66. Invadarea Canaanului


Vechii Eleni şi vechii Evrei şi-au făcut sincron jalnicele apariţii de jefuitori în istorie, prin agresarea Ghergarilor (adică a Gherghiţilor din Troia / V Anatoliei, respectiv a Ghergheseilor din Canaan / actualele Palestina şi Israel). Ovreii / Evreii - descendenţii lui Avram “din Urul Caldeii” - erau sclavii vechilor Egipteni (acel Ur al “Caldeii” din care era Avram putea fi Ur 30,57 lat. N, 46,06 long. E din S Irakului sau Harran / Carrhae Κάρραι 36,52 lat. N, 39,02 long. E din S Turc: ambele locaţii Mesopotamiene, din Bazinul Fluviului Puratu / Eufrat, erau controlate de Gherghei), Caldeea în mileniul următor lui Avram - atunci când a fost scris Vechiul Testament - fiind Ţara Gargheilor iar Carrha / Harran fiind în Aram, zona din N Ghergheseilor; în acel areal al Mesopotamiei exista - încă din mileniul X î.C. - așezarea Orrha (Ορρα în Greacă, Urha în Armeană), azi Șanlî-Urfa în Turcă 37,09 lat. N, 38,47 long. E / însemnând “Gloriosul Urfa”, la 12 km S de Gobekli Tepe, fosta Poartă / Vamă Atlantă, cu cele mai vechi temple din lume. Corespunzător “Dicționarului geografiei Grecești și Romane” al Britanicului William Smith din 1854: “Orașul Carrhae din NV Mesopotamiei și-a avut numele - conform și lui Ștefan din Bizanț - de la Râul Carrha din Syria; găzduia din timpuri străvechi Templul lui Lunus / Luna (acolo s-au stabilit coloniști Makedoni). În zonă - consacrată ca Regatul Haran - au rămas monede din timpul împăraților Gordian; se pare că numele său corect a fost Carrha” (o rezonanță cu Gherga, mai ales fiindcă se afla în același Bazin al Fluviului Eufrat ca Garga-miș / Kărke-miș). În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “Cel mai vechi exemplar bărbătesc din grupul genetic J2’ datează din Georgia mileniului X î.C. O expansiune ulterioară a grupului masculin J2’ a apărut odată cu avansarea metalurgiei, din Bazinul Dunării inferioare, via centrul Anatoliei, în Nordul Mesopotamiei. Câteva Civilizații ale Orientului Mijlociu s-au dezvoltat acolo unde descendenții J2’ erau preponderenți; marii navigatori din Epocile Bronzului și Fierului au fost dominați de bărbații J2’. În general, străvechii J2’ au fost asociați Cultului Taurului (evidențiat de pildă în neoliticul Anatolian). Pe atunci - de exemplu în mileniul IV î.C. - din Georgia s-au răspândit Kurganii și apoi vehiculele lor cu roți, în jurul Vulcanilor Ararat. Cultura lor a dus la dezvoltarea serioasă în Epoca Bronzului a Syriei și Canaanului, acolo intrând în relații comerciale și politice cu primele dinastii ale Egiptului: au fost cunoscuți cu denumirea generică de Pelasgi”. În mileniul II î.C., la sfârşitul secolului XIII î.C., Canaanul a fost ţintit astfel: interiorul Canaanului a fost vizat de Evreii fugiţi din Egipt iar coasta Canaanului de “Oamenii Mării” fugiţi după Războiul Troian (printre care erau Gherghiţi din Anatolia, dintre care unii au devenit piraţii Gherga; aceia pe coasta Canaanului au devenit Fenicieni la N de Muntele Carmel şi Filisteni la S de acela, imediat după Războiul Troian, piraţii Gherga determinând pe coasta răsăriteană Mediterană - îndeosebi unde azi e Libanul - apariţia Fenicienilor, rămaşi în istoria lumii drept cei mai grozavi navigatori de până atunci, inclusiv istoricul Britanic Harry Bourne indicând că şi în privinţa navigaţiei era colaborarea între Fenicia şi Caria, regiunea Gherghiţilor din SV Anatoliei). Gherganii au ajuns printre altele să utilizeze ciocane de fier - unelte preţioase în acele timpuri din a doua jumătate a mileniului II î.C., deci şi pentru Evreii vechi - fiind încă un motiv al dorinţei triburilor lor de a