147. Gherghiţia

Pelasg dar şi Roman, Sibila însemna “profetă” şi nu vorbea Greaca (ulterior, inclusiv religiile mozaică, creştină, musulmană, etc. au ridicat profeţii la mare cinste); după zona sa natală Anatoliană, preoteasa având darul previziunilor şi reprezentând voinţa divină a fost numită Gherghiţia / Gergithia de către Troiani (Gherghis era în regiunea Troiei, corespunzător şi filozofului Heraclides din Pontus / de la malul Mării Negre, cel care în secolul IV î.C. a enunţat că Pământul se învârte în jurul propriei axe, localitatea - încă importantă în timpul său - atrăgându-i în mod special atenţia). Ea credea în Zeiţa Epocii Pietrei - Anatolian denumită Kibela / Ki-Bel - însemnând divinitatea sufletului, Ki fiind forţa sufletului şi Bel fiind divinitate - considerându-se că era în comunicare constantă cu supranaturalul. Gherghiţia nu se ştia când apărea, unde apărea sau unde se ducea când dispărea. O vrajă părea că emană din ea şi era ştiută ca înţeleaptă, lăsându-şi câteodată mesajele pe frunze de gorun / stejar pentru a fi descifrate. Era tristă, cu un temperament ce erupea violent, care se dedica unei vieţi în castitate. Existenţa sa era aceea a unei vizionare exaltate, solitară şi retrasă într-un cadru natural exotic. Gherghiţia era stimată pe Muntele Gargaron din Masivul Ida; ea a adaptat lira la forma triunghiulară, instrument de cântat foarte popular în regiune, favorita fratelui ei geamăn, Apollo Gergithius (care a primit întâi un astfel de instrument de la fratele lor Hermes: lira avea cutia de rezonanţă din carapacea unei ţestoase peste care era întinsă o membrană din piele de bou, între coarnele ce constituiau braţele lirei corzile la început fiind din intestine de oaie iar mai târziu din tendoane iar ghitara avea cutia de rezonanţă din lemn şi scotea sunete mai slabe, nu puternice ca ale lirei, trubadurii cântând de pildă la ea poemele “Iliadei”, “Odiseii”, etc). Este de remarcat că de fapt, însuşirile profetei Gherghiţia au fost aceleaşi cu ale Zeiţei Artemis - născută în Insula Delos a Pelasgilor Gherga - credincioşii suprapunându-le rolurile până la confundare, la fel după cum au procedat şi cu Sibila născută în Kilikia / Cilicia care a activat la Delphi şi a fost îngropată în Troiana Gherghis, lângă Hermes (notat de vechii Evrei ca Ham); imaginea următoare - înfăţişând-o pe Artemis, Zeiţa Misteriilor, la sfârşitul secolului VIII î.C. - este elocventă:

Prima descriere scrisă a Gherghiţiei, căci vizual ea era demult reprezentată prin statuete şi era ştiută prin tradiţie, a fost făcută de către Homer - ultimul dintr-un vechi şir de trubaduri dar primul dintre poeţii Europei - ca profeteasă pentru Troiani, depozitara oracolelor Marii Mame; conform vechilor Greci, “Lexiconului Suidas”, etc., era de lângă Gergition / Gergitha (alţii - ca Dr. Valer Scridonesi de la Universitatea Bucureşti - au asemuit Colchisul Caucazian cu Colţii de Piatră din curbura Carpaţilor, afirmând că Gherghiţia avea o legătură ancestrală inclusiv în spaţiul Românesc, la Gurguiata / Muntele Gorgo-nelor). Ea se întâlnea enigmatic cu preotul care slujea în Gherghis Templul Apollo (al divinităţii solare Pelasge / înţeleptul apărător al turmelor şi păstorilor, ce proteja şi agricultura, inspirându-i pe prezicători şi artişti) unde uneori se adăpostea, în acel ţinut sălbatic, al pădurilor de cedri şi de stejari de la poalele Masivului Ida; Gherghiţia a şi fost îngropată la baza acelui Templu, subteranul lui slujind la aşa