197. Şamanul Gheorghe

Nomazi la începutul mileniului II

Parcursul genetic, geografic, istoric şi lingvistic îndreptăţesc consideraţii de genul următoarelor (redactate de autorul lucrării “Originea Gherga” în anul 2011, cu afișarea pe Internet încă de atunci, în cea mai mare parte):

Românii la începutul mileniului II

Curtea lui Laslău / Ladislau Cumanul, regele Ungariei între 1272 şi 1290, era dominată de la Dunărea mijlocie, nu departe de Banat, de fraţii Gergye - cu pronunţia Gherghi - din Gerjen / Gergenszeg (în monografia acelei aşezări, realizată de George Danis în 2001, e menţionată includerea “j” în denumirea localităţii ca din ultimul secol doar, până atunci fiind de sorgintea Pecenegă a secolului XI); începând din 1211, numele masiv atestate documentar în zonă au fost Gergeny, Gergyennek, Gergenzeghy, Guergen, George, etc. Localitatea acelor Gherghi Dunăreni exista de 5 milenii, Ungurii ajungând acolo în 930, catolicismul fiind introdus în 1061, un document din 1200 notând pământul şi apa locală drept Gergel / Gherghel. Fraţii Pecenegi Gherghi, factori de decizie pentru tânărul rege Cuman, au fost printre cei care au hotărât acţiunile înspre răsărit cauzate de faptele Latinului Vodă Litovoi ce cârmuia Litua - o zonă numită asemănător cu toponimul Aromân de sub Muntele Olimp dar şi cu Lituania - adică Ţinutul Haţegului (după Dr. Virgil Ciocîltean, Haţeg era denumire Cumană / Kharteș, Românii ştiind ca “haţeg” codrul tânăr - Ținutul Pădurenilor fiind la limita cu Banatul - iar Bănăţenii numind vântul venind de acolo ca “Haţegan”) şi zona Nordică a Olteniei de la Tismana în V, până la Râul Olt în E, care profitând că regele Ungariei în primii ani de domnie era copil a ocupat partea de peste Carpaţi / Estică a Banatului Severinului; în secolul X, împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” a afirmat: “Neamul Turcilor / Ungurilor tare se teme şi îi este frică de Pecenegi, pentru că deseori au fost biruiţi de aceia şi daţi pierzării aproape cu desăvârşire; şi de aceea totdeauna mare le este Turcilor / Ungurilor groază de Pecenegi şi se tupilează în faţa lor” (în acelaşi secol şi din acelaşi loc, enciclopedia bizantină “Suda” / “Suidas” precizând “Dacii, care acum se zic Pecenegi”, academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” lămurind “că Pecenegii au ajuns în simbiosă cu Românii o arată pasagiul de la 1018 din Skylitzes în care se vede cum, într-o expediţie depărtată a lor, fac o ‘adunare’ care se chiamă la ei ‘komentos’, deci ‘koventul’ Albanes, ‘cuvântul’ nostru”). În secolul XI, cărturarul Mahmud Al Kaşgari (din Bazinul Tarîm) a relevat paralelismele limbii Pecenegilor şi cu alte idiomuri ale etniilor din Asia Centrală: Oghuzi, Kuni / Cumani, Kirghizi, ș.a. (Pecenegii s-au desprins dintr-un areal vecin Altailor). După înfrângerea de către Imperiul Bizantin a Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, în 1019 pe Râul Alta din Bazinul Niprului / Var a fost singura bătălie a Valahilor contra Varegilor / Vikingilor, aflați în armata lui Iaroslav “cel Înțelept” 978-1054 (care a domnit în Novgorod), fiu al Rurikului Vladimir “cel Mare”: acela - pentru a prelua puterea completă în Marele Cnezat al Novgorodului și Kievului - și-a omorât atunci, în 1019, vărul primar, pe Rurikul Sviatopolk I / “Sviato-polk” însemnând “Sfântul Vlah”, zis “Viciosul”, în vârstă de 39 ani, care domnea în Kiev de 4 ani, ca succesorul regelui Vladimir “cel Mare” (Sviato-polk I / “Sfântul Vlah” I a fost apărat de Valahi - “Blokumenn” în versiune Varegă - dar a fost ucis prin trădare de către un descendent al lui Valuk “Cuceritorul” / “Wallux dux Winedorum” din Ducatul Carintiei); mama lui Sviatopolk I = “Sfântul Vlah” I a fost frumoasa călugăriță Iulia răpită din Balcani în 971 iar tatăl lui a fost Rurikul Yaropolk / Yaro-Polk, care a cârmuit din Kiev păgânii Ruși în 972-980 (până când a fost ucis de Varegii fratelui său vitreg, Vladimir “cel Mare”, cel care în 988 a ajuns să creștineze Rușii și care probabil la momentul omorârii lui Yaro-Polk = “Caldul Vlah” a violat-o pe văduva lui, Vlaha / Armâna Iulia - știută și ca Greacă - astfel Iaroslav / Iaro-Slav putând fi tatăl adevărat al lui Sviato-Polk I).

Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a afirmat că în secolul XI s-a constituit de fapt Țara Moldovei, documentele indicând și alte acțiuni Românești în acel areal pe atunci, ca de exemplu ajutorul acordat de Iaroslav “Înțeleptul” cumnatului Cazimir “Restauratorul” 1016-1058 (care a recuperat Silezia și Pomerania pentru Polonezi) prin înrolarea de “Geți, Daci și Ruteni” în armata sa, prezența Valahilor Moldoveni - aliați cu Pecenegii - în bătălia de la Chiraleș 47,05 lat. N, 24,18 long. E / județul Bistrița-Năsăud din 1068, prezența în 1070 a Vlahilor din Moldova, împreună cu Rutenii și Pecenegii, în armata lui “Vole-Slav” = Boleslav “Generosul” al Poloniei / fiul lui Cazimir “Restauratorul” și al Mariei din Kiev / sora “Înțeleptului” Iaroslav, în 1085 la Varda 48,13 lat. N, 22,05 long. E / oraș zis “Oradea Mică”, Valahii / Românii, aliați cu Rutenii și Pecenegii pentru a-l susține pe fostul rege Solomon / Salaman al Ungurilor 1052-1087, fiul Anastasiei din Kiev și al regelui Andrei I al Ungurilor susținut de Sf. Gerard din Morisena / Cenad ca să cârmuiască Ungurii, au fost înfrânți de ruda aceluia regele Laslău / Ladislau “cel Sfânt” al Ungurilor (născut la Cracovia), Solomon găsindu-și refugiu în Moldova iar apoi decesul ca ermit în Histriana Pula, etc. Este de știut că unul dintre nepoții regelui Rurikid Iaroslav “Înțeleptul” (având numele creștin Gheorghe) a fost Sviatopolk II / “Sfântul Vlah” 1050-1113 (având numele creștin Mihai), care din Kiev a cârmuit Rușii în timpul ultimelor 2 decenii ale vieții: în vremea domniei sale, călugărul Nestor a scris “Povestea vremurilor trecute”; băiatul regelui, anume prințul numit Iaroslav “Sviato-Polkovici” 1070-1124, notat la întemeierea din 1091 a Mănăstirii Benedictine din Somogy 46,34 lat. N, 17,38 long. E / Ungaria ca Gerasclaus / “Geras-claus” = “fiul regelui Rutenilor”, a cârmuit Volânia în 1100-1118 (“Sfinții Vlahi” Ruriki, adică fiul Iaroslav / Geras-claus = cârmuitorul Volâniei și tatăl Mihai = cârmuitorul Rușilor) probabil s-au cunoscut cu ruda Gyorgy / Gherga = primul Negru Vodă, domnitorul Românilor de la interiorul curburii Carpaților începând din 1080.

