148. Prima colonie Greacă în Peninsula Italică


Diaspora după Războiul Troian a fost studiată şi de cercetătorul Armân Branislav Stefanoski din Tetovo 42 lat. N, 20,58 long. E / Macedonia, care în versiunea Română din 2011 a lucrării “Scurtă istorie descriptivă despre originea makedon-armânilor” a prezentat împărţirea Troianilor (Gherghiţii au fost notaţi “Gergisiani” în ilustraţie, respectiv “Gergirieni” în textul tradus de Armânul / Aromânul din România Eugen Matzota):
În 1139 î.C. (conform şi studiului din 1815 al arheologului Francez Raoul Rochette), Gherganii din Gherghis şi Cume de la Marea Egee au întemeiat prima colonie Greacă în ceea ce e azi Italia, lângă care a apărut Napoli - însemnând “oraşul nou” - păstrând cu ea legături constante de-a lungul timpului, în Antichitate aceea fiind egala Atenei; Ulise şi Enea au debarcat acolo (intrarea în Infern era prin mlaştina din S ei), din aşezare ajungându-se la introducerea lui Apollo în mai târziul panteon Roman, ca prima Zeitate Greacă. Savantul German Karl Muller a consemnat în “Dorianii” din 1824: “Iliada a descris familia lui Enea în legătură cu divinizarea Zeului Apollo; știm că după căderea Troiei, supraviețuitorii au trăit în Munți. Herodot a scris despre ei ca grupați în jurul Gergis / Gherghis, pe Văile Idei. Referința lui Homer a fost strict despre urmașii Troiani ai lui Enea în Gergis și poate pe văile vecine. Templul principal din Gergis era dedicat Zeului Apollo iar acolo se afla un străvechi Oracol Sibilinic, cunoscut cu numele de Mermessian; vechiul poet cunoștea bine existența Eneizilor la Gergis, sacrificiile lor și ceremoniile lor, reprezentându-l pe Zeul Apollo ca străvechiul Gardian protector al acelei familii. Oracolul Zeului Apollo la Gergis îi anunța pe Troianii Gherghiți de restabilirea națiunii lor sub conducerea descendenților lui Enea; de fapt, asemenea profeție corespundea tocmai spiritului străvechiului sistem oracular, astfel că existența sa nu poate fi pusă la îndoială. De asemenea, o colonie a Gherghiților locuia teritoriul Eolianei Cume, unde Zeul Apollo avea un Templu magnific; iar dacă acel Oracol era bine știut localnicilor din Cume, ei au fost gata să-l transmită rudelor din Apenina Cume”. Grota Sibilei / Peştera Profetei din Apenina Cume - cu coridor de acces lung de 131 metri săpat în rocă vulcanică - e vizibilă şi pe Internet.
Grota Sibilei
Învăţatul Apolloniu din Rodos 3:311, urmând fragmentul 46 din “Catalogul femeilor” al Gherghinului Hesiod, a consemnat că divina Kirke “a ajuns la Marea Tireniană cu carul lui Helios” - adică al Titanului / “tătânelui” Zeu al Soarelui, tatăl ei - şi “a fost numită Hesperidă, deoarece s-a dus în apus” (fratele ei rămânând să cârmuiască Gorghis / Georgia de azi, autorul apreciind că erau “într-adevăr, departe unul de altul”); despre sora ei, tot din Kholkis / Georgia, se ştie că s-a cununat cu regele Minos al Cretei (Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 4:60 indicând că numele Insulei Creta - KeRGa / KRâTa - a provenit de la ea). “Observatorul triburilor” a consemnat: “Mitul Grec e că Etruscii şi Romanii proveneau din divina Kirke / Circe, care nu era legată de Italia, ci de Circasia = Caucazia; fratele ei Aetes conducea Colchis / Georgia iar celălălat frate - Perses - conducea ceea ce a devenit Persia: ei erau copiii lui Helios, identificat în Ghergania / S Caspic cu Gorgon. Deoarece Circe l-a născut pe Latinus, înseamnă că Romanii descindeau din Gorgonii Caucaziei / Gogasiei”. (În secolul I î.C., istoricul Anatolian Dionysius din Halicarnas / Caria = Țara Gherghiților în “Antichități Romane” 1:43 a precizat că Latinus a avut mama Hiperboree; de altfel, parcursul Ghergan în Peninsula Anatolică - inclusiv prin spaţiul Lydian - a rezonat în Peninsula Apeninică în forma Latină, pronunţarea de către Trusci a apelativului de Lydiani / Ludiani devenind pentru ei cel de Latini). În 1849, Englezul George Grote prin “Istoria Greciei din perioada cea mai timpurie” a acordat o deosebită atenţie Cumei din Peninsula Apenină, ca înfrăţită cu Cuma din Peninsula Anatolia: “Religia celor din jurul Masivului Ida era mai orgiasică decât a Elenilor; de la regiunea Teucriană Gherghi / Gergis şi de la Gherghiţii de lângă Cume s-au răspândit profeţiile originale sibilinice şi legendara Sibila care a jucat un rol aşa de important pentru Enea. Mitul Sibilei - ale cărei profeţii se presupunea că le auzea în crăpăturile cavernelor obscure şi deschiderile stâncilor - provenea de la Gherghiţii Teucriani şi prin cei din Anatoliana Cume a fost transmisă fraţilor din Apenina Cume. Datarea Gherghiţiei Sibila - ori mai degrabă a circulaţiei presupuselor sale profeţii - a fost plasată în timpul domniei lui Cresus, o perioadă când Gherghi / Gergis era în totalitate Teucriană. Profeţiile ei - închegate în versete Greceşti - şi-au avut rădăcina în solul şi sentimentele Teucriane; iar promisiunile de un viitor imperiu făcute eroului ce a fugit din flăcările Troiei în Peninsula Apenină au devenit interesante prin modul remarcabil în care au fost realizate de către Romani (datarea acelei Sibila Gherghiţia - sau a profeţiilor transmise în numele ei - a fost afirmată de Hercalide din Pontus şi nu e vreun motiv de a chestiona asta)”.
Italiana Cume
În “Colonizările Grecilor”, acelaşi autor a continuat: “Prima aşezare Greacă în Peninsula Apenină a fost Cume din Campania, ce şi-a primit numele de la locuitorii săi veniţi din Anatoliana Cume; cetatea la început era în Capul Peninsulei Misenum, cu acces dificil de pe uscat. Fertilitatea câmpurilor vecine, bogăţia în peşte a Lacului Lucrine învecinat şi exploatarea auriferă de pe Insula Ischia / Pithekusai din faţa sa nu numai că au susţinut dar i-au şi îmbogăţit cetăţenii. Fiind împrospătată cu noi colonişti ajunşi chiar şi din Insula Samos, au devenit aşa numeroşi încât au populat Golful Neapole (în Insula Samos era localitatea Gorgye / Gorgyia, la poalele Muntelui Kerki). Lângă zidurile cetăţii Cume era Grota Sibilei: o reproducere a Gherghiţiei Sibila de lângă Anatoliana Cume. În imediata apropiere, în pădurea întunecată, era aşezământul preoteselor şi preoţilor care practicau misterios, dezlegând profeţiile şi lămurind dubiile. Conform lui Strabon, localnicii din Cume câştigau enorm de la vizitatorii acelui loc sacru (aproape cât cei de la Oracolul din Delphi). După ce s-a înfiinţat Roma, au fost strânse contacte ale oraşului Cume cu regii de acolo, formându-se prima legătură Greco-Romană din istorie, atât pe baza sentimentelor Gherghiţilor de lângă Anatoliana Cume, cât şi pe baza povestirilor despre eroii care au trecut prin Apenina Cume, Ulise şi Enea (mai ales pe de o parte că fiul lui Circe cu Ulise a fost strămoşul Latinilor iar pe de altă parte, regii Romei erau descendenţii direcţi ai Troianului Enea, din acelaşi spaţiu Ghergan; până şi generalul Iuliu Cezar în secolul I î.C. pretindea că se trăgea din Enea / fostul şef al Dardanilor din Războiul Troian). Apoi, scriitorii din perioada imperială Romană n-au cunoscut decât ruinele Cume, mirându-se de vasta extindere a vechilor sale ziduri, încă existente atunci. Până la sfârşitul secolului VI î.C., acele ziduri au protejat o populaţie în plenitudinea prosperităţii, cu un teritoriu înconjurător foarte extins şi foarte fertil, căreia în timpurile cu deficit de hrană i se adresau cumpărătorii de cereale din Roma, aceia apelând la Cume şi pentru comerţul maritim (căci cetăţenii săi controlau coasta, fiind formidabilii vecini ai Romanilor)”.
