58. Paradisul

Grădina Raiului (din Imperiul Atlant / numit astfel după Atlas) a fost modelul atât pentru Grădina Hesperidelor - adică a celor 7 fiice ale lui Atlas, răspândite spre apus - cât şi pentru Grădina Paradisului, din răsărit. Pre-diluvian - adică înaintea Potopului - învecinatele Atlantida / Europa şi Siberia / Asia constituiau în supercontinentul EurAsia ceea ce era ştiut ca superiorul “Eden” (cuvânt despre care specialiştii au afirmat categoric că nu era Semit, însă a fost notat aşa de către vechii Evrei în Biblie): denumirea de Eden era folosită pentru marea câmpie udă din N lumii locuite (iniţial oamenii grupându-se mai ales în Cornul Abundenţei). Stepa Siberiană (din Asia) + Imperiul Atlant (din Europa) = Eden (adică - mai pe scurt - Rai), areal scăldat de lumina şi căldura Soarelui / astru mult mai apreciat acolo decât în Sud. Explicaţia versetului biblic din “Facerea” / “Geneza” a sădirii grădinii “în Eden, spre răsărit” este ca un punct de vedere Atlant - în E European fiind Imperiul Atlant - că la E de acela s-au instalat primii oameni; apoi, izgoniţi de acolo, aceia s-au stabilit pe Drumul Edenului (ce era orientat pe direcţia N-S) iar generaţia următoare s-a mutat mai la E / de unde apoi urmaşii s-au întors, în ceea ce era Sumeria: iată în succesiune temporală şi cu repere geografice ceea ce a fost cu mult timp în urmă în EurAsia, într-un spaţiu având în apus Bazinul Dunării şi în răsărit Bazinul Ghargar, între Raiul Nordic - considerat “ceresc” deoarece era patronat de Zeul Cerului An, respectiv de Zeul Cerului nenumit de scribii biblici / ştiut ca Dumnezeu - şi “Paradisul pe Pământ”, Sudic (e de ştiut că termenul vechi Persan pentru Rai era “paridaeza”, care a dat cuvântul “paradis”). “Roirea” documentată în Epoca Modernă de mulţi cercetători ca să fi fost cândva între spaţiul Român (Carpato-Dunăreano-Pontic) şi N Indiei a fost susţinută cu mult înainte, în cea mai cunoscută carte din lume: Biblia.
 
Deplasările oamenilor din Raiul European spre răsărit a fost în mai multe valuri, începând din neolitic. O schiță înfățișând răspândirile oamenilor îndeosebi după Potopul biblic ar fi ca în imaginea următoare:
Istoricul Britanic David Rohl în 1997 a plasat Grădina Eden între Anatolia şi Iran, pe ceea ce era ştiută de Sumerieni ca Ruta Edenului legând Marea Caspică de Golful Persic şi anume în N Râului aurifer Uzun / Sefid, considerat ca vechiul Pison (zona având populaţia formată din pricepuţi luptători Kheru / Gheru - de la care ar fi provenit denumirea biblică a gardienilor ca “heruvimi” pentru sfinți / sfincşi - ei având şi şoimul ca simbol), Antic acolo fiind Ghergania: Ţara Gherganilor, la poalele răsăritene ale Muntelui Gherka 36,32 lat. N, 29,22 long. E; în acea zonă, începuturile Civilizaţiei după Potop au fost prin Cultura Zarziană (în peşterile / grotele Munţilor Zagros din N Irakului / S Kurdi-stanului). Ruta Edenului - având aproape o mie de km - a fost menţionată în mileniul III î.C. de Sumerianul Enmerkar (bunicul vechiului rege Ghirga = Ghilga-meș, conform autorului Antic Aelian în “De natura animalium” 12:21) că era parcursă de caravane într-un sfert de an: a devenit tot mai lungă, datorită prelungirii uscatului în Golful Persic prin depunerea aluviunilor pe o distanţă de aproape 2 sute de km.
Golful Persic

În N Rutei Edenului, localnicii aveau idoli pentru protecţia caselor: statuete ce puteau fi transportate, căci majoritatea erau cu forme reduse, “Tăbliţele Nuzi” - de pe Dealul Yorghan 35,22 lat. N, 44,15 long. E, fost Gasur în Irak, lângă Kirkuk - descriind rolul idolilor în societatea timpului din acea zonă / ca simboluri ale puterii păstrătorilor acelora (fundamentate - în opoziţie - pe absenţa vizualizărilor, aşa cum preoţii Geţi îşi opreau poporul să scrie, ideea “să n-aibă chip cioplit” ulterior devenind caracteristică religiilor mozaică şi musulmană, reprezentarea sfinţilor însă fiind utilizată de monoteiştii locului, de pildă, de către creştini; e de ştiut că interdicţia scrisului a fost în baza filozofiei că acela fixa starea de fapt dând o formă definitivă lucrurilor, ceea ce nu corespundea noţiunii divine, aşa cum era concepută: de exemplu, Neandertalii - dotaţi cu creier mai mare decât Homo Sapiens / îndeosebi cu cerebel diferit şi dezvoltatori ai Culturii Viselor - având memoria fantastic mai bună în comparaţie cu cei care i-au urmat, n-aveau nevoie să-şi fixeze vizual, prin imagini ori în scris, cele necesare transmiterilor celorlalţi, oarecum similar procedând şi Cro Magnon, în măsură însă mai redusă). În 1943, Dr. Mircea Eliade a evidenţiat ce a fost “Înaintea miracolului grec”: “Caracteristica civilizaţiilor extra-alfabetice era că foloseau simboluri / embleme în loc de formule scrise, astfel încât un copil ca şi un bătrân, un om cultivat ca şi un ignorant, puteau înţelege direct şi dintr-o singură aruncătură de ochi ce intenţiona să-i comunice emblema / simbolul; virtutea de comunicativitate a semnelor a scăzut simţitor în culturile de tip alfabetic, unde ignoranţa, vârsta, clasa socială, specialitatea erau obstacole în calea înţelegerii unei idei sau unui sentiment, când ele erau formulate altfel decât oral. În arta arhaică, primatul a fost al abstractului; emblema, simbolul, semnul au fost ‘la început’ iar nu copia realităţii, concretul, fragmentul. Iconografia tradiţională se exprima prin simboluri abstracte: Svastica, triunghiul, zig-zagul, spirala, etc. Ideea pură / abstractul a precedat concretul antropomorfic. Din perspectivă religioasă, e şi de înţeles ceea ce (îndeosebi asiatic) s-a impus ca închinare: nu simbolului, ci puterii aflate după el. Imaginile zeilor erau numai suportul meditaţiei, punctul de plecare obiectiv al unei experienţe ce se răsfrângea în conştiinţa devotului; imaginea era pretextul, vehiculul ce conducea în trăirea