avea Canaanul, pentru că era o regiune bogată (ce se bucura atât de o agricultură bună, cât şi de un comerţ de tranzit, ce aduceau prosperitate). Înaintea ieşirii din Egipt, unii Evrei au fost deja în Canaan, unde şi-au cumpărat mai ales peşteri, practicând incestul şi sodomia, făcând copii la beţie sau la bătrâneţe, etc. (Biblia des pomeneşte acele isprăvi în “Tora” / “Pentateuh”); de exemplu la începutul mileniului II î.C., Avram - strămoşul Arabilor şi Evreilor - sosit din Mesopotamia în Canaan, aflat pe patul de moarte, s-a adresat majordomului (“Facerea” 24):
1. Avram era acum bătrân şi vechi de zile şi Domnul binecuvântase pe Avram cu de toate.
2. Atunci a zis Avram către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: ‘Pune mâna ta sub coapsa mea
3. Şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu,
4. Ci vei merge în ţara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele, şi vei lua de acolo femeie lui Isac, fiul meu’.
5. Iar sluga a zis către el: ‘Dar poate nu va vrea femeia să vină cu mine în pământul acesta; întoarce-voi, oare, pe fiul tău în pământul de unde ai ieşit?’
6. Avram însă a zis către el: ‘Ia seama să nu întorci pe fiul meu acolo!
7. Domnul Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din pământul în care m-am născut, Care mi-a grăit şi Care mi S-a jurat, zicând: ţie-ţi voi da pământul acesta şi urmaşilor tăi, Acela va trimite pe îngerul Său înaintea ta şi vei lua femeie feciorului meu de acolo.
8. Iar de nu va voi femeia aceea să vină cu tine în pământul acesta, vei fi slobod de jurământul meu, dar pe fiul meu să nu-l întorci acolo!’
9. Şi punându-şi sluga mâna sub coapsa lui Avram, stăpânul său, i s-a jurat pentru toate acestea”.
Este de remarcat că în textul biblic “coapsa” e denumirea eufemistică a sexului şi fapta descrisă exprima un gest ritual de întărire a jurământului prin implicarea forţei vitale a bărbatului (e de ştiut că la depunerea unui jurământ, ulterior şi Romanii obişnuiau să jure pe testicule, denumirea pentru Vechea Lege devenind Vechiul Testament de la testicule / ce Indo-European aveau rădăcina “orghi”); recitind cu acea “cheie”, după cum a indicat şi mitropolitul Bartolomeu Anania din România la începutul mileniului III în “Biblia cu ilustraţii şi explicaţii”, se relevă că de fapt Avram s-a inspirat din Cultul Falic, foarte puternic, răspândit pe atunci de la Gargarii Caucazieni din N - care aveau ca partenere Amazoanele - până la Ghirgaşii / Ghirgaşiţii din N Canaanului, locul ce i-a plăcut lui Avram enorm (e de observat că la nivel popular Român au rămas răspândite până în prezent expresiile legate de străvechiul Cult Falic, încă şi azi organul genital masculin fiind pomenit în vorbirea curentă, verbal însă acum probabil mai des decât fizic utilizat / forma vulgară de exemplu nefiind “ce coapsa mea” ci explicit, etc). Hamiţii Gherghei / Gherghesei nu practicau circumcizia - ca Semiţii - şi se opuneau castrării, fiind urmaşii îngerilor Gregori separaţi de cei androgini / asexuaţi. În Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Totemismul a fost considerat ca fiind forma primitivă a oricărei religii şi morale. Totemul era sursa generatoare de tabuuri şi interdicţii, care au constituit prima legătură şi primul model de organizare a societăţilor. Putem privi totemul ca pe simbolul unei legături de rudenie, sau al adopţiei, cu o colectivitate sau cu o putere extraordinară. Exista o relaţie de apartenenţă, chiar de identificare, între iniţiat şi totemul său, respectiv ‘sufletul lui din junglă’. Prin riturile iniţiatice, bărbatul tânăr intra în posesia sufletului său animal şi - în acelaşi timp - îşi sacrifica propria fiinţă animală, prin circumcizie. Prin acel dublu proces, el era admis în clanul totemic, stabilindu-şi relaţia cu totemul său animal; dar mai ales devenea bărbat şi (într-un sens şi mai larg) o fiinţă umană. Anumiţi africani de pe coasta orientală îi descriau pe cei necircumcişi ca fiind animale. Ei n-au primit nici sufletul animal şi nici nu şi-au sacrificat animalitatea. Cu alte cuvinte, se considera că aspectul animal prima, dat fiind că nici latura umană, nici aspectul animal al sufletului celui necircumcis nu au devenit conştiente”. Este de observat că dintotdeauna Evreii i-au numit pe ceilalţi oameni ca “goimi”, adică “animale”. În Canaan, potenţilor indigeni li se ziceau Ghirgari; după cum a studiat şi Britanicul Hargrave Jennings în 1874, vocabularul Canaanului pentru falic - dar şi pentru grămada circulară de pietre ridicată soarelui - întrebuinţa Ghilgal / Ghirgar, cu reprezentare ca în schiţa următoare:

Gilgal / Ghirgar
În 2003, lingvistul Britanic Adrian Room a notat în lucrarea sa “Numele locurilor din lume” că GhilGal - ca şi GalGal - însemnând “circular” / “circuit” ar fi rădăcina atât pentru Golan, cât şi pentru Galileea. Potrivit Bibliei / Ieşirea” 12:40, descendenții Evrei ai lui Avram au fost 430 de ani în Egiptul de Jos (ajunși din Canaan acolo când s-a sfârșit Regatul Mijlociu Egiptean - poate ca partea necâștigătoare a vreunei încleștări dinastice - stabilirea în Delta Nilului datorându-se erupţiei Vulcanului Thera / Santorini), după un secol al conducerii de către Hicsoşi / prinţii Canaanului rămânând sclavii / robii faraonici: faptul că vechii Evrei au rămas abandonați în Egipt la retragerea prinților Hucsoși în Canaan i-a înverșunat pe succesorii lor contra urmașilor stăpânilor Canaanului. O altă socoteală ar fi considerând cei 42 de ani ai ferelii foștilor sclavi fugari de gărzile faraonice (ghidați de profetul Moise) ca pornind de la căderea Troiei, ceea ce înseamnă că vechii Evrei au intrat în Canaan la 1198 î.C.: scăzând cei 430 de ani menționați de Vechiul Testament ca ai timpului total trăit de ei în deplasare, apare exact anul 1628 î.C. - demonstrat separat / științific - ca al erupției Therei, ceea ce înseamnă că vechii Evrei (poate părtași în Egipt la vreo dispută dinastică după încheierea Regatului Mijlociu) au fost preluați, în mod convenabil, ca supuși de către foștii lor găzduitori din Canaan care de atunci au devenit stăpâni pentru un secol pe Valea Nilului iar la plecarea acelora din Egipt nu au fost luați în considerare, ei mai rămânând 3 secole sclavii / robii faraonului; așadar - corespunzător datelor Vechiului Testament - în Egipt vechii Evrei au fost robi / sclavi atât la prinții străini Hyksos, cât și la prinții autohtoni faraoni. Indiferent de anul din secolul XVII î.C. al intrării vechilor Evrei în Egipt, se poate observa că ei de la început au schimbat statutul de chiriași în Canaan cu cel de înrobiți în Delta Nilului, astfel rămânând până la ieșirea lor de acolo din secolul XIII î.C. Intrarea organizată a vechilor Evrei în Canaan, ajunşi din Egipt după 42 de ani de pribegie - timpul acela putea fi măsurat lunar, de fapt egalul a 42 de luni solare, respectiv totalul de 3 ani și jumătate din calendarul solar - a fost pe lângă Ţinutul Gherganilor, ultimul loc atacat fiind teritoriul Gherga; Evreii vechi au intrat în Canaan printre Marea Moartă şi Lacul Galileii - invazia lor acolo fiind dinspre răsărit spre apus - ei întâi luptându-se cu celelalte populaţii, decât cu Ghergheii. Cucerirea Canaanului de către Evrei a început în urmă cu peste 3 milenii şi niciodată n-a fost definitivă.