ceva pentru servitorii săi. Istoricul Diodor Sicul în secolul I î.C. a consemnat că Gherghiţia a fost împreună cu fratele ei Apollo Gergithius într-un peregrinaj prin EurAsia din Valea Indului până la Valea Istrului (conform şi identificărilor locaţiilor făcute de “Lexiconul” lui Hesychius din Alexandria / Egipt, în secolul V). Printre ofrandele aduse Gherghiţiei era plăcinta dulce cu brânză având lumânări înfipte, depusă anual pe altar (acum tort aniversar, acela fiind începutul tradiţiei răspândite ulterior pe tot globul); în vechime, lumânarea simboliza sinteza materiei şi energiei: ceara şi fitilul reprezentau materia din care se năştea flacăra spirituală, a cărei mişcare ascendentă e verticală, ca pe axa lumii (miresele erau conduse la miri cu lumânări / torţe aprinse în mâini iar când murea cineva fără lumânare se chema că a avut o moarte întunecată şi foarte multă căinare era pentru aia). Preotesele care o divinizau în Anatolia pe Mama Divină erau ştiute ca Gherghiţe, fiind venerate până la identificarea lor ca având puteri transferate de la Zeiţă. Oracolul Sibilic lansat în Troia, transmis verbal şi prima oară scris în zona ei, a devenit faimos în întreaga lume când a fost public lansat de la poalele Muntelui Corycos, din Eritreia - în Greacă “erythre” înseamnă “roşu” - din regiunea Lidia / azi Ceşme 38,19 lat. N, 26,18 long. E (era consultat doar cu ocazia unor evenimente majore, ca inundaţii, cutremure, molime, etc.); în Geografia” XIV 1:32 Strabon a consemnat: “Se spune că întreg litoralul Muntelui Corycos a fost înţesat de tâlhari numiţi Korykei, care au născocit un nou procedeu de atac asupra navigatorilor: împrăştiindu-se prin porturi, ei se amestecau printre neguţătorii care acostau şi trăgeau cu urechea ce transportă şi încotro pleacă, apoi întrunindu-se atacau oamenii îmbarcaţi şi-i prădau. De atunci, pe orice om care-şi vâră nasul unde nu-i fierbe oala şi care caută să audă cuvintele rostite aparte, obişnuit era denumit ‘Corykeian’, pomenit de proverbul ‘Negreşit l-a auzit Corykeianul’ (dacă cineva, încredinţat că a făcut sau a vorbit ceva în taină nu s-a putut feri de aceia care caută să afle cele ce nu-i privesc)”. Este de ştiut că în Anatolia mai exista portul Ghorgos din Cilicia / azi Kîzkalesi / Turcia - de la poalele Muntelui Arima, unde conform geografului Anatolian Strabon creştea cel mai bun şofran din lume, areal populat de Arimi / Aramei - având în apropiere Peştera Coryciană despre care a scris în secolul IV î.C. istoricul Macedonean Calistene (rudă a filozofului Macedonean Aristotel): acolo a trăit mezinul Typhon al Gaiei şi Gargaros / Tartaros (tatăl Sfintei / Sfinxului, patronul foarte periculoaselor tornade), după cum a studiat în 1989 şi istoricul Britanic Lane Fox. Viaţa cotidiană a Gherghiţei era împlinită şi fericită: când nu era ocupată cu întreţinerea sanctuarului ori cu pregătirea spectacolelor, confecţiona haine frumoase (erau celebre lungile rochii vaporoase şi colorate, împodobite cu bijuterii superbe, având pietre preţioase purtate de preotese); în plus, ea şi compunea poeme, făcea vin, găzduia petreceri, etc. Chiar dacă a fost asociată şi cu răul - deoarece prevestea inclusiv catastrofele - Sibila în Imperiul Roman a ajuns divinitatea favorită a legiunilor. În imaginea următoare se poate vedea Sibila reprezentată trasă de lei către Zeul Soare în Alexandria Oxiană - de pe Fluviul Oxos / Afgani-stan, ridicată peste vechea cetate a profetului Zoroastru - în secolul II î.C.: