmos aduse din Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba Greacă, dând fiecăreia numele și forma sa. Aceste litere au fost numite, cu o denumire generală, Feniciene, căci din Fenicia au fost aduse; ar mai fi avut și denumirea specială de Pelasge”. Dr. Theofil Simenschy 1892-1968 de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi a explicat: “Cuceririle indoeuropene n-au nimicit populaţiile pe care le-au supus. Mai mult: un popor rezultat din amestecul dintre colonişti şi băştinaşi, care vorbeau la început limbi deosebite şi care au ajuns să vorbească o singură limbă, poate deveni la rândul său cuceritor şi colonizator. Prin urmare, limba este independentă de rasă; există limbi neolatine (de exemplu în fostele imperii francez, portughez, spaniol, ş.a.) dar nu popoare neolatine, există limbi indoeuropene dar nu popoare indoeuropene”. (Limbile neo-Latine - adică Românice - sunt Indo-Europene iar limbile Indo-Europene = EuroIndiene şi-au avut rădăcinile şi în spaţiul Român: limbile Românice n-au fost Latine, ci Latina a fost limbă Românică); în vechea Greacă s-a practicat echivalarea “R”/“L”, astfel ajungându-se la “milo” pentru “măr”, “meli” pentru “miere”, etc. Gherga în Europa a fost în legături - enumerând alfabetic - cu Gali, Germani, Geţi, Goţi, Greci, etc. (un exemplu de ajutor este “Dicţionarul clasicismului” din 1860 de Britanicul William Smith); numele Gherga exista dinaintea Războiului Troian iar înaintea acelui mare conflict nu existau şi denumirile populaţiilor enumerate - între care şi cea Greacă - apărute după Războiul Troian, datorită diasporei cauzată de acela: după Războiul Troian, Aheii au fost ştiuţi ca Eleni - adică “Oamenii Elenei” - iar ulterior Romanii i-au denumit Greci atât pe Anatolienii costieri, cât şi pe unii Traci Sudici (printre care erau mulţi Gherga şi descendenţi Gherga), împreună cu vecinii Eleni din Sudul lor. În mod corect, Grecii au fost Anatolienii vorbind Greaca iar Elenii au fost Balcanicii vorbind aceeaşi limbă (pe care ulteriorii Romani i-au denumit global Greci, la fel ca pe Ciprioți, pe coloniştii din S Peninsulei Apenine, ș.a). După Războiul Troian, Elenii vechi populau îndeosebi Sudul Peninsulei Balcanice, în Nordul lor - îndeosebi în Insulele Egeeii - şi în Vestul Peninsulei Anatoliene fiind Grecii (delimitări geografice ca între vechii Eleni şi vechii Greci mai târziu au fost ale Vlahilor din S Dunării de Românii din N Dunării, împărţirea Nemţilor în Austriecii din S şi Germanii din N, ş.a). Pe harta următoare, vechii Eleni sunt cu galben iar vechii Greci (în general, amestecaţi cu Cariani, Troiani, Traci, Macedoni vechi şi Iliri) sunt cu portocaliu:
Distincția dintre Greci și Eleni a fost de pildă explicit realizată în Enciclopedia religiilor” din 1987 de Dr. Ioan Petru Culianu, care în materialul “Ascensiune” a tratat separat mai întâi “religiile grecești” iar apoi “religiile elenistice”. Aheii în Epoca Bronzului şi respectiv urmaşii Eleni în Epoca Fierului erau numai la Sud de Muntele Olimp, cel mai înalt din Țară (Nordul Macedonean - unde acum cel mai mare oraş al Țării după capitală e Tesalonic / Salonic - fiind o zonă ce din 1913 face parte din actualul stat Elen). Anatolianul Homer - în cartea a doua a Iliadei” - a fost cel mai vechi Grec care a scris despre atacul Aheilor / adică al strămoşilor Elenilor vechi asupra Troiei, menţionând şi că în Războiul Troian din secolul XIII î.C. Pelasgii au fost de partea Troiei; apoi, Anatolianul Hesiod / alt Grec, a precizat că Graecus - fiul lui Zeus şi al Pandorei - a fost etnonimul Grecilor iar etnonimul Elenilor ar fi fost Elen, fiul lui Deucalion / “Deu-Calion”, băiatul lui Prometeu / Gadeir (frate cu Atlas): unchiul Pandorei. Pe linie feminină, Aheii - care s-au coalizat pentru recuperarea reginei Elena a Spartei de la Troieni - au fost ca atare “Oamenii Elenei”: în Vechea Lume, toate denumirile aveau un înțeles (nu erau abstracte, adică nu erau numai nume fără nici o noimă / însemnătate). Poetul Spartan Alcman în secolul VII î.C. a scris că mamele Elenilor erau Graekhes (adică Grecoaice, respectiv erau femeile Grecilor); Romanii, tot în acelaşi secol VII î.C., au denumit ca “Greci” pe locuitorii Cume / Cumae (colonia înfiinţată de Gherghiţi Vest Anatolieni în Peninsula Apenină / Italică cu mult înaintea existenţei Romei). În secolul IV î.C., filozoful Platon a scris în “Dialogul Timaios” că Atena a fost colonizată de metropola Sais din Delta Nilului iar în secolul I î.C., Diodor Sicul în volumul 1 din “Biblioteca istorică” a mai prezentat unele legături între Hemi / Egipt şi Peninsula Hemos / Balcanică: “Spun Egiptenii că înaintaşii lor au trimis numeroase colonii prin multe ţinuturi ale lumii, ceea ce ar dovedi întinsa putere a faraonilor şi numărul mare de oameni din ţara lor. Mai spun Egiptenii că şi Danaos a plecat din ţara Egiptului, ducând o colonie pe care a statornicit-o în Elada; a fost Argosul - zice-se - cea mai veche cetate a Elenilor. Şi neamul Colchilor din Pont şi Evreii - între Arabia şi Siria - sunt tot urmaşii unor colonişti veniţi din Egipt. Iată din care pricină, la aceste neamuri, există demult obiceiul, ce se trage din Egipt, ca băieţilor la naştere să li se facă tăierea împrejur. Potrivit tradiţiei Egiptenilor, înşişi atenienii sunt coborâtorii unei colonii pornite din oraşul Egiptean Sais. Ei încearcă, prin aceasta, să-şi dovedească înrudirea cu atenienii, care - spun ei - sunt, dintre toţi Elenii, singurii care-i zic cetăţii asty’, denumire împrumutată de la oraşul Asty din Egipt. Atenienii au avut generali de obârşie Egipteană. Aşa bunăoară Peteus, tatăl lui Menestheus, care fusese unul dintre cei ce luaseră parte la expediţia împotriva Troiei, fiind el, fără doar şi poate, de neam din Egipt şi abia mai târziu dobândind cetăţenia ateniană, pentru ca - în sfârşit - să ajungă regele Atenei. Cât despre