Pătrunderea Evreilor în Canaan


Cartea istorică a lui Iosua Navi a continuat epopeea Gherga, în capitolul 3 (Trecerea Iordanului”), versetul 10: “Din aceasta veţi cunoaşte că în mijlocul vostru este Dumnezeul cel viu Care va alunga de la voi pe Canaanei, pe Hetei, pe Hevei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Amorei şi pe Iebusei”. Aceeaşi carte biblică începe capitolul 9 (Înşelăciunea Ghibeoniţilor”) cu:
“1. Auzind acestea toţi regii Amoreilor, cei de peste Iordan, cei din munte şi de la şes, cei de pe tot malul mării celei mari şi cei din apropierea Libanului: Heteii, Amoreii, Ghergheseii, Canaaneii, Ferezeii, Heveii şi Iebuseii,
2. S-au adunat împreună ca să se lupte toţi cu Iosua şi cu Israel”.
În capitolul 24 (Moartea lui Iosua”) din respectiva carte, Iosua a vorbit Evreilor vechi, numind Ghirgasiţii în versetul 11, ca printre cei care vor fi întâlniţi în Vestul Râului Iordan: “După aceea aţi trecut Iordanul şi aţi venit la Ierihon. Atunci au început a se lupta cu voi locuitorii Ierihonului, apoi Amoreii, Ferezeii, Canaaneii, Heteii, Ghergheseii, Heveii şi Iebuseii dar Eu i-am dat în mâinile voastre”. În 1952, Britanicul Arnold Toynbee - filozof al istoriei - a scris (în traducerea Română a masonului Amadeo Lăzărescu, lucrare sprijinită de Fundaţia pentru o societate deschisă” şi Banca Naţională a României”): “Înţelegerea evreilor în domeniul legislativ îşi trădează originea din Codul lui Hammurabi. Acea influenţă exercitată de codul juridic sumerian a fost o mărturie a rădăcinilor adânci şi viguroase pe care civilizaţia sumeriană le-a înfipt în pământul canaanit încă din mileniul ce s-a încheiat cu generaţia în care a legiferat Hammurabi. Dreptul sumerian - întruchipat în Codul lui Hammurabi - a rămas în vigoare printre urmaşii supuşilor lui Hammurabi sau printre sateliţii de pe vremuri ai lui Hammurabi; atât de viguroasă s-a dovedit acea influenţă juridică încât ea şi-a răsfrânt structurile şi asupra legislaţiei primitive a cuceritorilor barbari evrei sosiţi în Canaan”. După Codul lui Hammurabi, pionierii Codului Penal în lume au fost Hitiţii (care s-au organizat fără glume, instaurând legi precise şi pedepsele aferente în cazurile încălcărilor lor, fapt regăsit ulterior la Geţi, prin Legile Blajine / Belagine”: între Blajini şi Vlăjgani ori Vlahi - prin concordanța “B”=“V” - se poate observa consonanța (apărută şi la Evreii vorbind Ebraica, etc.); sistemul de fapt era mult mai vechi, provenind de la Pelasgi / Valahi, de la care a pornit denumirea de “Belaci” / “Blaci”, care la început au transmis legile “în versuri”, pentru ca popular să fie reţinute de cei care nu citeau, în Orientul Mijlociu fiind ecouri scrise - relativ târzii - ale străvechilor legiferări). Scrierilor rabinilor (ca de exemplu ale rabinului Samuel Nahman din secolul III, care referindu-se la versetul din “Cartea lui Iosua Navi” 24:12 “Trimis-am înaintea voastră viespi care au gonit de la voi pe cei doi regi ai Amoreilor; nu cu sabia ta, nici cu arcul tău ai făcut acestea” a scris că unul din cei 2 conducători ai autohtonilor era Ghirga-şit / Ghergheu) au afirmat că atunci când Evreii vechi au invadat Canaanul, Iosua - conducătorul lor - a enunţat localnicilor posibilităţile, în 3 versiuni: emigrare, pace, război.
Emigrări din Canaan
În “Enciclopedia Evreiască” din 1906, Samuel Krauss și Joseph Jacobs au scris: “Sf. Ieronim în ‘Onomastica Sacra’ i-a descris pe Gergesæus ca întemeietori de colonii (‘colonum eiciens’); termenul rabinic a fost greșit explicat ca Phrygia / Frigia ori Iberia Caucaziană, căci nu însemna altceva decât Africa. Fiii Afrikii’ care au apărut în fața împăratului Alexandru cel Mare și au cerut recuperarea Canaanului au fost - fără nici un dubiu - Ghirgași nevoiți cândva să emigreze; din moment ce legenda acelei emigrări era strâns legată de întemeierea Cartaginei, se pare că Africa e astfel identificată și mai îndeaproape”.
Karkedon = Cartagina
În aceeași ediție a “Enciclopediei Evreiești”, Emil Hirsch a observat că “Ghirgașii cu certitudine trăiau la apus de Râul Iordan, așa cum a scris Iosua 24:11”. Răspândirea Ghergheilor / Ghirgașilor din Canaan mai spre Vest s-a produs și după ivirea Evreilor în Țara Sfântă din Epoca Fierului, existența Gherghilor în Nordul Africii fiind atestată cu milenii înaintea acelui moment: de exemplu, în mileniul II î.C. - înaintea fugii sclavilor Evrei din Egipt - în Africa Nordică trăiau atât Gherghi în Egipt la curtea faraonilor, ca descendenții înalților demnitari ai soțiilor orientale ale acelora (Ghergana Nefertiti fiind și cea mai frumoasă femeie din Egipt), cât și ca Ghetuli în Libia; de altfel, anterior au fost atestați mulți Gherga acolo, ca de pildă (după migrarea neolitică - de la sfârșitul Epocii Pietrei - a Atlanților și Amazoanelor) fiind primii dinaști faraoni, în Epoca Bronzului. În Epoca Fierului, ca urmare a somației Evreului Iosua, Gherganii din Canaan s-au împărţit pe cele 3 opţiuni, unii alegând prima variantă - de mutare (spre apus - în Afrike = Anatolia şi Africa - dar și spre miazănoapte): de exemplu, în 2003 cercetătorul Yair Davidiy din SUA a atras explicit atenția asupra Tradiției existente a migrării Ghirgașilor din Canaan în Georgia și Sudul Rusiei (a documentat și rude ale Evreilor din tribul dispărut Isahar - care inițial au intrat în Galileea populată de Gherghesei - până în Finlanda); la miazănoapte - după cum a indicat Ieremia 1:13 - nu prea departe de Afrike / Frigia exista Cherchesia / lângă Georgia, ca destinație a Ghirgașilor din Canaan, în secolul X istoricul Josippon indicând Karas / Karzan, cu capitală Colchiană, ca zonă vizată inclusiv de rabini, ca de exemplu de înțeleptul Akiva în secolul II ori de “Talmudul” Ierusalimului ce explicit a scris despre “Afrike” = “Africa dinspre Iafeți”, deosebită de Africa Negrilor, respectiv diferită de continentul African. Privind Gherga, ceea ce contează mai mult din consemnarea “Talmudului” Ierusalimului este explicitarea atributului migrator vechilor Gherghi din Canaan (adică aceia nu au fost sedentari distruși de ocupația Evreiască, ci - din contră - “Talmudul” chiar notând că “Ghirgașii care au plecat din Canaan au fost binecuvântați de Dumnezeu cu pământuri bune acolo unde s-au dus”): iată așadar o dublă atestare Evreiască despre Ghergani, anume că deopotrivă