Baronul Britanic George Cornewall în 1855 a fost şi el unul dintre cei care au analizat legăturile dintre Gherghiţia / Sibila din Peninsula Anatoliană şi cea din Peninsula Apenină: “cu multă ingeniozitate, se explică povestea lui Enea, prin afinitatea dintre Sibila Gherghită din Peninsula Anatoliană şi Sibila Cumeană din Peninsula Apenină, transferul Troian fiind consecvent de la o zonă la cealaltă; conexiunile dintre Sibilele Gherghită şi Cumeană trebuie căutate în mare vechime, explicaţia fiind găsită fără îndoială în extraordinara popularitate şi difuzia timpurie a poemelor Homerice, ce au influenţat magic minţile”. Poetul Roman Ovidiu Naso a scris în “Fastele” lui că Marea Mamă a iubit frumosul Masiv Ida cu izvoarele sale şi cetatea cea avută a Troiei, cultul rămânând servit de Gherghiţi în Anatolia şi după ce unii Troiani s-au strămutat din Peninsula Anatoliană - inclusiv împreună cu Enea în Peninsula Apenină - după cum se vede pe harta următoare, partea haşurată corespunzând principalei zone de provenienţă a Etruscilor (așa cum a documentat profesorul Olandez Paul Beekes în 2003, afirmând că “până în timpul Hitiţilor, din oraşul Gergitha, întemeiat de Gherghiţii Lidiani, au fost conduse Troia, cu părţi din Lidia, Misia, Frigia şi Balcani”):
Enea a dus Etruscii de lângă Gherghiţi
Din oamenii Troiei s-au desprins cei numiţi Traci în N Peninsulei Balcanice şi cei numiţi Trusci / E-Trusci în N Peninsulei Apenine; dacă pentru mişcarea din Troia în Tracia apropierea geografică şi lingvistică e mai evidentă - reflectată corespunzător printre Traci - în cazul Peninsulei mai îndepărtată de Troia s-a ajuns la denumiri de Trusci ori Tyrsanoi (în Greacă) pentru “E-Trusci” / Etrusci (în Latină), o zonă a lor de aşezare fiind Toscana / Etruria; e de ştiut că apoi - Medieval - Veneţienii au răspândit Graiul Toscan în Mediterana. Mai departe, în Sudul Peninsulei Iberice, s-au aşezat Tartesi / Garghesi; în NV Africii, în Tarters (după cum au notat Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier în “Dicţionar de simboluri” că se numea actualul Tanger din Maroc) s-au stabilit Gherghe-sei din Canaan, ajunşi acolo tot la începutul Epocii Fierului, însă - spre deosebire de Ghergheii Anatolieni invadaţi de Ahei - migrarea le-a fost cauzată de invadarea Sfintei lor Ţări de către Evrei. La N de Lacul Garda 46 lat. N, 10,20 long. E - în Alpii Italieni, la poalele cărora s-au stabilit Truscii / Etruscii sosiţi din Anatolia - mai ales pe Valea Carmino sunt mii de fresce rupestre post-diluviene (cele mai vechi din mileniul VIII î.C., cele mai multe de la sfârşitul mileniului II î.C.), printre care şi cele reproduse aici:
În 1896, poetul Român George Coşbuc a tradus din Latină Epopeea “Eneida” a lui Vergiliu, în cartea 6 versurile 65-68 fiind despre întâlnirea în Apenina Cume dintre Troianul Enea şi Sibila: “Şi tu, preoteasă, şi tu ştiuitoarea / Celor ce-o fi, te rugăm (nu cer stăpâniri nemenite / Mie de sorţi), să ne dai locuinţe statornice-n Laţiu / Zeilor noştri fugari şi-azvârliţilor oameni ai Troiei”. (Este de ştiut că în Laţiu există şi acum localitatea Gorga 41,39 lat. N, 13,07 long. E, istoricul Roman Pliniu 9:3 amintind că mai multe popoare şi triburi au dispărut din Laţiu cu mai multe secole înainte de timpul său, între care erau “Aesulani”, “Querquetulani”, “Venetulani”, ş.a). În secolul V î.C., istoricul Antiochus din Siracuza / Sicilia - citat și de Dionisie din Halicarnas 1:73 în secolul I î.C., când a scris despre întemeierea Romei - a susținut că Roma era locuită dinaintea Războiului Troian (fiind menționat refugiatul Roman Seicelus primit de Morges, cârmuitorul Siculilor din Sudul Italiei actuale). În secolul I î.C., poetul Vergiliu în “Eneida” a scris că efectiv Roma a ajuns să fie fondată la 3 secole după Războiul Troian (care a fost în secolul XIII î.C.), deci cetatea Romană exista din secolul X î.C. iar în secolul I şi istoricul Roman Curtius Rufus a indicat că Romanii existau din secolul X î.C., în “Cronografia” din 1620 călugărul Român Mihail Moxa confirmând apropiat întemeierea Romei, ca la sfârșitul secolului X î.C., cronicarul Medieval chiar notând că ar fi fost înfăptuită de Români; cetatea “Oamenilor de pe Râu” - după străvechiul înţeles - a localităţii Roma a fost decisă capitală în secolul VIII î.C. de gemenii Romulus şi Remus, dintre ei primul rege Roman fiind Romulus, din 21 IV 753 î.C. până în 5 VII 717 î.C.: descendent Troian, trăgându-se direct din Enea, ginerele ultimului rege Troian, Priam (corespunzător genealogiei Troiane prezentată de Homer în “Iliada”, prințul Enea era și rudă de sânge cu regele Priam al Troiei); se poate observa că atunci când Roma a ajuns capitală, în răsăritul Europei erau înregistrate ca organizate oficial deja primele Jocuri Olimpice (căci pe atunci în Vechea Lume Estul era mai dezvoltat ca Vestul). Truscii / Etruscii au pus bazele Romei iar apoi Romanii au învăţat multe de la ei: să facă irigaţii, poduri, drumuri drepte, etc. (inclusiv luptele gladiatorilor); Herodot Karka în “Istorii” 1:94 a scris că Etruscii nu erau doar Troiani, ci şi din zona Lidiană a Anatoliei (la Romani, zonele de antrenament ale gladiatorilor erau denumite “Ludi”, Gotul Isidor din Sevilla afirmând că luptele gladiatorilor erau sub patronajul lui Charon / Kharon - legendarul luntraş