armonioasă, liberă. Meditaţia prin contemplarea imaginii nu se făcea niciodată singură, ci întovărăşită de o liturgie mentală sau verbală (ca de pildă, repetarea mantrei la indieni). Gestul iconografic - aşadar - nu era decât un imbold la experienţă, la trăirea nealterată de ‘pasiuni’.” În Anatolia - ale cărei limite răsăritene sunt la Eufrat - s-a regăsit cu numele Gherghiţia aceeaşi venerată mamă a fertilităţii din Epoca Pietrei, ca şi în Carpaţi, Caucaz şi Mesopotamia (Babilon - iniţial numit Babili - era locul principal unde era venerată sufletista “babă” / mama din vechime a tuturor, sărbătoarea cea mai importantă acolo fiind Anul Nou, la echinocţiul de primăvară), căci Cultul Mamei Mari la început era religia principală; etimologia cuvântului “idol” s-a datorat apelativului Marii Mame: Ida. Carianul Herodot a menţionat vechiul obicei nobil al dăruirii oaspeţilor inclusiv cu prostituţie ospitalieră sacră practicată acolo (menită să elibereze în folosul colectivităţii energiile misterioase ale fecundităţii), prin care fiecare localnică trebuia să se ofere cel puţin o dată în viaţă unui străin, în schimbul unei recompense / ceea ce a alunecat apoi din India până în Egipt la prostituţia clasică, legislatorul Solon chiar instituţionalizând-o printre Grecii vechi, locurile fiind marcate cu roşu ca semn distinctiv; a rămas în legendă că şi fiica faraonului Kheops, pentru a contribui cu fonduri la costurile amenajării complexului Marii Piramide, se prostitua. În “Mitul eternei reîntoarceri”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În lumea paleo-orientală, primul copil era adesea considerat ca fiu al zeului; în Orientul arhaic, tinerele fete aveau obiceiul să petreacă o noapte în templu şi prindeau rod de la un zeu (de la reprezentantul său - preotul - sau de la trimisul său, ‘străinul’). Prin sacrificarea acelui prim copil se înapoia divinităţii ceea ce-i aparţinea: sângele tânăr făcea să crească astfel energia epuizată a zeului (căci divinităţile zise ale fertilităţii îşi epuizau substanţa în efortul depus pentru susţinerea lumii şi asigurarea opulenţei ei; ele aveau deci nevoie să fie regenerate periodic)”.
Idolatrie
Ca şi alţii, Dr. Juris Zarins de la Universitatea Americană Missouri a plasat Paradisul - adică tărâmul dedicat unirii cu Dumnezeu - la capătul Sudic al Rutei Edenului (ce era între Nordica Mare Caspică şi Sudicul Golf Persic / Oceanul Indian). Este de remarcat că “Eden” era numele primordial al stepei Siberiene (în culturile triburilor Altaice, Muntele Sacru avea în văile sale un lac alimentat de bolta cerească; din lac izvorau 4 Fluvii ce irigau lumea iar pe malul lacului creştea “Arborele Vieţii” şi la umbra aceluia trăia cuplul primordial: în Orientul Mijlociu, stepa de la poalele Altai era ştiută ca Eden, nume păstrat astfel pe hărţi până în Evul Mediu). Povestea de la începuturi de fapt era despre crearea societăţii, nu a oamenilor: trecerea din iniţiala “stare de graţie” a vânătorilor-culegătorilor la creşterea animalelor / apariţia agriculturii a fost percepută ca “o cădere”.
Ruta Edenului

Biblia în capitolul 2 din “Facerea” / “Geneza” descrie Paradisul ca fiind marea grădină sădită în Eden (cuvânt folosit în Sumeriană, însemnând şes) lângă un sistem cu 4 Râuri - cu localizare la S de prelungirile Munţilor Caucaz, acolo unde în mileniul VIII î.C. au fost domesticite oile şi caprele: la S de Marea Caspică, în N Golfului Persic.
Paradis Persic
Cercetătorii au avut unele dificultăţi în identificarea prin actuala geografie a primelor 2 Râuri, deoarece în timp traseele şi numele Râurilor s-au schimbat (textul a fixat în scris ceea ce a fost transmis verbal cu mult timp înainte şi de aceea se utilizau numele vechi / nu cele ulterioare apărute pentru realităţi schimbate, menţionarea împreună a Râurilor putând induce ideea egalităţii dimensiunilor lor - ce puteau fi asemănătoare doar către vărsare):
“11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur”.
Havila (literar însemnând “Circulară” / conform Dr. James Strong 1822-1894) a fost considerată Arabia iar Râul Fison / Pison - ştiut şi cu numele de Arima - a fost găsit prin investigaţiile cu satelitul ca secat în mileniul III î.C.: la vărsare era foarte lat. Este interesant că mai mulţi autori vechi au conectat Râul Fison / Phison de Istru / Dunărea inferioară, sugerând o străveche migrare Valahă din Europa în Arabia, spre India; astfel, “Pseudo-Caesarios” - lucrare atribuită călugărului Dobrogean Ioan Casian de la începutul secolului V / probabil urmaş Cuş / Cun - a consemnat (1:68) că “unul dintre cele 4 fluvii ce curgeau prin Rai era numit Fison de Scriptură, Istru de Eleni, Danubius de Romani, Dunavis de Goţi” şi că (3:144) “Fison e numit Gange iar de Eleni Indos ori Istros, de Iliri şi de riveranii care locuiesc lângă Istru, Danuvis sau Dunautis”. În secolul X, bizantinul Leon Diaconul” a scris “se zice că Istru numit Fison era unul din fluviile ce curgeau prin Eden” (ceea ce reconfirma poziţionarea Raiului în spaţiul Românesc) iar în secolul XII bizantinul Ioan Zonaras a afirmat că “Istru era fluviul Pheison la Evrei”. În 2011, profesoara Maria Ciornei a considerat despre Havila - scrisă Ebraic “Havilah” - că reproducea “locuitorii Avi din țara Lah / Vlah” (între “țara Lah” și “tărâmul Roh” putându-se considera echivalența pe baza clasicei rocade “R”/“L”: “Roh” = “Lah”). Rohmanii / Românii au rămas în legende ca oamenii - manii” / mânii” - din Rai. Referirea la marea apă curgătoare - limita apuseană pentru Eden ce a fost Dunărea / Istru - poate fi considerată o aluzie biblică la întinderea Raiului pe Pământ, între bazinul / arealul său din Europeana Atlantidă populată de Atlanți și Ariana (cuprinzând Podișurile Iranian + Pamirian) populată de Ari.
“13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş”.
