Originea Gherga: 71. Invadarea Canaanului

Vechii Eleni şi vechii Evrei şi-au făcut sincron apariţiile de jefuitori în istorie inclusiv prin agresarea Ghergarilor (adică a Gherghiţilor din Troia / V Anatoliei - azi Turcia - respectiv a Ghergheseilor din Canaan / actualele Palestina şi Israel). Ovreii / Evreii - descendenţii astrologului Avram “din Urul Caldeii” - erau sclavii vechilor Egipteni (acel Ur al “Caldeii” indicat de “Facerea” 11:31 din care era Avram putea fi Ur 30,57 lat. N, 46,06 long. E din S Irakului, apoi Avram fiind indicat de Facerea” 12:5 că a plecat spre Canaan din Harran / Carrhae Κάρραι 36,52 lat. N, 39,02 long. E din S Turc: ambele locaţii Mesopotamiene, din Bazinul Fluviului Puratu / Eufrat, erau controlate de Gherghei), Caldeea în mileniul următor lui Avram - atunci când a fost scris Vechiul Testament - fiind Ţara Gargheilor iar Carrha / Harran fiind în Aram, zona din N Ghergheseilor; în acel areal al Mesopotamiei exista - încă din mileniul X î.C. - așezarea Orrha (Ορρα în Greacă, Urha în Armeană), azi Șanlî-Urfa în Turcă 37,09 lat. N, 38,47 long. E / însemnând “Gloriosul Urfa”, la 12 km S de Gobekli Tepe, fosta Poartă / Vamă Atlantă, cu cele mai vechi Temple de piatră din lume. Corespunzător “Dicționarului geografiei Grecești și Romane” al Britanicului William Smith din 1854: “Orașul Carrhae din NV Mesopotamiei și-a avut numele - conform și lui Ștefan din Bizanț - de la Râul Carrha din Syria; găzduia din timpuri străvechi Templul lui Lunus / Luna (acolo s-au stabilit coloniști Makedoni). În zonă - consacrată ca Regatul Haran - au rămas monede din timpul împăraților Gordian; se pare că numele său corect a fost Carrha” (o rezonanță cu Gherga, mai ales fiindcă se afla în același Bazin al Fluviului Eufrat ca Garga-miș / Kărke-miș dar în zonă putând exista și Carani / Calani = vechi filozofi Indieni, onomastica locală sugerând inclusiv așa ceva). În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “Cel mai vechi exemplar bărbătesc din grupul genetic ‘J2’ datează din Georgia mileniului X î.C. O expansiune ulterioară a grupului masculin ‘J2’ a apărut odată cu avansarea metalurgiei, din Bazinul Dunării inferioare, via centrul Anatoliei, în Nordul Mesopotamiei. Câteva Civilizații ale Orientului Mijlociu s-au dezvoltat acolo unde descendenții ‘J2’ erau preponderenți; marii navigatori din Epocile Bronzului și Fierului au fost dominați de bărbații ‘J2’. În general, străvechii ‘J2’ au fost asociați Cultului Taurului (evidențiat de pildă în neoliticul Anatolian). Pe atunci - de exemplu în mileniul IV î.C. - din Georgia s-au răspândit Kurganii și apoi vehiculele lor cu roți, în jurul Vulcanilor Ararat. Cultura lor a dus la dezvoltarea serioasă în Epoca Bronzului a Syriei și Canaanului, acolo intrând în relații comerciale și politice cu primele dinastii ale Egiptului: au fost cunoscuți cu denumirea generică de Pelasgi”. Migrările Pelasgilor - în toate direcțiile - au caracterizat Vechea Lume; Anticul Herodot din Caria / Asia Mică și-a început “Istoriile” (1:1) prin afirmația că strămoșii Fenicienilor erau negustori veniți de la Eritreea = “Oceanul Roșu”, adică Golful Persic: urcați pe apele Mesopotamiei - acolo Fluviile Tigru și Eufrat fiind cele mai importante - au ajuns pe coasta Est Mediterană, de unde apoi au dezvoltat legături comerciale în Vest, anume spre Egipt și spre Egeea (iată așadar o mărturie din secolul V î.C. ale deplasărilor serioase din Vechea Lume, îndeosebi ale răsăritenilor spre apus). Mai multe elemente - ca momentul apariției lui Avram / Abraham, ce nu întâmplător a fost găzduit în Canaan de Ghergheseul Melchisedec, sosirea lui în Canaan dinspre Est (similar a făcut-o și descendentul Iosua, după 7 secole), onomastica, consemnările Antice, compatibilitățile cu Țiganii / Romii migrați Medieval din Est în Europa, etc. - converg cercetărilor Americanului Gene Matlock, care a scris despre Avram: “Cine a fost Abraham? Filozoful Balcanic Aristotel - consemnat și de Anticul istoric Evreu Iosif Flaviu 1:22 - a spus: ‘Acești Evrei provin din filozofii Indieni, fiind denumiți Calani de către Indieni’. În secolul IV î.C., Clearchus din Soli / Cipru a afirmat că ‘Evreii provin dintre filozofii Indiei; filozofii sunt numiți Calani în India iar în Siria sunt Evrei’. Anticul Megastene - care a fost trimis în India de Makedonul Seleucus / fost general în armata împăratului Alexandru cel Mare - a afirmat că ‘Evreii au fost un trib Indian, sectari Kalani’. Anumite asemănări flagrante sunt între Zeul Brahma al hindușilor și soția sa Saraisvati / pe de o parte, cu cuplul Evreilor Abraham și Sarai / pe de altă parte, ce-s mai mult decât simple coincidențe; Voltaire susținea că patriarhul Abram / Abraham descindea din brahmani - preoții Zeului Brahma / rezonând cu Ram și cu mantra Om - care au părăsit India în număr mare pentru propovăduirea în Vechea Lume a învățăturilor respective. Numele Brahma - foarte respectat în India - era știut până în Mesopotamia străbătută de Fluviile Tigru și Eufrat. Geografic pe traseu era Bactria - regiune Afgană, unde onomastica Ur era băștinașă - iar Biblia a consemnat că Abram venea din Urul Caldeii / Cal-Deii, termenul redând clerul hindus ‘Calani’ răspândit în India, Paki-stan și Afgani-stan. Mitograful Britanic Godfrey Higgins 1772-1833 a scris în ‘Anacalypsis’ că ‘echivalarea dintre Abram și Sarai cu Brahma și Sarais-wati a fost cel dintâi indicată de către misionarii Iezuiți’; tot el a mai scris și că ‘istoricii Arabi consideră că Brahma și Abraham / Ibrahim - strămoșul lor - înseamnă aceeași persoană’. Din mitologia hindusă se știe că Brahma avea ca soră pe Saraisvati; și biblic se știe - corespunzător ‘Facerea’ 20:12 - că Avram a zis despre Sarai: ‘Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie’. Anomaliile nu se sfârșesc aici. În India, Fluviul Sarasvati era în Bazinul Ghaggar, cu o ramură denumită Hakra; iar H/Agar a fost principala slujnică a Sarrei / Sarai (ajungând mama Arabilor): sunt de remarcat similaritățile Ghaggar-Hakra-H/Agar. Este interesant - privind cei 2 fii ai lui Avram / Abram, Ismael și Isaac - că Arabul Ismael rezonează cu Sanscritul ‘Iș-Mahal’ însemnând ‘Marele Șiva’ iar Evreul Isaac rezonează cu Sanscritul ‘Ișakhu’ însemnând ‘Amicul lui Șiva’. Vechiul Testament în Cartea lui Iosua Navi 24:2 explicit are scris că ‘Terah, tatăl lui Avraam, a trăit dincolo de Eufrat și slujea la alți dumnezei’: părintele lui Avram a ieșit din Vechea Indie. În secolul XX î.C., cursul Fluviului Sarasvati era deja modificat; Anticii au scris despre așa ceva (cum a fost geograful Anatolian Strabon XV 1:9, că ‘Aristobolus - intrat în India - a trecut printr-o mulțime de localități abandonate, deoarece acolo Fluviul și-a schimbat albia’). Indianul Subhash Kak a cugetat că ‘Uscarea Sarasvati în secolul XX î.C. a determinat migrarea multora la Vest de India, oamenii ajungând până în Estul Mediteran, anume din Egipt până în Anatolia’; istoricul Indian Kuttikhat Chon consideră că familia lui Abram / Avram a fost forțată să plece din India (atunci a început acolo invazia Ariană, demult în conflicte cu indigenii Asura). Despre ‘Trecutul Vedic al Arabiei pre-islamice’ autorul Aditi Chaturvedi a scris: ‘În Mecca, la Kaaba, un altar era dedicat lui Brahma; de aceea analfabetul profet Mahomed a pretins că era al lui Ibrahim / Avram (Ibrahim nu e decât pronunțarea deformată a lui Brahma). Așa ceva reiese și din examinarea înțelesurilor rădăcinilor la ambii: pentru Semiți, Avraam a fost știut ca puternic iar la hinduși creatorul Brahma - Tatăl tuturor - e chiar puternic. Mai mult, prin renunțarea la politeismul brahmanic, monoteistul Abram / Abraham a devenit ceea ce redă numele A-Brahma, adică fără Brahma’. Ierusalim / Jeru-salim (etimologic fiind orașul de la asfințit / Vesticul oraș liniștit) în vremea lui Abram / Avram era dominat de Khetti = Hitiți - ereditar legați de Indieni - care l-au primit respectuos; e de remarcat că Sanscritul Yuddha înseamnă Bătălie: Abram / Avram a fost luptător (războinic / cuceritor). Dacă argumentele de până acum nu-s suficiente, atunci se poate explora și identitatea cârmuitorului Melchi-sedec (însemnând Mesagerul Domnului = persoană cu puteri Magice), care l-a primit în Canaan pe Abram / Avram: cum oare în Iudeea - care avea inclusiv Ierusalimul ca importantă cetate - gazda lui Abram / Avram a fost regele Melchi-Sedec (Sanscritul Sadak însemnând ființă cu puteri Magice), acela deodată devenind ocrotitorul său? Despre Domn - Dumnezeu / Zeu - se poate observa apropierea dintre Șiva / Shiva (Zeul hindus) și Yahve (Zeul Iudeu); pe de altă parte, Godfrey Higgins a susținut în ‘Anacalypsis’ că ‘la Mecca era locul sacru al unei colonii brahmane cu mult dinaintea profetului Mahomed’ (de altfel, sabaismul - adică venerarea stelelor și spiritelor, răspândit în străvechea Arabie și în Mesopotamia - reda, prin betacism, șivaismul): de exemplu, în timpul lui Iisus - când nu exista islamul - credințele erau foarte asemănătoare din India = Sudul Asiei până în Vestul Asiei, inclusiv în Canaan (ulteriorii musulmani au început să se contreze în moduri inutile cu hindușii și cu mozaicii, toți având de fapt aceleași rădăcini). Orientalista Maliti Shendge a observat asemănările dintre Civilizația Ghaggară - unde predomina Asura - și cea Asiriană apărută în Mesopotamia mileniului III î.C. iar la așa ceva nu pot decât să subscriu”. De altfel, sorgintea brahmană a lui Abraham / Ibrahim = Avram i-a preocupat - printre alții - și pe lingvistul Francez Guillame Postel în 1552, academicianul Prusac Immanuel Kant în 1769, academicianul Englez Joseph Priestley în 1799, ș.a. Corespunzător “Kubjikamata tantra” despre șivaism - anume credința legată de Zeul Șiva / cu răspândire puternică în Cașmir și Bazinul Ghaggar - la hinduși termenul “Calani” चलनी e conectat de “vânt”, printre divinitățile mult respectate de către filozofii Calani fiind Krkara कृकरा (epitet al Zeului Șiva): trinitatea / triada supremă la hinduși e formată din Brahma-Șiva-Vișnu; iar pe de altă parte, în vremurile Vechii Lumi cetele de Caloieni marcau primăvara Tradiția Caloiană în Bazinul Dunării inferioare (“proiecție a arhetipurilor Vechii Europe, cu rădăcini neolitice”, conform Dr. Ion Ghinoiu - secretarul Institutului de Folclor al României - în lucrarea “Sărbători și obiceiuri românești” din 2003). De altfel, în secolul V î.C. Anatolianul Herodot în “Istorii” 3:38 a scris despre Indienii Callați / “Callatiae” care nu-și incinerau părinții morți (ca masa hindușilor), ci-i mâncau ritualic: unii dintre aceia - originari din marginea răsăriteană a Imperiului Persan - erau prezenți la Curtea împăratului Darius (vechiul cuvânt Grec “kalatos” καλατος = bun; de exemplu, pe coasta Dobrogeană colonia Callatis - azi Mangalia / SE României, întemeiată în vremea împărăției aceluia - avea denumirea semnificativă în așa sens). Carianul Herodot a mai scris în “Istorii” 3:97 despre Indienii “Callantiae” Καλλαντίαι , cu care semănau Troglodiții Etiopiei (în aceeași carte a treia de “Istorii”, Indienii Calanți apar similari cu Indienii Calați); pe de altă parte, se știe că Evreii dintotdeauna au acordat atenție mâncării “cușer”, a cărnii pregătită ritualic, bună de mâncat: de exemplu, în 2014 Evreul ortodox Rabbi Zvi Solomons a scris despre tema tabu a canibalismului cușer, neinterzis de Tora, în sensul că religia mozaică nu egalează carnea umană cu cea animală iar “atunci când sunteți blocat fără nimic de mâncare pe o insulă îndepărtată și aveți opțiunea de a mânca carne umană, trebuie s-o consumați, mai degrabă decât să muriți”. Așadar, la începutul mileniului II î.C., înainte de a intra în Canaan venind de la Fluviul Eufrat, se pare că patriarhul Avram / Abram și anturajul erau din Est, din India, anume din secatul Bazin Ghaggar cârmuit la apogeu de către Dinastia Garga / indigenii datorită dezastrului natural fiind nevoiți să părăsească zona, spre alte zări; descendenții Arabi ai patriarhului Avram / Abram s-au înmulțit în Sudica Peninsulă Arabă iar descendenții Evrei ai patriarhului Avram / Abram rămași în Canaan s-au înmulțit suficient până în secolul XVII î.C. - când a survenit dezastrul natural provocat de erupția Thera / Santorini - ca să însoțească în vecinătatea Africană prinții Canaaniți = autohtonii “Hyksoși” însemnând “străini” care au intrat în Egipt (acolo însă vechii Evrei rămânând robi după ce în secolul XVI î.C. prinții Canaanului s-au retras iar Aheii au trecut în Peloponez / Sudul Balcanic): în Egipt, vechii Evrei nu au lucrat la piramide - care erau ridicate acolo dinaintea existenței strămoșului lor Avram - ci au fost robi în general la chirpici, anume la producția cărămizilor de pământ coapte la soare (iar Biblia în Vechiul Testament - în capitolul 13 al “cărții întâi a macabeilor” - a menționat explicit înrudirea dintre vechii Evrei și cei ajunși în Sparta). În mileniul II î.C., la sfârşitul secolului XIII î.C., Canaanul a fost ţintit astfel: interiorul Canaanului a fost vizat de Sudicii Evrei fugiţi din Egipt iar coasta Canaanului a fost vizată de Nordicii “Oameni ai Mării” fugiţi după Războiul Troian (printre care erau Gherghiţi din Anatolia, dintre care unii au devenit piraţii Gherga; aceia pe coasta Canaanului au devenit Fenicieni la N de Muntele Carmel şi Filisteni la S de acela, imediat după Războiul Troian, piraţii Gherga determinând pe coasta răsăriteană Mediterană - îndeosebi unde azi e Libanul - apariţia Fenicienilor, rămaşi în istoria lumii drept cei mai grozavi navigatori de până atunci, inclusiv istoricul Britanic Harry Bourne indicând că şi în privinţa navigaţiei era colaborarea între Fenicia şi Caria, regiunea Gherghiţilor din SV Anatoliei, ambele Regate fiind și notate consonantic la fel, anume “KRK”). Gherganii au ajuns printre altele să utilizeze ciocane de fier - unelte preţioase în acele timpuri din a doua jumătate a mileniului II î.C., deci valoroase şi pentru Evreii vechi - fiind încă un motiv al dorinţei triburilor lor de a avea Canaanul, pentru că era o regiune bogată (ce se bucura atât de o agricultură bună, cât şi de un comerţ de tranzit, ce aduceau prosperitate).

Înaintea ieşirii din Egipt, unii Evrei au fost deja în Canaan, unde şi-au cumpărat mai ales peşteri / grote, practicând incestul şi sodomia, făcând copii la beţie sau la bătrâneţe, etc. (Biblia des pomeneşte acele isprăvi în “Tora” / “Pentateuh”); de exemplu la începutul mileniului II î.C., Avram - strămoşul Arabilor şi Evreilor - sosit din Mesopotamia în Canaan, aflat pe patul de moarte, s-a adresat majordomului (“Facerea” 24):

“1. Avram era acum bătrân şi vechi de zile şi Domnul binecuvântase pe Avram cu de toate.

2. Atunci a zis Avram către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: ‘Pune mâna ta sub coapsa mea

3. Şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu,

4. Ci vei merge în ţara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele, şi vei lua de acolo femeie lui Isac, fiul meu’.

5. Iar sluga a zis către el: ‘Dar poate nu va vrea femeia să vină cu mine în pământul acesta; întoarce-voi, oare, pe fiul tău în pământul de unde ai ieşit?’

6. Avram însă a zis către el: ‘Ia seama să nu întorci pe fiul meu acolo!

7. Domnul Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pământul în care m-am născut, Care mi-a grăit şi Care mi S-a jurat, zicând: ţie-ţi voi da pământul acesta şi urmaşilor tăi, Acela va trimite pe îngerul Său înaintea ta şi vei lua femeie feciorului meu de acolo.

8. Iar de nu va voi femeia aceea să vină cu tine în pământul acesta, vei fi slobod de jurământul meu, dar pe fiul meu să nu-l întorci acolo!’

9. Şi punându-şi sluga mâna sub coapsa lui Avram, stăpânul său, i s-a jurat pentru toate acestea”.

Este de remarcat că în textul biblic “coapsa” e denumirea eufemistică a sexului şi fapta descrisă exprima un gest ritual de întărire a jurământului prin implicarea forţei vitale a bărbatului (e de ştiut că la depunerea unui jurământ, ulterior şi Romanii obişnuiau să jure pe testicule, denumirea pentru Vechea Lege devenind Vechiul Testament de la testicule / ce Indo-European aveau rădăcina “orghi”); recitind cu acea “cheie”, după cum a indicat şi mitropolitul Bartolomeu Anania din România la începutul mileniului III în “Biblia cu ilustraţii şi explicaţii”, se relevă că de fapt Avram s-a inspirat din Cultul Falic, foarte puternic, răspândit pe atunci de la Gargarii Caucazieni din N - care aveau ca partenere Amazoanele - până la Ghirgaşii / Ghirgaşiţii din N Canaanului, locul ce i-a plăcut lui Avram enorm (e de observat că la nivel popular Român au rămas răspândite până în prezent expresiile legate de străvechiul Cult Falic, încă şi azi organul genital masculin fiind pomenit în vorbirea curentă, verbal însă acum probabil mai des decât fizic utilizat / forma vulgară de exemplu nefiind “ce coapsa mea” ci explicit, etc). În cartea “Miturile Evreiești”, autorii Robert Graves și Raphael Patai au analizat episodul respectiv cu Avram al jurării, concluzionând că “în Vechea Lume se practica jurarea pe organul sexual” (în prezent, jurarea solemnă nu mai e cu mâna pe sfântul sex, ci în general e cu mâna pe vreo sfântă carte sau mai simplist, doar cu mâna ridicată în aer). Hamiţii Gherghei / Gherghesei nu practicau circumcizia - ca Semiţii - şi se opuneau castrării, fiind urmaşii îngerilor Gregori separaţi de cei androgini / asexuaţi. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Totemismul a fost considerat ca fiind forma primitivă a oricărei religii şi morale. Totemul era sursa generatoare de tabuuri şi interdicţii, care au constituit prima legătură şi primul model de organizare a societăţilor. Putem privi totemul ca pe simbolul unei legături de rudenie, sau al adopţiei, cu o colectivitate sau cu o putere extraordinară. Exista o relaţie de apartenenţă, chiar de identificare, între iniţiat şi totemul său, respectiv ‘sufletul lui din junglă’. Prin riturile iniţiatice, bărbatul tânăr intra în posesia sufletului său animal şi - în acelaşi timp - îşi sacrifica propria fiinţă animală, prin circumcizie. Prin acel dublu proces, el era admis în clanul totemic, stabilindu-şi relaţia cu totemul său animal; dar mai ales devenea bărbat şi (într-un sens şi mai larg) o fiinţă umană. Anumiţi africani de pe coasta orientală îi descriau pe cei necircumcişi ca fiind animale. Ei n-au primit nici sufletul animal şi nici nu şi-au sacrificat animalitatea. Cu alte cuvinte, se considera că aspectul animal prima, dat fiind că nici latura umană, nici aspectul animal al sufletului celui necircumcis nu au devenit conştiente”. Este de observat că dintotdeauna Evreii i-au numit pe ceilalţi oameni ca “goimi”, adică “animale”. În Canaan, potenţilor indigeni li se ziceau Ghirgari; după cum a studiat şi Britanicul Hargrave Jennings în 1874, vocabularul Canaanului pentru falic - dar şi pentru grămada circulară de pietre ridicată soarelui - întrebuinţa Ghilgal / Ghirgar, cu reprezentare ca în schiţa următoare:

Gilgal / Ghirgar

În 2003, lingvistul Britanic Adrian Room a notat în lucrarea sa “Numele locurilor din lume” că GhilGal - ca şi GalGal - însemnând “circular” / “circuit” ar fi rădăcina atât pentru Golan, cât şi pentru Galileea. Potrivit Bibliei / “Ieşirea” 12:40, descendenții Evrei ai lui Avram au fost 430 de ani în Egiptul de Jos (ajunși din Canaan acolo când s-a sfârșit Regatul Mijlociu Egiptean - poate ca partea necâștigătoare a vreunei încleștări dinastice - stabilirea în Delta Nilului datorându-se erupţiei Vulcanului Thera / Santorini), după un secol al cârmuirii de către Hicsoşi / prinţii Canaanului rămânând sclavii / robii faraonici: faptul că vechii Evrei au rămas abandonați în Egipt la retragerea prinților Hucsoși în Canaan i-a înverșunat pe succesorii lor contra urmașilor stăpânilor Canaanului. O altă socoteală ar fi considerând cei 42 de ani ai ferelii foștilor sclavi fugari de gărzile faraonice (ghidați de profetul Moise) ca pornind de la căderea Troiei, ceea ce înseamnă că vechii Evrei au intrat în Canaan la 1198 î.C.: scăzând cei 430 de ani menționați de Vechiul Testament ca ai timpului total trăit de ei în deplasare, apare exact anul 1628 î.C. - demonstrat separat / științific - ca al erupției Therei, ceea ce înseamnă că vechii Evrei (poate părtași în Egipt la vreo dispută dinastică după încheierea Regatului Mijlociu) au fost preluați, în mod convenabil, ca supuși de către foștii lor găzduitori din Canaan care de atunci au devenit stăpâni pentru un secol pe Valea Nilului iar la plecarea acelora din Egipt nu au fost luați în considerare, ei mai rămânând 3 secole sclavii / robii faraonului; așadar - corespunzător datelor Vechiului Testament - în Egipt vechii Evrei au fost robi / sclavi atât la prinții străini Hyksos, cât și la autohtonii faraoni. Indiferent de anul din secolul XVII î.C. al intrării vechilor Evrei în Egipt, se poate observa că ei de la început au schimbat statutul de chiriași în Canaan cu cel de înrobiți în Delta Nilului, astfel rămânând până la ieșirea lor de acolo din secolul XIII î.C. Intrarea organizată a vechilor Evrei în Canaan, ajunşi din Egipt după 42 de ani de pribegie - timpul acela putea fi măsurat lunar, de fapt așa egalând 42 de luni solare, respectiv totalul de 3 ani și jumătate din calendarul solar - a fost pe lângă Ţinutul Gherganilor, ultimul loc atacat fiind teritoriul Gherga; Evreii vechi au intrat în Canaan printre Marea Moartă şi Lacul Galileeii - invazia lor acolo fiind dinspre răsărit spre apus - ei ajungând să prefere luptele cu celelalte populaţii, decât cu Ghergheii. Cucerirea Canaanului de către Evrei a început în urmă cu peste 3 milenii şi niciodată n-a fost definitivă.

Pătrunderea Evreilor în Canaan

Cartea istorică a lui Iosua Navi a continuat Epopeea Gherga, în capitolul 3 (“Trecerea Iordanului”), versetul 10: “Din aceasta veţi cunoaşte că în mijlocul vostru este Dumnezeul cel viu Care va alunga de la voi pe Canaanei, pe Hetei, pe Hevei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Amorei şi pe Iebusei”. Aceeaşi carte biblică începe capitolul 9 (“Înşelăciunea Ghibeoniţilor”) cu:

“1. Auzind acestea toţi regii Amoreilor, cei de peste Iordan, cei din munte şi de la şes, cei de pe tot malul mării celei mari şi cei din apropierea Libanului: Heteii, Amoreii, Ghergheseii, Canaaneii, Ferezeii, Heveii şi Iebuseii,

2. S-au adunat împreună ca să se lupte toţi cu Iosua şi cu Israel”.

În capitolul 24 (“Moartea lui Iosua”) din respectiva carte, Iosua a vorbit Evreilor vechi, numind Ghirgasiţii în versetul 11, ca printre cei care vor fi întâlniţi în Vestul Râului Iordan: “După aceea aţi trecut Iordanul şi aţi venit la Ierihon. Atunci au început a se lupta cu voi locuitorii Ierihonului, apoi Amoreii, Ferezeii, Canaaneii, Heteii, Ghergheseii, Heveii şi Iebuseii dar Eu i-am dat în mâinile voastre”. În 1952, Britanicul Arnold Toynbee - filozof al istoriei - a scris (în traducerea Română a masonului Amadeo Lăzărescu, lucrare sprijinită de “Fundaţia pentru o societate deschisă” şi “Banca Naţională a României”): “Înţelegerea evreilor în domeniul legislativ îşi trădează originea din Codul lui Hammurabi. Acea influenţă exercitată de codul juridic sumerian a fost o mărturie a rădăcinilor adânci şi viguroase pe care civilizaţia sumeriană le-a înfipt în pământul canaanit încă din mileniul ce s-a încheiat cu generaţia în care a legiferat Hammurabi. Dreptul sumerian - întruchipat în Codul lui Hammurabi - a rămas în vigoare printre urmaşii supuşilor lui Hammurabi sau printre sateliţii de pe vremuri ai lui Hammurabi; atât de viguroasă s-a dovedit acea influenţă juridică încât ea şi-a răsfrânt structurile şi asupra legislaţiei primitive a cuceritorilor barbari evrei sosiţi în Canaan”. După Codul lui Hammurabi, pionierii Codului Penal în lume au fost Hitiţii (care s-au organizat fără glume, instaurând legi precise şi pedepsele aferente în cazurile încălcărilor lor, fapt regăsit ulterior la Geţi, prin Legile Blajine / “Belagine”: între Blajini şi Vlăjgani ori Vlahi - prin concordanța “B”=“V” - se poate observa consonanța (apărută şi la Evreii vorbind Ebraica, etc.); sistemul de fapt era mult mai vechi, provenind de la Pelasgi / Valahi, de la care a pornit denumirea de “Belaci” / “Blaci”, care la început au transmis legile “în versuri”, pentru ca popular să fie reţinute de cei care nu citeau, în Orientul Mijlociu fiind ecouri scrise - relativ târzii - ale străvechilor legiferări). Scrierile rabinilor (ca de exemplu ale rabinului Samuel Nahman din secolul III, care referindu-se la versetul din “Cartea lui Iosua Navi” 24:12 “Trimis-am înaintea voastră viespi care au gonit de la voi pe cei doi regi ai Amoreilor; nu cu sabia ta, nici cu arcul tău ai făcut acestea” a scris că unul din cei 2 cârmuitori ai autohtonilor era Ghirgaşit / Ghergheu) au afirmat că atunci când Evreii vechi au invadat Canaanul, Iosua - cârmuitorul lor - a enunţat localnicilor posibilităţile, în 3 versiuni: emigrare, pace, război.

Emigrări din Canaan

În “Enciclopedia Evreiască” din 1906, Samuel Krauss și Joseph Jacobs au scris: “Sf. Ieronim în ‘Onomastica Sacra’ i-a descris pe Gergesæus ca întemeietori de colonii (‘colonum eiciens’); termenul rabinic a fost greșit explicat ca Phrygia / Frigia ori Iberia Caucaziană, căci nu însemna altceva decât Africa. ‘Fiii Afrikii’ care au apărut în fața împăratului Alexandru cel Mare și au cerut recuperarea Canaanului au fost - fără nici un dubiu - Ghirgași nevoiți cândva să emigreze; din moment ce legenda acelei emigrări era strâns legată de întemeierea Cartaginei, se pare că Africa e astfel identificată și mai îndeaproape”.