care taxa morţii spre Tartar - similar cum vechii Egipteni aveau drept Cherti / Kherty în Delta Nilului). Este de remarcat că în Roma reşedinţa gemenilor Romulus şi Remus s-a numit Grad / Gradus: Romulus la început a condus în alianţă cu Sabinele, locuitoarele zonei, dintre care şi-a răpit mireasa. Mama sa Rhea Silvia / poreclită “Ilia” în amintirea şi a nobilei sale descendenţe din Ilion / Troia, era Vestală - preoteasă jurată la celibat - şi după ce a născut, un servitor i-a pus pe gemeni să plutească la întâmplare pe Râul Tibru, fiind crescuţi de o lupoaică până când au fost descoperiţi de un cioban / pe atunci lupoaica era denumirea prostituatei, lupanarul fiind bordelul (s-ar putea ține cont de Asiatica prostituție sacră, începutul Latinilor - o onomastică rezonând cu cea a Lidianilor - respectiv a Romanilor, fiind legat de simbolul lupului ca la Geţi, al căror steag era lupul; lupoaica era Etruscă şi la început n-avea gemeni sculptaţi, ce au fost adăugaţi după 2 milenii, în timpul Renaşterii): însă pe atunci - în timpul fondării Romei, când Chimerii / Cimerianii au intrat în actualul spațiu Român - lupoaica era emblematică Geției = structura Nordică din EurAsia a celui mai numeros popor de pe planetă după poporul Indian iar așa ceva se poate considera drept identitatea protectoare Getă a mamei (iar oriental literalmente Gherg era “lup”, respectiv Gherga = “lupoaica”). Prinţesa Ilia / Rhea Silvia - mama gemenilor Romulus şi Remus - era fiica regelui Etrusc Numitor Tyrhenus (de la Tyrrhenum Flumen - Fluviul Etrusc - a derivat numele Râului Tibru / acela iniţial era Albula, după cum a notat şi Diodor din Sicilia 7:5); Sabinii au fost numiţi aşa după Sabas, un rege hindus (Sabeii, populaţie Arabă din zona Saba, erau din acelaşi stoc Indian). Este de ştiut că printre accesoriile folosite de şamani în N Indiei, coşul de nuiele avea rolul cel mai important: întocmai cum şamanii Siberieni îşi provocau transa bătând toba, Magicienii de acolo încercau să ajungă la acelaşi rezultat scuturând orezul în coş de nuiele; plutind pe o apă curgătoare în coş de nuiele şi-au făcut apariţia istorică Sargon în Mesopotamia care a înfiinţat organizarea post-Sumeriană, Moise în Egipt ce a determinat sfârşitul vechiului Canaan, gemenii Romulus şi Remus care au înfiinţat Roma, ş.a. (o sinonimie pe 3 continente, în Asia, Africa şi Europa). La început, Roma a avut ca divinitate protectoare când Luna, când Zeus / Jupiter (zeitatea tutelară a fost păstrată secretă de localnicii superstiţioşi, ca să nu le fie cucerită cetatea); cei dintâi locuitori ai Romei au fost Cureţii / Quiriţii - sulițași vestiţi mânuitori ai lăncilor confecţionate din gorun / stejar - despre care vechii Greci au consemnat că l-au avut ca prim rege pe Gargo. Cârmuitori ai Sabinilor, Curiţii / Quiriţii s-au stabilit pe colina Romană Nordică (acum acolo e Preşedinţia Italiei) şi îl venerau pe Zeul cu 2 feţe Ianus Quirinus - care patrona gorunul / Latin “quercus” - războinicii săi credincioşi fiind ştiuţi ca “Oamenii gorunului”; împreună cu Zeul Războiului Marte şi Zeul Zeilor Jupiter / Zeus, Zeul Quirinus - Gherghitul protector al turmelor şi ogoarelor - făcea parte din “triada” arhaică Romană: suprema structură divină a locului. Roma a fost fondată de Quiriți - așa i se numeau cetățenii la început - aceia fiind echivalați de istoricul Roman Cato “cel Bătrân” cu “Ardeates Rutuli” (de la poalele Vulcanului Albanus). Cel puţin după mama Ilia / Rhea Silvia (tatăl fiind necunoscut), Remus - însemnând “vâslă” - şi Romulus / primul rege al Romei, au fost Gherga. După moarte, regele Romulus - care s-a instalat la putere omorându-şi geamănul / fiindcă Remus a traversat brazda circulară trasă în jurul Romei - a fost divinizat ca “trecut în altă condiţie” şi Zeificat drept divinul Quirinus, protectorul Romanilor (astfel regele Romulus fiind dublu legat - atât genealogic, cât şi mitic - de ascendenţa Ghergană). În 2002, Dr. Napoleon Săvescu în cartea “Noi nu suntem urmașii Romei” a scris: “Întreaga legendă cu Romulus pare a fi fost împrumutată, afirma Titus Livius, mai degrabă din vechile legende ale poporului Pelasgic / Tracic, din care ei se trăgeau. Așa că ei, Geto-Dacii și Romanii, vorbeau aceeași limbă și dacă vrem să lăsăm la o parte anii... nu este o ironie a istoriei că azi ei, Romanii, se numesc Italieni, iar noi Tracii-Pelasgi, Români?” Zeul Ian Quirin / Ianus Quirinus, din ceea ce în răsărit a fost străvechiul Ghergan Zeu An - unchiul lui Zeus - la Romani cu timpul a ajuns Jupiter / Iu-piter = “Iu-Tatăl”, adică echivalentul “Luminatului Tată” al Zeilor numit Grec Zeus iar în cele din urmă a rămas ştiut ca nepotul lui Zeus (asimilat cu fiul Zeului Apollo Gherghitius); în memoria vechilor Romani s-a fixat totuşi că era fiul Cerului şi Pământului - tatăl său fiind Caelus / Zeul Cerului iar mama sa fiind Terra / Zeiţa Pământului, numită Etrusc Cel (echivalată şi cu Ceres, patroana cerealelor). În Roma, lângă Arcul lui Ianus, ultimul papă bizantin (Zaharia / Zaher 10 XII 741 - 22 III 752) în Biserica ridicată pe locul bazilicii papei Grigore “cel Mare”, împodobită cu Arcul Argintarilor, a adus din Orient - dintre moaşte - capul Sf. Gheorghe, de atunci Biserica numindu-se acolo cu numele mega-martirului: a fost prima mutare în apus a relicvelor Sfântului Gheorghe.