Egipteanul Cecrops, acesta se bucură de o îndoită fire. Şi acestui fapt atenienii, în ciuda strădaniei lor, nu i-au putut da vreodată de rost şi n-au putut afla nici care îi era temeiul. Este neîndoielnic pentru oricine că el, luând parte la viaţa cetăţenească a 2 state, unul Elen şi celălalt Barbar, avea 2 firi: jumătate animal şi jumătate om. Mai susţin Egiptenii că Erechtheus era Egiptean de obârşie şi ajunse, mai apoi, rege al Atenei. Dovezile pe care ei le aduc sunt următoarele: după cum recunoaşte toată lumea, o secetă mare bântuia aproape tot pământul locuit, cu excepţia Egiptului, fiindcă ţinutul fusese ocrotit prin însăşi aşezarea lui. Dar seceta de care vorbim nimicise un mare număr de oameni şi foarte multe roade ale pământului. Atunci Erechtheus - datorită legăturilor de sânge care-l legau cu Egiptul - aduse de acolo la Atena foarte mult grâu, astfel încât locuitorii cetăţii îl făcură rege, ca răsplată pentru binele ce-l făptuise. Odată ajuns cârmuitor, Erechthues a introdus în Eleusis riturile de iniţiere ale Demetrei şi a statornicit acolo misteriile, înpământenind astfel datini ce le împrumutase din Egipt. Obiceiurile privitoare la jertfe şi la vechile ritualuri legate de zeiţă sunt aceleaşi şi la atenieni şi la Egipteni. Tagma Eumolpizilor atenienii au statornicit-o după modelul preoţilor din Egipt. Ceryces - crainicii cu torţe care conduceau iniţierile de la Eleusis - se trag din tagma pastoforilor Egipteni (preoţii care purtau la procesiuni mici iconiţe ale zeilor). În sfârşit, doar atenienii - dintre toţi Elenii - sunt cei care jură pe Isis iar înfăţişarea şi obiceiurile lor seamănă foarte mult cu acelea ale Egiptenilor. Egiptenii mai aduc şi multe alte dovezi de felul acesta, străduindu-se a ne încredinţa - socotim că o fac mai mult din ambiţie decât din iubire de adevăr - cum că Atena este o colonie întemeiată de ei. Şi ei îşi fac o fală din marele renume al cetăţii”. Este de consemnat că în secolul II î.C. istoricul Elen Polibiu a observat că “poporul Atenei a fost totdeauna asemenea unei corăbii fără conducător” iar în secolul IV Goţii cârmuiți de regele creştin Alaric - născut în Delta Dunării, pe braţul Sf. Gheorghe - după ce au trecut prin Defileul de la Termopile (Trecătoarea “Termo-pile” însemnând “Izvoarele Calde”) au distrus Sanctuarul de la Eleusis. Fondatorul Misteriilor în Eleusis a fost Keryx / Ceryx, fiul lui Hermes; împreună cu prinţesa Kekropă Pandrosa - însemnând “Înrouata” - a întemeiat clanul Kerykes (al înalţilor preoţi vestitori): ca şi înaintaşul Hermes, aceia erau mesageri religioşi dar chiar şi mesageri politici ori mesageri militari în timp de război, proclamau Adunările, citau persoanele, pronunţau legile, formulau rugăciunile de recitat, etc. (iată aşadar că apropierea de Gherganul Hermes a fost - prin urmaşii Keryke - deopotrivă funcţională şi onomastică, pe de altă parte Biblia / Vechiul Testament în Canaan notându-l pe “Gherghe-seu” = Sf. Gherghe ca nepotul lui Ham / Hermes). Filozoful Aristotel în secolul IV î.C. a arătat în prima carte din “Meteorologica” că numele Γραικοί Graicoi era utilizat din vechime de Iliri pentru Dorianii / lăncierii Traci din Epir - care vorbeau în “Grai” - şi a egalat denumirea Elenă cu cea Greacă, în sensul că acolo “acum sunt Eleni aceia care înainte erau numiţi Graeci”; spre exemplu, conform Enciclopediei Britanice”, celebrele surori Ghergane / Gorgone erau numite Grae, termen vecin cu Graioi - rădăcina ce a furnizat numele Grecilor şi a Greciei. Istoricul Francez Pierre Leveque 1921-2004 (profesor universitar) a schiţat în “Aventura Greacă” mişcarea Doriană declanşată după Războiul Troian, cu plecare din Bazinul Dunării / mai ales din Banat şi din curbura Carpaţilor, grosul Dorianilor fiind din Regatul Heraclid cu capitala Gherghina / azi Galaţi, o parte însemnată a Dorianilor ajungând la un secol după Războiul Troian în Caria şi în Insulele Kos, Rodos, etc. - acolo formând un Hexapolis Doric = Δωρική Ἑξάπολις - de unde apoi, în cursul mileniului I î.C., s-au întors în fostul Regat al Heraclizilor ce a avut capitala la Gherghina / cotul Dunării, sub forma coloniştilor Cariani / Greci în Dobrogea:
Carianii, Troianii şi Heraclizii / Dorianii (adică Tracii Nordici) formau nu doar populaţii învecinate, ci şi aliate, cu multe înrudiri între ele. Deplasarea Dorianilor din Regatul Heraclizilor al Epocii Bronzului cu capitala la Gherghina / acum Galaţi spre Sudul Balcanic imediat după Războiul Troian (erau aliaţii Troianilor şi au năvălit peste foştii Ahei - adică peste vechii Eleni - provocându-le “Era întunecată” a Epocii Fierului, primele ţinte fiind Sparta şi Atena, aliate în Războiul Troian, apoi rivale între ele) a dus la instalarea lor în SV Anatoliei, unde cu denumirea “Doris” - aşa cum au notat vechii istorici Herodot din Peninsula Anatolică, Tucidide din Peninsula Balcanică, Pliniu din Peninsula Apeninică, ş.a. - au fost organizaţi de la sfârşitul secolului XII î.C. până în secolul VI î.C. / când deja Sanctuarul Gherga din Caria era durat în piatră de un secol; de plecarea lor la sfârşitul secolului XIII î.C. din Bazinul Dunării inferioare au prins de veste Chimerii / Cimerianii din Nordul Pontului şi Geto-Dacii din Sudul Pontului, care s-au grăbit spre apus, să preia cârmuirea tărâmurilor din Vestul Pontic. Cooperarea dintre Vestul Anatolic şi Vestul Pontic dăinuia din Epoca Pietrei (Gherga fiind atestat în spaţiul Român de pildă în neolitic odată cu Kurganii / Gurganii iar anterior - în paleolitic - coborând direct din Marea Zeiţă Mamă Ghirghe); în Epoca Bronzului, capitala Gherghina a Regatului Heraclizilor din Bazinul Dunării inferioare îşi avea numele de la Dinastia Tracă regală (aşa după cum era cutuma vremurilor, ca onomastica aşezărilor să aparţină întemeietorilor / cârmuitorilor, ceea ce însemna că liderii erau Ghergani, ramură a Dinastiei Troiană