Kasiţii / Kuşanii - din neamul Hamit al Gherga - au fost cei care au preluat conducerea Babiloniei la mijlocul mileniului II î.C. / întemeietorul Dinastiei Cuşite / Kasite fiind Gandiş / Gaddaş, în secolul XVIII î.C. (de pildă, regele Cuşan Rişeataim / RişAtaim - care a condus 8 ani Canaanul - a fost menţionat în capitolul 3 al “cărţii judecătorilor” din Vechiul Testament / Biblie); la ei, zeul suprem Bel / Baal era numit Kharbe.
La Marele Zeu Kharbe / Baal se poate observa că purta şi căciula ţuguiată faraonică (emblematică oriental, de exemplu la MasaGeţi); de la Baal / Vaal până la Valahi - ca denumirea unora dintre credincioşii săi - e de asemenea o scurtă distanţă lingvistică. Contemporani cu faraonii Amen-hotep erau regii Ghergani care stăpâneau Karduniaş / Babilonia: ei au fost primii Kuşani / Kasiţi intraţi în relaţii oficiale amicale cu Egiptenii (conform corespondenţelor rămase în arhivele ambelor părţi), ca de exemplu regii Kara-Indaş / Karduniaş, succesorul său Kadaşman-Harbe - respectându-l pe Enlil / Bel, numit Kharbe - fiul său Kuri-Galzu / pe scurt Galzu, o transcriere Gargu sinonimă cu Gharbe / Kharbe, ş.a.; provocat de conducătorul Elamului, Gargu I / Galzu I a cucerit capitala Susa a Elamului şi a acceptat căsătoria surorii sale cu prinţul Elamului iar a fiicei sale cu faraonul Amen-hotep III. După cum a studiat Fred Hamori în 2002 mitologia Sumeriană în comparaţie cu cea Fino-Ugră, denumirea de Kuş / Cuş era de la eroul Gheş din Sumer / Su-mer”, zeitatea luminii (aşa după cum a fost Apollo Gerghithios pentru Grecii vechi care, corespunzător Americanului Geoffrey Bromiley 1915-2009, era venerat de Gherghe-sei în Canaan şi de Fenicieni în “U-Garit” / Ugarit ca înaintaşul lor). Ei proveneau din E Mesopotamiei, de pe văile Râurilor Kerkha (unde a fost capitala Elamită Susa) şi Gargar (acum numit Karun, cel mai mare Râu Iranian), ambele izvorând din Munţii Zagros, părţile inferioare ale lor atunci formând o deltă, numită Gihon / Ghihon. Kerkha - de remarcat pronunţia similară Gherga, căci în scris, prin echivalenţa “K”/“G”, Kerkha e sinonim cu Gherga - a ajuns în Antichitate Râu sacru / din izvorul căruia doar conducătorilor le era permis să bea; Kuşanii erau veniţi dinspre răsărit: din Munţii Hindu Kuş, în trecut denumiţi Gherghi - aflaţi în Gherghi-stan / Afghani-stan, Țară vecină cu Iran - Grecul Teofrast 371-287 î.C. afirmând că primii lor regi au fost din Insula Bahrain / Golful Persic (pe partea Arabă a Golfului Persic - inclusiv în Arhipelagul Bahrain - după cum a observat și Hilary Kilpatrick în 1996, Graiul Bahrilor / adică al “Oamenilor Mării”, era conectat de Aramaica Ghergheilor / Chaldeilor din Mesopotamia). Este de ştiut şi că în “Epopeea Sumerianului Ghilga-meş” a fost scris că supravieţuitori ai Potopului au trăit în portul Telmun / Dilmun din Insula Bahrain, ce funcţiona ca antrepozit comercial, producând perle şi curmale pentru export. De altfel, Kuş / Cuş rezonează cu Kaş-mir / Caş-mir (regiunea din N Indiei populată din mare vechime de către Garga); Munţii Zagros din Iran aparţineau de “Ţara lui Cuş” (în centrul acelui lanţ muntos - ce a fost leagăn Gut - e izvorul importantului Râu Kharkeh / Kerkha).
Râuri sacre
În prezent, celelalte 2 Râuri - Tigru / al Mamei Ghirghe şi Eufrat / al puternicului ei fiu - care izvorăsc din Munţii Caucaz, se unesc înaintea vărsării în Golful Persic (gura comună fiind lângă Kuweit):
“14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul”.
Grădina Paradisului a fost populată de către Gherhii din Bazinul Phison / NE Arabiei, de către Guţii din Delta Ghihon formată de Kerkha şi Gargar şi de către Ghiengar / Sumerienii din Mesopotamia (dintre Fluviile Tigru şi Eufrat): aşadar - la cele 4 ape curgătoare biblice - populaţia era formată din 3 feluri de Gherghi (înspre S - cea de-a patra direcţie cardinală - fiind Golful Persic / Oceanul Indian, care cu timpul a ajuns să acopere acel tărâm de vis).

Grădina Edenului

Foarte vechi a fost spaţiul Gargar-Garga, între N Caucazului şi N Indiei, cu Tribul Gargar, respectiv Dinastia Garga (zonă în mijlocul căreia era Grădina Paradisului, udată de apele Gherga-Gargar; acolo femeia primului om - identificată de specialişti ca ancestrala mamă ştiută în SE Europei drept Ghirghe - l-a determinat pe Adam să guste din cunoaştere: fructul “Pomului Cunoaşterii” era “adevărul” - Biblia consemnând în “Facerea” 3:6 că dădea “ştiinţă” - iar acela a fost păcatul primordial, căci manifestarea ignoranţei a fost pericol pentru existenţa vieţii dintotdeauna). Este de ştiut că şamanismul - cea mai veche practică spirituală a omenirii - e şi termenul antropologic utilizat pentru a descrie în primele societăţi conceptul universului şi tradiţiile respectiv legate, o idee de bază fiind că lumea este cuprinsă într-un ansamblu de diverse lumi (în care se găsesc energiile şi spiritele), unite de o axă ca un arbore: “Copacul Lumii” / “Copacul Cosmic”, concept şamanic provenit din taiga, considerat ca unind cele 3 zone esenţiale - infernul din subteran, pământul / solul şi cerul / tot ce era aflat deasupra - în mod corespunzător supranaturalul putând fi contactat de pe pământ cu adresarea infernului sau cerului, prin manierele cunoscute drept “negre” sau “albe” (elementul specific al şamanismului fiind extazul provocat de coborârea subterană sau de înălţarea la cer, şamanii “negri” fiind în contact cu sufletele - legate de energiile Pământului - iar cei “albi” cu spiritele / legate de forţele Cerului); călătoria şamanică, mistică - inclusiv prin transă pentru extinderea conştiinţei, necesară accesului - era incursiunea în acele lumi, cu scopul de a obţine informaţii, sprijin şi putere, de aceea copacul fiind simbolic prezent ritualic în multe culturi, până la sădirea gorunilor de către Români de exemplu. Lilith / Lamia - în influenţă Fino-Ugră Baba Yaga, ştiută în