Ianus
Savantul Român Nicolae Densuşianu a scris: “După originea sa, Ianus era din Ţara Hiperboreilor. Urmând curentul cel vechi de migraţiune al seminţiilor Pelasge, Ianus trecuse cu o parte din Hiperborei în Peninsula Italică încă înainte de Saturn. Despre dânsul a scris Plutarh 22: ‘După cum ne spun istoricii, Ianus venise din Perrhaebia şi trecând în Italia el se aşeză între Barbarii de acolo, le schimbă limba şi modul de viaţă, îi învăţă şi îi aduse ca să trăiască împreună în mod onest şi să lucreze pământul’. Perrhaebia nu este alta decât regiunea Hiperboreilor de la Carpaţi şi Dunăre. Aşa-numiţii Perrhaebi ce locuiau în partea de Nord a Tesaliei - după cum a scris Strabon în ‘Geografia’ IX 5:12 - erau numai triburi emigrate din munţii şi câmpiile Hiperboreilor. În această privinţă mai avem şi alte date importante istorice. Unul din vechii pontifici Romani, Praetextatus, care luase parte cu Constantin cel Mare la întemeierea Constantinopolului, spunea - după cum a scris Lydus 4:2 - că imperiul divin al lui Ianus se aflase în regiunea celor 2 Urse; după ideile vechi geografice, sub constelaţiunea celor 2 Urse se aflau locuinţele Geţilor şi ale Dacilor (tot în regiunea Nordică a Cerului era localizat Ianus şi la Marcianus). După cum a scris Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:9, Ianus a fost cel dintâi care a întemeiat temple în Italia şi a introdus rituri pentru serviciile divine; din acea cauză, la ceremoniile religioase Ianus era invocat totdeauna cel dintâiu în rugăciuni, ca prin dânsul să se poată apropia de divinitatea căreia i se aducea sacrificiu. Ianus era păzitorul porţilor cerului, el închidea şi deschidea mările, el era părintele izvoarelor şi râurilor; poetul Ovidiu în ‘Fastele’ 1:116 l-a înfăţişat pe Ianus rostind următoarele: ‘Tot ce vezi, cerul, marea, norii şi pământul, stau sub mâinile noastre, să le închidem şi deschidem. Eu unul singur am dreptul să învârtesc polul cerului. Eu veghez la porţile cerului. Însuşi Jupiter nu poate să intre şi să iasă fără voia mea’. Pe un medalion al împăratului Commodus, în partea stângă a Zeului Ianus este înfăţişat un băiat fără haine pe el, purtând pe cap un coş plin cu fructe; avem aici o simbolizare a Anului Nou. Un alt simbol al lui Ianus era delfinul. Ianus era o divinitate primordială a mărilor. Ianus era totodată şi zeul războaielor fericite. Templul său din Roma era deschis în timp de războaie şi închis în timp de pace; Suetoniu 22 a scris că de la fundaţiunea Romei şi până în timpul lui August a fost numai de 2 ori închis, o dată sub Numa şi a doua oară după primul război cu Cartagii, Romanii în curs de 7 secole aflându-se aproape continuu în războaie. Rezultă aşadar - din vechile tradiţiuni şi din legendele religioase ale Romanilor - că Ianus avea o origine Pelasgă orientală, că Ianus era considerat părinte al zeilor şi strămoş al întregii rase umane (Pelasge), el fiind invocat în rugăciuni cel dintâiu între divinităţile Romane, chiar şi înaintea lui Jupiter. Pelasgii Hiperborei stabiliţi în Insulele Mării Egee, care considerau pe Iuon - conform lui Herodot 7:94, 8:44 - ca un strămoş şi patron divin al lor, purtau la autorii Greceşti numele naţional-religios de Ianes (în Peninsula Italică Ianus mai fiind numit şi Ianes, corespunzător lui Eschil şi Tertulian). Sărbătoarea cea mare naţională a acelor Ioni maritimi se celebra în timpurile vechi în Insula Delos. Homer în Imnul Apollinic 134 s-a exprimat astfel: ‘Tu Apollo ai multe temple şi grădini înfrumuseţate cu arbori, însă te desfătezi mai mult în Delos, unde se adună Iaonii îmbrăcaţi în haine lungi aducând cu dânşii pe prunci şi nevestele lor cele caste şi unde aceştia te sărbătoresc cu lupte, chore şi cântece. Când se adună acolo Iaonii ar putea zice cineva că întâlneşte numai figuri divine, oameni care nu îmbătrânesc niciodată, căci îi vede pe toţi plini de graţie, încât sufletul şi inima omului se desfătează privind pe bărbaţi şi nevestele lor cele frumos încinse’. După Vergiliu, la acele sărbători Ioniane din Delos luau parte şi pictaţii Agatârşi de la Carpaţi, îmbrăcaţi în haine cusute cu flori. Vechile triburi Pelasge, stabilite pe ţărmurile Asiei Mici şi în Insulele Mării Egee, purtau cu pietate numele de Ioniani. Până în secolul XIX, cea mai solemnă sărbătoare naţională la Români a fost ziua de 6 ianuarie, numită ‘Botezul Domnului prin Ion’, o festivitate care după ideile vechi religioase era o sărbătoare întru amintirea şi lauda lui Ion. Arhidiaconul Paul din Alep, care în secolul XVII însoţise pe patriarhul Macarie din Antiochia în călătoria sa prin Ţara Românească, a descris cu un fel de admiraţiune magnificenţa ceremoniilor religioase ce se obişnuiau la această sărbătoare în Târgovişte, în vechea capitală: ‘La Bobotează se adună aici din toate părţile Ţării Româneşti şi din ţările limitrofe mii de egumeni, preoţi, călugări, diaconi, cu mitropolitul din Târnova, care serveşte în această ocaziune şi cu alţi mitropoliţi. Ceremonia se face aşa: seara după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu urcioarele dintr-însa, iau crucile în mâini şi merg mai întâiu la palatul domnesc, pe care-l stropesc fiecare la rândul său, separat; apoi merg la mitropolitul local şi de acolo pe la casele tuturor miniştrilor şi cetăţenilor mai avuţi pentru a-i stropi. Tot în acest mod muzicanţii cu tobe, cu fluiere, cu torţe aprinse, cutreieră oraşul în cursul nopţii şi în noaptea următoare, făcând serenade boierilor. Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească la Bobotează întrece tot ce se petrece la curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii. În dimineaţa următoare plecarăm la liturghie cu mare pompă, trupele fiind înşirate la dreapta şi la stânga de la mănăstire până la palat, fâlfâind steagurile lor cu cruci’. Caracterul adânc religios al acestei festivităţi solemne, care prin strălucirea ceremoniilor sale bisericeşti, oficiale şi militare, întrecea toate uzurile religioase de la Naşterea şi Învierea Domnului, fără îndoială că nu aparţinea riturilor şi tradiţiunilor creştine: ne revocă în memorie întrunirile şi solemnităţile mari anuale ale Ionianilor şi ale Hiperboreilor la templele lui Apollo; după splendoarea extraordinară, după felicitările oficiale ce se adresau cu această ocaziune Domnilor - numiţi Ion - pentru un An Nou favorabil, fericit şi norocos, ziua de 6 ianuarie apare la poporul Român ca o solemnitate religioasă şi politică pentru începutul Anului Nou, ca o sărbătoare mare tradiţională în onoarea lui Ianus sau Ion, care deschide Anul Nou, care aduce prosperitate şi abundenţă în toate şi fericirea la toţi. Sărbătorile creştine au înlocuit - după cum ştim - pe altele mai vechi; însă caracterul poporal al festivităţilor au rămas peste tot locul aceleaşi, numai numirile s-au schimbat. După calendarul oficial Roman, ziua de 7 ianuarie era ziua festivă a lui Ianus iar în biserica orientală ea este consacrată memoriei lui Ioan Botezătorul. De numele lui Ianus - după cum vedem - sunt legate începuturile politice ale rasei Pelasge nu numai în părţile de răsărit dar şi în părţile de apus ale Europei” (inclusiv denumirea lunii Ianuarie a derivat din numele Zeului Ianus). Zeul porţilor Portunes / Portunus a fost asociat atât cu uşile, cât şi cu porturile, fiind înrudit îndeaproape cu Zeul Ianus (Zeul Portunes echivalându-l, des reprezentat cu 2 feţe opuse, patronând vadurile - punctele de trecere ale apelor - şi porţile); Dr. Giuliano Bonfante 1904-2005 a afirmat că Zeul Portunes era foarte vechi, din timpurile când casele erau ridicate pe piloni (iar preoţii îl celebrau în asociere cu Quirinus - fostul An - Zeul Ghergan ştiut şi ca Ian/us).
Simbolul Roman
Autori Antici ca Marcus Varro, Dionisie din Halicarnos, Titus Livius, Maurus Servius, ş.a. au consemnat că Gheganii au fost nobili proeminenţi la începuturile Romei, ca urmaşii celui rămas în memorie drept Gyas, din anturajul prințului Enea: Gheganii - constituind “Casa Gegania” - formau cea mai distinsă familie din Alba Longa. Istoricul Plutarh în “Vieţile paralele ale oamenilor iluştri” a consemnat că “prima virgină vestală aleasă de Numa a fost Ghegania” iar Aulus Gellius a scris că “Numa a luat-o de la părinţi şi a condus-o de mână” / până la Templul circular din Forumul Roman, lângă reşedinţa sa Regia (Numa a urmat după Romulus - a fost al doilea rege al Romei - Regia şi Templul Vesta fiind primele construcţii din Forumul Roman). Virginele Vestale - practicând ritul oriental zoroastru Avesta - erau preotesele care protejau focul din cămin prin slujirea la Templu, cu obligaţia de a păzi şi întreţine focul, ce nu avea voie să se stingă; ele începeau de la vârstă fragedă, pentru cel puţin 3 decenii, având drepturi mult mărite faţă de femeile obişnuite (în schimb, le era pretinsă castitatea). Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 34:6 a scris că “spre amuzamentul asistenţei, a fost adus un sclav gol în faţa Gheganiei, care i-a provocat aşa pasiune încât ea l-a admis în patul său şi apoi i-a lăsat întreaga avere, el ridicându-i pentru eternă amintire un splendid monument” (Vestala dezvirginată constituia un delict grav şi însemna o mare nenorocire pentru societate, cele care nu respectau regula fiind îngropate de vii). Numa - primul rege după Romulus / întemeietorul Romei - a fost fondatorul gintei Marcia / Martia: s-a născut chiar în ziua de început a Romei (era mezinul Sabinului Pompos); Romanul Tit Liviu în “Istoria Romei” 1:18 a consemnat că imediat după ce a ajuns rege, Numa și-a fixat reședința în Cures 42,10 lat. N, 12,41 long. E (localitatea soției - Sabina Tatia - lângă Roma / de acolo au fost Quiriții) iar abia ulterior s-a instalat în cetatea Romei. Academicianul Britanic Peter Wiseman a scris în 1996 că “Marcii descindeau din Marsyas, ajungând în Peninsula Apenină să propage știința augură” (erau preoți auguri); aveau același Grai ca Umbrii. Romanul Solinus din secolul III a scris în “Polyhistor” 2:6 că așezarea “Archippe întemeiată de Lydianii lui Marsyas s-a scufundat în Lacul Fucinus” (din centrul Peninsulei Apenine, în răsăritul Romei, la jumătatea distanței de portul Pescara la Marea Adriatică); în secolul I, istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” 3:43 a scris că “după cum am aflat de la Gellianus, orașul Archippe a fost întemeiat de Lydianii lui Marsyas”. Romanul Silius Italicus (28-103) a notat în “Punica” 8:502 despre Marsi ca fiind urmașii celui învins în divinul concurs muzical, care au traversat de teamă Marea. Lacul Fucino / Fucinus a fost al treilea ca mărime din Peninsula Apenină - cândva avea 140 kmp - dar a secat; malurile sale au fost populate de Marsi, care aveau capitala la Marruvium / azi San Benedetto dei Marsi 42 lat. N, 13,37 long. E. În “Compendiul” lui Aron Arrowsmith din 1831 apare că “fiul lui Circe a fost Marsus - sau Anatolianul Marsyas - iar în centrul Peninsulei Apenine, descendenții Marsi (dependenți de Magie) s-au înrudit cu Sabinii și au reușit să formeze o confederație largă Marsică, printre aliați având Samniți, Lucani, Hirpini, Apuli, Albani, ș.a.”; iată așadar că primii cârmuitori ai Romei și-au avut strămoșii nu de altundeva decât din Anatoliana Vale Marsyas, unde se afla Sanctuarul Gherga / pe atunci cu Templul Gherga doar din lemn: din toată Lumea Veche, originea liderilor Romani nu a fost Europeană, nici din mai apropiata Africa, ci din mai îndepărtata Asia (după Războiul Troian, mutarea supraviețuitorilor Troiani spre Vest până în Peninsula Apenină fiind chiar pe urmele înaintașilor Anatolieni Gherghiți = credincioșii Ghirghe / Circe). Atât Pelasgul Marsyas, cât și Circe, au fost anteriori Războiului Troian; după Războiul Troian, descendenții acelor Vest Anatolieni au fost în Peninsula Apenină repere esențiale primilor Greci ajunși acolo (primii Greci au fost tot din Vestul Anatoliei). În centrul Peninsulei Apenine, regele Numa Pompilius - părintele gintei Marcia, care a dat numeroase personalități în viața Romei, începând din Epoca Fierului - a domnit 41 de ani (în perioada 715-673 î.C.) și a murit de bătrânețe, la vârsta de 80 de ani: a fost foarte religios; pe ruda Numa Marcius l-a făcut primul “Pontifex Maximus”, adică “Marele făcător de punți” (“ponti-fex”), funcție cu mare prestigiu de atunci ca lider religios suprem = Mare Preot, azi echivalată de papă, ca pontif. Fiul acelui prim pontif din lume s-a cununat cu prințesa Pompilia - fiica regelui Numa Pompilius - ei avându-l ca fecior pe Ancus Marcius, rege Roman care a ajuns să domnească 24 de ani (în perioada 642-617 î.C.) și a murit de bătrânețe, la vârsta de 60 de ani: e de știut că regii Romei nu au practicat succesiunea ereditară, ci erau aleși. Următorul rege al Romei a fost Tarquin “cel Bătrân” 616-579 î.C., a cărui fiică Ghegania / Tarquinia cu regina Etruscă Gaia Cyrilla / Tanaquil a fost soţia celui de-al şaselea rege al Romei 578-535 î.C. Ultimul rege Roman - al șaptelea, începând cu Romulus inclusiv - a fost mândrul Tarquin Superbus 534-509 î.C. / fratele Tarquiniei: el s-a însurat cu nepoata Tullia (fiica surorii lui), care și-a omorât tatăl pentru ca el să ia tronul.
La sfârşitul secolului III î.C., Hegesianax din Alexandria Troiei (încă populată de Gherghiţi) 39,45 lat. N, 26,09 long. E - care l-a transcris pe Chefalon din Gherghi / Gergis - a fost primul istoric din lume ce a consemnat că întemeierea cetăţii Romei a fost făcută de către Romulus, urmaşul Troianului Enea / “E-Nea” (de altfel, se poate remarca despre cei mai timpurii istorici ai Romei că au fost Greci); Romanii - în centrul Peninsulei Apenine - se aflau între Trusci / E-Trusci (N) şi Greci (S), toţi anunţându-şi rădăcinile V Anatoliene / Troiane. În 1871, istoricul Britanic John Seeley a afirmat: “Oracolul Sibilei era identic cu cel din Gherghis; odată ajuns Oracolul Sibilei în Cume şi de acolo la Roma, fiind dintr-o Ţară Teucriană condusă într-un timp de către Casa Regală a lui Enea, ce poate fi mai grozav decât referinţele sale la Casa Regală a lui Enea şi predicţiile gloriei acelei dinastii?” Cel supranumit “Superbus”, fratele Gheganiei, ultimul rege dintre cei 7 pe care i-a avut Roma de la întemeierea cetăţii (din Dinastia Etruscă a Tarquinilor / Teucrianilor, emigrată după Războiul Troian din V Peninsulei Anatoliei în Peninsula Apenină), s-a refugiat din 509 î.C. la Cume, unde a şi murit după 15 ani, în republica Romană instaurată afirmându-se familia drept celula societăţii, până atunci - în regalitatea Romană - fiind regimul dreptului matern: Roma fusese întemeiată cu decisiva contribuţie a Gherganilor ajunşi acolo după Războiul Troian, din V Anatoliei. În secolul VI, învăţatul bizantin Ştefan în “Etnica” a scris că Tarquinii - în pronunţie Tarchinii - se trăgeau din Hiperborei (mai mult decât permutarea Pelasgă “G”/“K”, Etruscii au practicat “G”/“T” - ca la denumirea târgurilor, de la mulţimea Gârgarilor - şi astfel se poate observa şi apariţia denumirii de Tarquini, mai degrabă din Garghini decât din Teucrini; prin aceeaşi practică lingvistică “G”/“T” şi Tartesii aşezaţi în S Iberic pot fi înțeleși și citiţi drept Garghesi). Geograful Strabon afirma că în Peninsula Apenină Golful Cume / Golful Cuman era al sirenelor. Episcopul Antonio Campano 1429-1477 a remarcat despre Cumae ca având “cea mai vestită plajă a Italiei, veche Baiae”. Depinzând de Cume a fost aşezarea Dicarchis / Di-Carchis zisă şi “Delos minor”, populată mai ales de Sami din Insula Samos / din faţa coastei Cariane - azi Pozzuoli 40,50 lat. N, 14,05 long. E, principala localitate a Peninsulei Flegrei - iar pe stabilimentul argonautului Falero, în 470 î.C. Cume a înfiinţat şi Neapolis / Napoli 40,50 lat. N, 14,15 long. E (însemnând “Noul oraş”), în 421 î.C. localitatea Cume fiind distrusă de băştinaşii Oscani, unii supravieţuitori reuşind să se salveze prin refugierea în Napoli. În secolul VII, Ducatul de Neapole / Napoli a devenit avanpost al Imperiului Bizantin şi a avut drept comandanţi / “duci” pe George / Giorgio din 729 pentru un deceniu - monumentul său e la Terracina 41,17 lat. N, 13,15 long. E - iar apoi Grigore I (740-755), Grigore II (766-794), Grigore III (864-870), Grigore IV (898-915), cu rudele lor dinastia respectivă cârmuind până în secolul XII, când Ducatul Napoli a fost ocupat de Normanzi; sigiliul din secolul IX aparținând comandantului / “doux” Gherg din Napoli era inscripționat: “Γεωρ[γ]ήῳ δουκὶ Νεαπόλεως” (după cum au reprodus cercetătorii Italian Augusto Salinas în 1874, Francez Gustave Schlumberger în 1884, ș.a). Din Regatul Napolitan cârmuit de dinaștii Gherghi, Amalfinii - anume, cei din portul Amalfi - aveau (conform documentelor din anul 944) la Strâmtoarea Cherchel = Bosfor 2 Biserici: a Fecioarei / Maicii Domnului pe malul Anatolic și a Fiului / Mântuitorului pe malul Trac / Balcanic (în Constantinopol); împărații bizantini au acordat ambelor așezăminte privilegii și protecție (prin intermediul lor facilitându-se inclusiv un important negoț cu Sudul Apenin). După cum au studiat cercetătorul Român Laurențiu Dumitru în 2016 și arheologul Italian Marco Melini în 2017, pe Sacrul Munte Athos din Peninsula Khalki-diki a Macedoniei, în codrii căreia datorită prigoanei iconoclaste din secolele VIII-IX s-au refugiat numeroși călugări, în vremea creștinismului secolului X / deci anterior schismei, Sf. Atanasie din Trapezunt / Pont - ctitorul Marii Lavre - a găzduit 7 oaspeți din Amalfi în perioada 980-984 pentru ajutarea zidirii Mănăstirii Ivirilor / Georgienilor (cu care s-a împrietenit, conform scrierii în Georgiană din 1045 a starețului Gheorghe “Aghioritul” / “Hagioritul” adică Gheorghe Atonitul al Mănăstirii Ivirilor) iar aceia apoi și-au ridicat acolo Mănăstirea Benedictină Amalfion, deopotrivă cu donații de la Marea Lavră și cu ajutorul în contra-partidă al călugărilor Georgieni; în “Typikonul” din 1045 - anume, cartea cu instrucțiuni a Muntelui Athos - apare privilegiul călugărilor “Binecuvântați” = Benedictini de a deține o ambarcațiune mare (galeră cum a avut la început Mănăstirea Hilandar, ctitorită în 980 de navigatorul Gheorghe): așa ceva facilita legăturile Amalfilor peste Mare (probabil că nava / corabia era cea a lui Γεώργιο Χιλανδάριο Gheorghe “Hilandar” = “Navigatorul”, căci din 1015 ctitoria sa - anume Mănăstirea Hilandar - a fost preluată spre administrare de către Mănăstirea Costamonitu / Costa-monitu “fiindcă era părăsită”). Arheologul Androudis Pascalis de la Universitatea Aristotel din Salonic / Macedonia a afirmat în 2012 despre Turnul lui George din Sudul Mănăstirii Hilandar - știut ca Turnul Albanez, acolo fiind înhumat în secolul XV fratele puternicului rege Gherghe “Castriotul” al Albanezilor Medievali - că a fost realizat în secolul XI (fiind deci cu mult anterior preluării de către Sârbi a Mănăstirii Hilandar la sfârșitul secolului XII):
Turnul lui George din S Mănăstirii Hilandar
Tradiția despre Mănăstirea Costamonitu / Consta-monitu - care după ce a răposat Gheorghe / ctitorul Mănăstirii Hilandar i-a preluat temporar gospodărirea - a reținut că a fost ridicată de urmașii împăratului Constantin “cel Mare” / întemeietorul Imperiului Bizantin; la sfârșitul Evului Mediu, ei i-a fost închinată și Mănăstirea “Sf. Nicolae” din Gherghița / Țara Românească (după ce aceea a fost reședință temporară mitropolitană a Valahiei). Împăratul bizantin Ioan II Comnen 1118-1143 (fratele prințesei bizantine Ana Comnen) a dăruit Mănăstirii Amalfion mai multe teritorii, ceea ce a dus la înflorirea sa în secolul XII; în 1287, patriarhul bizantin Grigore II = George Cipriotul a trecut-o sub conducerea Marii Lavre - Mănăstirea Amalfion ieșind astfel din rețeaua Benedictină / a călugărilor negri - iar după 2 decenii, a fost distrusă de pirați Iberi. Este de remarcat că pe drumul de la Mănăstirea Amalfion spre Muntele Sacru există Schitul Lacu - locaș Românesc - despre întemeierea căruia Tradiția a reținut că s-a datorat la sfârșitul secolului X călugărilor negri = Binecuvântații din Amalfion (acolo Medieval au locuit mai ales călugări Moldoveni).
Turnul Mănăstirii Benedectine Amalfion
(Muntele Athos, Peninsula Khalki-diki / Macedonia)
La Ierusalim, unde papa Grigore “cel Mare” l-a trimis pe călugărul Probus în anul 603 să gospodărească o Casă de oaspeți pentru pelerini - așezământ patronat de Mănăstirea Benedictină “Sfânta Maria” de acolo, după cum a confirmat și călugărul Bernard în jurnalul său din anul 870 - cu ajutorul patriarhului Georgius II al Egiptului, Benedectinii Amalfini au renovat în 1020-1023 Biserica “Sf. Maria” (distrusă în 1010 de musulmani), în scopul continuării găzduirii pelerinilor aflați în Orașul Sfânt; astfel în secolul următor s-a ivit oficial Ordinul Ospitalierilor, întemeiat de “binecuvântatul” Cavaler Gherard din Amalfi împreună cu șeful creștinilor locali, Iosif Gherghesi. În 1113 - stabilit în Ierusalim - cruciatul Gerard din Amalfi 40,38 lat. N, 14,36 long. E, în colaborare cu Iosif Gherghesi (şeful maronit al Libanului), a obţinut recunoaşterea papală a Ordinului Ospitalierilor: prima organizare oficială pe glob a Cavalerilor Medievali (structură existentă azi ca Ordinul Cavalerilor Ioaniţi / Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta). Italia în forma statului actual există din 1861, când s-a unificat sub cârmuirea regelui Piemontez iar în prezent Neapolis / Napoli este cel mai mare oraş din S Italiei (e de observat şi că mafia Italiană s-a dezvoltat între Napoli şi Sicilia iar în prezent principalele oraşe din Banat şi Sicilia - Timişoara şi Palermo - sunt localităţi înfrăţite, prin hotărârile Consiliilor lor locale; în Timişoara / capitala Banatului acum trăieşte Gherga iar în Palermo / capitala Siciliei partea veche a oraşului - “Paleopolis” / cu palatul regal - se numeşte dintotdeauna Galca).
Peninsula Apenină la apariția Latinei
La fel ca organizarea în “Dodecapolis” (12 cetăți) din Vestul Peninsulei Anatoliene - așa cum erau Dodecapolis în Eolia / spre Ilion = Troia și Dodecapolis în Ionia / spre Caria - Truscii / “E-Truscii” s-au grupat într-un Dodecapolis Etrusc, în Vestul Peninsulei Apenine, la Marea Tireniană / Tyrrheniană (parte a Mediteranei); între cele 2 mari Peninsule, Anatolică și Apeninică, în Vestul Peninsulei Balcanice erau Ilirii, ai căror cârmuitori erau tot din Ilion, acolo existând Marea Ionică (tot ca parte a Mediteranei): la E-Trusci, “inima” Regatului pe care l-au avut a fost acel Dodecapolis, având 12 cetăți semnificative, regii lor fiind din portul Tarchuna = Tarquinia 42,14 lat. N, 11,45 long. E / Lazio. Civilizația Etruscă a precedat-o pe cea Romană și a însoțit-o până la crearea imperială Romană: de exemplu, primii regi ai Romei au fost Etrusci. În secolul I, istoricul Roman Tacitus a scris că Etruscii erau veniți din Anatolia, că erau urmași ai Pelasgilor și că erau numiți Tirasieni în Insulele Delos, Lemnos, Lesbos, ș.a. (unde Homer i-a indicat ca pirați, Hesiod ca aflați sub cârmuirea fiilor Kirke / ai divinei Circe iar Herodot că se învecinau cu Pelasgii; se poate observa asemănarea denumirii Mării Tireniene cu cea originară a lor - de Tirasieni - din Marea Egee): de altfel, anterior alți Romani au scris semnificativ despre Etrusci, ca de pildă poetul Vergiliu că “Lidienii distinși în războaie cândva viețuiau pe toate dealurile Toscane”, filozoful Seneca afirmând că “Asia Mică e locul unde au trăit Etruscii la începuturi”, ș.a. În secolul V î.C., poetul Pindar a demonstrat că Tirasienii erau de fapt E-Truscii și a consemnat bătălia lor la Cumae / Peninsula Apenină din 524 î.C. (pe care au pierdut-o). În Epoca Modernă, savantul Englez Robert Ellis 1820-1885 a concluzionat că “Geții - incluzându-i pe Frigieni și pe Etrusci - vorbeau aceeași limbă”. Regatul Trusc / Etrusc din Epoca Fierului a fost încheiat de utilizatorii Latinei, prin Antica republică Romană, care apoi - după aproape jumătate de mileniu, la sfârşitul secolului I î.C. - a proclamat puterea imperială: la început, Latinii - grupaţi pe Vulcanul Alban / Cavo 41,44 lat. N, 12,44 long. E, Munte Sacru pentru Albani, aşa cum erau ştiuţi cei din Alba Longa ajunşi acolo împreună cu Troianul Enea - vorbeau jargonul religios al credincioşilor divinei Latona / Leto (mama gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo), având ca simbol lupoaica; limba Latină a cunoscut stadiile de vulgară, veche, clasică şi nouă iar apoi a dispărut (se pot observa onomasticile Latona / Latini, Lazio, totemul comun al lupoaicei, etc., Latinii fiind printre primii Romani, răspândiţi de la sfârşitul mileniului II î.C. între Muntele Circeo şi Râul Tibru).
Ziduri Ciclopice în San Felipe Circeo / provincia Latina
Anterior utilizării Latinei în Peninsula Apeninică, Eolii din V Peninsulei Anatolice şi cei din N Peninsulei Balcanice vorbeau un Grai proto-Latin; la sfârşitul secolului VI î.C. un efect al avansării Perşilor spre apus (care au ocupat Troia şi Eolia din V Anatolic, ei stăpânind şi în N Balcanic peste Traci - inclusiv peste Geţii din Dobrogea - şi peste Macedoni) a putut fi migrarea unor Eoli, Geţi, ş.a., în Vest: probabil şi unii Geţi (din Bazinul Dunării inferioare, mai ales din Dobrogea), datorită invaziei din 514 î.C. a Perşilor conduşi de împăratul Darius şi-au găsit adăpost în Roma cârmuită de Dinastia Tarquină, la răsturnarea căreia au ajutat însă după 5 ani, în 509 î.C., apoi - în 500 î.C. - fiind datată prima inscripţie Latină din istorie. “Cei mai viteji dintre Traci” s-ar fi impus în faţa “fraţilor” lor Trusci, contribuind la istorica schimbare a Romei din Regat în republică - petrecută tocmai atunci - actuala limbă Română avându-şi rădăcini şi în acel timp, inclusiv (dovezi - pe lângă cercetările lingviştilor despre evoluţia limbilor - fiind formarea Regatului Macedon, însemnând “al celor înalţi”, în secolul VIII î.C. / dinaintea Olimpiadelor, Dialectele N Mediterane din secolul VII î.C. / inclusiv embrionii “Latinei Balcanice”, privind secolul VI î.C. inscripţia proto-Latină din Insula Lemnos şi impresiunile “Tăbliţelor de la Sinaia” despre Geţi ca Rumuni, cele vorbite de Romani în secolul V î.C., Graiul utilizat de Macedonii cârmuiți de familia împăratului Alexandru “cel Mare” în secolul IV î.C., etc.; de altfel, primele intervenţii Romane în Balcani au fost în secolul III î.C. prin luptele cu Ilirii, acolo vechimea Armânilor / Aromânilor fiind deja atestată şi de multe denumiri topografice - Macedonia a fost centrul Romanizării în Balcani - iar Aromânul Theodor Capidan a precizat că “primele rădăcini ale Românismului să fi prins în Pind încă din era cuceririi Romane” / secolul II î.C. adică, Iordanes în “Getica” notând că “nu e nimeni care nu ştie că neamurile împrumută de obicei foarte multe cuvinte străine, ca Romanii de la Makedoni, Goţii foarte adesea de la Huni”). În secolul IV î.C., filozoful Makedon Aristotel a afirmat că lângă Apenina Cuma exista Ținutul Vlahia; așa ceva a fost consemnat și de către lexicograful bizantin Suidas (autorul Aromân Toli Gogu în cartea “Romanus și Valachus” din 1939 a scris că “la lexicograful Suidas se vede că exista un Ținut numit Vlahia, lângă Cuma, în Campania / Italia străveche, aceasta după Aristotel, secolul IV î.C)”. Cercetători din multe părţi - printre care şi academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu - au demonstrat că de pildă în Istria încă dinaintea colonizării Romane din secolul III î.C. în mare parte se folosea Latina iar Banatul istoric era “Romanizat” cu mult înaintea cuceririi Romane: zona dintre Banat şi Istria - inclusiv - ştia Latina (era “Romanizată”) dinaintea sosirii Romanilor; în secolul XX, despre Romanitatea Daciei dinaintea cuceririi militare, Dr. Ioan Russu a scris: “Romanitatea acestei ţări nu va putea fi înţeleasă just şi integral decât luând în considerare tot ce este Greco-Roman în perioada pre-romană, ca nişte realităţi socio-economice ce se leagă direct, fiind continuate nemijlocit de acţiunea anexării Daciei Carpato-Danubiene la Imperiul Roman”. În 2012, Academia Română a consemnat în “Istoria Românilor”: “din secolul IX, bizantinii vedeau în latină o limbă ‘barbară’ şi ‘scită’.” De altfel, istorici ca Herodot sau Tucidide în secolul V î.C. afirmau că Elenismul era foarte slab pe coastele Macedoniei - adică ale Egeeii Nordice - de exemplu Tucidide menţionând şi populaţia bilingvă din Peninsula Muntelui Athos (fapt ce probabil era la baza afirmaţiei din secolul IV î.C. a oratorului Demostene din Atena - a cărui mama era fiică de Scită - că Alexandru Macedon nu era Elen, fapt confirmat şi de Plutarh, care a specificat că împăratul Alexandru “cel Mare” vorbea cu generalii săi altă limbă decât Greaca, anume “limba Macedonă”); istoria a probat că acolo unde se întâlneau Greaca şi Latina, prevala Greaca, astfel ajungându-se la extinderea utilizării vechii limbi Greceşti în Imperiul Macedonean, datorită numeroşilor aliaţi Anatolieni - iar nu Balcanici - vorbitori de Greacă din trupele lui Alexandru “cel Mare”, însoţitorii armatei împăratului în cucerirea Asiei: acei Anatolieni - şi nu Elenii vechi / conform tuturor surselor istorice - au răspândit Greaca (limba lor nativă / maternă) în Asia, arogarea de către Elenii Epocii Moderne că aşa ceva le-a implicat strămoşii fiind anacronică. Academiciana Matilda Caragiu 1927-2009 a afirmat că “aromâna exista în secolul I î.C. iar vechiul popor român s-a format - destul de unitar din punct de vedere al limbii - între teritoriul de la sud de Munţii Balcani şi Carpaţii nordici; unitatea teritorială unde se vorbea stră-româna / româna comună a fost scindată de sosirea Slavilor între Dunăre şi Munţii Balcani, în secolul VI”. Filologul Ardelean Petru Maior în “Istoria pentru începutul Românilor în Dacia” din 1812 a enunţat că “Dacă vom avea a grăi oblu, limba Românească e muma limbii Latineşti”, ceea ce a fost evidenţiat şi după 2 secole de către Micheal Ledwith, şeful rectorilor Irlandezi şi fost consilier papal (la Vatican): “Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Bucureşti: voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”. Pe teritoriul României, în urmă cu 2 milenii era Regatul Geto-Dac; ce limbă vorbeau locuitorii săi înaintea atacării de către Romani apare în inscripţia “DECEBALUS PER SCORILO” de pe un vas cultic din capitala Sarmisegetusa: aceea nu era în Greacă (iar limbile Bulgară, Sârbă, Maghiară şi Ucraineană - ale actualilor vecini ai spaţiului respectiv - încă nu existau), astfel încât alfabetul şi limba vorbită de Geto-Daci înainte de Romani apare şi din acel înscris autohton despre regele Decebal ca evidentă, literele Latine fiind folosite de Geto-Daci înaintea “Romanizării” Daciei. De exemplu, în 2013 şi istoricul Dobrogean Nicolae Nicolae a afirmat că în necropola Getă a cetăţii Salmorus / Halmyris (adică a apei sărate, locaţia fiind în comuna Murighiol / judeţul Tulcea, respectiv în Delta Dunării) inscripţiile pre-Romane erau în Latină: Geţii foloseau popular alfabetul Latin (astfel că - atunci când o parte a lor a fost înglobată în Imperiul Roman - n-a fost necesară vreo schimbare de așa gen). Spre comparaţie, în Sudul Balcanilor Elenii au fost stăpâniţi de Romani timp mult mai îndelungat decât locuitorii Nordului Balcanilor, însă nu şi-au schimbat limba Greacă (astfel după cum nici multe alte populaţii din Imperiul Roman n-au făcut-o - păstrându-şi limbile strămoşeşti - căci Romanii în general nu practicau deznaţionalizări). Nobilii şi preoţii Geţi, datorită contactelor în Balcani - începând cu Dobrogea - în puținele lor scrieri utilizau şi alfabetul Grec (de altfel, în 1880 la Berlin / Germania, cercetătoarea Româncă Sofia Torma / care a studiat multe artefacte Ardelene şi arheologul Henry Schliemann / care a descoperit Troia, au avut concluzia comună, că “străvechii Ardeleni aparţineau aceluiaşi trunchi preistoric al unei familii de popoare precum Troianii”); iar în Peninsula Anatoliană, în timpul Troianilor, cei care au avut afinităţi proto-Latine au fost imperialii Kheti = Heteii / Hitiţii, apoi Peninsula Apenină fiind colonizată de migranţi Anatolieni, întemeietorii Romei fiind mândri descendenţi Troiani, dinastia regală Romană fiind Etruscă / Truscă, a celor sosiţi din Peninsula Anatoliană după Războiul Troian, Latina apărând ca limbă oficială doar după începutul republican Roman (după invazia Perşilor prin Anatolia în Balcani peste Makedoni şi peste Geţii Dobrogeni, acei semnificativi refugiaţi răsăriteni impunând Romanilor atât noua organizare, cât şi noua limbă: realitatea a fost că Geto-Dacii au “Latinizat” Roma cu circa 6 secole înainte de “Romanizarea” Daciei). În 1947, Pia Zambotti, profesoară universitară în Milano / Italia și membră a Academiei Naționale Lincei din Roma / cea mai veche academie din lume, fondată în 1603 - a susținut explicit despre predecesori că “din spațiul Carpatic au venit în Italia, traversând fie Marea Mediterană, fie traversând Munții Alpi luând-o spre Sud și au dat naștere Latinilor” iar în anul 2000 cercetătorul Mel Copeland a scris: “Etruscii au apărut în Italia la cumpăna mileniilor II-I î.C., ajunși acolo din Lydia și Frygia; Frigienii - la fel ca aceia din Tracia și Macedonia - erau înrudiți cu Geto-Dacii (Românii de azi), care vorbeau aceeași limbă”.
Frumosul Parc Naţional Gargano la Marea Adriatică - exact pe partea Italiană opusă lui Cume în Peninsulă, de cealaltă parte a Munţilor Apenini, 41,45 lat. N, 15, 50 long. E - pe lângă vestigiile genetice N* ale încrucişării Neanderthal cu Cro-Magnon, are atestată prezenţa Anatoliană şi necropole din secolul IX î.C. (Romanul Vergiliu în “Eneida” 11 a notat că după Războiul Troian Aheul Diomede “îşi durează-n Iapygice văi la Gargani” o cetate); acolo au fost luptele Romanilor cu armata lui Hanibal Barca / cârmuitorul Cartaginei în secolul III î.C. şi cu armata din foşti sclavi în secolul I î.C. ai voinicului Trac Spartacus - care în pofida numelui, nu era din Sparta, ci poate aparţinea de Dinastia Sparga / cândva cârmuitoare a Geţilor şi Agatârşilor - iar în anul 390, când Garganus era cel mai bogat om din regiune, s-a arătat într-o primă înfăţişare Italienilor arhanghelul Mihai, învingătorul Satanei (de atunci locul este celebru în lume pentru pelerinajul la bazilica ridicată de papă ca să marcheze aceasta, de peste Marea Adriatică, creştinii din MunteNegru tradiţional făcând pelerinaj acolo).
Necropola Gargano
Opus cu Cume din Peninsula Apenină, peste Mare - în centrul Sardiniei / Insulă al cărei vechi nume era Cerdena - există localitatea Gergei (39,42 lat. N, 9,06 long. E).