Karkedon = Cartagina

În aceeași ediție a “Enciclopediei Evreiești”, Emil Hirsch a observat că “Ghirgașii cu certitudine trăiau la apus de Râul Iordan, așa cum a scris Iosua 24:11”. Răspândirea Ghergheilor / Ghirgașilor din Canaan mai spre Vest s-a produs și după ivirea Evreilor în Țara Sfântă din Epoca Fierului, existența Gherghilor în Nordul Africii fiind atestată cu milenii înaintea acelui moment: de exemplu, în mileniul II î.C. - înaintea fugii sclavilor Evrei din Egipt - în Africa Nordică trăiau atât Gherghi în Egipt la curtea faraonilor, ca descendenții înalților demnitari ai soțiilor orientale ale acelora (de exemplu Ghergana Nefertiti fiind și cea mai frumoasă femeie din Egipt), cât și ca Ghetuli în Libia; de altfel, anterior au fost atestați mulți Gherga acolo, ca de pildă (după migrarea neolitică - de la sfârșitul Epocii Pietrei - a Atlanților și Amazoanelor) fiind primii dinaști faraoni, în Epoca Bronzului. În Epoca Fierului, ca urmare a somației Evreului Iosua, Gherganii din Canaan s-au împărţit pe cele 3 opţiuni, unii alegând prima variantă - de mutare (spre apus - în Afrike = Anatolia şi Africa - dar și spre miazănoapte): de exemplu, în 2003 cercetătorul Yair Davidiy din SUA a atras explicit atenția asupra Tradiției existente a migrării Ghirgașilor din Canaan în Georgia și Sudul Rusiei (a documentat și rude ale Evreilor din tribul dispărut Isahar - care inițial au intrat în Galileea populată de Gherghesei - până în Finlanda); la miazănoapte - după cum a indicat Ieremia 1:13 - nu prea departe de Afrike / Frigia exista Cherchesia / lângă Georgia, ca destinație a Ghirgașilor din Canaan, în secolul X istoricul Josippon indicând Karas / Karzan, cu capitală Colchiană, ca zonă vizată inclusiv de rabini, ca de exemplu de înțeleptul Akiva în secolul II ori de “Talmudul” Ierusalimului ce explicit a scris despre “Afrike” = “Africa dinspre Iafeți”, deosebită de Africa Negrilor, respectiv diferită de continentul African. Așadar, Ghirgașii = “fiii Afrikii” prezentați de “Enciclopedia Evreiască” din 1906 că în secolul IV î.C. s-au înfățișat împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, obținând constituirea Decapolis în Canaan, puteau fi ori din Africa - anume din Libia, căci altfel s-ar fi consemnat că erau din Egipt - ori din Anatoliana Afriki / Frigia (sau din ambele “Afriki”, ceea ce ar fi fost cel mai puțin probabil); deoarece Imperiul Makedon n-a cuprins și Libia, prima ipoteză apare cea plauzibilă: Ghirgașii emigrați cu peste 8 secole înainte - în Epoca Fierului - din Canaan mai degrabă s-au stabilit în Anatoliana Afriki = Frigia, unde taman atunci a prosperat Regatul Gordian. Pe de altă parte, tocmai în N Africii și tot atunci - în Epoca Fierului - chiar Ghirgașii de pe coasta Canaanului au întemeiat Cartagina = putere semnificativă în Bazinul Mediteran până când exact împăratul Alexandru “cel Mare” al Imperiului Makedon a învins ultima cetate Feniciană (“Mama” Cartaginei, anume Qart / Tyre), instaurându-și puterea în zona orientală; Ghirgașii care au obținut aprobarea imperială pentru formarea Decapolis erau mai degrabă descendenții celor din Regatul Ghirghes / Gheșur din N Canaanului (“inima” Decapolis) împreună cu însoțitori Gherga din Regatul Gordian / Frigian - unde împăratul Makedon a tăiat Nodul Gordian pentru a stăpâni Asia - decât Mauri sau urmași ai celor plecați în N Africii, unde polul de atracție era Cartagina pe atunci așa dezvoltată încât în secolul următor a atacat Romanii din S Europei: constituirea Decapolis în N Canaanului prin decizia împăratească poate a compensat cucerirea ultimei cetăți Feniciene de pe coasta Cananului (însă aportul Ghirgașilor Nord Africani pare totuși secundar). Mărturiile vechilor Evrei despre cele 2 “Afriki” - Anatoliană / Frigiană și Africană / Libiană - ca locații Ghirgașe probabil ar fi fost și ecouri ale unor migrări anterioare mutărilor Evreilor din Canaan în Egipt după erupția Vulcanului Santorini și din Egipt în Canaan după Războiul Troian, respectiv după căderea Imperiului Khet / Hitit: de pildă, înaintea Epocii Bronzului au fost - via Anatolia / Afriki - deplasări umane în N Africii (pe uscat, prin Țara Sfântă Canaan) iar în Epoca Bronzului de pildă Ghetulii au ajuns în N African după ce au traversat Mediterana cu corăbiile; Gherghii au fost prezenți în acele mișcări timpurii, de exemplu o străveche dovadă fiind Calea Sacră Gherga din Oaza Kharga / Sahara la Nil (existentă dinaintea Egiptului faraonic). Privind Gherga, ceea ce contează mai mult din consemnarea “Talmudului” Ierusalimului este explicitarea atributului migrator vechilor Gherghi din Canaan (adică aceia nu au fost sedentari distruși de ocupația Evreiască, ci - din contră - “Talmudul” chiar notând că “Ghirgașii care au plecat din Canaan au fost binecuvântați de Dumnezeu cu pământuri bune acolo unde s-au dus”): iată așadar o dublă atestare Evreiască despre Ghergani, anume că deopotrivă Gherghii Canaanului au fost caracterizați inclusiv de nomadism iar Domnul îi aprecia și pentru așa ceva; de altfel, încă de la primele lor contacte - de pildă ale strămoșului Avram cu regele Ghergheu care l-a primit - a existat bunătatea străvechiului Gherga pentru genitorul Arabilor și Evreilor, ulterioarele manifestări opuse (de răutăți) fiind în sens invers, pornite de succesorii Evrei față de urmașii Gherghei / după cum au scris chiar vechii Evrei, motivați de lăcomia pentru bunurile Ghirgașilor. În secolul VI, istoricul bizantin Procopie, născut în N Canaanului, a indicat că acei Ghergani = Gherghei / Ghergași care au emigrat spre apus au ajuns în Egipt şi Libia - împreună cu unii Iebusei - iar apoi, după ce a fost înfiinţată Karkhedon / Cartagina în Tunisia, au devenit Mauri (până azi Vestul Mediteranei ştiindu-se ca fiind dominat în prefixe de către entitatea Sumeriano-Egipteană “Ma” însemnând “Ținut”, în fortul Tigisi - azi Ain el Bordj 35,29 lat. N, 6,15 long. E / Algeria - sau în Tarters / Tanger 35,46 lat. N, 5,48 long. V / Maroc existând inscripţia lor la o fântână: “Suntem cei plecaţi datorită jefuitorului Iosua”; cercetătorul Evreu Yosef Eisen a afirmat că de fapt inscripția respectivă era pe o placă, desprinsă de pe fântână - și ca atare devenită mobilă - denumită “Piatra Ghirgașă”). Este de observat că pe atunci, la sfârşitul mileniului II î.C., regiunii Anatoliene Frigia i se spunea Afriki (în paralel, întreg N Africii - la apus de Egipt - fiind în acel timp ştiut ca Libia) iar prezenţa Frigienilor Gherghiţi a fost deja atestată în Anatolia dinaintea Războiului Troian, inclusiv ca aliaţi ai Hitiţilor împotriva Egiptenilor, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că emigrarea unor Gherghesei din Canaan spre Vest - în “Afriki” - a fost desigur atât printre fostele lor rude Amazoniene din N Africii, cât şi printre rudele lor Anatoliene din Frigia; în Anatolia ei au fost numiţi ca Gesi / Ghesi (din Geşur / Gheşur), stabiliţi şi printre cei denumiţi Geska / Kaska de către Hitiţi: după aceea, în valurile migraţionale datorate dispersiei de după Războiul Troian, populaţiile ajunse cârmuitoare în Bazinul Dunării au fost Geţii / Gheţii - e de remarcat că și ulterior Războiului Troian la Corneşti / judeţul Timiş s-a dezvoltat cea mai mare fortificaţie de pământ din lume - iar în Bazinul Niprului au fost Gherii (până azi acolo a rămas regiunea Cherkasî, cea care a fost embrionul Regatului Gherilor). În “Atlasul lumii antice” din 1992, Margaret Oliphant a scris despre Frigia: “Frigienii erau înrudiţi cu poporul Gaska