regală): faptul că din cauza Războiului Troian familia regală din Gherghina / capitala Regatului Heraclid şi-a condus spre miazăzi supuşii (care au mai rămas după marea migraţie spre apus pricinuită de vânarea hoţilor Cergii / Lânii de Aur), inclusiv în V Anatoliei - ajungând tocmai în Caria = Ţara Gherghiţilor - a confirmat străvechile legături dintre cele 2 zone, Asiatică şi Europeană. Îndată ce au auzit de căderea Troiei (apărată cu mare succes timp de un deceniu de către Fortăreaţa Gherghi / Gergis, însă învinsă prin şiretul dar al Calului Troian), Heraclizii / Dorianii din Regatul Dunărean cu capitala la Gherghina - rude şi aliaţi Ghergani cu învinșii Ghergari din Regatul Anatolian - s-au năpustit furioşi spre Sudul Balcanic, ţintind cetăţile Sparta şi Atena / principala zonă de provenienţă a agresorilor iar pe ape au dat naştere “Oamenilor Mării”, adică vestiţilor piraţi Gherga ai Epocii Fierului, Eră istorică pe care au generat-o în premieră mondială. Colonizarea care a urmat din Vestul Anatolic în Vestul Pontic desigur că a avut printre cei din frunte mai ales aristocraţi aparţinând preoţimii regale a Sanctuarului Gherga, care mutaţi din Caria în Bazinul Dunării inferioare (începând cu regiunea Dobrogei) au ajuns acolo membri ai Dinastiei Zurazis - după cum a fost numită de către localnicii Gheti / Geţi - din care în Antichitate a făcut parte şi Decebal / ultimul rege al Daciei; lingviştii au analizat echivalenţele dintre formele Daco-Getă şi Greacă pentru numele clanului stăpânitor Zuraz / Gurag = Derzi / Đerđa, respectiv Gherga (AgaTârşii - populaţie Iraniană - zicându-i S/Parga). Nici geneza Nordică Greacă / în legătură cu Traco-Geţii, nici geneza Sudică Elenă / în legătură cu Egiptenii, nu s-au bucurat de atenţia populară mai lărgită decât cea de la nivelul specialiştilor: adevărurile nu-s totdeauna atrăgătoare. În Epoca Fierului, în Vestul Anatolic - între Troia şi Caria - s-au format Grecii: ei au apărut în apusul Asiei “Mici”, nu în Europa; leagănul Grec a fost Anatolic, leagănul Elen a fost Balcanic. În Epoca Fierului, apariţia Grecilor pentru întâia dată în spaţiul Vest Anatolic a fost sincronă cu apariţia Geto-Dacilor pentru întâia dată în spaţiul Vest Pontic (ambele populaţii s-au şi determinat reciproc). În Antichitate şi Elenii vechi - din Sudul Balcanic - au fost botezaţi de către Romani drept Greci, la un loc cu învecinaţii Traci Sudici şi cu Anatolienii de pe ţărmurile marii Peninsule răsăriteană vecină celei Balcanice (în Latină, substantivul şi adjectivul Graiugena şi Graius erau pentru Grec şi Grecesc); în Evul Mediu, în timpul Imperiului Bizantin, aceiaşi s-au numit Romaioi. De altfel, analizele genetice au indicat că Macedonii erau înrudiţi cu Frigienii - sosiţi în Anatolia din Caucaz - spre deosebire de vechii Eleni, care erau mai apropiaţi de Egipteni; e de ştiut şi că străvechiul mecanism al păstoritului în Macedonia era vara în înaltele masive apusene Galicia, Gramos, etc. şi iernatul în şesul Sărunei / Salonicului ori chiar în Frigia / Anatolia. Istoricul Grec Arrianus Xenophon din Nicomedia / Izmit, în fragmentul 13 din “Bithynica” = “Istoria Bitiniei” / Vitiniei, a scris despre nimfa Tracia / Trake, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare şi născocitoare de melodii, numele ei - identificată de vechii Greci cu Frigiana Cybela - fiind purtat de ţinuturile Tracilor, cunoscute iniţial sub denumirea de Perke”; fiul ei s-a numit Perkos şi a fost venerat până în timpul Romanilor drept Cavalerul Trac”: despre Cavalerii Traci” e de remarcat că li se ziceau eroi Traci”, prin “eroi” înţelegându-se “călăreţi” (care utilizau caii din gherghelii herghelii și care erau ştiuţi cândva ca Ghergari, favoriţii Amazoanelor).
Gorgona
Etnonimul Graikos / adică Greci are aceiaşi etimologie ca Thraikios / vechiul nume pentru Troiani şi Traci. Greaca este cea mai veche limbă Indo-Europeană vorbită până în prezent în Europa, fiind inspirată şi din Pelasga vorbită în Troia şi Tracia, după cum de pildă au scris deopotrivă atât Herodot Karka din Anatolia, cât şi Platon din Balcani (în acele timpuri, ale mileniului I î.C., după cea din Hindia / India, cea mai mare populaţie din lume era grupată în Anatolia şi Balcani); vechii Gherga au fost Pelasgi şi apoi Greci vechiÎn secolul V î.C., istoricul Carian Herodot 1:57 a scris că neamurile Pelasg şi Elen erau diferite: “Pelasgii au folosit o limbă Barbară. În ce priveşte neamul Elenilor, aceia de la început s-au folosit de o limbă diferită de a neamului Pelasg. Pelasgii erau alt neam”; şi istoricul Olandez Paul Beekes a scris: “Este clar că Pelasgii n-au fost Indo-Europeni, ei fiind întâlniţi de Eleni şi atunci când Elenii au intrat în Tesalia” (dinspre S Balcanic). De altfel și Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea București - a scris în 2009 că jumătate din vocabularul vechi Grec nu a fost Indo-European. În secolul I, pedagogul Roman Fabius Quintilian a explicat că “vorbirea Barbară se caracteriza prin adăugarea la cuvinte (sau lăsarea afară) de silabe ori litere, prin schimbarea / înlocuirea unor litere cu altele sau prin păstrarea lor dar strămutate de la loc” (aşadar, permutările se practicau atât în vorbirea Greacă, cât şi în cea Barbară: cine caută în vechile scrieri aceeaşi înşiruire de vocale şi consoane pentru acelaşi nume se află în eroare, fluctuaţii înregistrându-se în timp chiar în cadrul aceluiaşi Grai). Numele limbii, al vorbitorilor şi al etnicilor, se armonizează cu structura GRK de la precursorul Gherga - de la care a început colonizarea Greacă efectivă - iar alfabetul e sinonim cu cel Fenician, fiind primul care a introdus vocalele, prima scriere fiind a operelor lui Homer (din Anatoliana Cume a Gherghinilor / Gherghiţilor, artist care a fost bilingv, ştiind limba Pelasgă / din care a provenit proto-Greaca, ce a născut 2 limbi, anume vechea Greacă şi Latina); în secolul I î.C., istoricul Dionisie din Halicarnos / Caria a scris (1:90): “Limba de care se folosesc Romanii nu e nici cu totul Barbară dar nici Grecească, ci este o amestecătură din amândouă acestea, însă partea cea mai mare este din idioma Eolilor, singurul dezavantaj pe care l-au întâmpinat din acest amestec fiind că nu-şi pronunţă potrivit toate sunetele” (Eolia - având pe Mare semnificativele Insule Pelasge Lemnos / dominată de pădurarii “tari ca lemnul” furnizând lemn excelent pentru ambarcațiuni, de unde s-a fixat onomastica locului, conduși de Karki-noi şi Lesbos / dominată de urmașele Amazoanelor - era regiunea Sudică vecină Troiei, dintre Podgoria Gherghiţilor şi portul Cume al Gherghinilor). Aşadar, Latina apărută odată cu republica Romei şi-a avut sursa pe coasta Egeeii: cei dintre V Anatoliei şi V Pontic / Dobrogea migraţi spre apus din cauza invaziei Perşilor au ajuns până în centrul Peninsulei Apenine (unde au oprit regalitatea Etruscă). Metamorfozele cele mai nuanţate au putut apare din gutural pentru unele nume după introducerea vocalelor în mileniul I î.C., astfel încât să poată fi variaţii KRiTi-GRiKi-GHirGHi ori KRâTa-GRâKa-GâRGa, etc. pentru şablonul foarte distinct CReTa-GReCia-GheRGa (exemplul derivă din faptul ştiut că la începuturi Aheii / strămoşii Elenilor - emigraţi în Peloponez la sfârşitul dominaţiei Hicsoşilor din N Egiptului, Țară unde anterior s-au şi înrudit cu Evreii vechi - s-au inspirat în decorări din frescele Cretane; e de ştiut că eponimul Peloponezului provenea de la prinţul Pelops, fiul Dionei / Dodonei şi a regelui Tantal din Bazinul Meandrului, care a cucerit S Peninsulei Balcanice înaintea Războiului Troian, în amintirea lui - sub patronajul şi în cinstea Ghergarului Zeus - din mileniul I î.C. desfăşurându-se Jocurile Olimpice / Olimpiadele, iniţiate printr-un cros între fraţii lui Herakles de pe Muntele Anatolian Ida, simbolizaţi pe degetele mâinii astfel: Herakles degetul mare, Aeonius - arătătorul, Epimedes - degetul mijlociu, Jasius - inelarul şi Idas - degetul mic). Grecul Pausania 3:13 - Carian de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - a indicat că “Elenii aveau vechiul obicei al schimbării locului literei R”, ceea ce interesează în sensul explicării translaţiilor din Gherg în Grec, din Ghergar în Grigore, ş.a.m.d.: denumirea de Grec provine din Gherga, căci Gherghiţii au precedat Grecii. Gherghiţii din Troia au fost printre precursorii celor din actualele state vecine Elen şi Turc (acum, aşa după cum - ca rezonanţă onomastică - Turc reproduce “Gurg”, Grec reproduce “Gherg”): Grecii mileniului I î.C. au fost precedaţi de Gherghiţi - care descindeau din Ghergari - iar de la Troia la Turcia a fost un parcurs milenar, în prezent regiunea Troiei fiind în Turcia, străvechiul antagonism dintre cele 2 maluri ale Mării Egee (apusean şi răsăritean, ocupate de cele 2 Țări), încă existând. Principalele oraşe ale spaţiului Grec n-au fost în Peninsula Balcanică, ci în V Peninsulei Anatoliene: Troia, Milet şi Efes (fiecare mai mare la vremea sa decât Atena / cronologic, după căderea metropolei Troiei de la gura Râului Scamandru = Meandru Negru” / Nordic”, cel mai mare oraş din Bazinul Egeean a fost metropola Milet de la gura Râului Meandru Mare”, apoi metropola Efes de la gura Râului Meandru Mic”, ce de pildă în timpul lui Iisus avea un sfert de milion de oameni). Fiecare dintre acele 3 mari localităţi V Anatoliene era sub patronajul tocmai a câte unui Ghergan / respectiv a câte unui copil al Ghergarului Zeus (Dardan şi fraţii săi gemeni): Troia având Ghergarul Darda, Milet având Gherghitul Apollo, Efes având Gherghiţia Artemida; e de remarcat că între oraşele Greceşti din Anatolia (ca Milet, Efes, etc.) n-au fost lupte, aşa cum au fost între oraşele Elene din Balcani (ca Atena, Sparta, etc.), de asemenea - în general, de-a lungul secolelor - peste Marea Egee nefiind agresiuni ale Grecilor Anatolieni asupra Elenilor Balcanici, care nu prea aveau ce lua din sărăcia acelora, ci agresiunile au fost invers, Elenii din Balcani fiind sistematic interesaţi de bogăţiile Grecilor din Anatolia dar şi de frumoasele lor femei, rămânând consemnat documentar că vechii Eleni au avut Grecoaicele ca mămici.

Influenţa culturală Troiano-Tracă
Geologia a determinat cu timpul modificarea geografiei litoralului V Anatolic, marile porturi la Marea Egee - ca Milet, Efes și Troia - ajungând destul de rapid pe scara istoriei chiar mult în interiorul țărmului (colmatându-se prin depuneri de aluviuni Golful Miletului de la gura Meandrului “Mare”, Golful Efesului de la gura Meandrului Mic” și Golful Troiei de la gura Meandrului Negru”), ceea ce a estompat semnificativ puterea Grecilor Vest Anatolieni; în consecință, foarte mulți au emigrat de acolo în Vechea Lume, destinația preferată a Anatolienilor ajungând să fie în Nord: Bazinul Pontic. Goţii şi Varegii / Vikingii numeau Grecia ca Girkha, Girkia sau Girkium (după cum apare inclusiv prin runele de pe podeaua Catedralei din Uppsala 59,51 lat. N, 17,38 long. E / Suedia) iar şi azi Bulgarii - vecinii Nordici ai Elenilor - îi denumesc pe Greci ca Gârţi (Grecia e Gârţia / Гърция), denumirea fiind similară de fapt cu cea mai veche dintre toate, anume Armânească: pentru Grecia, Aromânii / Vlahii au în uz numai Gârția. Conform etimologului Catalan Joan Coromines 1905-1997, termenul Gringo - utilizat de hispanici pentru a-i cataloga pe cei din afara lor - provine de la Spaniolul Griego adică Grec. Grico în prezent este Dialectul vorbit în S Italiei, pe cale de dispariţie (rămăşiţă de la foştii colonişti ai Greciei Mari”). Sinonimia Eleni-Greci a rămas asemănătoare cu altele, ca Vlahi-Români, Unguri-Maghiari, Nemţi-Germani, ş.a. În prezent, este oficială întoarcerea: acum “Grecii din Grecia” sunt Elenii din Elada, respectiv cetăţenii Eleni din republica Elenă.

Actualul drapel Elen

În 2001, colectivul de geneticieni condus de Arnaiz Villena de la Universitatea Complutense din Madrid / Spania a demonstrat că Macedonii - formând populaţia din N Elenilor - aparţin genetic substratului mai vechi decât cel al Elenilor (profilul lor fiind similar Iranienilor şi Anatolienilor), că deşi vecini geografic, Macedonii şi Elenii nu sunt înrudiţi genetic şi că Elenii sunt mai apropiaţi genetic de Etiopieni chiar, concluzia cercetătorilor fiind că acel aspect se datorează migraţiei strămoşilor Elenilor din Egiptul faraonic. În legătură cu “Originea Gherga”, lingvistul Român Cristian Cristescu a precizat în 2011: “Cu tot respectul, vreau să vă completez în anumite lucruri care mi-au sărit în ochi la citirea cărţii ORIGINEA GHERGA. Eu fac un studiu lingvistic al limbii koine, adică dialectul impus de Alexandru Macedon în imperiul pelasgic, de la care am dedus următoarele: Civilizaţia grecească ascunde în spatele ei una pelasgă / tracă. În spatele limbii koine (numită în mod eronat greaca veche’) am descoperit numai cuvinte rumâneşti! Limba greacă s-a format ca o ‘pronunţie stâlcită’ a limbii tracilor. Ghergani = bătrânii / vechii lucrători ai pământului: primii oameni care au răspândit ‘meseria de a lucra pământul’ în toată lumea. GE(r)GAS < GE + GA(IA) + S (plural) = născuţi din pământ. Originea cuvântului GHERGA vine de la GI / GE / GAIA / GEEA = pământ, humă, ţărână. Cuvântul strămoşesc GLIE tot de aici îşi are originea. GEOSU îşi are originea în getismul GIA / GAIA / GEIAMerg pe GIOSU’ spune cel de la ţară > merg pe GIOS / JOS, adică pe pământ. De la GE / GETAR (naştere) s-a format GER > getismele GERAH (chirurg), GERAR (început), GERMEN (sămânţă), etc. De la GER au luat naştere cuvintele koine: GERON = moş, bătrân; GEREOS = şef, vechi; GERERO = a venera, a cinsti; GERAROS = venerabil; GERAS = premiu, vârstă; GERUSIA = Consiliu de Bătrâni; GERGEO = a lucra pământul (GER ARA)”. Limba koine” - adică “uniformă” - era cea folosită de împăratul Makedon Alexandru cel Mare şi de prietenul său, propagandistul imperial Gherga = generalul Gergithius, diferită de cea standard a Elenilor vechi (comună literaţilor din S Balcanic): avea elemente din Latina vulgară = “Aramică” / conform lui Plautus, Quintilian, ş.a., vorbită - după cum a studiat profesorul universitar Ioan Cardula - în Asia “Mică”, Insulele Egeeii şi Macedonia, inclusiv de Traci; de altfel, autori Antici ca Socrate, Platon, ş.a. au indicat că limba Pelasgo-Tracă era diferită de Greacă iar în secolul I istoricul Roman Curtius Rufus 6:9 chiar a reprodus un dialog al împăratului Alexandru Macedon cu generalii săi, în care îl critica pe conducătorul cavaleriei Makedone că a solicitat interpreţi să traducă din străvechea Armână în Greacă: “Vedeţi până unde a ajuns Filota? Consideră degradantă limba maternă!” De altfel, nici un scriitor Antic n-a numit Imperiul Makedonului Alexandru “cel Mare” ca Elen ori Grec, ci numai ca Macedon; de exemplu, istoricul Eugen Borza - profesor la Universitatea Americană Pennsylvania - a enunţat: “Elenii şi Macedonii mereu au fost 2 naţiuni separate, formate din oameni distincţi, care nu se sufereau reciproc, situaţie transmisă de-a lungul secolelor şi notată atât de sursele Greceşti, cât şi de cele derivate, Latine”. Imperialiştii Makedoni în Antichitate au conlucrat masiv cu Grecii Anatolieni, nu cu Elenii Balcanici. Lingvistul Român Petre Morar - pasionat şi de limba “koine” - a enunţat, printre postulatele sale: “Numenclatura locurilor supravieţuieşte dispariţiei unei culturi”, “Cuvintele moştenite pot avea o semnatică complexă” precum şi negaţia “Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”, etc. Cercetătorul Sorin Olteanu de la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti a schiţat raporturile lingvistice astfel:


Europenii mereu au ştiut Grecii ca vechi”, pe când Elenii au fost cunoscuţi ca Greci noi”. Aşadar, strămoşii Grecilor au fost în V Anatolic şi N Balcanic încă din Epoca Bronzului (însă denumirea de Greci n-a apărut decât după încheierea Epocii Bronzului, anume în Epoca Fierului din mileniul I î.C.); pe seama conversiei G”/T”, în Trakia se poate vedea Grakia (Tracia era vecină cu Grecia): exemplul aflat - geografic, temporal şi lingvistic - lângă Troia (dar în Balcani) a fost Tracia. Aheii au existat în Sudul Balcanic între 1527 î.C. (când au sosit din Egipt - stabilindu-şi prima capitală la Micene - distrugând şi Cultura Minoică din Creta) şi 1241 î.C. (când - prin războiul declanşat de ei - a căzut Troia, încheindu-se Epoca Bronzului); de atunci şi până acum, Aheii - foștii Danaoi, adică aceia de la Fluviul Nil - s-au numit Eleni. Ceea ce în secolul I î.C. poetul Roman Vergiliu a scris Latin în Eneida” 2:49 “Timeo Danaos et dona ferentes” a fost impropriu tradus de unii ca “ferește-te de Greci când îți fac daruri”, în loc de “ferește-te de Danai când îți fac daruri” (Danai / Danaoi = Ahei / strămoșii Elenilor): autorul Antic a fost mai corect ca interpretarea ulterioară abuzivă, căci Grecii au fost urmașii Troianilor iar Elenii au fost urmașii Aheilor / Danailor originari de la Fluviul Nil (eroarea inducând confuzia că la Troia chipurile Grecii - care de fapt au apărut ulterior istoric - i-ar fi păcălit pe Troiani). Devastarea Troiei a produs în Peninsula Anatoliană dispariţia Imperiului Hitit / ai cărui locuitori până atunci erau vecinii răsăriteni ai Gherghiţilor, ducând în Peninsula Balcanică (ca un soi de revanşă după Războiul Troian) la potopirea Sudicilor Danai / Ahei = Eleni de către Nordicii Doriani - vorbitori de Grai - şi în apus la colonizarea serioasă a Peninsulei Apenine: Romanii - aşezaţi din 916 î.C. pe Valea Rumon (numele iniţial al Râului Tibru, anul reieșind din lucrarea Romanului Quintus Rufus, care a scris că atunci când s-a născut Alexandru Macedon poporul Roman exista de 560 ani”), ei în 753 î.C. declarându-și cetatea Roma din areal drept capitală - au denumit ca Greci pe vecinii din Sudul Romei, urmaşi acolo ai coloniştilor Gherghiţi din Anatolia; e de știut că ulterior familia Gargonia a avut la Romani Cavalerii Gargonius în Ordinul Călăreților, ce ca importanță era imediat după Ordinul Senatorilor iar spre sfârșitul Imperiului Roman chiar a ajuns - datorită serviciilor mai mult decât militare - în fruntea activităților de transport / inclusiv de navigări, afaceri, etc. (e de remarcat că în Vechea Lume Anatolienii - cuprinzând și Troianii Ghergani - au fost faimoși crescători de cai). Denumirea de Greci a rămas mult timp cunoscută pentru cei din V Peninsulei Anatolice, pentru cei din Peninsula Balcanică (inclusiv Elenii vechi din S) şi pentru cei din S Peninsulei Apeninice, grupaţi în ceea ce a fost în Antichitate Grecia Mare”: Magna Graecia” (nu “Magna Elada”). Aheii / strămoşii Elinilor după ce au sosit din Egipt şi-au însuşit rădăcinile străvechi Grecești, limbă introdusă de Ghergarii / Gherghiţii din V Anatoliei în Peninsula Balcanică, apoi şi împăratul Makedon Alexandru cel Mare” (cu toate că limba lui maternă Makedona a ajuns deja diferită) a folosit Greaca în Imperiul său: e de observat că Makedonii au răspândit în Asia limba Greacă vorbită de numeroasele lor rude Anatoliene (ce era deja preluată şi de vechii Eleni din S Balcanic); de altfel, atunci Grecii Anatolieni erau mult mai mulţi decât Elenii Balcanici iar în armata lui Alexandru Macedon erau Grecii din Peninsula Anatolică iar nu Elenii vechi din Peninsula Balcanică.
Fosta Insulă Sacră Thera, acum San-Torini / Santorini
Păstrarea limbii azi - în forma nouă de Greacă - este oficială în republicile Elenă şi Cipriotă. Expansiunea rădăcinilor vechilor Dialecte Greceşti a început cu secolul XVII î.C. (după erupţia Vulcanului Thera / Santorini); în imaginea următoare (de la prima poziție la ultimele poziții, pe măsura numerelor indicate) se poate vedea ordinea cronologică, începând de pe coasta Anatoliană din S Troiei, adică începând din zona Eoliană-Lesbiană, dominată de Ghergari:
Limba Greacă: răspândirea
După Războiul Troian, primii Greci - cei mai vechi Greci - au apărut în V Anatoliei, din Cariani, Ioniani şi Troiani (e interesant că în vechea Greacă termenul pentru nucă” era “karya”: în Vechea Lume, nucii se găseau între Himalaia şi Bazinul Dunării inferioare, pădurile lor cele mai mari din lume existând şi acum în Kârghizia). De altfel, inclusiv și azi Asiatici ca Indienii sau Arabii numesc Grecii drept “Yunani” - ਯੂਨਾਨੀ, يوناني - indicând ca atare explicit Vestul Anatoliei: locul lor originar (ca Ioniani, nu ca Eleni). Vechiul termen Grec “helane” pentru torță / făclie - ἑλάνη evidențiat de exemplu în “Lexiconul” din 1940 al lui George Liddell și Robert Scott - ori “hele” / “heile” pentru “strălucire” / “căldură” erau conectate de Helena, care probabil a fost inițial o divinitate a luminii (inclusiv Selena = Luna se înscrie în așa ceva); de la strălucitoarea regină Elena din Sparta - pretextul Războiului Troian - s-a ajuns ulterior conflagrației cu care a debutat Epoca Fierului la denumirea celor care erau din S Balcanic ca “oamenii Elenei” = Eleni, din însorita Eladă / Hellas = zona lor, în V Balcanic ivindu-se străluciții Iliri (în urma emigrării acolo a etnonimului Ilirilor și totodată eponimului Iliriei, anume regele Hyllus din V Anatoliei), în Canaan apoi profețind celebrul Ilie / strălucitul Sfânt, ș.a.m.d. Etimologia lui Helios - adică Soarele la vechii Greci - personalizat ca fratele Sfintei Luni / Selenei a fost prezentată de filozoful Socrate, discipolul Carianei Aspasia, în “Cratylos” de către Platon (versiune Română conform traducerii și interpretării de Simina și Constantin Noica): “Numele acesta (helios) ar fi și mai limpede dacă ne-am folosi de cel dorian, căci dorienii îi spun Soarelui ‘halios’. Halios s-ar referi, prin urmare, fie la acea acțiune a Soarelui, care de îndată ce răsare îi adună (halízein) pe oameni la un loc, fie la faptul că Soarele se rotește întruna (aeì heilein) în jurul Pământului, fie că în mersul lui el pare să împodobească (poikíllei) în culori, toate cele ce se ivesc pe Pământ. Căci ‘poikíllein’ și ‘aiolein’ sunt unul și același lucru”. Iată așadar sorgintea denumirii explicată chiar de vechii Eleni ca provenită de la Dunăre - consolidată prin Dorianii care au pătruns din spațiul strălucit al adoratorilor solari “Ra-mani” = stră-Români prin Balcani până în V Anatoliei imediat după Războiul Troian - regina Elena din Sparta (care s-a iubit cu frumosul prinț Troian Alexandru Paris) fiind doar un nume distins, de origine Nordică, printre Ahei / Danai la momentul beligeranței care a încheiat Epoca Bronzului. În N Balcanic, Tracii, foştii Macedoni şi Lirii / Ilirii n-au fost Greci. În S Balcanic - aflaţi în calea migrărilor coloniştilor Greci din V Anatolic spre S Apeninic - foştii Eleni au ajuns să fie denumiţi Greci (alfabetul comun Grec s-a fixat oficial în 403 î.C., fiind preluat din Milet / Anatolia de Euclid, arhontele / cârmuitorul Atenei). La sfârşitul secolului II, teologul creştin Clement din Alexandria în prima carte din lucrarea Stromata” / “Straturi” a scris: “15) În mare parte, filozofia Elenilor a derivat de la Barbari. Cei mai vechi şi înţelepţi filozofi au fost Barbari de extracţie, ce mai e nevoie să spun? Pitagora era definit ca Tyrian / Fenician. Anistene (445-365 î.C., discipol al lui Gorgias) a fost Frigian. Orfeu a fost Trac. De asemenea, cele mai multe indicii arată că Homer a fost Egiptean. Thales era Fenician din naştere şi a convieţuit cu profeţi Egipteni, aşa cum apoi a fost Pitagora (care a conversat cu şeful Chaldeilor / Gargheilor şi al Magilor şi s-a lăsat tăiat-împrejur ca să înveţe de la Egipteni filozofia mistică). Platon nu a negat că şi-a procurat cea mai bună parte a filozofiei de la Barbari şi a recunoscut că a fost în Egipt. Este clar că Barbarii i-au onorat eminamente pe legiuitori; după cum apare, în consecinţă a fost perceput ca un mare beneficiu - conferit de înţelepţi - că oamenii au fost onoraţi de cunoştinţele cultivate public de către brahmani şi de către Geţi. Pitagora a fost discipolul profetului Egiptean Sonches, Platon a lui Sechnuphis din Heliopolis. Filozofia a apărut întâi la Barbari şi apoi s-a răspândit: primii au fost profeţii Egiptului, apoi Chaldeii printre Asirieni, druizii printre Gali, ş.a. (nu-s de neglijat Indienii şi alţi filozofi Barbari). Anacharsis - profesorul lui Solon, în secolul VI î.C. - a fost Scit, depăşind în înţelepciune mulţi filozofi, ca şi Hiperboreii, care nu mâncau carne, ci nuci. Aşa-numitele femei sfinte ale Germanilor nu i-au lăsat pe bărbaţii lor să se lupte cu Romanii până n-a strălucit luna nouă. Megastene - în a treia sa carte despre Indieni - a scris clar despre filozofii vechii lumi: unele lucruri sunt de la brahmani. Alţii - mai fabulos - spun că unii dintre cei numiţi Dactilii Idei au fost primii înţelepţi; lor li se atribuie inventarea scrierii din Efes şi a numerelor în muzică (motiv pentru care în muzică dicţia a primit numele lor): Dactilii Idei au fost Frigieni şi Barbari. Herodot a relatat că Hercule a primit Coloanele de la Frigianul Atlas, fiind instruit aşa în cunoaşterea corpurilor cereşti. 16) Inventatorii celorlalte arte au fost Barbari în majoritate. Barbarii au inventat nu numai filozofia, ci şi aproape fiecare artă. Egiptenii au introdus astrologia; similar - de asemenea - Chaldeii. Egiptenii utilizau lămpi şi au interzis relaţiile sexuale în temple. Unii afirmă despre Cariani că au inventat cititul stelelor. Frigienii au fost primii care au urmat zborul păsărilor. Frigienii au inventat flautul iar Etruscii au inventat trompeta. Cadmus - care a adus alfabetul - era Fenician, aşa după cum (în secolul IV î.C.) a relatat Ephoros din Anatoliana Cume; Herodot a consemnat că acelea erau litere Feniciene. Se spune că Fenicienii şi Sirienii au inventat primele litere. Egipteanul Apis a inventat arta vindecării iar apoi Asclepius a îmbunătăţit-o. Libianul Atlas a fost primul realizator al unei nave, cu care a navigat pe mare. Dactilii Idei - Kelmis şi Damnaneus - au descoperit fier în Cipru; un alt Idæan a descoperit alierea alamei. Tracii au inventat iataganul - sabia curbă - şi au fost primii care au folosit scuturile călare. Capadocii au inventat harpa şi Asirienii dicordul (instrumentul cu 2 coarde). Cartaginezii au fost primii care au construit o triremă: a fost realizată de autohtonul numit Bosfor. Noropii - Peoni numiţi acum Norici - au fost primii care au purificat fierul. Amycus - regele Bitiniei - a inventat mănuşile de box. Frigienii şi Lidienii au avut multe contribuţii la armonia muzicii. Stilul Doric a fost inventat de Tracul Thamyris. Am auzit că Perşii au fost cei dintâi care au modelat tabureţii, patul şi căruţa. Arhiloh (680-645 î.C., poet din Insula Paros) a inventat ritmul iambic şi în secolul următor Hipponax din Efes l-a perfecţionat. Apollodor din Cume şi-a asumat să fie primul critic literar, etc. Filozofia Elenă n-a înţeles întreaga dimensiune a adevărului dar şi-a pregătit calea prin diverse formări / instruiri, în sensul modelării caracterului său, pentru primirea adevărului”.