Gherghii Canaanului au fost caracterizați inclusiv de nomadism iar Domnul îi aprecia și pentru așa ceva; de altfel, încă de la primele lor contacte - de pildă ale strămoșului Avram cu regele Ghergheu care l-a primit - a existat bunătatea străvechiului Gherga pentru genitorul Arabilor și Evreilor, ulterioarele manifestări opuse (de răutăți) fiind în sens invers, pornite de succesorii Evrei față de urmașii Gherghei / după cum au scris chiar vechii Evrei, motivați de lăcomia pentru bunurile Ghirgașilor. În secolul VI, istoricul bizantin Procopie, născut în N Canaanului, a indicat că acei Ghergani = Gherghei / Ghergași care au emigrat spre apus au ajuns în Egipt şi Libia - împreună cu unii Iebusei - iar apoi, după ce a fost înfiinţată Karkhedon/ Cartagina în Tunisia, au devenit Mauri (până azi Vestul Mediteranei ştiindu-se ca fiind dominat în prefixe de către entitatea Sumeriano-Egipteană “Ma” însemnând “ţinut”, în fortul Tigisi - azi Ain el Bordj 35,29 lat. N, 6,15 long. E / Algeria - sau în Tarters / Tanger 35,46 lat. N, 5,48 long. V / Maroc existând inscripţia lor la o fântână: “Suntem cei plecaţi datorită jefuitorului Iosua”; cercetătorul Evreu Yosef Eisen a afirmat că de fapt inscripția respectivă era pe o placă, desprinsă de pe fântână - și ca atare devenită mobilă - denumită “Piatra Ghirgașă”). Este de observat că pe atunci, la sfârşitul mileniului II î.C., regiunii Anatoliene Frigia i se spunea Afriki (în paralel, întreg N Africii - la apus de Egipt - fiind în acel timp ştiut ca Libia) iar prezenţa Frigienilor Gherghiţi a fost deja atestată în Anatolia dinaintea Războiului Troian, inclusiv ca aliaţi ai Hitiţilor împotriva Egiptenilor, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că emigrarea unor Gherghesei din Canaan spre Vest - în “Afriki” - a fost desigur atât printre fostele lor rude Amazoniene din N Africii, cât şi printre rudele lor Anatoliene din Frigia; în Anatolia ei au fost numiţi ca Gesi / Ghesi (din Geşur / Gheşur), stabiliţi şi printre cei denumiţi Geska / Kaska de către Hitiţi: după aceea, în valurile migraţionale datorate dispersiei de după Războiul Troian, populaţiile ajunse conducătoare în Bazinul Dunării au fost Geţii / Gheţii - e de remarcat că și ulterior Războiului Troian la Corneşti / judeţul Timiş s-a dezvoltat cea mai mare fortificaţie de pământ din lume - iar în Bazinul Niprului au fost Gherii (până azi acolo a rămas regiunea Cherkasî, cea care a fost embrionul Regatului Gherilor). În “Atlasul lumii antice” din 1992, Margaret Oliphant a scris despre Frigia: “Frigienii erau înrudiţi cu poporul Gaska menţionat în textele Hitite şi se aflau în acea regiune după 1200 î.C., când a dispărut Imperiul Hitit. Frigienii s-au stabilit în centrul şi vestul Anatoliei după prăbuşirea Imperiului Hitit. În ultima jumătate a secolului VII î.C., Frigienii au ajuns foarte puternici şi capitala lor, oraşul Gordion, aflat pe ţărmul râului Sakarya, era bine fortificat. Familiile de regi şi nobili erau îngropate cu o mulţime de obiecte funerare, în încăperi construite din lemn peste care se aşezau pietre şi pământ, creând o movilă sau tumul”. În Canaan au rămas mulţi Ghirgaşi / Ghirgaşiţi, explicit atestaţi până în mileniul I (atât biblic, cât şi istoric), dintre urmaşii lor şi astăzi existând genetic unii descendenţi în Țările ce împart fostul Canaan. În ceea ce priveşte varianta paşnică, cartea judecătorilor” în capitolul 3 (Otniel, Aod şi Şamgar”) prin versetul 5 “Şi au trăit fiii lui Israel între Canaanei, Hetei, Amorei, Ferezei, Hevei, Gherghesei şi Iebusei” observă că după Iosua a urmat concubinajul Evreilor vechi cu localnicii. În legătură cu varianta războinică, a urmat o lungă stare conflictuală între vechii Evrei şi Gherganii grupaţi mai ales în N Canaanului / Galileea (cu urmări până în prezent). Evreii vechi au pretins Canaanul ca fiind promis lor - ţel al exodului lor din Egipt - şi au început să-l ia cu forţa, începând cu dărâmarea zidurilor Ierihonului (cele la care lucrau regii Ghirgași pe când migrantul Avram și fiul Isac - strămoșii lor - le-au cerut permisiunea să locuiască în Canaan).
Evreii vechi nu prea au avut succes în N Canaanului
Cucerirea a decurs lent: la început, vechii Evrei au ocupat numai dealurile centrale; Egiptenii vechi totuşi controlau principalele drumuri şi nu toate cetăţile Canaanite au putut fi cucerite. Cele 12 triburi ale vechilor Evrei, în ciuda unor rivalităţi, împărtăşeau tradiţii comune; deoarece aveau nevoie de multe ori să se unească pentru lupte, bătrânii conducători au fost înlocuiţi de o structură ce nu era contrară tradiţiei lor de independenţă: au apărut judecătorii, preocupaţi de strategii. În secolul XI î.C., profetul (în variantă Slavonă prorocul) Şemuel / Samuel a observat că supravieţuirea Evreilor cerea o conducere unificată - adică un rege - şi l-a sugerat pe Saul drept candidat potrivit: până atunci, regalitatea la Evreii vechi era o instituţie străină, după cum apare în 1 Regi” 8:4 Pune peste noi un rege ca să ne judece acela, ca şi la celelalte popoare”; de altfel, 1 Regi” 9:9 defineşte că “acela care astăzi se numeşte ‘proroc’ înainte se numea ‘văzător’.” Dr. Mircea Eliade a scris: “Vizionarii / profeţii aveau experienţe extatice; fenomenul este bine cunoscut de la ‘bolile iniţiatice’ ale şamanilor până la ‘nebunia’ marilor mistici din toate religiile”. Dr. Igor Lipovski a cercetat De unde au fost vechii Semiți” (respectiv “Corciții” / metisații)“Leagănul Semiților - inclusiv al Evreilor - a fost NV Mesopotamiei. Catastrofa ecologică dintre mileniile VII î.C. și IV î.C. din zona Mării Negre a forțat triburile Indo-Europenilor migreze în toate direcțiile. În calea lor spre SE, Indo-Arianii s-au amestecat parțial cu Hurianii în răsăritul Anatoliei. La rândul lor, Hurianii Iranizați de pe Tigrul superior au ajuns printre Amoreii de pe Eufratul superior. Referirea Bibliei la locul nașterii lui Avram a evidențiat indirect asemenea schimbări. Sumerienii n-au fost Semiți, însă au fost considerați astfel. Vechii Egipteni au rezistat mult timp Semiților. Hurianii - de asemenea - nu au fost Semiți. În