Română ca Baba Dochia ori “Muma Pădurii” Gheonoaia / de la Gheia - a fost prima soţie a lui Adam, apărută aşa cum e menţionat în Biblie, “Facerea” / “Geneza” 1:27 (Eva fiind a doua lui soţie, conform versului 2:23 din aceeaşi primă carte). Savantul Ceh Bedrich Hrozny a notat: “numele Evei - în Ebraică Hava - a apărut din numele Zeiţei Hurite Hepa, al cărei nume a apărut şi în numele unui principe din Ierusalim, din perioada anterioară sosirii Evreilor acolo; nu fără motiv a primit Eva - femeia lui Adam - numele acelei Zeiţe Hurite, nesemită” (din Ebraică, numele Adam era legat de “adhamah” = pământ iar Eva de “chava” = viaţă). Corespunzător “Cabalei”, “Manuscriselor de la Marea Moartă” şi altor documente, Adam n-a acceptat egalitatea sexelor astfel cum prima sa soţie dorea, ci voia să domine, aşa că ea s-a însoţit cu adversarul Satana - în Sumeria / Ghiengar numit Enki, ce-l avea ca frate geamăn pe Enlil / Işkur în Karkara - ajungând apoi să reuşească astfel ca Adam, care a avut-o ca a doua soţie pe mai supusa Işa / Eva, să afle adevărul (teologii consideră convingerea despre inexistenţa Satanei ca o reuşită demonică a aceluia, pe baza mai ales a argumentului nejustificării rezistenţei datorită atotputerniciei Domnului). “Cartea lui Enoh” a nominalizat: “Căpetenia îngerilor Gadri-el a ispitit-o pe Eva, le-a arătat fiilor oamenilor toate plăgile morţii, toate uneltele morţii şi scutul; ele au ieşit din mâna lui împotriva celor care trăiesc pe Pământ, din ziua aceea şi în vecii vecilor”. Gherghinul Hesiod în “Teogonia” 591 (referindu-se la prima femeie “oficială” din lume) a scris că “întreaga rasă a femeilor - urmaşele Pandorei - este numită ‘aducătoare de necazuri’, ‘o mare nenorocire’ pentru oameni”, el mai afirmând şi că “înainte de a exista Pandora, oamenii trăiau pe Pământ fără rele, suferinţă sau boală”: pentru Grecii vechi, Pandora era Eva Evreilor. Desigur ca opusă păgânilor, tradiţia creştinilor până la începutul Epocii Moderne - secolul XVIII - a fost ca în colţurile încăperilor unde erau copii să plaseze amulete ce să-i apere pe ei şi mamele lor de influenţa demonicei “năluci a nopţii”, după cum a fost denumită anterioara Lilith în Isaia 34 “Prorocie împotriva lui Edom” / Edom fiind Regatul având capitala Petra, azi în Iordania (Bănăţenii în Ajunul sărbătoririi Sfântului Gheorghe - 23 aprilie - aveau “Sângeorgiul Vacilor”, protejându-şi special vacile, considerând că atunci umblau strigoaicele la vitele cu lapte); Lilith avea numele dezvoltat din Ila, diminutivul din N Indiei al Marii Mame (aşa cum în Mesopotamia şi Anatolia era Ida): e de observat că în N Indiei conceptul jocului creator divin - explicat plecând de la “jocul” flăcărilor focului - era Lila / Lîla, asimilarea focului / luminii cu inteligenţa răspândindu-se universal.
Lilith

Primul bărbat - roşcovanul Adam - întâi a fost cu strălucitoarea Lili (probabil blondă Nordică) iar apoi cu Eva (probabil negresă Sudică). Interesant e că prima femeie avea buric (faţă de Adam, care - ca primul om - n-avea buric); regiunea lui Lilith era “Ga-Lili”: Galileea - sacrul ei pământ din N Canaanului - un compus lingvistic ce datorită diverselor culturi care au fost acolo a ajuns astfel din “Gari-Rhea”(împreunarea dintre Gari / Gar = Cer şi Rhea / Zeiţa Pământului), la rândul său Gari / “Ga-ri” cumulând energia Ka / Ga a gliei / Pământului şi particula “ri” de la “riş”, atributul regal. Este de observat că în regula veche, mereu “L” s-a suprapus peste “R” şi nu invers; în forma cea mai simplistă, prin Galileea / “Ga-lileea” se înţelegea Pământul Ga al lui Lilith. Privind Galileea - pe de altă parte - înțelesul Turc e literalmente “Gol-ili”, adică “regiune lacustră”. Potrivit textului Ebraic vechi al “Cărţii Luminii”, misterele înţelepciunii i-au fost împărtăşite lui Adam de către Dumnezeu atunci şi acolo iar Tradiţia / “Cabala” prezintă forma prin care omul caută să găsească divinitatea din el însuşi, în legătură întâi cu Tăbliţele pomenite de exemplu în “Ieşirea” / “Exodul” (24:12, 25:16, 31:18), o arhivă al cărei autor, conform alchimiştilor Egipteni (preocupaţi de spiritualizarea corpurilor şi corporalizarea spiritelor), a fost Ham, uneori pronunţat Ghehuti şi notat Thot, considerat arhitectul iniţial al megaliţilor în lume, promotorul ştiinţei piramidelor - în legătură cu care era cuvântul “herma” ce etimologic se referea la “o grămadă de pietre” - stimat în asociere cu Luna şi considerat în Egipt locţiitorul socrului său Ra; în Egiptul Antic, principalul centru de Cult al lui Thot a fost Hermopolis / azi Şmunein 27,46 lat. N, 30,48 long. E (în N Egiptului de Sus). Americanul Jim Marrs în 2000 prin lucrarea “Guvernarea din umbră” a indicat că Evreii vechi au furat din Egipt cunoştinţele utilizate anterior şi în Sumer (cum ar fi “Tăbliţele Mărturiei” - în Mesopotamia asemănătoare fiind “Tăbliţa Destinelor” ale gemenilor Enlil şi Enki - ambele diferite de “Tăbliţele Decalogului”), India, Tibet, etc. iar ulterior cunoscute de druizi, maeştri ca Homer, Pitagora, Platon ori Romani ca Vergiliu, Ovidiu, ş.a. / până la iniţiaţii Medievali. De pildă, împăratul Asirian Assurbanipal / Aşurbanipal a consemnat mândru în secolul VII î.C.: “Am rezolvat cele mai grele probleme de matematică. Am citit tăbliţele scrise Sumeriene şi obscurele scrieri anterioare, ce sunt greu de învăţat. Pot înţelege şi textele scrise pe piatră înainte de Marele Potop”. Biblioteca lui a avut mii de Tăbliţe (păstrate acum de Muzeul Britanic”) cu însemnări interesante, încă în curs de traducere, ca: “În credinţa că iluminarea personală interioară putea aduce cu sine înţelegerea absolută, în vechime centrarea pe regenerarea energiei umane implica un nivel înalt de conştientizare, ce se obţinea gradat, prin intermediul celor 33 de vertebre ale şirei spinării” (conceptualizare ivită mult timp după prin gradele ierarhice masonice).

Ceea ce la început a fost adevărul Gherga - exprimat şi aplicat - în timp a fost pervertit de cei care au încercat să-l copieze ori să-l substituie, ajungându-se în prezent până la iluzia egalităţii dintre creator şi om (dezvăluirea din vechime a secretului că universul începe cu omul - adică pentru cine este interesat despre lume, că aceea porneşte din interiorul fiinţei umane - s-a perpetuat până acum, prin ambiţia unora de a imita sau înlocui divinul). Apoi, Biblia în “Facerea” / “Geneza” 3:20 scrie: “Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”; apelativul Pelasg al ei era Rhea - având înţelesul de “regină”, cu forma masculină “rege” - care trăia în “Rai”, adică în însoritul Pa-Radis” / Paradis (“Ra” fiind utilizat de Egipteni pentru împărat, aşa cum “raj” a fost anterior cu acelaşi înţeles în Bazinul Ghaggar din N Indiei - cu regăsiri la A-rabi, A-ral, A-ramei / A-ramaici, A-rarat, Basa-rabi, rabi / conducători religioşi, Rascia, U-ral, U-ran / tatăl Uriaşilor, etc). În Rai - ajuns Pa-radis în varianta profană pământeană - mărul n-a fost doar un simbol pentru “Pomul Cunoaşterii”: la început, merele s-au dezvoltat în actualul Kazahstan / Cazah-stan (unde încă există aşezarea Chorga 47,49 lat. N, 83,35 long. E, pe Valea Chorga 47,53 lat. N, 83,36 long. E), apoi în Caucaz. Povestea se referea şi la trecerea de la traiul bazat pe cules la cel bazat pe cultivare, mărul reprezentând plantele: oamenii dinaintea Potopului au fost culegători ce trăiau în mediul lor natural - grădina naturală a Raiului, nu grădină făcută de ei - unde hrana se găsea din abundenţă şi trebuia doar strânsă, fiind cea dinaintea agriculturii (conform şi lucrării din 1996 a Americanului Colin Tudge despre timpul preistoric). De altfel, începuturile populării feminine a EurAsiei a fost schiţată de geneticieni - pe linie maternă - cu prima staţie în zona considerată Paradisul pe Pământ:


În apocrifa carte despre viaţa lui Adam şi Eva (realizată înaintea naşterii lui Iisus) e descrisă prima locuinţă a primului cuplu - Caverna Comorilor - în antiteză cu Raiul unde iniţial au trăit, din care cei 2 au fost izgoniţi; Adam era roşcat / numele său în Ebraică asta şi fiind = “pământ roşu” - Lu.lu în Sumeriană, însemnând “corcitură” - Tăbliţe Sumeriene cu portretele perechii existând din mileniul IV î.C. (mult anterioare scrierii Vechiului Testament), păstrate în prezent de Muzeul Britanic”. Culoarea roşie - favorita Marii Mame - reiese atât din relatarea biblică “Facerea” 2:7 “luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”, cât şi din faptul că în vechime oamenii se vopseau în roşu cu argilă (sau în cel mai bun caz cu oxid de fier / rugină). Prima pereche de părinţi a avut 10 copii (Biblia numeşte 3 fii iar în 2001 Americanul Bryan Sykes, în cartea “Cele 7 fiice ale Evei”, a descris că genetic de la început au fost 7 clanuri materne / pe baza analizelor ADN-ului mitrocondrial). Prima locaţie indicată de Biblie (“Facerea” / “Geneza” 4:16 “Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden”) a fost tărâmul din răsăritul Edenului - în “Ţinutul Nod” - unde a trăit Cain, primul născut al cuplului primordial; e de remarcat că la răsărit / Est de Eden - în actualele Afghani-stan şi Paki-stan - a fost Bazinul Ghaggar, cu prezenţă Gherga atestată multiplu, din cele mai vechi timpuri, un spaţiu unde s-a dezvoltat prima Civilizaţie post-diluviană independentă din lume (ce denumea Paradisul ca “Sverga”, în Persană termenul de Paradis fiind corelat cu “Pardes”, având înţelesul de parc / grădină): conform “Facerea” 4:17 (“După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh”), la E de Paradis a trăit primul nepot menţionat de Biblie - al bunicului Adam - patriarhul Enoh care a relatat despre unchii săi, îngerii Gregori / Grigori / “fiii lui Dumnezeu”, Aramean / Aramaic numiţi şi Qadiş, cei împreunaţi cu mătuşile sale / “fiicele oamenilor” Adam şi Eva. Este de observat - din ceea ce a relatat patriarhul Enoh despre mătuşile sale, fiicele primilor oameni, care tocmai şi-au pierdut nemurirea - că Românii au reţinut ca “Mătuşa” pe cea nominalizată de Grecii vechi sub forma Gorgonei “Medusa”, prima dintre Ghergane care a fost muritoare: în Europa se ştia că Mătuşa / Medusa s-a iubit cu divinul Poseidon (cel care poseda Edenul); toate sursele - inclusiv Biblia - au indicat că Raiul / Edenul aparţinea nemuritorilor îngeri, muritorii oameni fiind izgoniţi de acolo, pedepsiţi să muncească (nu mai culegeau, ci trebuiau să cultive, căci s-a terminat stadiul fericit de culegere hoinărind goi prin divina grădină, ivindu-se necesitatea ca oamenii să-și facă propria grădină, prin Paradis încercând refacerea Raiului). Calendarul bizantin - solar, creştin - a fixat începutul lumii la 1 IX 5509 î.C. (atunci Românii ştiau că a început “zidirea lumii”, fiind data când au apărut “Tăbliţele de la Tărtăria” redând prima scriere cunoscută din lume, după dispariţia Civilizaţiei Atlante din mileniul anterior / cea care utiliza scrierea, după cum a consemnat şi filozoful Platon; de atunci, timp de peste un mileniu, în N Dunării s-a realizat Brazda lui Novac - cea mai mare construcţie megalitică din lume - încheiată atunci când exponenţii patriarhatului au migrat în S, începând în Valea Nilului Calendarul Egiptean).


În Bazinul Ghaggar a fost identificat în 2000 de către echipa internaţională formată din Csilla Krausz, Ken McElreavey şi Quintana Murci de la “Institutul Pasteur” din Paris / Franţa, Tatiana Zerjal şi Tyler Smith de la Universitatea Oxford, Mark Jobling de la Universitatea Leicester / Marea Britanie, Hamid Sayar de la Centrul Genetic” din Teheran / Iran, Michael Hammer de la Universitatea Arizona / SUA, Qasim Mehdi, Qasim Ayub, Raheel Qamar şi Aisha Mohyuddin de la “Laboratorul de Inginerie Genetică” din Islamabad / Pakistan şi Uppala Radhakrishna de la Crucea Verde” din Ahmedabad / India, ca relevant grupul genetic LLY22G - al Gherga - pe lângă alte urmaşe ale mutaţiei 9, cu reale caracteristici Caucaziene, în descreştere de la 60% lângă Marea Caspică (ştiută în Antichitate drept Marea Gherganilor) la 19% în NV Indiei. Vechimea s-a corelat procentelor, cu sensul că înspre răsărit au fost remarcate cele mai recente generaţii / fiind calculate mileniile VI-V î.C. pentru Valea Indului (imediat după mutaţia genetică survenită în nodul Pamirului la începutul mileniului VIII î.C., o parte din Ghergari s-a stabilit în Caucaz, în mileniul VII î.C. aceia împărţindu-se: unii spre apus, prin Anatolia - în Banat - unde azi sunt cei mai mulţi Gherga de pe glob şi unii înspre N Indiei / Bazinul Ghargar).

Genele Gherga în spaţiul dintre Caucaz / Gargar, Caspică / Ghergania şi Ghaggar / Garga
Spaţiul respectiv în Mesopotamia a fost în acele timpuri - începând cu mileniul VI î.C. - ocupat de “Oamenii Soarelui” Ghiengar / Sumerieni, în răsăritul lor fiind strămoşii Guţilor. În N Indiei Gărgarii erau albi, spre deosebire de majoritatea neagră - Indiană - din S. Legăturile NV Indiei cu Nord Vestul său au fost de pildă şi că la mijlocul mileniului VIII î.C. în Nevalî Cori 37,31 lat. N, 38,36 long. E / Turcia (pe Eufrat la poalele Munţilor Taurus, în apropierea Dealului Gobekli, unde e cel mai vechi lăcaş de cult de pe glob), cultura de tip Vedic - considera specialistul Indian Shri Siddharth - s-a revelat ca avansată în regiunea ei, cu o arhitectură dezvoltată iar cercetătorul Indian Bâl Tilak a publicat în 1903 interpretarea sa a legendelor Vedice ca fiind din preajma Potopului, având surse Siberiene / Arctice; “inima lumii” în vechea concepţie era plasată în N (ceea ce Indienii au numit Meru / “Me-Ru” şi Grecii vechi iar apoi Europenii au numit Tula / Thule, după Tuva din Asia Centrală), textele Vedice numind-o ca Paradesha = Paradis în Sumer / “Su-Meru”: e de remarcat că în Altaica Tuva până în prezent se practică libertatea sexuală, cu spusa tradiţională acolo “cu cât mai mult sex înainte, cu atât mai bună va fi cununia”. Cei din Bazinul Ghargar / Ghaggar imaginau continentele ca petalele de lotus având centrul la Polul Nord, deasupra căruia strălucea Steaua Polară, luminând cel mai important Munte de pe glob - denumit Meru - desigur poziţionat în Nordul autorilor respectivei “hărţi” (pentru şamanii Siberieni, Steaua Polară strălucea în gaura din mijlocul discului cerului); e de observat că în India şi vechiul Egipt, lotusul era simbolul purităţii, regenerării, prosperităţii, matricei fertilităţii, plinătăţii vieţii şi armoniei cosmice; în India (unde şi azi e floarea naţională), lotusul era pus în relaţie cu principiul feminin al Mamei Zeiţă - matricea universală - cu încărcătură de energie sacrală iar în Egipt imaginile lui Osiris, Isis sau Horus erau aşezate în interiorul florii de lotus. Între Europa şi India de-a lungul mileniilor au fost nenumărate migrări - în ambele sensuri - de exemplu semnificative fiind cea a introducerii agriculturii în India mileniului V î.C. (verificată genetic), cea a Ţiganilor din India în Europa mileniului II (verificată genetic), etc. La începuturi, primele legături nu erau solare, ci conectate de întunericul nopţilor Arctice. Este de remarcat că masivul sacru din Munţii Altai era numit Sumer (înţelesul de acolo pentru “su” fiind “apă”): acel loc, în piscul cel mai înalt - Belukha 49,50 lat. N, 86,45 long. E - atinge 4506 metri.

Vegetaţia Siberiei, de la stepă la deşert polar
Este de ştiut că până recent la Cheremi şi roşcovanii Udmurţi - populaţii din Rusia Europeană cu ridicate prezenţe genetice ca Gherga - poiana sacră în care mai multe sate se adunau cu ocazia unor sărbători religioase pentru a sacrifica animale în cinstea zeilor naturii era denumită “mer”; privind etnonimul “Ud-murt” e de considerat termenul Iranian “murt” pentru “bărbat” iar după cum au studiat Vassili Nikolajev și Osmo Joronen, termenul Slav “Cheremi” se folosește pentru foștii “Sarmys” - așa cum le-au zis demult rudele Ciuvașe din josul Volgăi - căci ei se autonumesc “Mari”. Civilizaţia Ghaggar avea un sistem social şi politic autoritar şi ierarhic ce asigura o unitate grozavă pe vasta sa arie, de peste un milion de kmp. Concepţia Vedică, a “vederii interioare” - ce nu cunoştea sanctuarul / ritualurile având loc acasă, ofrandele fiind laptele, cerealele şi prăjiturile iar dintre animale sacrificând capra şi berbecul - era devoluţia din spirit (aşa cum ulterior a apărut în Biblie), fiind de pildă evident demonstrat prin resuscitări că mintea mai funcţionează după decesul clinic; după moarte se credea că decedaţii erau luaţi de vânt în Lumea “Cealaltă” pentru a zăbovi acolo “ani necurmaţi”. De altfel, fiecare text Vedic fundamental debuta cu cuvintele: “La început...” (unele făcând referiri de profundă coerenţă la cele mai străvechi timpuri / e de remarcat echivalentul “La început...” în povestirile Româneşti, cu redare prin formularea “A fost odată ca niciodată...”); de exemplu, din “Rig Veda” - însemnând viziunea regală” / prima lucrare Sanscrită din Vede - se poate afla că “la început nu exista nici fiinţă, nici eter, nici cer, nimic înconjurător şi nimic înconjurat, însă Acela, numai El respira, numai El, împreună cu Ea, a cărei viaţă o hrăneşte în sânul Său. Dorinţa formată de inteligenţa Aceluia a devenit sămânţa originară. Ea, care este hrănită de El în sânul Lui a fost partea inferioară şi El, care observa, a fost partea superioară”. Fiinţa Supremă s-a născut pe sine într-un uriaş ou, în care a rămas timp de un “an”, hinduşii echivalând acel “an” cu 11 miliarde de ani umani; de altfel, în India altarul sacrificial - “vedi” - era “feminin”. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Dacă Cerul e în general rotund şi Pământul pătrat, schimbarea de perspectivă permite uneori inversarea corespondenţelor simbolice. Dacă, de exemplu, în construcţia templului hindus, pătratul e fixaţie, cristalizare a ciclurilor cereşti, invers el poate să însemne imuabilitatea principială în raport cu mişcarea circulară a manifestării. Totuşi, ne întoarcem, în construcţia altarului vedic, care este un cub cosmic, la noţiunea dintâi”. Credinţa şamanică izvorâtă din Epoca Pietrei, anterioară Potopului, apărea în Sanscrită ca însemnând un exerciţiu religios în iniţierea căruia erau implicate “moartea” şi “renaşterea” novicelui, adică naşterea sa spre un mod de existenţă superior, considerându-se că “într-adevăr omul e nenăscut; el se naşte prin sacrificiu” (acea înviere, de ordin mistic, repetată cu fiecare sacrificiu, facilita identificarea celui ce o făcea cu zeii, care astfel devenea unul din ei, comportând regenerarea subiectului în calea spre divin), după cum nota în 1978 profesorul Mircea Eliade de la Universitatea Chicago în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”. Şamanii - care au fost în toate culturile de vânători-culegători, putând fi femei sau bărbaţi - moştenind puterile Magice sau dobândindu-le prin revelaţii vizionare, combinau rolul de vraci cu cel de Magicieni, ghicitori şi de preoţi tribali, având responsabilitatea de a efectua ceremonii religioase, de a repovesti miturile străvechi şi de a rezolva conflictele sociale (aveau un bogat vocabular poetic faţă de limbajul uzual, dădeau dovadă de o memorie şi de o stăpânire de sine net superioare mediei). Şamanii erau mediatori între lumea naturală şi cea supranaturală şi ca să ajungă între spirite îşi puneau coarne - de ren / cerb, etc. (e de ştiut că din familia cerbilor numai la reni şi femela are coarne) - intrând pentru aşa ceva în transa indusă de muzică şi uneori de narcotice / stupefiante pentru “eliberare”, respectiv “cunoaştere” (e de remarcat că de la înfăşurarea cu material a coroanei împodobită cu acele coarne de ren a apărut turbanul, în jurul Aralului fiind de culoare albastră, a fericirii / acelaşi azuriu ca şi cel preferat de Atlanţii Hiperborei ai Raiului); şamanii Kirghizi şi Kazahi n-aveau turban, ci tichie: o căciulă ţuguiată din blană de miel, aşa cum mai poartă azi şi Timocenii (Vlahii / Aromânii din răsăritul Serbiei). În Siberia scalparea a existat până în Antichitate, considerându-se că astfel era preluată forţa vitală a adversarului iar în Europa Medievală de pildă Childeric / Ghirghe-ric III - ultimul rege dintre păroşii Merovingieni a căror dinastie a întemeiat Franţa - în 751 a fost tuns în public de către Pepin cel Scurt”, întemeietorul Dinastiei Carolingiene, ca simbol al faptului că nu mai avea putere.
Extazul şamanic facil prin intoxicaţia cu ciuperci - ca muscariţa = având pălăria roşie cu pete albe, ce provoca halucinaţii - era cunoscut în întreaga Siberie (“Jurnalul farmaceutic” din Marea Britanie în 2010 a publicat studiul că şi renii o consumă deliberat, pentru a scăpa de monotonia nopţilor lungi); nomazii din Altai au răspândit în Siberia drogarea generală, procedura - descrisă în Antichitate de istoricul Carian Herodot ca similară la Sciţii care au adus-o tot de acolo până în actualul spaţiu Românesc - fiind că “la ceremonii, într-un mic cort, ale cărui margini erau bine închise, aruncau în mijloc pe pietrele încinse cânepă Indiană, fumul inhalat provocând ţipete de plăcere” (geograful Antic Mela a scris similar, că “la unii Traci folosirea vinului este necunoscută; dar la ospeţe se aruncă seminţe în focurile în jurul cărora se şade, seminţe al căror miros provoacă mesenilor o veselie asemănătoare cu beţia”). Psihologii Canadieni Bruce Alexander şi Simon Fraser au demonstrat că aglomerarea duce la utilizarea drogurilor (dar şi a comportamentelor deviante, ca abuzurile de băutură, mâncare, jocuri, etc.) în măsuri mai mari decât faţă de legăturile fireşti cu natura. Printre responsabilităţile şamanilor era şi cea de a intra în contact cu lumea spiritelor, a strămoşilor şi a animalelor totemice ce să le faciliteze intrarea în “Cealaltă Lume” / Cer sau Infern - vorbind un “limbaj secret” - scop pentru care ajungeau în transă prin meditaţie, dans, ritm de tobe (a căror batere facilita apariţia spiritelor, centrul său de răspândire fiind din regiunea Lacului Baikal, având ca prototip toba Tibetană), uneori făcând uz şi de substanţe halucinogene; pentru şamanii Siberieni, mama animalelor - imaginea matriarhatului arhaic, întruchipată de o femeie păroasă ca un ren - era foarte importantă: îndeosebi ea dădea dreptul la vânătoare.