Estul Europei la începutul mileniului II

Situația încurcată de la Ruși a ramurilor Dinastiei Rurike - care până la năvălirile Mongolilor din secolul XIII au avut 2 centre de putere, în Garða / Novgorod din N și în Kiev din S, areal acum Ucrainean, unde până atunci au influențat consistent inclusiv Valahii / Rumâni, cârmuitorii din Kiev autointitulându-se “Mari Cnezi”, spre a se deosebi de cârmuitorii din Novgorod, care erau doar “Cnezi” - n-a fost singulară în Evul Mediu. Așa cum a documentat în 2019 Dr. Alexandru Madgearu în “Expansiunea maghiară în Transilvania”, pe atunci între Khazari, Rușii Kievului și Unguri erau puternice legături, începând cu cele comerciale, ceea ce - fiindcă Valahii se aflau între ei - au contribuit la bunăstarea, la dezvoltarea și la consolidarea formațiunilor Române în primele secole ale mileniului II. În secolul XI, la Unguri succesiunea ramurilor Dinastiei Arpadiene respecta principiul senioratului, prin care erau preferați la tron frații mai tineri ai regelui în defavoarea fiilor monarhului. Datorită acelei Tradiții, liniile masculine mai tinere ale Dinastiei Árpád puneau în primejdie succesiunea la tron a fiului regelui în funcție. Linia dinastică a lui Andrei a fost rivala ramurii vechi Árpád, căreia îi aparțineau regele Ștefan și tatăl lui. Rivalitatea dintre cele 2 ramuri se axase în principal pe conflictul dintre creștinism (ramura veche) și păgânism (ramura tânără). Când a murit regele Ștefan “cel Sfânt”, dispariția liniei masculine a ramurii vechi a deschis conflictul pentru succesiune la tron iar ramurii tinere a Casei Domnitoare i s-au deschis noi oportunități. Analiza genetică publicată în 2018 de Olasz Judit, Szentirmay Zoltan, Szabados Gyorgy, Melegh Bela, Kasler Miklos, Verena Seidenberg și Susanne Hummel a relevat că regele Bela III - din secolul XII - era Caucazian aparținând grupului masculin “R” (iar nu genetic patern “N”, ca vechii Arpazi, de până în secolul anterior, XI); o posibilă analiză genetică a predecesorului său din secolul XI regele Andrei I - înhumat în Biserica Mănăstirii pe care a ctitorit-o lângă Lacul Valaton / Balaton, mormântul fiind intact - ar lămuri ce profil patern a avut: acela a înzestrat-o cu mai multe sate și moșii - toate cu nume Românești, ca Gămaz, Genusara, Gislav, Lupa, Petra, Ursa, Vila Popii, Zăcădat, etc. - iar personalul de asemenea avea nume Românești de sorginte, ca Albus, Florian, Foca, Micula, Petruș, Voicu, ș.a. Nașterea lui este estimată în perioada 1013-1015 (corespunzător “Vieții Sf. Gherard”, tatăl său a fost Vazul / Vasile iar corespunzător “Cronicii pictate de la Viena” tatăl său a fost Laslău, fratele acelui Vasile; de fapt, tatăl său adevărat n-a fost cunoscut decât de mama sa - care era fie din clanul Tatony, fie Ruteană - căci și ea a rămas neștiută): Andrei I putea fi pruncul oricui, născut din dragoste dar prezentat, cel puțin de către mamă, ca dinast egal Arpazilor (o realitate grozavă a prezentului este că testul de paternitate - dar și cel privind mama, dacă e necesar - există concludent în Epoca Modernă). Succesorul regelui Ștefan “cel Sfânt” - canonizat fiindcă a creștinat Ungurii cu ajutorul Sfântului Gherard din Veneția - a fost, deoarece fiul i-a murit, nepotul Petru Venețianul, regele Ungurilor în 1038-1041 și 1044-1046 (era băiatul dogelui Urseolo 1008-1026 care a facilitat mutarea Venețianului Gherard la reședința din Zirc a regelui Ștefan al Ungurilor, mama lui fiind sora regelui Ștefan “cel Sfânt”); bunicul lui Petru Venețianul / regele Ungurilor a fost dogele Pietro Urseolo 991-1008, care a cucerit Dalmația - inclusiv Ragusa - pentru Veneția (acei nobili Urseolo / Orseolo erau descendenți ai războinicului Orso / Ursus 726-737, primul doge istoric, căci ambii dogi predecesori aceluia au fost din clerul Eracleii / de lângă Veneția). Venețianul Sfânt Gherard - stabilit în Morisena / Cenad după moartea lui Optum / Ahtum Vodă al Banatului, Crișanei și Hațegului - a decis să-l susțină pe Andrei (tot nepot al regelui Ștefan “cel Sfânt”) dar n-a mai apucat să se bucure de reușită, căci a fost ucis în anul urcării aceluia pe tron. Regele Andrei I / Andraș al Ungurilor - zis “Albul”, decedat la Zirc, unde din secolul următor, anume din 1182, a funcționat o Mănăstire Cisterciană / verigă în rețeaua Templieră - l-a avut ca fiu ilegitim / bastard pe Gyorgy / Gheorghe, indicat de mai multe surse, printre care, pe când domnea Angevinul Ludovic în Ungaria 1342-1382, a fost “Chronicon Pictum” = “Cronica pictată de la Viena” din 1358 în capitolul 49, ce a scris “rex Andreas de concubina autem quam habuit de uilla Moroth genuit Georgium” = “regele Andrei dintr-o concubină pe care a avut-o în așezarea Moroth a născut pe George”, astfel că nu a fost doar legenda Medievală știută de cronicarul Moldovean Miron Costin la 5 ani după ce Scoțianul William Drummond a scris despre așa ceva. Așadar, despre bastardul Arpadian din secolul XI au consemnat cel mai relevant 3 Cronici (cele mai apropiate): a Maghiarilor în secolul XIV / “Chronicon Pictum” scrisă de Mark Kalti, “Chronicon Dubnicense” legată la sfârșitul secolului XV în Oradea - ce a consemnat că la botez și-a păstrat numele de la naștere - și cea scrisă în secolul XVII / “De neamul Moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” de Miron Costin (documentul din Ungaria la 268 ani de la fondarea Dinastiei Negru Vodă iar documentul din Moldova după încă 328 ani); menționarea acelui bastard regal - Arpadianul George - pe când mulți alți bastarzi regali de-a lungul vremurilor au fost neglijați (inclusiv cu apariția bastardului Arpadian Georgium / George sau Gheorghe / Gyorgy în mai multe surse din medii diferite) denotă existența sa deosebită. Din documentarea cronicarului Miron Costin - al cărui tată Iancu Costin, mort în 1650, a fost hatman în Polonia - se poate afla că neamul Românului Negru Vodă care a descălecat de la Oltul superior (adică din Ținutul Făgărașului) în Țara Muntenească la 1290 se trăgea de la “Craiu Ungurescu care a stătut la veletul de la Hristos 1080”: deci dinaștii Negri erau descendenții bastardului Gheorghe al regelui Andrei I al Ungurilor (acela fiind bastard / fiu ilegitim - și încă regal - nu era constrâns de rigorile societății, ba ca primul-născut al regelui fiind chiar cumva privilegiat și se putea manifesta independent, ceea ce a și făcut). Au mai fost de exemplu și un studiu publicat în 1959 la Varșovia / capitala Poloniei, apreciat de “Europaeische Stammtafeln” = “Genealogiile nobililor Europei” (enciclopedie Germană lansată din 1935, cu apariție inclusiv în prezent) dar și de Tradiția Britanică, ce l-au plasat pe bastardul Arpadian George ca strămoșul clanului Drummond / “Drum-mond” din Scoția, blazonul său Ghergan devenind pentru acela emblematic / însuși denumirea apărută fiind un ecou Scoțian al clanului Duras = Dulo de origine, aflat la capătul Vechii Lumi, după un lung drum:

G/herbul = Blazonul lui George

În Britania - Albion fiind Anglia, Alba fiind Scoția - organizarea pe clanuri nu era originală, ci provenea de pe continent (de exemplu, în Balcani, printre Albanezi - ca de pildă clanurile Ghega - ori solidaritatea clanurilor Aromâne care au rămas până în Epoca Modernă foarte puternice); privind începuturile Medievale, primii lideri ai Bulgarilor / Sciților erau din același clan al împăratului Attila al Hunilor din spațiul Românesc al secolului V (iar primii lideri ai Ungurilor au fost tot din același clan). În Albion / Anglia secolului VI, contemporan cu regele Arthur al Englezilor - care o avea ca soră pe Gorgana / Morgana și ca anturaj îi avea pe legendarii Cavaleri ai Mesei Rotunde = reprezentanții principalelor clanuri din Regat, mort în 535, când a fost uriașa erupție a Vulcanului Krakatoa ce a generat prelunga iarnă planetară documentată până în 549 - a fost regele Cerdic al Saxonilor / Sașilor din Wessex (care a ajuns din N Germaniei în Britania - împreună cu fiul său - cu 5 vase în anul 495 și a domnit în paralel cu regele Arthur, din 519 până la acel eveniment geologic, în Wessex / regiunea primită de la regele Arthur: zona lor comună era Dumnonia); Cerdic - având ca drapel un dragon auriu pe fond purpuriu - a fondat Dinastia Cerdic / Casa Wessex, al cărei ultim reprezentant la putere a fost Edgar II, care după moartea regelui Harald III în bătălia de la Hastings 50,54 lat. N, 0,29 long. E din 1066 a fost proclamat regele Anglo-Saxonilor, însă nu a fost încoronat datorită învingătorilor Normanzi, faptul cauzând retragerea sa în Scoția.