menţionat în textele Hitite şi se aflau în acea regiune după 1200 î.C., când a dispărut Imperiul Hitit. Frigienii s-au stabilit în centrul şi vestul Anatoliei după prăbuşirea Imperiului Hitit. În ultima jumătate a secolului VII î.C., Frigienii au ajuns foarte puternici şi capitala lor, oraşul Gordion, aflat pe ţărmul râului Sakarya, era bine fortificat. Familiile de regi şi nobili erau îngropate cu o mulţime de obiecte funerare, în încăperi construite din lemn peste care se aşezau pietre şi pământ, creând o movilă sau tumul”. În Canaan au rămas mulţi Ghirgaşi / Ghirgaşiţi, explicit atestaţi până în mileniul I (atât biblic, cât şi istoric), dintre urmaşii lor şi astăzi existând genetic unii descendenţi în Țările ce împart fostul Canaan. În ceea ce priveşte varianta paşnică, “cartea judecătorilor” în capitolul 3 (“Otniel, Aod şi Şamgar”) prin versetul 5 “Şi au trăit fiii lui Israel între Canaanei, Hetei, Amorei, Ferezei, Hevei, Gherghesei şi Iebusei” observă că după Iosua a urmat concubinajul Evreilor vechi cu localnicii. În legătură cu varianta războinică, a urmat o lungă stare conflictuală între vechii Evrei şi Gherganii grupaţi mai ales în N Canaanului / Galileea (cu urmări până în prezent). Evreii vechi au pretins Canaanul ca fiind promis lor - ţel al exodului lor din Egipt - şi au folosit inclusiv forţa, începând cu dărâmarea zidurilor Ierihonului (cele la care lucrau regii Ghirgași pe când migrantul Avram și fiul Isac - strămoșii lor - le-au cerut permisiunea să locuiască în Canaan): se pare că atunci când vechii Evrei au atacat Ierihonul - azi oraș în Palestina - garnizoana cetății era formată din Hitiți / Kheti. Dr. Katell Berthelot - istoric al religiilor la “Centrul Francez de Cercetări” din Ierusalim - a scris despre “Soarta Canaaniților care credeau în Dumnezeu: o intepretare originală a literaturii rabinice” și a publicat în “Jurnalul de Studii Evreiești” din 2011: “Tradiția existentă despre părăsirea voluntară de către unii Canaaniți a teritoriilor lor atunci când au sosit vechii Evrei nu a fost până acum studiată în detaliu de către savanți, deși merită atenție, deoarece se referă la dreptul stăpânirii Țării Sfinte. Unele texte conferă o imagine negativă Canaaniților - iar așa ceva a fost accentuat deja de cercetări / studii - însă unele texte nu au fost polemice, constituind o perspectivă diferită; am analizat amănunțit toate sursele relevante, observându-le însemnătatea și semnificația: ‘Mekhilta’, ‘Tosefta’, ‘Talmudul Ierusalimului’ și ‘Leviticus Rabba’ conțin o viziune idealistă a relațiilor non-Evreilor cu Dumnezeul Israelit și cu Țara însuși, depășind pretențiile apologetice - de fapt, reflectând dezbaterile din cercurile rabinice asupra acceptării sau respingerii legilor Domnului de către neamuri - și le-am comparat cu viziunea privind soarta Canaaniților din ‘Hypothetica’ a Iudeului Filon (20 î.C. - 54), cu scopul original de reflectare a proeminenței Tradiției. ‘Cartea Jubileelor’ 9:1 a atribuit unor descendenți Canaaniți un teritoriu în NV Africii - în contradicție cu Vechiul Testament / ‘Facerea’ 10:19 - iar la sfârșitul acelui capitol autorul a scris (9:15) că Noe a blestemat pe eternitate orice ne-Evreu care i-ar ocupa pământul; mai mult, în capitolul următor (anume, 10:33) cititorul află că însuși Canaan s-ar fi stabilit pe coasta Est Mediterană dintre Liban și Egipt care pe atunci ar fi aparținut descendenților Semiți / ai lui Sem: de aceea, Canaan și urmașii Canaaniți au fost blestemați, căci ar fi intrat pe un teren străin (fără drept aparținător). Așadar, corespunzător ‘Cărții Jubileelor’, blestemarea lui Canaan și a Canaaniților a fost dublă, atât pentru păcatul lui Ham - după ‘Facerea’ 9:25 - cât și pentru așezarea fără drept într-un loc aparținând altora (ideea despre Canaan și urmași că au confiscat pământul aparținând Evreilor s-a regăsit în multe texte rabinice, chiar dacă nu în conexiune directă cu blestemarea din capitolul 9 al ‘Facerii’): implicit, ‘Cartea Jubileelor’ a prezentat soarta Canaaniților la vremea sosirii lui Iosua - în fruntea exodului Evreilor din Egipt - numai ca pedeapsă pentru abuzul lor inițial. În timpul autorului ‘Cărții Jubileelor’ - secolul II î.C. - locuitorii Syro-Fenicieni de pe coasta Est-Mediterană erau ostili Evreilor (care îi denumeau Canaaniți): e de reținut că, de pildă, primul născut al lui Canaan - conform ‘Facerii’ 10:15 - a fost Sidon. Ideea destinației NV Africane a Canaaniților corespunde menționării celorlalți fii ai lui Ham în Africa (Cuș în Etiopia, Mițraim în Egipt și Put în Libia); mai mult, concordă cu bine-cunoscutele colonii Feniciene din N Africii. O legătură asemănătoare între Canaaniți și Fenicieni s-a ivit în descrierea originii Maurilor din ‘Istoria războaielor lui Iustinian’ 4:10 a retorului bizantin Procopiu din Cezareea (secolul VI): ‘Țara toată de la Sidon până la granița cu Egiptul s-a numit Fenicia. Țara aceea era populată de numeroșii Gherghesiți și Iebusiți și de alții pomeniți în istoria Evreilor. Când acele neamuri s-au văzut invadate cu o înverșunare irezistibilă, au emigrat în vecinul Egipt. Deoarece acolo nu au găsit unde să se stabilească - pe atunci Egiptenii fiind mulți - s-au dus în Libia (unde au întemeiat multe așezări), ajungând până la Coloanele lui Hercule / Gibraltar. În fortul Tigisis din Numidia, lângă fântâna principală, au lăsat și o inscripție, scrisă cu litere Feniciene, că au ajuns acolo din cauza jefuitorului Iosua’. Procopiu a mai făcut interesanta observație că atunci când Fenicienii au întemeiat Cartagina, au fost considerați rude de către indigenii Mauri de acolo, care afirmau că și ei erau Canaaniți dar totuși s-au păstrat ca populații diferite, de-a lungul vremurilor chiar luptându-se între ei; relatarea lui Procopiu - inclusiv despre inscripția anti-Evreiască - era din perspectivă păgână, spre deosebire de cea Evreiască din ‘Cartea Jubileelor’ (afirm sorgintea păgână deoarece creștinii timpurii nu se puteau regăsi identitar printre idolatrii Nord-Africani, chiar dacă erau originari Canaaniți). Literatura rabinică a reflectat ambele idei, anume: unii Canaaniți au plecat în N Africii atât fiindcă au admis că posedau incorect ceea ce nu era al lor (ci al Evreilor), cât și fiindcă le era teamă de răzbunătorul lider al Evreilor, Iosua. Privind ‘Ieșirea’ 13:11 (‘Şi când te va duce Domnul Dumnezeul tău în ţara Canaanului, cum S-a jurat ţie şi părinţilor tăi, şi ți-o va da ţie’), ‘Mekhilta’ a comentat: ‘Canaan a meritat ca Țara Sfântă să aibă numele lui. Dar ce a făcut Canaan ca să merite așa onoare? Imediat ce a auzit că Evreii se pregăteau să intre în Țara Sfântă, s-a mutat din fața lor. Domnul atunci i-a zis: Te-ai mutat din fața pruncilor Mei; în schimb, Țara îți va purta numele și vei primi alta la fel de frumoasă. Unde anume? În Africa’. A fost găsită o soluție inovatoare: Țara Sfântă s-a numit ca răsplată pentru obediența Canaanită, răspunzându-se astfel deopotrivă promisiunii Domnului că descendenții lui Avram o vor avea și că într-adevăr inițial era posedată de Canaaniți dar nu ca rezultatul vreunui abuz. Unele versiuni ‘Mekhilta’ - ca manuscrisele 117 din Munchen și 151 din Oxford - au consemnat că Domnul i-a zis lui Canaan că va primi o proprietate la fel de frumoasă în țara sa de origine (despre care Jacob Lauterbach a explicat că era Africa); așa ceva rezona cu versiunea din ‘Cartea Jubileelor’. În opinia ‘Mekhilta’, meritul Canaanit să aibe onoarea denumirii Țării Sfinte nu a fost pentru părăsirea locului de teama Evreilor, ci