Răspândirea Greacă în secolul VI î.C.
Despre Doriani e de observat că aceia nu erau Heraclizi nostalgici - ducând dorul după casă, ca Aheii spre sfârșitul lungului Război Troian - ci îşi aveau onomastica legată de orientala denumire Darya” pentru “Fluviu” (mai recentă decât vechea denumire Kurgană / Euro-Indiană “Danu” pentru “Fluviu”), la începutul Epocii Fierului năvălind de la Dunăre spre Sudica Egee, unde mulţi dintre ei au devenit “Oamenii Mării”; aşadar, înţelesul pentru Doriani era de “riverani” - dar și de “lăncieri” - în vocabularul Grec rămânând δώρο “doro” pentru ceea ce în cel Român e “dar”: fiind mari plutaşi în Bazinul Dunării inferioare, în lipsa unei reţele de ape curgătoare în Sudul Balcanic şi Anatolic, cu experiențele lor de realizări ale ambarcațiunilor și interesele comerciale de călătorii ei au trecut la navigaţia pe Mare, devenind destoinici marinari / unii ajungând mari piraţi = corsari. Troianii nu s-au luptat cu vechii Greci (care nu existau în timpul Războiului Troian); Troianii nu s-au luptat nici cu vechii Eleni (care nu existau pe atunci). Troianii s-au luptat cu foștii Danaoi / Danai - originari de la Nil - anume cu Aheii (care au fost strămoşii Elenilor); Troianii au fost strămoşii vechilor Greci iar vechii Eleni au învăţat limba Grecească deoarece aveau nevoie de cunoştinţele formulate astfel. Mult ulterior, Romanii i-au numit în general Greci pe toţi care vorbeau acea limbă (indiferent că identitar cei din S Balcanic afirmau că erau Eleni / fapt perpetuat până în prezent); e interesant că în Imperiul Roman - care a avut ca Geto-Daci peste jumătate din numărul împăraților - n-a fost ca împărat Roman însă nici un Elen (dar privind Antichitatea, propaganda istorică vehiculează copios termenul de Lumea Greco-Romană”).
În 2016, academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis - în elaboratul său studiu despre predecesorii Grecilor / publicat în Ucraineană, Greacă, Engleză, etc. - a punctat unele aspecte: “Diversificarea Culturilor Europei a pornit din mileniul V î.C. de la Vincea la Gumelnița, cu regăsire apoi prin Luwiani la Hitiți - influențați de Cultura Kura-Arax - respectiv până la Tocarianii din Bazinul Tarîm (ulterior, între vechii Balcanici și Oamenii Mării’ au fost evidente legături etnice); scrierea hieroglifică Cretană a precedat scrierea hieroglifică Luwiană și ambele au fost conectate cu scrierea hieroglifică Egipteană. Semnele Vincea s-au regăsit în Cipru iar semnele Kura-Arax posibil că de asemenea au fost legate de Vincea. Savanții de pretutindeni - și în unanimitate - au constatat că înainte de Greci / Eleni, Bazinul Egeeii a fost puternic influențat cultural de Pelasgi. În mileniul III î.C., limba Gută a invadatorilor Mesopotamiei putea fi de asemenea paleo-Balcanică (Sumerienilor li se părea lătrată); populația Gută - care a dominat puternic Mesopotamia vreme de un secol - era Nordică, cu pielea albă și cu părul blond, semănând cu cea Tocariană: numele etnic Guti / Kuti poate fi conectat de Koitaioi’ - după cum au fost notați Colchii / Georgienii în Argonautica’ - ceea ce corespunde cuvântului Georgian ციხე ‘tsikhe’ = ‘fortăreață’ sau Grec τειχος ‘teikhos’ = ‘zid’. De asemenea, au fost depistate elemente paleo-Balcanice de la sfârșitul mileniului II î.C. în migrarea Mus-kă spre Caucaz sau afinități Pelasge între capitalele Cretană Gortyna și Frigiană Gordion. Inscripțiile Culturii Cucuteni au precedat scrierea timpurie Troiană, foarte asemănătoare cu cea liniară ‘A’ (răspândită în SamoTracia, Troia, Milet, Ciclade - Melos, Thera, Kythera - Creta, etc.); ideea că sursa Culturii Minoane a fost Cultura Cucuteni e veche, rezultată din compararea artei neolitice din Ciclade cu Cucuteni: motivele ornamentale ale Culturii Cucuteni s-au regăsit la figurinele Cicladice, savanții observând analogii foarte strânse ale artefactelor Egeeii cu Gumelnița și Cucuteni (care au apărut în spațiul Dunărean al mileniului V î.C. după ce a încetat influența anterioarei Culturi Vincea, ce a avut - de la sfârșitul mileniului VII î.C. - originala scriere Dunăreană). În mileniul IV î.C. - contemporan cu Sumeria - semnele înțepate din Ucraina și România (ca de pildă găurile fluierelor ori perforările de pe veselă) s-au transmis spre Troia și către scrierea liniară A’ din Sud. În mileniul III î.C., Cultura Kura-Arax - dintre Creta și Caucaz - a influențat hieroglifele Anatoliei și elita timpurie Hitită. Vechea limbă a Troiei - Regat existent de la începutul mileniului III î.C., la răsărit de care apoi au apărut Hitiții - nu e încă știută dar printre cei mai recenți predecesori ai Grecilor au fost Troianii. De la început, Troia a avut Cultură Maritimă, așa cum a cercetat și echipa arheologului German Manfred Korfmann de la Universitatea din Tubingen. Vechii Greci - ca Vest Anatolianul Hesiod - descriau paleoliticii ca oamenii Erei de Aur și neoliticii ca oamenii Erei de Argint; iar apoi - de la începutul mileniului III î.C. / când s-a ivit Troia - a fost Epoca Bronzului. Conectați cu Teukrii Troiei au fost și dinaștii Tarkini ai Etruscilor iar apoi Romanii; în versiunea Etruscă a întemeierii Romei - consemnată de Plutarh - gemenii Romulus și Remus erau nepoții regelui Etrusc Tarchetius al Albei Longa: conform lui Herodot, Etruscii i-au avut ca strămoșii cei mai apropiați pe Lydieni iar Lyd < Luw (Luwiani). Literar, Lyd / Lydian = Om’, căci proto Indo-Europeanul ‘*leudh’ / ‘*teut’ asta și însemna. Etruscii au apropiat denumirea volc’ pentru lup’ de Zeul Vulcan, știut în Creta ca Velkhanos = Zeul Izvoarelor iar numele Luwia și Lukia se pot similar înrădăcina; întemeietorul cetății Etrusce Curtun / Cortona din Toscania a fost Etruscul Tarchon: numele rezona deopotrivă cu capitalele Gortuna a Cretei și Gordion a Frigiei. Preistoria Balcanilor se poate periodiza corespunzător evenimentelor naturale semnificative, ca de exemplu datarea primei migrări neolitice datorată erupției Vulcanului Erciyes din centrul