neolitic, Orientul Apropiat era mai umed decât acum, având rezerve acvatice mai importante - utile animalelor - fără de care existența triburilor nomade / pastorale n-ar fi fost posibilă. Cu timpul, Peninsula Arabia și apoi Peninsula Sinai s-au aridizat. Semiții n-au sosit dinspre apus, deoarece Sahara s-a aridizat încă dinaintea marilor Peninsule răsăritene. Reprezentările Egiptene ale Semiților erau ca despre oameni mai deschiși la culoarea pielii decât ei, ceea ce înseamnă că proveniența lor n-a fost Sudică, ci Nordică, de pe cursurile superioare ale Tigrului și Eufratului. Îndelungatele cercetări arheologice desfășurate în Palestina au dovedit că în mileniile IV-III î.C. mulți coloniști Nordici au sosit în Canaan; primii au fost Amoreii, apoi Arameii și Akkadienii: toate cele 3 valuri umane au fost dinspre N. Așadar, NV Mesopotamiei  fi fost leagănul patern al Semiților? Mărginit la N de lanțul Munților Taurus, arealul de interes e net mai cald decât restul Anatoliei și e deschis spre Sudica Sirie: acolo Fluviile Tigru și Eufrat irigă bine zona iar împreună cu precipitațiile suficiente au determinat soluri fertile, bune pentru creșterea animalelor și pentru agricultură. Avansarea însă dinspre N a Indo-Europenilor și a Hurianilor i-a forțat pe mulți din acele teritorii prospere  se mute în direcția opusă. Aceasta ne determină  ne ocupăm puțin și de leagănul patern al Indo-Europenilor, din NV Mării Negre. Principala lor regiune - în care au trăit din timpurile pre-istorice - a fost aria acoperită azi de Marea Neagră. În urmă cu circa 8 milenii, actualele Mări Neagră și Azov n-au existat. Teritoriul lor era o mare cavitate, mult mai joasă decât nivelul oceanului planetar. Pe atunci, fundul său era ocupat de un lac cu apă dulce alimentat de Dunăre, Nistru, Bug, Nipru, Don, Kuban, etc. Evident că bogăția acvatică și climatul blând favorizau traiul prosper, la fel ca acela din NV Mesopotamiei. Un cataclism geologic a dus la o catastrofă ecologică: un seism la Bosfor a permis pătrunderea apelor Mediteranei în cavitate, inundând fertilele zone unde trăiau Indo-Europenii și transformând treptat apa dulce în apă sărată; în NV Mării Negre a fost cea mai mare porțiune inundată, de aceea acolo fiind cei mai numeroși refugiați, care au devenit strămoșii actualilor Europeni. Ceilalți - mutați spre SE - i-au dislocat din NV Mesopotamiei pe autohtoni și astfel au apărut în locurile ulterior știute Hurianii și Semiții. Hurianii au fost indigenii dintre Trans-Caucazia și Anatolia răsăriteană, ajunși printre strămoșii Armenilor. În interiorul Anatoliei au apărut Hitiții, care - la fel ca Hurianii - nu au fost Semiți. Fluviile Tigru și Eufrat au individualizat pe văile lor Semiții, în Semiți Estici și Semiți Vestici. În Canaan au ajuns Semiți Vestici - de pe Eufrat - exodul lor probabil datorându-se natalității crescute. Ivirea patriarhului Avram - definind prima migrare Semită - a fost după apariția Hitiților în Nord. A doua migrare Semită - în secolul XII î.C. - a fost după cea a Oamenilor Mării”.