Biblia a relatat la începutul capitolului 11 din Facerea” ce s-a întâmplat după Potop: “1. În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. 2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo” (Senaar / Şinear era Sumeria / Sumerul, oamenii ajunşi de la răsărit acolo fiind cei din Asia Centrală, adică dintre S Siberiei şi N Indiei, aflaţi printre strămoşii Sumerienilor / Ghiengar şi Guţilor); ambele mişcări relatate biblic ale vechilor oameni au fost confirmate şi de alte surse: îndeosebi genetic şi istoric cea după facerea lumii (spre răsărit de Eden), îndeosebi istoric, genetic şi lingvistic cea post-diluviană (dinspre răsărit în Sumer). Este de remarcat apariţia cumva spontană a Civilizaţiilor Sumeriană şi Egipteană, ce au fost oarecum “fără copilărie”, brusc având un nivel istoric superior; de altfel, hărţile faraonilor începeau cu India, unde aveau prima sfragidă (respectiv cvartalul însemnând diviziunea cadastrală). Spre exemplu şi Dr. Ashok Malhotra din India - referindu-se la aspectele culturale (inclusiv de limbaj) şi la aspectele fizice ale populaţiilor - a remarcat influenţele străvechi ale NV Indiei din Sumeria până în Armenia. La musulmani, semiluna simbolizează Raiul şi în acelaşi timp învierea; potrivit ocultismului Arab, litera “nun” - numită şi a învierii, având înţeles de “peşte” - are forma cornului lunar (în lumea orientală, luna este de gen masculin iar soarele este de gen feminin: pentru nomazii umblând tot anul în caravane, nopţile erau domoale şi liniştitoare - propice călătoriilor - luna fiind călăuza / un chip frumos pe cer). Ceea ce a apărut în “Facerea” / “Geneza” (prima carte a Bibliei) era știut din Asiatica Sumerie / Mesopotamie - dintre Fluviile Tigru și Eufrat - până în Africanul Egipt, pe Fluviul Nil, cu mult timp dinaintea existenței Evreilor, care au declarat acea carte drept cea dintâi dintre cele 5 cărți ale profetului Moise, cu care începe Vechiul Testament. Britanicul George Smith 1840-1876 (care a tradus - după atâtea milenii - Epopeea lui Ghilgameș, astfel având “o premieră mondială”) în cartea “Relatările Chaldee despre Facerea Lumii” - apărută în anul când a murit - a scris: “La Babilon, manifestarea străvechiului Zeu Anu - al Raiului și Pământului - căruia acolo i se zicea Alalu - era Lahma / Lahama, corespunzând probabil formei Grecești Dache / Dachus (așa cum a notat filozoful Sirian Damascius 458-538); Anu și femeia sa Anat au avut o mare familie. Vul a fost Zeul Atmosferei - spațiul dintre Rai și Pământ, patronând fulgerele și trăznetele, tornadele și furtunile, ploile, cursurile apelor și inundațiile - foarte respectat oriental, mai ales între Arabia și Siria unde se numea Daddi iar în Armenia Teișeba / Taru (având taurul ca totem): era venerat la modul extensiv. Alt Zeu important - fiu al lui Anu - era cel al focului, al cărui nume putea fi Bil-kan, posibil de conectat cu Cain și cu clasicul Vulcan. Cea mai importantă fiică a lui Anu a fost Iștar, echivalată de clasica Venus: era Zeița Dragostei. Anu / Uranus a patronat Cerul și Anatu a patronat Pământul; un al treilea Mare Zeu asociat lor a fost Elu / Bel, care s-a luptat cu Dragonul, așa cum se poate vedea:
Înfruntarea Dragonului de către Bel
Așa cum a observat și Henry Rawlinson, cei din Babilon știau 2 rase principale ale ființelor primordiale: Adamu a celor întunecați / negricioși și Sarku a celor luminoși, în mod similar Geneza / Facerea indicând fiii lui Adam și fiii Domnului. În fragmentele de inscripții ale Tăblițelor din Mesopotamia apare despre cei căzuți din Rai că au fost întunecații = oamenii, despre cealaltă categorie nefiind menționată poziția în sistem; în Facerea / Geneza apare că fiii lui Dumnezeu s-au împreunat cu fiicele oamenilor (rasa lui Adam), urmașii lor decăzând. Biblia după ce a anunțat că la început primii oameni au fost inocenți, a consemnat că șarpele a determinat-o pe femeie să păcătuiască; inscripțiile fragmentare l-au menționat pe Dragonul Mării - evident ulteriorul șarpe biblic - ca fiind acela: era conectat de haosul primordial, ca Grifon - principiu feminin - care exista la crearea universului (Berosus a scris despre Thalat / Tiamat - zeița apei sărate - făptura monstruoasă cu existența nedeterminată, neînfăptuită deplin, adică foetus, plină de virtualități indezirabile, cu potențial contradictoriu). În ambele surse - inscripțiile din Mesopotamia și Facerea” din Biblie - Raiul / Edenul era străbătut de 4 Fluvii; în ambele existau 2 copaci sacri: Pomul Cunoașterii și Arborele Vieții (legendele Tradiției au plasat și câte 2 heruvimi străjuindu-i în crângurile / dumbrăvile divine, așa cum apar în frescele din Templele Mesopotamiei); Grifonul / Dragonul - care a indus ispita cunoașterii printre oameni și a cauzat conflictul cu Creatorul - era acoperit de solzi / pene”. Zeul Elu / Bel a fost echivalat de vechii Egipteni cu Zeul Eternității Ptah / Pitah” = Du Gitti” - adică Zeul din Gat / Canaan - în Ugarit cu Il” / Toru El”, de Aramei cu Elah” / Alah” iar de vechii Evrei cu Elohim” (însemnând Puternic” dar fiind și forma la plural pentru Puternici”); Zeul Vul - al aerului, adică al zonei dintre Cer și Glie = spațiu Ghergan - și-a avut credincioșii care ar fi fost literalmente știuți ca Vulahi / Valahi: așadar, deopotrivă oamenii lui Bel (conectați cu Gații) sau Vul (conectați cu Valahii / Geții) au fost evidențiați în EurAsia pentru foarte mult timp, datorită puternicului lor mit pre-diluvian al originii divine. În vechiul Egipt / Africa Nord-Estică, Zeul Atmosferei dintre Cer și Pământ - al adierilor răcoritoare, căruia îi erau asociate ceața și norii - a fost Șu, tatăl Cereștii Nut și al Pământeanului Gheb, bunicul lui Osiris și Isis, deci străbunicul lui Horus; el purta pe cap pene - ușoare - iar emblema leonină îi era apropiată. Sumeriana lucrare Reorganizarea lumii” / “Enuma Eliș” în Tăblițele sale a descris săptămâna Creației cu mult înaintea scrierii Bibliei (“Facerea” / “Geneza” a fost copiată de vechii Evrei după străvechile inscripții orientale): deopotrivă dovezile Sumerienilor și vechilor Evrei au fost despre Zeii / Elohim - la plural - care au făcut oamenii iar primul om creat pe Pământ a fost “Adam/u” (în ambele versiuni, din Mesopotamia și din Canaan); Sumerienii au anunțat că Edin / “E.din” = “E-din” era grădina Anuna (fiii lui Anu) și vechii Evrei au scris despre Eden ca fiind Grădina Raiului. Ambele surse orientale au indicat înțeleptul dragon / șarpe ca provocând cunoașterea iar apoi primul fiu al primului om - numit Ka.In / Cain - că și-a omorât fratele; un urmaș a făcut arca cu care a ajuns pe Arrarat / Ararat și descendenții au populat globul, etc. - inclusiv 2 cetăți au fost distruse din cauza depravărilor locuitorilor lor - iar cei ajunși mari lideri întâi au plutit pe Fluviu ca bebeluși, așa ca Sargon ori Moise (anterior lor, Osiris a fost tranșat și bucățile din el trimise pe Nil), etc.: vechii Evrei au plagiat biblic din greu dar în formă prescurtată (lucrarea “Reorganizarea lumii” / “Enuma Eliș” fiind mai lungă și mai veche = originală).