Dragonul lui Cerdic

Nobilul George / ilegitimul fiu al regelui Andrei I din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor - cu care a crescut moștenitorul coroanei Engleze - a ajuns împreună cu familia aceluia în S Britaniei (în 1057) iar după bătălia de la Hastings / Anglia a ajuns în N Britaniei (în 1068): argumentul dublu a fost că ei nu numai au copilărit împreună, ci au fost și rude. În Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor, regele Vasile - notat de Unguri “Vászoly” / “Vázul” - tatăl regelui Andrei I, era văr cu regele Ștefan “cel Sfânt”: a fost strămoșul aproape al tuturor regilor din Dinastia Arpadiană - Ungaro-Română - începând cu fiul Andreiaș / Andrei (deci din secolul XI până în secolul XIV). Începutul n-a fost ușor, căci după moartea lui - pentru a evita disputele pentru tron - fiii săi au fost exilați, Andrei ajungând în 1039, pe când avea 24 de ani, să se însoare în Kiev cu prințesa de 16 ani Anastasia, fiica “Înțeleptului” Iaroslav (adică Iurii, șeful Slavilor) din Dinastia Rurik / care cârmuia Rușii de la început: soția lui Andrei era prima născută de Sfânta Anna (a cărei tată a fost regele Olof al Vikingilor 995-1022, patronul colonizărilor Nordului Atlantic) iar tatăl ei Iurii “Înțeleptul” - liderul peste Slavi și peste Ruși - era genetic Gherga. În 2015, Dr. Peter Frankopan - profesor de istorie universală la Universitatea Britanică Oxford - a afirmat despre Europa de la începutul mileniului II: “Locurile care contau cu adevărat nu se aflau în orașe ca Paris sau Londra, în Germania sau în Italia, ci în est. Kievul a devenit un element de legătură al lumii medievale, lucru evidențiat prin căsătoriile membrilor dinastiei conducătoare din secolul XI. Fiicele lui Iaroslav cel Înțelept, care a domnit până în 1054, s-au căsătorit cu regele Norvegiei, regele Ungariei, regele Suediei, respectiv regele Franței. Unul dintre fiii săi a luat-o de soție pe fiica regelui Poloniei iar altul pe o membră a familiei imperiale de la Constantinopol. Căsătoriile încheiate de generația următoare au fost chiar mai impresionante. Prințesele Rusiei Kievene s-au căsătorit cu regele Ungariei, regele Poloniei și puternicul împărat german Henric IV. Printre alte mariaje ilustre s-a numărat cel al Githei, soția lui Vladimir II Monomahul, Mare Prinț al Kievului: ea era fiica lui Harold II, regele Angliei, ucis în Bătălia de la Hastings, din 1066. Familia conducătoare de la Kiev avea cele mai bune legături de rudenie dintre dinastiile europene”. După 7 ani de la cununie, Andrei a fost invitat de cele 2 puteri esențiale ale Ungurilor de pe atunci - anume de clerul Ungurilor și de nobilimea Ungurilor - să se întoarcă de la Kiev ca să preia tronul Ungurilor (atunci a fost omorât principalul său susținător, Venețianul Sf. Gherard din Cenad / Banat), ceea ce Andraș / Andrei I a și făcut, cârmuind până în 1060; abia la 7 ani după ce a preluat conducerea, regina Anastasia i-a născut primul prinț, pe Solomon: regele Andrei I însă nu și-a așteptat primul fiu atâția ani, avându-l pe bastardul George / Gheorghe din primul an al domniei, născut în afara cununiei sale tot de o Ghergană, anume ruda sa Gugulană pe care a chemat-o din Banatul Montan la Cenad să aibă grijă de rudele refugiate din Casa Cerdic (academicianul Maghiar Kristo Gyula 1939-2004 a scris că “Gyorgy s-a născut din dragostea lui Andrei I cu o doamnă de onoare a soției sale Anastasia, în satul Marot” adică Moroda 46,22 lat. N, 21,45 long. E, județul Arad; Marot - însemnând “Măreț”, înainte de “Morav” / fiind de știut și că a existat un sat Pilis-Marot 47,47 lat. N, 18,52 long. E la granița Ungariei cu Slovacia, atestat documentar abia în 1138 - a fost locul Românesc al concepției bastardului Gheorghe / George, ce putea fi ori acea așezare de pe afluentul Cigher al Crișului Alb ori locuința “măreață” a nobilei muieri, mama pruncului ilegitim, descendenta puternicului Menu-Morut din secolul precedent, Vodă care în Crișana sa avea inclusă și “Marot-laka” / Morlaca 46,51 lat. N, 22,55 long. E de pe Crișul Repede, așezare conectată de academicianul Român Constantin Lacea 1875-1950 cu cărăușii / chirigiii Vlahi-Negri = “Morlaci” din Alpii Dinarici). După cum a studiat în 1996 și academicianul Maghiar Kristo Gyula, în anul următor schismei regele Andrei I / Andreiaș a ctitorit Mănăstirea Tihany 46,54 lat. N, 17,53 long. E în Nordul Lacului Balaton / Valaton, care era lavră pentru pustnicii ortodocși / călugări eremiți, el acolo stabilindu-și necropola (a făcut apoplexie în 1057 dar i-a mai cârmuit pe Unguri - așa paralizat, din pat - până în 1060, când a fost ucis de fratele său Bela I zis “Bizonul” și înmormântat în Biserica “Fecioara Maria” a ctitoriei sale, atunci lăcașul conectându-se rețelei Benedictinilor știuți drept “Călugării Negri”: poate că fiul ilegitim al ctitorului - Gyorgy / Gheorghe - care a fondat Dinastia “Neagră” era conectat cu călugării Benedictini respectivi, căci în Nordul stăpânirii sale Românești au fost atestate masiv activitățile acelora în timpurile ce i-au urmat). Ca fapt divers: la ceremonia de încoronare din 1063 a lui Solomon = fratele vitreg mai mic al lui Gheorghe / primul Negru Vodă, mama aceluia - fosta soție Anastasia din Dinastia Rurik a lui Andreiaș / Andrei I din Dinastia Arpazilor - a prezentat barda împăratului Attila, ceea ce încă o dată reconfirma legăturile dintre liderii Rumânilor / Românilor, Hunilor, Rușilor și Ungurilor (documentarea fiind și genetică, demonstrată prin grupul “N” al Casei Gherga). Trebuie știut că din Casa Cerdic, Eduard “Exilatul” - ce ca bebeluș după cucerirea de către Danezi în 1016 a Angliei a fost îndepărtat de învingătorul Knut “cel Mare”, care a fost sprijinit de trupe Polone, fiind trimis la fratele vitreg al aceluia Olof / regele Suediei - și-a petrecut o bună parte din viață la Kiev, unde din 1019 era măritată în Casa Rurik a Rușilor Sf. Anna, fiica regelui Olof (el a fost crescut de Sf. Anna și când ginerele ei Andraș / Andrei - exilat de asemenea, ca și familia regală a Englezilor, în Kiev - a preluat tronul Ungurilor, a mers și el din Kiev împreună cu acela ca să-l sprijine): regele Knut “cel Mare” - care a cârmuit până în 1035 Danemarca, Scandinavia și Anglia - despre care cronicarul Sas / Saxon Adam din Bremen, născut în Mișnia / Meissen 51,10 lat. N, 13,29 long. E pe Elba, a scris că era fiul unei prințese Polone, a fost nepotul întemeietorului Poloniei creștine, Misica / Mieszko 935-992 din Dinastia Piastă (considerat descendent Sarmat / Vandal - “Misica dux Vandalorum” - conform preotului Bavarez Gherhard din Augsburg 48,22 lat. N, 10,54 long. E / capitala Șvabiei). Găzduit de regele Andrei I / Andraș din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor în Banat din 1046, Eduard s-a însurat cu nobila Agatha iar după ce au avut 2 fiice - Margareta și Cristiana - în 1051 li s-a născut fiul Edgar, ultimul membru pe linie masculină al Casei Cerdic din Wessex (timp de un deceniu, în Banatul cârmuit de cnezi / knezi reprezentanții Casei Cerdic din Anglia au fost în grija Casei Gherga, în 1056 Eduard “Exilatul” fiind invitat în Anglia de unchiul Eduard “Confesorul” să moștenească tronul dar plecat cu familia sa și cu bastardul Gheorghe / George al regelui Andraș / Andrei I, a murit a doua zi după ce a ajuns în Anglia / poate extenuat de călătorie, poate otrăvit de concurență). Ținând cont că la funeraliile din 1046 ale Sfântului Gherard - Venețian descendent Morlac = Vlah “Negru” - văduva lui Ahtum / Optum (ultimul Vodă din Dinastia lui Glad = Optum / Ahtum Vodă fiind decedat deja de 18 ani) s-a purtat ca în familie, se consolidează ideea că bătrâna văduvă nu stătea în Cenad cu ginerele ucigaș al soțului ei, ci împreună cu rudele mai apropiate pe moșia din Banatul Montan; despre mămicile din Banat ale pruncilor regești - Agatha / muierea lui Edgar și Gherga / muierea lui Andreiaș - nu se știu prea multe, ele putând fi chiar surori (nepoate ale răposatului Optum / Ahtum Vodă - al 8-lea șef dinastic de la Glad peste cele 8 teritorii Românești din Banat - fiind cele mai nobile din regiune și ca atare primele calificate în categoria potențială respectivă, de a fi partenere regale): pe de o parte, numele Gheorghe / George pentru fiul ilegitim al regelui Andrei I / Andraș îl reflecta pe cel al mamei Gherga iar pe de altă parte - corespunzător specialiștilor genealogi și experți în onomastici - numele Agatha al soției dinastului Cerdic, ca și al progeniturilor lor, copii respectiv nepoți, au fost evident Est-Europene. După decesul neașteptat din Anglia al moștenitorului coroanei Anglo-Saxonilor Eduard “Exilatul”, pentru un deceniu ceilalți membri ai familiei sale - împreună cu încă minorul Gheorghe / George - au trăit la Curtea regelui Eduard “Confesorul”, care a murit în 1066; deoarece la sfârșitul anului - după bătălia de la Hastings - cârmuirea Angliei a fost preluată de Normandul Guillame / William “Cuceritorul” (bastard în Normandia natală, urmaș al marelui duce Rollo din secolul precedent - fizic Uriaș, poreclit “Gaange” fiindcă nici un cal nu-l putea duce - descendent Dac, văr primar cu răposatul Eduard “Confesorul”) iar în 1067 Edgar împreună cu surorile și Gheorghe / George au fost ținuți captivi de învingător în Normandia, în 1068 ei au avut de ales: fie să se întoarcă la Curtea Arpazilor - unde domnea regele Solomon / fratele vitreg al lui Gheorghe - fie să se refugieze mai aproape, în Nordul Britanic, printre urmașii ultimilor Agatârși ajunși din spațiul Românesc după retragerea Romanilor la Sudul Dunării, anume la Curtea Scoției (ceea ce atunci au și făcut, regele Scoților, tocmai văduv după nepoata din Norvegia a lui Harald III, ultimul rege Viking / fost subordonat al generalului bizantin Gheorghios / Gyrger “Maniacul”, chiar însurându-se cu Margareta / sora lui Edgar - notat istoric ca Edgar II - în 1070, atunci el adoptând ca emblemă regală a Scoției leul purpuriu pe fond auriu).

G/herbul = Emblema Regală Scoțiană

Regina Margareta 1047-1093 a fost “Perla Scoției”: a născut 3 regi ai Scoțienilor (Edgar 1097-1107, Alexandru 1107-1124 și David 1124-1153); în chip tragic, a murit la câteva zile după ce a primit la castelul din Edinburgh - noua reședință regală a Scoției - vestea morții în luptă cu Normanzii a soțului și a primului fiu (papa a canonizat-o în 1250). Fratele ei Edgar II nu s-a mai putut apropia de tronul Angliei; a fost în prima cruciadă (1096-1099) și a murit în 1126. Când a ajuns împreună cu ei în Scoția, Gheorghe / George (fratele vitreg al regelui Solomon 1063-1074 din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor) avea 21 de ani; după ce o nobilă de la Curtea Scoției i-a născut fiul numit Maurice (versiunea pentru Marius sau Maris / Moris = Mureș, Râul în Bazinul căruia s-a născut și a crescut tatăl Gyorgy / Gherga până să ajungă în Britania), Gheorghe / George = Gyorgy / Gherga a decis că îi trebuia proprietate în stăpânire iar așa ceva era mai simplu de dobândit în spațiul natal Român decât în cel Scoțian, unde și-a lăsat feciorul și femeia sub protecția celor cu care a ajuns acolo / bine instalați în Curtea Scoției - astfel apărând clanul Drummond, pe moșia Drymen 56,03 lat. N, 4,27 long. V - el luând-o pe drumul retur în spațiul de unde provenea: de aceea a rămas notat de pana cronicarului Român Miron Costin - după 6 secole - că bastardul cârmuitorului Ardealului în 1080 a reușit să aibă moșie pe Valea Oltului (Râu “frate” cu Mureșul). Pe atunci, Vlahii din Balcani aveau multe structuri teritoriale, ale căror existențe au fost încă din vremurile imperiale Bulgaro-Armâne și au continuat în vremurile imperiale Româno-Bulgare; acum ar fi injustă judecarea că numai în S Dunării Vlahii / Armânii s-au putut organiza iar în N Dunării Valahii / Românii nu: același popor, în condiții chiar mai bune la stânga Fluviului - căci la dreapta Fluviului era Imperiul Bizantin - a reușit să se gestioneze în cadrul propriilor formațiuni teritoriale și la cumpăna dintre mileniile I și II (așa cum a reușit deopotrivă anterior și ulterior). În 2011, Dr. Laurențiu Rădvan a afirmat: “Vecinătatea la Dunăre cu Imperiul Bizantin (după 1018) nu a avut consecințe, căci pentru imperiu zonele nord-dunărene erau doar regiuni de frontieră. Cu toate că unii istorici, puțin ce e drept, au încercat să argumenteze că a existat o influență bizantină, aceasta nu are susținere. Căutarea unor elemente bizantine în orașele din țările române reprezintă un drum înfundat. Nici măcar în orașele-port de la gurile Dunării și ale Nistrului, ce au intrat în jurul anului 1400 sub controlul Țării Românești și Moldovei, nu s-au putut identifica prea multe elemente de organizare bizantine”.

Conform “Istoriei Transilvaniei” - coordonată de academicianul Ioan Aurel Pop și de Thomas Nagler - stăpânirea Ungurilor în Ardeal a ajuns la sfârșitul secolului XI dinspre apus până la Râul Târnava Mare: de partea cealaltă a acelei granițe, stăpâneau Românii; în anul 1080 de acolo înspre Sud a preluat puterea Gyorgy / Gheorghe, fondatorul Dinastiei “Negre” (ce era la Nord față de Românii din Sudul Carpaților Meridionali).