a fost pentru recunoașterea dreptului Evreiesc asupra sa, așa cum a fost voința divină, deci Canaaniții îl respectau pe Dumnezeu; în opinia ‘Istoriei’ lui Procopiu, cazul a fost opus: Canaaniții au fugit de frica încleștării militare cu Evreii conduși de Iosua iar nu deoarece ar fi admis vreun drept al acelora sau fiindcă l-ar fi iubit pe Dumnezeu și i-ar fi împlinit dorința. Prin apelarea lui Avram de către fiii lui Het / urmași ai lui Canaan ca ‘un voivod al lui Dumnezeu’ (‘Facerea’ 23:6) s-a confirmat statutul celui ales și onorat de Dumnezeu; iar prin onorarea lui Avram, ei de fapt îl onorau pe Dumnezeu. Așadar, în literatura rabinică s-a răspândit cele inițial scrise de ‘Cartea Jubileelor’, că Țara Sfântă aparținea de la început Semiților, fiind nelegiuit locuită de Hamiții Canaaniți (care au primit totuși teritoriu African). Meritul Canaaniților - menționat de ‘Mekhilta’ - a fost întărit de ‘Tosefta’ 7:25, ce a scris că ‘Amoreii care credeau în Dumnezeu au plecat în exilul African, unde au primit o Țară la fel de frumoasă ca a lor, Canaan’. Numele ‘Amorit’, la fel cu cel ‘Canaanit’, se poate referi atât la populația specifică din Canaan, cât și în general la Canaaniți; de exemplu, Vechiul Testament în Amos 2:10 a anunțat zisa Domnului ‘Eu v-am scos pe voi din ţara Egiptului şi patruzeci de ani v-am purtat prin pustiu, ca să luaţi în stăpânire ţara Amoreilor’: Canaanul era Țara Amoreilor (fără nici o referire la altă populație Canaanită). ‘Tosefta’ - prin faptul că a scris despre exil - a reflectat ideea că într-adevăr Canaaniții erau locuitorii originari ai Țării Sfinte; dar afirmația ‘Tosefta’ că Amoreii credeau în Dumnezeu a fost mai surprinzătoare, fiind laudativă. Ceea ce a rămas scris în ‘Talmudul Ierusalimului’ 6:1 se poate corobora: ‘Iosua a trimis Țării Sfinte prostagma / decretul dinaintea intrării, cuprinzând 3 opțiuni, anume cine voia să plece putea s-o facă liber, cine voia pace putea rămâne iar cine voia să lupte putea s-o facă; hoinarii Ghirgașiți - credincioși ai lui Dumnezeu - au plecat în Africa’. Aici Ghirgașiții - mai mult decât Canaaniții sau Amoreii / Amoriții - au apărut într-o lumină distinctă a contextului: după ce Vechiul Testament a prezentat Canaaniții de mai multe ori, Ghirgașiții / Ghergheseii nu au mai apărut de pildă în conjunctura războinică din Iosua 12:8 iar la fel ca în ‘Tosefta’, ‘Talmudul Ierusalimului’ a exprimat ideea autohtoniei Canaanite și deci a propriei legitimități de proprietari / stăpâni ai locurilor (ceea ce se deosebea radical de ideea apartenenței Canaanului Semiților). Oricum, în contradicție atât cu ‘Mekhilta’, cât și cu ‘Tosefta’, pasajul din ‘Talmudul Ierusalimului’ pomenește de opțiunile Canaaniților, între care că puteau rămâne printr-un tratat de pace cu Evreii (așa cum au făcut Ghibeoniții ulterior); însă Ghirgașiții au ales legat de credința în Dumnezeu, ceea ce se poate compara cu cazul lui Avram (‘Facerea’ 12:1): în ambele situații, erau pământuri promise de Dumnezeu. Așa ceva e probabil cea mai pozitivă Tradiție despre Canaaniți a vechilor Evrei; iar ideea că pământul ar fi fost dat de Canaaniți în mod voluntar Evreilor este pur și simplu uimitoare (documentele Evreiești citate au înfățișat Canaaniții plecați ca plini de demnitate, deloc temători de Evrei). Pentru completare, mai e de adăugat un text, anume ‘Leviticus Rabba’ 17:6, care a formulat diferit opțiunile lui Iosua, fără a pomeni de credința Canaaniților în Dumnezeu; dar exemplul pozitiv al Ghirgașiților care au plecat a fost consemnat. Pe fondul general al scrierilor Evreiești despre opozițiile Canaaniților la planurile lui Dumnezeu, despre percepțiile pline de răutăți, etc., apare remarcabil că prin documentele înfățișate au răzbit totuși și altele: plecarea din Canaan în Africa fără acuzații împotriva Evreilor, fără plângeri, cu credința Canaanită în Dumnezeu; totuși, nu-s explicații de ce Canaaniții crezând în Dumnezeu și-au abandonat pământul. Excepționalul caracter pozitiv al Tradiției Evreiești despre Canaaniții credincioși Domnului este și mai surprinzător prin comparație cu ce a scris Filon Iudeul - din Alexandria / Egipt - în ‘Hypothetica’ (unde a încercat să-l apere pe profetul Moise - care era acuzat ca vrăjitor = γόης gois și ca înșelător = κέρκωψ kerkops - respectiv Moise ca Magician grozav): ‘Pe lângă datele istorice, la sosirea vechilor Evrei în Țara Sfântă să facem un exercițiu de raționament asupra alternativei preferate de ei! Aveau număr superior de luptători, încă puternici după lungul drum și cu arme suficiente? Să se lupte cu forțele combinate de Sirieni și de Fenicieni care își apărau propriul pământ și aveau resurse de regenerări? Ori să-i impresioneze cu religia lor, prezentându-se inamicilor cărora le voiau pământul ca favoriții Domnului?’ Întrebările Evreului Filon erau retorice, el desigur considerând ultima întrebare ca fiind cea concludentă. Relativ curând după intrarea vechilor Evrei în Țara Sfântă, ei au beneficiat de un templu unde s-au putut manifesta. Cum s-ar înțelege ‘respectul’ Canaaniților pentru Evrei? Să se fi bazat pe impresionarea datorată traversării victorioase a deșertului? O asemenea interpretare ar avea un cert fundament biblic: autohtonii Canaaniți ar fi admirat superioritatea Evreiască și a religiei mozaice. Cum s-ar explica atunci paragraful din ‘Ieșirea’ 23:27 (‘Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi de tot pe poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi’)? Iudeul Filon l-a interpretat în 2 feluri: literar și istoric; virtuțile Evreilor ca oamenii lui Dumnezeu i-ar fi convertit pe unii Canaaniți, respectiv Canaaniții s-ar fi abținut să fie ostili față de Evrei. Prin urmare, lucrarea ‘Hypothetica’ împărtășește opiniile rabinice că unii voluntari Canaaniți, din adorație pentru Dumnezeu, și-au predat pământul Evreilor după care au plecat, aceia făcând așa ceva deloc din teama că ar fi fost învinși sau uciși. Textul Iudeului Filon a fost de fapt în apărarea profetului Moise - acuzat de ne-Evrei ca puternic Magician - cuprinzând acțiunile de la Ieșirea din Egipt până la intrarea în Canaan: Moise a fost un mare lider, inspirat divin, care i-a învățat pe Evrei legile ce să-i facă plăcuți Domnului și ca atare să fie admirați de alți oameni; așadar, demonstrația lui Filon a transferat respectarea legiuitorului Moise de la proprii oameni chiar și la cei presupuși ca adversari / inamici (astfel explicând și mizantropilor împotriva Evreilor caracterul lor neviolent / pașnic când s-au așezat în Țara Sfântă). Iudeul Filon pare să fi fost primul exeget Evreu care a prelucrat textul biblic în vederea unui scenariu istoric: în versiunea lui, a sugerat că unii Canaaniți - mai mult din respect / admirație față de noii-veniți, decât din dragoste pentru Dumnezeu - ar fi renunțat voluntar / neconstrânși la pământ, în favoarea Evreilor; pe de altă parte, Tradiția rabinică a reținut că totuși acei Canaaniți care au plecat nu voiau să intre în conflicte cu Evreii. Mai există și alte texte Antice redând aceleași elemente pe care le-am prezentat; în opinia mea, foarte importante sunt de remarcat audiențele lor (respectiv diversele categorii de public cărora se adresau): în fanteziile unor autori Evrei, Gentilii - chiar neconvertiți la religia mozaică - ar fi aprobat necondiționat dreptul Evreilor asupra Țării Sfinte (Ghirgașiții sau Canaaniții care s-au dus în Africa nu au păstrat legături cu Evreii, nepăstrând de fapt vreun contact cu nimeni din fostul teritoriu)”.

Evreii vechi nu prea au avut succes în N Canaanului

Cucerirea a decurs lent: la început, vechii Evrei au ocupat numai dealurile centrale; Egiptenii vechi totuşi controlau principalele drumuri şi nu toate cetăţile Canaanite au putut fi cucerite. Cele 12 triburi ale vechilor Evrei, în ciuda unor rivalităţi, împărtăşeau Tradiţii comune; deoarece aveau nevoie de multe ori să se unească pentru lupte, bătrânii cârmuitori au fost înlocuiţi de o structură ce nu era contrară Tradiţiei lor de independenţă: au apărut judecătorii, preocupaţi de strategii. În secolul XI î.C., profetul (în variantă Slavonă prorocul) Şemuel / Samuel a observat că supravieţuirea Evreilor cerea o cârmuire unificată - adică un rege - şi l-a sugerat pe Saul drept candidat potrivit: până atunci, regalitatea la Evreii vechi era o instituţie străină, după cum apare în 1 “Regi” 8:4 “Pune peste noi un rege ca să ne judece acela, ca şi la celelalte popoare”; de altfel, 1 “Regi” 9:9 defineşte că “acela care astăzi se numeşte ‘proroc’ înainte se numea ‘văzător’.” Dr. Mircea Eliade a scris: “Vizionarii / profeţii aveau experienţe extatice; fenomenul este bine cunoscut de la ‘bolile iniţiatice’ ale şamanilor până la ‘nebunia’ marilor mistici din toate religiile”. Dr. Igor Lipovski a cercetat “De unde au fost vechii Semiți” (respectiv “Corciții” / metisații): “Leagănul Semiților - inclusiv al Evreilor - a fost NV Mesopotamiei. Catastrofa ecologică dintre mileniile VII î.C. și IV î.C. din zona Mării Negre a forțat triburile Indo-Europenilor să migreze în toate direcțiile. În calea lor spre SE, Indo-Arianii s-au amestecat parțial cu Hurianii în răsăritul Anatoliei. La rândul lor, Hurianii Iranizați de pe Tigrul superior au ajuns printre Amoreii de pe Eufratul superior. Referirea Bibliei la locul nașterii lui Avram a evidențiat indirect asemenea schimbări. Sumerienii n-au fost Semiți, însă au fost considerați astfel. Vechii Egipteni au rezistat mult timp Semiților. Hurianii - de asemenea - nu au fost Semiți. În neolitic, Orientul Apropiat era mai umed decât acum, având rezerve acvatice mai importante - utile animalelor - fără de care existența triburilor nomade / pastorale n-ar fi fost posibilă. Cu timpul, Peninsula Arabia și apoi Peninsula Sinai s-au aridizat. Semiții n-au sosit dinspre apus, deoarece Sahara s-a aridizat încă dinaintea marilor Peninsule răsăritene. Reprezentările Egiptene ale Semiților erau ca despre oameni mai deschiși la culoarea pielii decât ei, ceea ce înseamnă că proveniența lor n-a fost Sudică, ci Nordică, de pe cursurile superioare ale Tigrului și Eufratului. Îndelungatele cercetări arheologice desfășurate în Palestina au dovedit că în mileniile IV-III î.C. mulți coloniști Nordici au sosit în Canaan; primii au fost Amoreii, apoi Arameii și Akkadienii: toate cele 3 valuri umane au fost dinspre N. Așadar, NV Mesopotamiei să fi fost leagănul patern al Semiților? Mărginit la N de lanțul Munților Taurus, arealul de interes e net mai cald decât restul Anatoliei și e deschis spre Sudica Sirie: acolo Fluviile Tigru și Eufrat irigă bine zona iar împreună cu precipitațiile suficiente au determinat soluri fertile, bune pentru creșterea animalelor și pentru agricultură. Avansarea însă dinspre N a Indo-Europenilor și a Hurianilor i-a forțat pe mulți din acele teritorii prospere să se mute în direcția opusă. Aceasta ne determină să ne ocupăm puțin și de leagănul patern al Indo-Europenilor, din NV Mării Negre. Principala lor regiune - în care au trăit din timpurile pre-istorice - a fost aria acoperită azi de Marea Neagră. În urmă cu circa 8 milenii, actualele Mări Neagră și Azov n-au existat. Teritoriul lor era o mare cavitate, mult mai joasă decât nivelul oceanului planetar. Pe atunci, fundul său era ocupat de un lac cu apă dulce alimentat de Dunăre, Nistru, Bug, Nipru, Don, Kuban, etc. Evident că bogăția acvatică și climatul blând favorizau traiul prosper, la fel ca acela din NV Mesopotamiei. Un cataclism geologic a dus la o catastrofă ecologică: un seism la Bosfor a permis pătrunderea apelor Mediteranei în cavitate, inundând fertilele zone unde trăiau Indo-Europenii și transformând treptat apa dulce în apă sărată; în NV Mării Negre a fost cea mai mare porțiune inundată, de aceea acolo fiind cei mai numeroși refugiați, care au devenit strămoșii actualilor Europeni. Ceilalți - mutați spre SE - i-au dislocat din NV Mesopotamiei pe autohtoni și astfel au apărut în locurile ulterior știute Hurianii și Semiții. Hurianii au fost indigenii dintre Trans-Caucazia și Anatolia răsăriteană, ajunși printre strămoșii Armenilor. În interiorul Anatoliei au apărut Hitiții, care - la fel ca Hurianii - nu au fost Semiți. Fluviile Tigru și Eufrat au individualizat pe văile lor Semiții, în Semiți Estici și Semiți Vestici. În Canaan au ajuns Semiți Vestici - de pe Eufrat - exodul lor probabil datorându-se natalității crescute. Ivirea patriarhului Avram - definind prima migrare Semită - a fost după apariția Hitiților în Nord. A doua migrare Semită - în secolul XII î.C. - a fost după cea a Oamenilor Mării”.