Anatoliei în mileniul VII î.C., via Sesklo (unde a apărut ceramica); în jur de 6200 î.C. a fost o aridizare pronunțată în Vestul Anatoliei, ceea ce a dus la migrare atestată arheologic până pe Crișuri. O schimare climatică majoră a intervenit în jur de 3200 î.C.: Oscilația Piora. În Era de Aur s-a impus Cronos iar în Era de Argint s-a impus Zeus; după aceea a fost Epoca Bronzului: se poate observa că între ele au fost evenimente naturale deosebite, care le-au demarcat (ulterior, Războiul Troian - care după calculele noastre s-a terminat până la eclipsa totală de Soare din 18 VII 1230 î.C. ce a putut fi interpretată de Vechea Lume ca semnalând căderea Troiei - a fost în vremea eroilor de la sfârșitul Epocii Bronzului și a marcat începutul arhaic al Epocii Fierului). Cei mai îndepărtați strămoși direcți ai Grecilor par să fi fost Carpaticii Erei de Aur. Pe de altă parte, în Rodos numele Telchinilor provenea de la mama lor, venerată ca primordiala divinitate marină denumită Thalassa - consoarta lui Pontos / Pontus - însuși termenul pentru mare fiind astfel folosit în Vechea Lume; ca atare, numele de talaz - legat prin asemenea filieră - reflecta navigarea practicată din vremurile anterioare Grecilor (e de remarcat că Telchinii au fost pre-diluvieni). Tradiția originii Danailor e conectată de Egipt, de unde aceia au ajuns în S Balcanic după ce au luptat contra Hyksoșilor (se pare că nu s-au înțeles acolo cu familia faraonului). Numele Elena a fost o variantă a denumirii lunii, Selena: regina Elena a Spartei reda onomastic Selena, căci acolo Cultul Lunii conta similar cum conta Cultul Soarelui în Troia; furatul ei de către prințul Troian Paris poate fi conectat de eclipsa lunară din 28 II 1251 î.C. (iar evenimentele ce au urmat - anume Războiul Troian și ulterioarele întoarceri relatate de artiști ori de cronicari - au durat în total mai multe decenii). Tot astronomic - corespunzător astrelor asociate protagoniștilor / de pildă, Paris având Marte iar câștigătoarea Afrodita având Venus - se poate interpreta datarea primului concurs de frumusețe din lume: în 1253 î.C. Printre aliații Troiei au fost Keteanii = Hitiții”. În Cosmografia” din 1657 a Britanicului Peter Heylin apare scris despre Keteanii Peninsulei Anatoliei că în Peninsula Apenină au ajuns să fie denumiți Latini, în Lațiu existând cetatea Ketea și Râul Ketus lângă Cume; același a mai scris inclusiv că relicve ale arcei biblice au fost semnalate de Tradiția Armeană ori de istorici Antici ca preotul Mesopotamian Berosus și Evreul Iosif Flaviu în Munții Gordiean de lângă Vulcanul Ararat, atrăgând atenția că în Albania Caucaziană geograful Antic Ptolemeu a indicat semnificativul oraș Getara - pe Râul Getras - care ar fi putut fi citit și Gagara”. Populația Khetă / Keteană (adică Hitită) era la N de Cipru / având cetatea Kition - cu ziduri Ciclopice ridicate de Gherghini - azi Larnaca: capitala Insulei (Biblia numea vechiul Cipru - la S de fostul Imperiu Khet / Hitit - drept Chitim, populat de urmași Iavan / Ioniani, corespunzător Facerea” 10:4, înrudiți cu mai marii Mezi / descendenți Madai, MasaGeți / descendenți Magog și Cimeriani / descendenți Gomer, toți fiind Însemnați” / Iafeți; însă apoi tot în Vechiul Testament - în cartea întâi a macabeilor” 1:1 - Regatul Makedon = Țara Chitim” / Kittim, în 1906 Enciclopedia Evreiască” ce a scris despre Kittim că era Cipru populat întâi de Cariani incluzând și unele Insule Vestice, corespunzător Ieremia 2:10 și Iezechiel 27:6). În 2017, cercetătoarea Ann Gibbons din SUA a prezentat bilanțul unor analize genetice din Culturile Minoică și Miceniană - anterioare Culturii Grecești - și a concluzionat: “Grecii într-adevăr au avut origini aproape mitice; din Epoca Fierului, vechii Greci i-au idealizat pe înaintașii Micenieni, care s-au dovedit înrudiți genetic cu Minoicii. Comparând peste un milion de secvențe genetice, prelevate de la sute de oameni din Epocile Pietrei, Bronzului și Fierului, a reieșit că trei sferturi din ADN-ul Micenienilor și Minoicilor proveneau din SV Anatoliei. Ambele Culturi - Miceniană și Minoică, înrudite strâns genetic între ele - îi moșteneau de fapt pe strămoșii din răsăritul Caucazului (de lângă actualul Iran): a existat inițial o migrare a agricultorilor din Est în Anatolia, înaintea desprinderii Minoicilor și apoi a Micenienilor. Așa cum a relevat geneticianul Iosif Lazaridis de la Universitatea Harvard, o diferență a apărut la Micenieni: printre ei s-a găsit (în mod semnificativ) până la 16% material genetic de sorginte Siberian / Est European, ceea ce sugerează o interferență răsăriteană - un val uman, via Armenia - numai cu ei, nu și cu Minoicii. Într-adevăr, anteriorii Minoici / din Bazinul Egeeii și ulteriorii Micenieni / din Peninsula Balcanică au fost reprezentați de fresce ca oameni asemănători, chiar dacă vorbeau limbi diferite; Minoicii au fost mai pașnici, Micenienii mai războinici. În Peninsula Balcanică, geneticienii când au comparat actualii Eleni cu foștii Micenieni au constatat că Elenii au mult mai puțin material genetic Anatolian decât aveau Micenienii. Arheologul Colin Renfrew de la Universitatea Britanică Cambridge a propus compararea genetică a Hitiților - intrați în Anatolia la sfârșitul mileniului III î.C. - ca sursa Caucaziană pentru Minoici și Micenieni, aceia influențând și lingvistica Indo-Europeană în areal”. Iată - ca atare - și o dublă confirmare genetică Ghergană privind predecesorii Grecilor: strămoșii Minoicilor și Micenienilor din SV Anatoliei erau Karianii / din Țara Gherghiților iar strămoșii acelora - din E Caucazului, de lângă Iran - erau Ghergarii din Cultura Kura-Arax / din Țara Ghergarilor, partenerii Amazoanelor; așadar - corespunzător argumentelor istorice, lingvistice, genetice, etc. - Gherga a fost un important strămoș al vechilor Greci. În concluzie: principalii strămoși ai Grecilor nu au fost Balcanicii Ahei / Eleni, ci au fost Anatolienii Cariani / “KRK” și Troianii.