Granița dintre Unguri și Români la sfârșitul secolului XI / începutul secolului XII

În Bazinul Oltului atunci au fost primele terenuri ale dinaștilor “Negru” Vodă (George / Gheorghe având urmași acolo, toți numiți dinastic ca “Negri” cu înțelesul lor fie de Crișani, fie de Cărășani / Gugulani, așa cum a fost el, fondatorul G/herțeg = Negru Vodă, din puternicul clan Ghergan Bănățean / Cărășan care a oferit sprijin serios încă mult timp dinaștilor Negru Vodă); așadar, primul Negru Vodă s-a născut în Banatul anului 1047 și a fost din părinți Gherga (tatăl era rege din Dinastia Ungaro-Româno a Arpazilor iar de la mamă avea atât numele Gheorghe, cât și locul de concepție Crișan, respectiv locul de naștere Cărășan): Gheorghe, primul Negru Vodă - emancipat în Bazinul Oltului, pe când avea vârsta de 33 ani - era bastardul regelui Andrei I din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor (rege care a domnit peste o parte a Banatului și a Sudului Ardealului în 1046-1060). Se poate observa ca foarte posibilă apelarea bastardului Arpadian Gheorghe / Gyorgy ca “Negru”, deoarece era public exclus din linia regească paternă, să fi fost mai mult întărită pe linia maternă a neamului prin calitatea nobilei sale mame de Morlacă = Valahă “Neagră” (din NV Balcanilor), în legătură și cu Morlacul / Vlahul “Negru” Zorzi zis “Dracul” documentat la 1080 lângă Split tocmai în anturajul reginei Croaților, Arpadiana Elena. Despre primul Negru Vodă - Gheorghe / Gherga, fondatorul Dinastiei - nu se știe până când a trăit (el însă nu s-a mai întors în Scoția, la fiul Marius / Maurice, fondatorul clanului Drummond purtându-i blazonul Ghergan), despărțirea lor dureroasă probabil ducând la decizia supărată reciprocă de rupere a relațiilor pentru totdeauna; așadar, după periplul Vest European ce a durat circa 17 ani / în perioada 1057-1074, ținând cont că era contemporan cu Edgar II și că după întoarcerea în spațiul Carpato-Dunărean la 6 ani de la încetarea domniei fratelui său vitreg Solomon / Salamon s-a impus, în 1080, la cârmuirea Românilor N Dunăreni (iar în S Dunării, dacă nu a fost el atestat la Split, atunci Armânul / Morlacul Zorzi “Dracul” - Vlah “Negru”, din neam - coopera privind relațiile sale pe coasta Dalmată, acolo cârmuind frumoasa Elena, rudă din Dinastia Arpadiană, regina Croaților), e foarte posibil ca Gheorghe = “Negru” Vodă I să fi apucat începutul secolului XII, marcat de apariția Cavalerilor Ioaniți / Ospitalieri: Gheorghe / Negru Vodă I s-a născut înaintea schismei și colabora cu cei din Biserica Anglicană iar apoi dată fiind situația sa de independență - atât față de Ungurii catolici / fiind bastard Arpadian, cât și față de bizantinii ortodocși / Banatul natal ținând din 1019 de Mitropolia Ohridei - poate că avea deschidere spre șamanismul noilor veniți din răsărit (mai ales Pecenegi și Cumani), cu care deopotrivă el și copiii lui din spațiul Românesc au avut de a face. În Scoția, clanul Drummond a fost vecin cu clanul regal Gregor, relațiile dintre ele de-a lungul vremurilor fiind atât de dispute pentru zonele de vânătoare, cât și de înrudire (după cum de pildă au cercetat George Way și Romily Squire în 1994); cei din clanul Gregor (Scoțian știuți și ca MacGregor - în Graiul local Ghriogair - un nobil faimos din clan fiind viteazul Rob Roy, despre care a scris Walter Scott 1771-1832, a cărui legendar drum avea drept capăt moșia Drymen ori strănepotul aceluia, generalul Gregor MacGregor, mâna dreaptă a “Liberatorului” Simon Bolivar 1783-1830 al Americii de Sud de Imperiul Spaniol) au fost printre cei care au utilizat dintâi cimpoaiele în folclorul Scoțian - după cum a scris James Porter în 2007 - și au stabilit ținuta vestimentară a tartanelor / kilturilor în linia lor specifică, denumirea înrădăcinată în mai vechii termeni “quelt” / “kjalta” de altfel rezonând cu Gherga: primii Gregori / Ghriogairi regali datau în Scoția din secolul IX, ca urmașii regelui Grig / însemnând “Vigilent”, una dintre reședințe având-o la Glen Orchy 56,28 lat. N, 4,49 long. V / județul Argyll, altele fiind la Glendochart, Glenlyon, Glengyle, Glenstrae, etc. / la Scoțieni “Glen” fiind “Vale” (genealogul Scoțian Iain Moncreiffe 1919-1985 i-a indicat ca descendenți ai regilor Celți - suverani peste Alba = Scoția în Gaelică - pentru așa ceva inclusiv lozinca neamului “Regalitatea e firea mea” fiind sugestivă, ca și blazonul cu capul leului purtând coroana “Or”), clanul regal Gregor - prin natura sa - sprijinind ivirea clanului Drummond, apoi și înrudindu-se. Autorul William Anderson al studiului “Națiunea Scoțiană” a scris în 1863: “Numele Drummond era în legătură cu moșia Drymen; a fost al clanului care - la fel ca acela al Gordonilor - rezida la marginile Munților Scoției. Originea sa a fost trasată de tradiție dintr-un nobil Ungur numit Maurice, al cărui tată l-a însoțit pe Edgar și cele 2 surori ale aceluia în 1068, pentru a scăpa de ostilitatea lui William Cuceritorul (nava care a adus fugarii regali ar fi fost condusă de tatăl lui Maurice); ei au fost primiți ospitalier de Malcolm, care s-a însurat cu Margareta - sora mai mare al lui Edgar - împroprietărind cu moșia Drymen pe Maurice și urmașii lui, aceia preluând numele respectiv: conform unui descendent al lui Maurice (care a ajuns conducătorul cetății Perth / fosta capitală Pictă), ‘Drum’ în Gaelică însemna ‘înălțime’ iar ‘onde’ = ‘val’, numele dat Ungurului Maurice exprimând galant cum a fost condusă nava cu refugiații regali - anume Edgar și cele 2 surori - până pe coasta Scoției. Gordonii - formând o străveche și distinsă familie, care nu era Gaelică - au ajuns în Scoția din Normandia, unde strămoșii lor Gourdon au avut mari moșii (unii susțineau că erau Makedoni din Gordonia / Ghevghelia care s-au mutat în Galia); primii Gordoni au ajuns în Britania odată cu William Cuceritorul, în 1066. Gregorii - din clanul MacGregor - erau din cel mai stimat neam (și cel mai pur) dintre Celți: au fost descendenții direcți Albani / Alpini care au fost primii stăpâni ai Scoției; se pare că reședința lor inițială a fost Glenorchy / Glen Orchy. În secolul IX, Griogar - aparținând clanului respectiv - a fost regele Scoției”. (Numele acelui rege era inspirat din cel al Anatolianului Sfânt Chiric / Quriaqos, apreciat în N Britanic după misionarismul Sfântului Patriciu în Irlanda încă populată pe atunci de Scoți).

G/herburile = Blazoanele Gregor și Gordon

Preotul Scoțian James Taylor 1813-1892 a scris în “Istoria marilor familii ale Scoției” din 1887: “Fondatorul familiei Drummond a fost considerat ‘un domn Ungur’ pe nume Maurice, despre care William Drummond - lordul Strathallan - în istoria din 1681 a familiei (tipărită în 1831 într-o sută de exemplare), susținea că ar fi cârmit un vas pe care se afla Edgar și cele 2 surori ale lui; din cauza unei furtuni, au debarcat la Queensferry și au fost primiți de regele Malcolm la Curtea din Dungermline (acolo era capitala, înainte de Edinburgh). După ce Malcolm s-a însurat cu Margareta, Domnul Ungur a fost recompensat - pentru îndemânarea cu care a reușit navigarea pe marea periculoasă și fiindcă a evitat o tragedie, reușind aducerea prințesei la rege - cu moșii și titlu: fiindcă a fost amiralul familiei regale Engleze, numele Drummond și l-a căpătat după numele corăbiei (însemnând ‘Creasta valului’). Ascendența Ungurească a lui Maurice Drummond - care a primit cel dintâi pământ de la regele Malcolm în Dumbartonshire - a fost prin tatăl său George, fiul regelui Andrei al Ungurilor. Bancherul Henry Drummond 1786-1860 (membru al Societății Regale, ales în 1839, odată cu Charles Darwin) a scris în splendida sa lucrare ‘Familiile nobile Britanice’ din 1846 despre regalitatea Arpadiană consolidată a strămoșului clanului”. (Respectivul bancher a finanțat apariția în 1835 a Bisericii Nouapostolice, cu milioane de adepți în prezent / cei mai mulți în Africa). La 6 secole de la fondarea clanului Drummond în Scoția, William Drummond a scris (pe atunci, Ungaria nu mai exista de peste un secol și jumătate, în loc fiind Pașalâcul Buzii al Imperiului Otoman, deci referința nobilului Scoțian nu avea corespondență contemporană Ungurească): “Pe corabia ajunsă în Scoția cu prințul Edgar au fost mama Agatha a aceluia, surorile Margareta și Cristiana ale aceluia și un anturaj format din nobili Englezi și Unguri; amiralul care a condus voiajul a fost puternic stimat pentru calitățile sale și prețuit de către rege. Pentru a-l distinge față de alții ca eroul care a săvârșit o acțiune deosebită, nobilului Ungur de la cârmă i s-a dat oficial numele corăbiei pe care a condus-o, devenit relevant pentru faptă (‘Drummond’ însemnând ‘Creasta valului’); i s-a dat să conducă Ținutul Lennox, foarte bogat în ape - are cele mai mari întinderi de ape dulci din Britania - păduri și munți (în centru având Valea Leven), blazonul său fiind adaptat ingenios prin 3 unde să reprezinte realitatea naturalizării sale Scoțiene: acele favoruri au fost acordate nobilului străin la scurt timp după cununia regelui Malcolm cu prințesa Margareta. După moartea acelora (anul 1093), nobilul Drummond a fost atestat ca numit Maurice - unii susținând că adevărat era Ion - dar lipsesc alte date concrete despre el, neștiindu-se cu certitudine cât a trăit, etc.: se pare că a murit odată cu regele, în bătălia de la Alnwick; de pildă, doar călugărul Franciscan Adam Abell de la Mănăstirea din Jedburgh / Scoția a scris în ‘Roata timpului’ = ‘Roit of Tyme’ din 1537 - manuscris păstrat la castelul Roslin / Rosslyn al clanului Sinclair, fondatorul venind din Saint-Clair / Normandia pe corabia cârmită de nobilul Ungur, numele Gaelic / Celt al acelui clan fiind Cearda, în pronunție ‘Kiarta’ - că Borthwick, Creichton, Drummond, Fotheringham, Giffard, Leslie și Mauld au sosit din Ungaria în Scoția împreună cu regina Margareta. Se știe că acel Maurice Drummond a avut 2 fii, primul născut numindu-se Malcolm / ca regele binefăcător iar celălalt numindu-se Maurice / ca tatăl”. (Probabil că în măcelul din 1093 când a fost ucis regele Scoției a murit și primul Maurice = Marius ca tânăr luptător, fiind bărbat în floarea vârstei pe atunci, având vreo 23 de ani; poate că tatăl său Gyorgy = Gheorghe - care din 1080 stăpânea în N Dunării prima Țară Rumână independentă - mai trăia când teribila veste din Regatul Scoției a decesului fiului Ion zis Mureșanul / Morisan = Marius / Maurice a sosit pe Valea Oltului: respectivul călugăr Scoțian - născut la 387 de ani după moartea primului Drummond - a consemnat cele știute în acele vremuri Medievale, obârșia Ungurească = nobilă Arpadiană notată bazându-se pe ceea ce îi era mai la îndemână, anume adevărul, în plus apropierea dinaștilor Negru Vodă - dar și a Arpazilor - de Cavalerii Templieri rămânând în amintirea dragă a unor Cavaleri Templieri din acel clan Britanic Sinclair / înrudit cu clanurile Drummond, Gordon și Gregor).

Regatul “Dal Riata” (cu verde) la sfârșitul secolului VI

Domniile foste Celte = Gaelice care au fost la începutul Medieval erau pe ambele maluri ale Canalului Nordic - dintre Irlanda și Britania - unde a existat Regatul “Dal Riata”, cuprinzând Ulsterul / Nordul Irlandei și Argyll / Vestul Scoției; între cele 2 părți ale Canalului Nordic, foarte importante pentru Riatani / Gaeli - denumiți Gattheli, așa cum a consemnat documentul Medieval “De Situ Albanie” - erau pastoralismul și transhumanța, via Insulele Hebride: vara conta Britania, iernatul fiind în Irlanda. Este de știut că Picții (populând - așa cum s-a putut vedea în imaginea anterioară - partea galbenă din Scoția) încă din Antichitate erau numiți de către Irlandezi ca Pritani, de unde a apărut termenul Latin de Britani dar și denumirea Insulei răsăritene - cea mai mare din Arhipelag - ca Britania; privind termenul “Pritani”, la vechii Greci “Prytaneis” formând executivul democraților, Românii - ca și o bună parte din Slavii apuseni - înțeleg cuvântul echivalent foarte elocvent de “Prieteni” (e interesant că în Ucraineană la singular “Prieten” = “Odyn” iar la plural “Prieteni” = “Druzi”, la vechii Greci δρῦς / “drys” fiind “stejar” iar din Antichitate în Britania și Irlanda “Druizii” fiind - alături de Cavaleri - conducătorii): în Vechea Lume, așa cum cei din Peninsula Bhărat / Indiană erau considerați Frați, cei din Insula Britania erau considerați Prieteni. Academicianul Irlandez Thomas O’Rahilly 1883-1953 i-a descris pe “Pritani” ca fiind primii Celți - Keltoi / Ghergoi - din Arhipelagul Britanic; corespunzător deopotrivă “Historia Brittonum” / scrisă în secolul IX de călugărul Galez Nennius, “Cărții invaziilor” / “Lebor Gabala” scrisă în secolul XI, etc., Gaelii au fost Milesiani (în Latină “Miles Hispaniae” = “Militarii Spaniei”, adică “Militarii Apusului”, putându-se remarca rezonarea dintre Hispania și “Hesperia” pentru “Vest”, așa cum a analizat și Britanicul Peter Heylin în “Cosmografia” din 1657) ajunși din Iberia în Irlanda, care atunci când au sosit pe Insulă s-au ciocnit de autohtonii păgâni riverani “Tuatha De Danann”: în 2004, cercetătoarea Patricia Monaghan în “Enciclopedia mitologiei și folclorului Celt” a conectat Galicia de Gaeli iar studiile genetice ulterioare au demonstrat legăturile descrise de documentele Medievale. Dr. James MacKillop în “Dicționarul mitologiei Celte” din 1998 a explicat că la Irlandezi Anu / Ana echivala fantoma Morrigan / “Mor-riga”, adică “Teribila regină”; în Irlanda, un reper străvechi al ei a rămas în toponimia din județul Kerry, unde 2 Coline foarte apropiate una de alta sunt numite “Sânii lui Anu” (52 lat. N, 16,09 long. V). Ceea ce apare grozav din acel trecut legendar e semnificația păgânilor “Tuatha De Danann”, cu traducerea ca “Tribul Divin” = “Tată De Zei”, asociat Marii Zeițe Danu / “D-Anu”, despre care autorul John Koch al studiului din 2006 “Cultura Celtă: o enciclopedie istorică” a scris că patrona “Fluviul viu” = Danu-bian / Dunărea; conform cercetătorului Român Dinu Linta în 2016, “Tuatha” rezona și cu “Guatha”, respectiv cu străvechea populație Ghetă care s-a răspândit în Europa începând cu Epoca Fierului (tocmai în aceeași perioadă când au apărut Celții). Episcopul Irlandez Cormac MacCuilennain (răposat în 908) o considera pe Anu ca fiind Mama Zeilor Irlandezi; ca atare - corespunzător “Dicționarului limbii Irlandeze” editat în 1990 de Academia Irlandeză - credincioșii săi erau divini, așa cum indică particula de legătură “De” iar “Domnann” (cum de pildă în 1997 a scris John Carey în “Perioada eroică Celtă”) poate fi conectat cu “Dumnonii” din S Britanic, așa cum a studiat și Dr. James MacKillop în 1998: Dumnonia - locuită de Dumnoni / notați în secolul II de geograful Claudiu Ptolemeu ca Damnoni - a fost un Regat în ceea ce azi apar grupate regiunile Devon (denumire care desigur poate fi apropiată de înțelesul regiunii cu Dave / Deve = cetăți așa cum aveau Dacii) și CornWall, Peninsula încornoraților Valahi, etimologia sa legându-se nu direct de vreun “Zid” = “Wall”, ci corelându-se prin termenul timpuriu Germanic “Walhaz” cu vecinii Welși / Galezi dar și cu Valais din Sudul Elveției sau cu Valahii, studii semnificative fiind făcute în aceste sensuri inclusiv de către autorul John Davis în “Istoria Galilor” din 2007. Privind Britania secolului II, geograful Claudiu Ptolemeu - Makedon din Egipt - a notat că “Damnonii” / “Damnii” trăiau și în Sudul Scoției (ulterior confirmați de călugărul Ghilda = “Gildas” din secolul VI zis “Înțeleptul” = “Sapiens” sau de cercetările din 1975 ale arheologului Britanic Lloyd Laing): asemenea referințe rezonau cu ceea ce au fost dintotdeauna în Română “Domnii”.

Despre fiul ilegitim George al regelui Andrei I din Dinastia Arpazilor au fost cel puțin 5 surse - ale Românilor, Ungurilor, Polonezilor, Germanilor, Britanicilor - diferite atât spațial, cât și temporal, ceea ce conferă veridicitatea existenței lui; cele din extremele geografice au avut specificul lor (cele intermediare s-au referit la călătoria sa, din E în V): din capătul Vestic / Britanic au rezultat 2 aspecte relevante, că după primul deceniu petrecut acolo George a avut de ales între rămânere sau întoarcere (în zona natală) și că în Britania fiul său a fost primul din nobilul clan fondat - care a murit acolo - iar din capătul Estic / Românesc, consemnarea cronicii de la sfârșitul Medieval, anume că bastardul cârmuitorului Ardealului s-a instalat pe Valea Oltului, deschide discuția despre 2 zone relevante (dacă pe Valea Oltului a fost Țara Oltului / pe cursul superior din N ori Oltenia / pe cursul inferior din S). Sursele / izvoarele documentare au menționat drumul lui George / Gyorgy din centrul Europei în apusul Europei și moartea fiului său acolo, însă nu și moartea lui acolo, ci menționarea a fost că în final el a reușit să-și aibă posesiunea râvnită pe Valea Oltului; ținând cont că “bastardul voivodului Ardealului” - după cum a scris cronicarul Moldovean Miron Costin - și-a întemeiat stăpânirea pe Valea Oltului, dintre cele 2 structuri teritoriale (Nordica Țară a Oltului, respectiv Sudica Oltenie), aceea era Ardeleana Țară a Oltului, adică Ținutul Făgărașului; iar ținând cont că relațiile urmașilor săi dinastici au fost ca proprietari peste Carpații Meridionali - în Sudul Muntean - rezultă fondarea la sfârșitul secolului XI într-adevăr a unei formațiuni teritoriale serioase, cuprinzând prima Țară Română independentă din Muntenia (din stânga cursului inferior al Oltului) împreună cu Țara Oltului (din stânga cursului superior al Oltului): cârmuirea de către Negru Vodă peste toată partea stângă a Oltului nu a fost datorită vreunei alianțe temporare, ci rezultatul unei cununii ce a permis lansarea dinastică (în S Ardealului, partea dreaptă a Oltului de la început aparținea Ținutului Amlașului, ceea ce a dus la denumirea dinaștilor ca Negri deoarece erau Nordici Carpaților Meridionali, proveniența fondatorului Gheorghe fiind - de altfel - Cărășană, adică Neagră / Nordică). Penultimul dinast Negru-Vodă, care stăpânea în Nordul Carpaților Meridionali Ținuturile Amlașului și Făgărașului dar și Muntenia în Sudul Carpaților Meridionali (chiar prin vasali, ca de pildă Mihai / Mișelav sau Seneslau, indicați de diploma Cavalerilor Ioaniți de la 2 VI 1247), la sfârșitul secolului XIII a reușit formarea Țării Românești prin includerea Olteniei - cârmuită de Basarabi - tot prin aceeași metodă a cununiei interesate / așa cum era cutuma în acele vremuri mai ales la nobili, de atunci pe partea dreaptă a Oltului nu numai Ținutul Amlașului, ci și Oltenia aparținând Valahiei; privind Valea Oltului, Dinastia Negru-Vodă prin Gheorghe / primul dinast a intrat în posesia Țării Oltului iar prin Tihomir / penultimul dinast Negru-Vodă a intrat în posesia Olteniei, așa că ambele structuri teritoriale consolidate de pe Valea Oltului - adică Țara Oltului din N Carpaților Meridionali și respectiv Oltenia din S Carpaților Meridionali - în final au intrat în posesia nobililor dinaști Negru Vodă: se poate observa că agregarea teritoriilor cârmuite de Dinastia Negru-Vodă a fost tumultoasă, la finele secolului XI începând prin unirea din Nordul Carpaților Meridionali - între actualele județe Caraș-Severin și Brașov - după un secol (la sfârșitul secolului XII) înaintarea Maghiară separând Banatul Severinului de restul iar apoi, în secolul XIII, continuându-se asaltul Maghiarilor spre răsărit, ajungându-se la “descălecarea” Românească peste Carpații Meridionali în Sudicul Câmpulung, unde s-a proclamat reședința noi întemeiatei / măritei Țări Românești, “descălecătorul” Negru Vodă bazându-se și acolo pe Saxoni / Sași, astfel cum și dinaștii Negri dinaintea sa au făcut-o, începând cu fondatorul Dinastiei Negru-Vodă Gheorghe având anturaj Anglo-Saxon. Dinastia “Negru-Vodă” - denumită așa, fiind a dinaștilor cârmuitori Negri - formal a durat 210 ani (foarte concret, în perioada 1080-1290): nesocotind primul și ultimul dintre dinaștii Negri, înseamnă că au fost 7 generații între fondatorul Dinastiei Gheorghe = bastardul regelui Andrei I și Vlaicu / Iancu = Basarab I “Întemeietorul” Țării Rumânești (Vlaicu / Vlaiko a fost notat Slavon în cancelarie și ca Iancu / Ivanko, apropierea lingvistică Vlaicu-Iancu / Vlaiko-Ianko semănând cu cea dintre Vlaicu și Vlad sau dintre Iancu și Ioan); în Țara Românească, un hrisov din 1639 al domnitorului Matei Basarab l-a pomenit pe “răposatul Negru Vodă și fiul său Vlad Vodă”, ceea ce ar echivala Vlaicu / Vlad ca și Iancu / Ioan (fie referința era la un singur Negru Vodă având un singur fiu, fie referința era la dinaști Negri, căci multe alte documente Medievale au scris despre Negru Vodă, cu datări atingând mai mult decât viața unui om, ceea ce astfel la G/herțeg ar presupune pluralul parental, adică mai mulți titulari ai Dinastiei Negre - la fel cum au fost mai mulți membri ai Dinastiei Basarabe, în succesiunea sa imediată - ceea ce e și mai logic decât comprimarea tuturor dovezilor într-un singur super-personaj / într-un unic Negru-Vodă). Există cercetători - Români sau străini - care în contradicție cu faptul că admit mai mulți domnitori Basarabi, refuză să accepte mai mulți domnitori Negri, anume exact înaintașii acelora; așa cum au urmat mai mulți Basarabi, aceia au fost precedați de mai mulți Negri, nu doar de un singur Negru Vodă: un prunc are 2 părinți, 4 bunici, 8 stră-bunici, ș.a.m.d. (similar, mai mulți copii pot genera mai mulți nepoți, în plus și mai mulți stră-nepoți, ș.a.m.d). Fenomenul dinastic a durat multe secole și a fost prezent deopotrivă la domnitorii Basarabi, la predecesorii Negru Vodă, la înaintașii Dulo / Duras ai acelora (cu atestările în Antichitate ca Zuraz), ș.a.m.d.: procesul - inclusiv în dimensiunile nobiliare / regale - a fost mult mai complex decât considerarea trivială doar pe indivizi / persoane, excluderile din cercetările științifice / serioase începând a fi chiar și fără a ține cont de legăturile existente (tocmai în timpurile și în calea marilor migrări ale omenirii); în vremurile când mari mase de oameni se deplasau, unele pe distanțe chiar imense - continentale sau intercontinentale - nici autohtonii spațiului stră-Român nu au rămas “paralizați” / “înfipți” în glia ancestrală, ci au avut deplasări, mai mici sau mari, mai apropiate ori mai îndepărtate (începând cu mișcări în zonele lor de influență / în zonele strămoșești propice de habitat, lungul fenomen Medieval al transhumanțelor Valahilor / Românilor - atestat ca de fapt înrădăcinat Antic - între Mările Neagră / E, Egee / S, Adriatică / V și Baltică / N fiind doar unul dintre numeroasele exemple). La sfârșitul secolului XVII, stolnicul Constantin Cantacuzino a scris despre sfârșitul secolului XIII, notând că Tihomir (penultimul dintre dinaștii “Negri”) era născut în Banat, la fel ca Gyorgy / Gheorghe din secolul XI (primul dintre dinaștii “Negri”): pe parcursul celor 2 secole dintre ei, poate și alte generații de dinaști “Negri” și-au tras seva - prin cununii “interesate”, corespunzătoare cutumelor vremurilor - din același leagăn nobil Bănățean, despre Tihomir / penultimul dinastic Negru Vodă (născut în Banat) știindu-se că prin cununia cu nobila Ana, fiica lui Bărbat Basarab din Bănie, l-a avut ca urmaș pe Iancu / Vlaicu “Întemeietorul”, ultimul Negru-Vodă dar și primul din noua Dinastie a Basarabilor, zis și Basarab “cel Mare”; în legătură cu primii Basarabi din Bănie, există și studierea înrudirilor lor cu Besenii = Pecenegii din Banat (cârmuitorii “Basa-rabi” din Bănie fiind urmașii cârmuitorilor “Bessi” din Banat).

În 2005, Dr. Alexandru Madgearu a scris: “Raidurile pecenegilor s-au desfăşurat în Transilvania probabil încă de la începutul secolului X, dacă este să dăm crezare menţiunii din ‘Gesta Hungarorum’ despre atacurile pe care Gelou le suferea din partea războinicilor denumiţi Picenati. Prima atestare cu dată relativ precisă a unui atac al pecenegilor în Transilvania (la Alba Iulia) este din anii 1015-1020, consemnat de Hartvig în Legenda ‘Sancti Stephani’. În a doua jumătate a secolului X, vestul Transilvaniei era stăpânit de conducătorii maghiari care se instalaseră la Alba Iulia, dar estul se afla probabil în afara dominaţiei lor. Nu există prin urmare nici o probă pentru o instalare a unor grupuri de pecenegi în Transilvania încă din secolul X. Pecenegii se separau de confederaţie dacă aveau posibilitatea de a intra în slujba unor conducători suficient de puternici pentru a-i putea plăti, şi care aveau nevoie de mercenari pentru operaţiuni ofensive sau pentru paza graniţelor. Aceasta exclude deplasarea unor grupuri în Transilvania înainte de consolidarea autorităţii regatului Ungariei asupra acestei regiuni. Integrarea pecenegilor în armatele feudale a condus la abandonarea modului de viaţă nomad. Ei sunt cunoscuți in izvoare cu numele de ‘Bisseni’, care este latinizarea numelui dat de unguri pecenegilor (‘Besenyö’). Forma românească ‘pecenegi’ este aceeaşi cu cea folosită de bulgari, dar nu este obligatoriu ca ea să derive din bulgară. Este posibil ca ea să fi fost preluată direct de la pecenegi. În Ungaria, sedentarizarea grupurilor de pecenegi a fost şi consecinţa transformării lor în comunităţi de grăniceri. Considerăm că Ungaria a dizlocat în Transilvania centrală şi de sud-est grupuri de grăniceri pecenegi abia după ce pecenegii din afara arcului carpatic au încetat să mai reprezinte o putere militară, ceea ce corespunde cronologic cu perioada în care regatul Ungariei şi-a instalat autoritatea efectivă acolo, în prima jumătate a secolului XII. Românii din Transilvania i-au cunoscut pe grănicerii pecenegi aflaţi în serviciul Ungariei doar ca ‘bisseni’. Amintirea primilor pecenegi, cei care au atacat Transilvania în secolele X-XI, s-a estompat. S-a impus numele maghiar al pecenegilor, dar acela nu a pătruns şi în zonele montane unde nu existau grănicerii bisseni, respectiv în sudul Banatului, Haţeg şi pe versanţii Făgăraşului; toponimele din Carpaţii Meridionali sunt relicve ale convieţuirii românilor cu pecenegii într-un habitat mai puţin obişnuit pentru nomazii turanici: în cazul acelor toponime, amintirea pecenegilor s-a fixat înainte de colonizarea ‘bissenilor’ de către unguri. Prin urmare, acolo pecenegii au ajuns pe altă cale, nu prin instalarea lor ca grăniceri de către Ungaria. În cazul oronimului ‘Peceneaga’ din Făgăraş, atragem atenţia asupra faptului că şi numele râului Argeş care izvorăşte din apropiere pare să fie tot peceneg. El ar proveni din cuvântul turkic ‘argiș’ (‘înălțime, ridicătură de teren’), așa cum sugerează primele forme atestate: ‘Argyas’ (1369), ‘Argies’ (1379), ‘Arghiş’ (1427). Teoria originii getice nu se poate susţine, fiindcă hidronimul antic ‘Argessis’ (neatestat) a fost reconstituit pornind de la forma ‘Ordessos’ (atestare unică la Herodot), tocmai pentru a proba legătura dintre ‘Ordessos’ şi ‘Argeş’. Nici ‘Argedava’ (capitala lui Burebista) nu are vreo legătură cu zona Argeşului. Putem presupune că denumirea râului a fost dată atunci când pecenegii sedentarizaţi s-au refugiat împreună cu românii în faţa agresiunii cumanilor. Cel mai probabil, numele a fost dat mai întâi aşezării Argyas (Curtea de Argeş), după care apoi a fost denumit râul. Un document din 1224 vorbeşte tocmai despre o asemenea convieţuire româno-pecenegă. Discuţiile purtate până acum în privinţa aşa-numitei ‘silva Blacorum et Bissenorum’ s-au concentrat asupra localizării ei, pornind de la toponimia de origine pecenegă, dar au insistat mai puţin asupra importanţei acelei asocieri dintre o populaţie sedentară şi una iniţial nomadă, care au ocupat împreună o regiune denumită ‘silva’. Sursa menţionează în mod explicit convieţuirea celor 2 etnii într-un anumit tip de habitat. Pecenegii sedentarizaţi au ales ca habitat pădurea. Trebuie să ţinem seama de sensul pe care îl avea în epocă termenul ‘silva’, pus în evidenţă de Stelian Brezeanu: regiuni care nu erau desţelenite, sălbatice, în sensul etimologic al acestui cuvânt românesc (‘selvaticus’). Totuşi, chiar şi în păduri existau resurse de trai, fiindcă în Evul Mediu s-a practicat intens creşterea animalelor în pădure (porcine, ovine, bovine), astfel că se poate admite că acea ‘silva’ din documentul de la 1224 era chiar o pădure pe care o foloseau şi pecenegii pentru a-şi duce traiul alături de români. Suntem de acord cu amplasarea ‘silvei Blacorum et Bissenorum’ între Munţii Făgăraş şi Valea Oltului, în zona străbătută de numeroase ape, unde există o densitate apreciabilă de toponime şi hidronime de origine türcică. Se conturează astfel existenţa mai multor microregiuni de convieţuire româno-pecenegă, în sudul Transilvaniei şi în regiunea vecină de la sud de Carpaţii Meridionali, într-un mediu geografic deosebit de cel în care s-au instalat de obicei nomazii türcici (câmpia), şi în acelaşi timp marginal în raport cu teritoriile ocupate de saşi. Extinderea dominaţiei cumane, conjugată cu cea a Bulgariei, în primele decenii ale secolului XIII, a provocat probabil refugierea spre zonele de deal şi împădurite nu doar a unor comunităţi românesti, ci şi a unor comunităţi pecenege. De asemenea, se poate lua în considerare şi o migraţie a pecenegilor din Bulgaria, care poate explica toponimul ‘Pecinişca’ de la Băile Herculane. Prin acea convieţuire s-a ajuns la apariţia unor toponime româneşti care au transmis numele ‘peceneg’ în forma aceasta, nu în cea maghiară, şi la impunerea de către pecenegi a unor denumiri de importanţă majoră precum ‘Argeş’. Acolo, în Argeş, a luat fiinţă tot în secolul XIII şi un mic centru de putere românesc, mai întâi la Cetăţeni, mutat apoi la Curtea de Argeş după invazia tatară din 1242. Au avut oare vreun rol pecenegii în cristalizarea voivodatului făgărăşean, care iniţial s-a aflat în legături de vasalitate faţă de cumani, iar apoi faţă de Ungaria? Numele ‘Basarabă’, compus din 2 cuvinte türcice care însemnau ‘tată dominator’, a fost răspândit mai ales în Bănie, Banat și Ardeal, ca antroponim sau ca toponim. Cea mai veche atestare în Transilvania este din 1341 (‘Bazarab’), într-o localitate de pe Valea Târnavelor. În Banat, numele apare în 1358 la Craşova (‘Bozorad’) şi la Caransebeş în 1592 (‘Bazaraba’), adică tot în Craina, unde este atestat numele ‘Pecinişca’. Numele ‘Basarabă’ a fost frecvent în Haţeg, fiind menţionat începând din 1398 la Râuşor (apoi la Vaidei, Peşteana, Costeşti şi Corneşti), precum şi în Oltenia. Fără a intra în detalii asupra originii acestui nume şi asupra originii etnice a voivodului întemeietor al Ţării Româneşti, atragem atenţia asupra recentei contribuţii a lui Stelian Brezeanu, care observă o corelaţie între atestările atât de frecvente ale acestui nume în Transilvania şi Banat începând din 1341 şi zonele unde există toponime de origine pecenegă. Prin urmare, numele ‘Basarabă’ nu a fost nici tătar, nici cuman, ci peceneg. Ideea a mai fost enunţată anterior şi de către lingvişti precum Ovid Densușianu şi Nicolae Drăganu. Denumiri derivate din ‘Basarabă’ există şi la bulgari şi sârbi. Se pare că atestarea cea mai veche a antroponimului în mediul balcanic datează din 1249: un martor la un contract comercial încheiat la Raguza se numea ‘Martinus Basababa’ (de etnie necunoscută): mai mulţi cercetători au apreciat că numele era, de fapt, ‘Basaraba’. Doar prin preluarea de la pecenegii instalaţi în Peninsula Balcanică începând de la mijlocul secolului XI poate fi explicată pătrunderea numelui ‘Basaraba’ la sud de Dunăre. Având în vedere probabila origine pecenegă a numelui voivodului fondator al statului care s-a format în Argeş, precum şi numele tatălui său Tocomer, care era tot de origine türcică, putem lua în considerare posibilitatea existenţei unui aport al familiilor de grăniceri pecenegi la geneza acestui stat”.

Contextul repatrierii cu câțiva ani înainte de 1080 a nobilului Gheorghe - Arpadian ilegitim / bastard - din spațiul Britanic în spațiul Românesc a fost odată cu “valul” multora plecați din cauza înfrângerii catastrofale întâmplată în anul 1066 (când nobilimea Saxonă din Anglia și-a pierdut posesiunile), spre cea mai semnificativă putere din Europa acelor vremuri, anume către Bizanț: după înfrângerea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân din 1019, Imperiul Bizantin și-a consolidat condiția de mare forță mai ales în Balcani și era cel care putea plăti serviciile altor mercenari decât Vikingii - pe care i-a avut până la timpul ultimului rege Viking - sau care putea oferi celor primiți alte condiții de trai. De exemplu, contemporanul călugăr Benedictin Goscelin din Canterbury a scris în 1090 despre Englezii plecați în Bizanț iar “Chronicon Universale Anonymi Laudunensis” (scrisă de un cleric Englez apropiat Cistercianilor în 1219 la Mănăstirea din Laon 49,33 lat. N, 3,37 long. E / Franța) a relatat că în Tracia, anume în Constantinopolul anului 1075 au ajuns 4350 de emigranți Englezi, pe 235 de vase: unii s-au angajat în garda împăratului bizantin (ultima prezență Engleză în garda imperială bizantină a fost documentată în 1404); alt document Medieval, anume “Játvarðar Saga” (scrisă în Islanda despre regele Eduard “Confesorul” al Angliei 1042-1066, căci Játvarðar = Eduard) a notat că îndeosebi din portul Plymouth 50,22 lat. N, 4,08 long. V / Cornwall = SV Angliei au plecat 350 de vase spre Constantinopol / Tracia iar mulți dintre cei ajunși acolo, ghidați de nobilul care a cârmuit Gloucester 51,52 lat. N, 2,14 long. V - de lângă granița Angliei cu Welsch / Țara Galilor - au intrat pe Marea Neagră și s-au stabilit la 6 zile Nord de Constantinopol / Tracia, adică în Dobrogea, așa cum a scris în 2003 și arheologul Bulgar Valeri Yotov, zonă de aceea denumită “Nova Anglia”, respectiv “Angli orientales”, unde coloniștii și-au luat clerici din Regatul Ungariei, căci nu-i interesa schismatica ortodoxie bizantină. Asemenea deplasări masive ale Britanicilor spre Români și Romei / bizantini - într-un singur sens doar, anume dusul, pentru mii de oameni, cu sute de corăbii - așa ca atunci au fost cele mai mari din întregul Ev Mediu (nu au mai fost vreodată la asemenea dimensiuni), ceea ce implică existența unor garanții serioase, inclusiv din partea Cavalerului George. Împăratul bizantin Alex Comnen = “Kirjalax” a permis refugiaților Englezi să se stabilească în Dobrogea - “în regiunea care a aparținut cândva Imperiului, pentru îndepărtarea păgânilor” - dar după ce Englezii s-au instalat și a sosit colectorul bizantin al tributului, aceia l-au ucis: de teama represaliilor - ca răzbunarea împăratului - o parte din Gardienii Englezi ai săi au dezertat și s-au alăturat coloniștilor Englezi, ei ca Insulari Britanici apucându-se de piraterii, așa cum au făcut în areal cândva demult pirații Cariani / Gherghiți. Călugărul Orderic 1075-1142 (născut în Anglia) a scris în “Istoria eclezială” / “Istoria bisericii” că “după ocuparea Angliei de către Normanzi, mulți Englezi - deranjați de pierderea libertății - au plecat în floarea vârstei spre tărâmuri îndepărtate, oferindu-și cu bravură serviciile militare împăratului bizantin Alexius, un lider foarte înțelept: acela i-a luat în garda sa și i-a pus să păzească unele dintre bogății; totodată le-a permis altora să se așeze într-un loc nou denumit Civitot, la distanță de capitala imperială” / Civitot era port militar Anatolian la Marea Albă = Marmara și autorul a considerat că ei s-au dus în Ionia, fosta coastă fief a piraților Cariei (ținând cont că Britanicii / Englezii s-au dus totuși spre N, adică nu în Marea Egee, ci în Marea Neagră - la 6 zile de navigare față de Constantinopol / Tracia - în Epoca Modernă Dr. Caitlin Green a presupus că ei au ajuns pe malurile Mării Azov, în Mlaștina Maeotică / NE Pontic, însă la acel timp Imperiul Bizantin nu avea autoritate acolo, după cum a studiat în 2008 și Dr. Angeliki Papageorgiou). Stabilirea Englezilor - despre care Dr. Jonathan Shepard a presupus că erau fideli ultimului rege al Englezilor, anume neîncoronatului Edgar II refugiat în Scoția / companionul bastardului Arpadian George - a fost la 6 zile de navigare spre N de Constantinopol / Tracia, respectiv în Delta Dunării (la limita influenței bizantine), de unde foarte bine puteau pirata diversele transporturi; nobilul Gheorghe / bastardul Arpadian, evidențiat pe strașnica furtună de lângă coasta Britanică la conducerea corabiei ce a reușit să salveze Curtea Angliei în Scoția, era bun plutaș - îndeletnicire populară Valahă - și odată stabilit, la întoarcerea din Britania, pe Valea superioară a Râului Olt, nu numai că a organizat dar și controla exporturile de sare spre Sud (una din marile bogății ale Ardealului, foarte solicitată în Balcanii bizantini), prin transporturile cu plute pe tot Oltul, până la Dunăre: probabil George / Gheorghe colabora, prin anunțuri secrete, cu Britanicii / Englezii din Delta Dunării - cărora le-a facilitat cler catolic din Ungaria - pentru ca aceia să jefuiască la vărsarea Dunării în Pont ceea ce vindea cumpărătorilor bizantini, astfel mărindu-și veniturile și mai mult / el a ajuns extrem de bogat relativ repede (iar foarte posibil Englezii de la gurile Dunării, care fie traficau mai departe sarea, fie piratau, acționând pe coasta Pontică până în Crimeea / Marea Azov, în N Pontului / N Mării Negre - unde pe atunci încă se vorbea Graiul Gotic / ancestral pentru Saxoni - ar fi dus-o și ei relativ bine, îndeosebi deoarece Khazarii și-au pierdut influența încolo). Bizantinii au fost impresionați de Englezi deopotrivă prin masiva mutare ca refugiați la ei, de virulența lor - fie ca paznici / Gardieni imperiali, fie ca pirați de li s-a dus vestea - astfel încât după 2 decenii sugestia primei cruciade pe care bizantinii au lansat-o în Occidentul Europei probabil că a fost și astfel încurajată (formarea apoi în Orientul Apropiat de către cruciați a Ordinelor Cavalerești a avut consecințe imediate printre Români, dintre care au și fost unii Cavaleri); stabilirea Englezilor în N Dobrogei - în Delta Dunării - a fost în timpul înaltei prosperități demonstrată istoric că a fost acolo pe atunci, în multele localități (unele dispărute) ce au existat în zonă: Pecenegii - care după 1048 controlau Dobrogea - au fost atestați și printre Românii din codrii de la poalele Nordice ale Carpaților Meridionali / unde își avea baza Dinastia Negrilor (desigur că Pecenegii au colaborat, începând cu Gheorghe, primul dinast Negru). De altfel, Cavalerul George / Gyorgy nu s-ar fi întors în spațiul natal Românesc din spațiul Britanic la modul solitar, fără vreun anturaj: a fost foarte respectat deopotrivă de Curtea Angliei și de Curtea Scoției, adică de către Albion și de către Alba, astfel încât - corespunzător și cutumelor Medievale în vogă atunci - în deplasarea lui prin Europa până la destinație desigur că a fost însoțit de diverse ajutoare (probabil Anglo-Saxoni, care - plecați de acasă din cauza invaziei Normande - tratau similar dacă erau în Scoția sau în “Sciția”, așa cum se mai știa spațiul Românesc); după stabilirea pe Valea superioară a Oltului, de legăturile Cavalerului George / Gheorghe cu Englezii / Anglo-Saxonii de la gurile Dunării se ocupau tocmai Anglo-Saxonii lui (care au facilitat nu numai cler catolic din Regatul Ungariei pentru camarazii lor din Delta Dunării, ci și coordonau transporturile de mărfuri pe ape în jos - dintre mărfuri predomina sarea ori în susul apei, ca peștele abundent de la Fluviu - convenind împreună ce destinații finale să aibă acelea): succesul unor Scoțieni și al Anglo-Saxonilor din spațiul Românesc - atât de pe Valea superioară a Oltului, cât și de pe Valea inferioară a Dunării - a fost așa de consistent după începerea domniei din 1080 a lui Gheorghe = primul Negru Vodă încât după nici 2 generații au demarat instalările organizate ale Saxonilor / Sașilor pe Valea superioară a Oltului, începând din zona Sibiană / de unde Râul o ia spre miazăzi pentru a străpunge Carpații, pornind din 1141 (bastardul Arpadian Gyorgy / Gheorghe după tată și după mamă Cărășan, adică “Negru”, având anturaj Nordic iar ca atare așa reconfirmându-se apelativul de “Negru” = convenționala culoare pentru Nord - fiind fondatorul Dinastiei Negrilor Voivozi - îl cunoștea pe Arpadianul Almos născut în 1070, care a ajuns să se însoare cu prințesa Rurikă Predslava din Kiev, ei avându-l ca fecior pe Bela II, regele Ungariei în 1131-1141, imediat urmat la tron de fiul Geza II / însurat cu Eufrosina Kievului). Nu e mirare acum - în Epoca Modernă, după circa 9 secole - că Medieval s-au ivit coloniști Britanici (Scoțieni și Anglo-Saxoni) în actualele județe Sibiu și Brașov din centrul spațiului Românesc, urmați curând de coloniști Sași / Saxoni, ș.a.; anterior cu circa 9 secole - în Antichitate - cohorte Dace din spațiul Românesc au fost atestate la Zidul lui Hadrian dintre Anglia și Scoția (ca părți ale armatei Romane aflată în Britania): așadar, astfel cum a fost posibil sensul Antic de deplasare din spațiul Românesc în spațiul Britanic, s-a putut și invers (de observat că a fost chiar după foarte mult timp, așa cum s-a întâmplat la sfârșitul secolului XI). În secolul XII, cei dintâi coloniști Sași iviți în Nordul Carpaților Meridionali - printre ei poate fiind nepoți ai celor din primul val, al celor activi în jurul dinastului Gheorghe instalat pe Valea Oltului superior din 1080, deci anterior cu 61 de ani - au fost notați “Saxones” de documentele Arpazilor și “Flandrenses” de documentele papale (ei fiind inclusiv Flamanzi / Vlamanzi și Valoni - din “Țările de Jos” - Franci / Germani, ș.a.), sosirea lor în Transilvania la marginea răsăriteană a Maghiarilor nefiind bruscă, ci precedată de fondul / contextul tocmai descris; în cadrul stăpânirii Dinastiei “Negre” fondată de bastardul Arpadian Gheorghe / George - între Caraș / Banatul Montan și Ținutul Montan al Făgărașului - traiul nu a fost liniștit, căci în mod constant în teritoriile respective au pătruns, de-a lungul vremurilor, Vestici interesați, apăruți acolo deopotrivă din cauza Rumânilor și Ungurilor (s-au înregistrat numeroase conflicte - consemnate de cronicile Medievale - dar și cununii ori combinații contractuale comerciale sau bancare): Cavaleri Templieri utilizând stabilimentele călugărilor Cisterciani - așa cum a fost, ca exemplu, marea Mănăstire din Cârța - Cavaleri Venețieni ca Grigore la Curtea lui Negru Vodă, Cavaleri Teutoni, Secui și Sași răspândiți în Bazinul superior al Oltului, ș.a. (se poate observa dubletul Cârța pe Valea Oltului, în amonte de Mănăstire fiind comuna cu acel nume Cârța - Karcfalva în Maghiară - din județul Harghita). Privind apelativul dinaștilor ca “Negri” și emblematicele cruci ale Cavalerilor cruciați - anume, crucea Templieră / roșie pe fond negru și crucea Teutonă / neagră pe fond alb, în vogă pe atunci - se poate observa utilizarea negrului la cele 2 Ordine ale Cavalerilor Templieri și Teutoni (tocmai cei mai activi Cavaleri în arealul cârmuit de Cavalerii Dinastiei “Negre”, dintre care penultimul Negru Vodă - cel documentat ca “Mare Herțeg” după cununia cu Ana Basarab / fiica lui Bărbat Basarab din Oltenia - a descălecat în Țara Rumânească, avându-și reședința la CâmpuLung Muscel, în județul Argeș / Muntenia, el fiind însoțit de o mulțime de Sași). Vlachii - notați Slavon “Blachi” - erau în perspectivă Nemțească “Blacki”, adică “Negri”: stăpânirea Românească - prin Dinastia “Neagră” - era de fapt forma Latină a exprimării Nemțești, despre certitudinea acelor vremuri că la putere erau Vlachii, cârmuiți de Dinastia Vlachă (înregistrările catolice - cu alfabetul Latin - ale realităților exprimate German / Nemțesc prin Sașii și Teutonii trăind mai aproape de Români / Vlachi decât Ungurii / Maghiarii au redat genul liderilor din Nordul Carpaților Meridionali, care erau consemnați prin alfabetul chirilic sau alfabetul Grec ca “Blacki”, adică în mod simplist “Negri” / în traducerea imediată); de altfel, Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor a încurajat în zona cârmuită de Dinastia Vlachilor / Blachilor = Negrilor - aflată la hotarele sale - colonizările de Sași (= “Deutsche”) lângă foștii Daci, recunoscuți de Germanii Medievali ca strămoșii lor.

La început, Gheorghe - fiul ilegitim al regelui Andrei I / Andreiaș din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor - a preluat de la bătrânul Vlad Vodă (poate ca ginere, cununia cu fiica aceluia având-o cândva până la 1080) Țara Rumână independentă restrânsă doar în N Dunării din 1048 datorită Pecenegilor instalați în Dobrogea și prin urmași a dezvoltat-o având ca reper esențial Valea Oltului, cu posesiuni inclusiv la miazănoapte de Carpații Meridionali, în apuseanul Ținut Amlaș și în răsăriteanul Ținut Făgăraș, via Banat și Balcani / Dalmația ținând legăturile cu Europa Vestică, începând cu Veneția; în 1185 - când alături de Negru Vodă ca trezorier / vistiernic era Cavalerul Venețian Grigore - din N Dunării au fost sprijiniți dinaștii Asănești din S Dunării, care au adoptat g/herbul = blazonul Gherga al dungilor orizontale purpurii pe fond auriu, arătând că Arpazii cu dungile purpurii pe fond argintiu nu le erau suverani, astfel ivindu-se construcția imperială Româno-Bulgară ce a făcut posibilă ocuparea de către Cavalerii cruciați (îndeosebi Venețieni) în Tracia a Constantinopolului / capitala bizantină, în 1204. Până la invazia Tătaro-Mongolă din 1241-1242, Rumânii cârmuiți de dinaștii Negri - “Carași” în limbajul vremii - au cooperat deopotrivă în N Dunării cu vecinii catolici Unguri / Maghiari și Sași iar în S Dunării cu vecinii ortodocși Vlahi / Rumâni și Bulgari (dinaștii Asani din S Dunării, fiind fundamentaliști ortodocși declarați, au preferat ca aliații din N Dunării - anume, dinaștii “Negri” - să întrețină relațiile principale cu Ordinele Cavalerești ivite din cruciade); dezmembrarea imperială Româno-Bulgară (cauzată de șocul masiv Tătaro-Mongol) a dus la emanciparea Rumânilor din N Dunării, culminată în vremea regelui Laslău / Ladislau Cumanul: politic, intervenția aspră a magistrului Georgius = “șamanul Gheorghe” față de Rumânii din dreapta Râului Olt cârmuiți de Dinastia Basarab a grăbit unirea cu Rumânii din stânga Râului Olt cârmuiți de Dinastia lui Negru Vodă, înfăptuită în 1290, după decesul regelui Laslău / Ladislau Cumanul 1272-1290 din Dinastia Arpazilor, la începutul domniei lui Andrei III zis Venețianul 1290-1301, ultimul rege din Dinastia Arpazilor (separarea Rumânilor cârmuiți de dinasticii Negri de Ungurii cârmuiți de dinasticii Arpazi a dus deopotrivă la formarea Țării Românești și la sfârșitul Dinastiei Ungaro-Române a Arpazilor). “Letopisețul Țării Rumânești din descălecătoare și de unde au venit Rumânii de s-au așezat în Țara Rumânească” de Tudosie “Dascălul” a consemnat în 1764: “Iar când a fost la cursul anilor de la Adam 6798 (adică 1290 de la nașterea lui Iisus), fiind în Țara Ungurească un Vodă ce l-a chemat Negru, Mare Herțeg pre Almaș și pre Făgăraș în zilele lui Andreiaș Craiu, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: Rumâni, Papistași, Sași, tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviței, început-au a face țară nouă” (“Popistaș” / “Papistaș” - sinonim cu “Letin” / “Latin” - însemna “catolic”, acela putând fi Maghiar, Neamț, Român, ș.a). Tradiția - chiar și în lipsa unor documente - a păstrat apariția marelui herțeg Negru Vodă al Rumânilor ca legată de craiul / regele Andrei / Andreiaș din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor: inițial, primul dintre dinaștii Negri ai Rumânilor a fost Gheorghe - fiul ilegitim / bastard al regelui Arpadian Andrei I - iar ultimul dintre dinaștii Negri ai Rumânilor a fost contemporan cu regele Arpadian Andrei III (ultimul din Dinastia Arpazilor); desprinderea dinaștilor Negri pentru fondarea Țării Rumânești complet separată de Unguri, dublată de dispariția dinaștilor Arpazi, a determinat aducerea de regi alogeni care să cârmuiască Ungurii: primul venit - Carol Robert din Casa Anjou, nepot deopotrivă Arpadian și Cuman - și-a clădit cu banii confiscați de la Cavalerii Templieri castelul regal în Banat (la Timișoara) și s-a năpustit peste “nesupusul” Basarab I care cârmuia Țara Românească din CâmpuLung = fiul penultimului Negru Vodă, pentru ca să-i rămână “fidel”, însă a fost învins în chip zdrobitor de acela la Posada, în 1330. “Descălecarea” = separarea decisă de Marele G/herțeg Tihomir a determinat încetarea existențelor ambelor Dinastii, atât a Arpazilor, cât și a Negrilor, la începutul secolului XIV puterea luând-o la Unguri dinaștii Angevini / alogeni iar la Români dinaștii Basarabi / autohtoni (se poate remarca apariția oficială a Țării Românești odată cu dispariția oficială a Arpazilor); totodată, pe lângă distanțarea etnică (fapt manifestat încă din secolul XI, când fondatorul Gherga / Gheorghe al Dinastiei “Negre” - iubit de propriul neam, însă fiind bastard a fost formal renegat în public - s-a individualizat în fruntea Rumânilor dintre regiunile Banat și Bârsa, ceea ce a dus la delimitarea finală de la sfârșitul secolului XIII / din 1290), a apărut și distanțarea creștină (fapt manifestat în secolul XIV / în 1359, când Dinastia Basarab a optat pentru ortodoxia Rumânilor, cu binecuvântarea Sfântului Aromân Nicodim Gârca = Nicolae Gherga): pe atunci, în acei 69 de ani dintre acele mari evenimente, Ungurii nu au avut nici o inițiativă de succes, căci ambele distanțări - națională și religioasă - au fost făcute de Rumâni. După cum au observat inclusiv autorii Cornel Bîrsan, Cristian Moșneanu și Adrian Anghel în “Istorie furată. Întemeierea Țării Românești: Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr” din 2016, Ținutul Făgărașului era autonom în secolele XIII-XIV față de coroana Maghiară, fiind stăpânit de cârmuitori Români localnici, abia la începutul secolului XVI pierzându-și statutul de autonomie (ca urmare a unor răscoale generate de Români); autonomia pronunțată a Ținutului Făgărașului s-a evidențiat și prin faptul că numeroase localități ale sale au fost menționate pentru întâia oară în actele domnilor Munteni din secolele XIV-XV. Inclusiv în prezent, unii cercetători abordează politic iar nu istoriografic datele despre Negru Vodă, refuzând acceptarea dinaștilor, înțelegând doar existența unui singur Negru Vodă, anume “Descălecătorul” de la sfârșitul secolului XIII (sindromul semănând cu cel al credinței despre un singular și uriaș Potop planetar - global general - în Epoca Pietrei / nicicum inundații mari, etc.); privind subiectul Negru Vodă, îndeosebi în istoriografia Românească, apare politic de asemenea cu insistență “puritatea”, fie religioasă / neapărat ortodoxă, fie etnică / neapărat Română (neadmițându-se nici o altă ascendență în neam, ca de pildă mama Cumană a lui Tihomir / penultimul dinast Negru Vodă ori alte exemple de așa gen).

Stindardul Cuman

Ajunşi în Europa din Bazinul Ob / Obi, mândrii, dârjii, vitejii, îndrăzneţii şi chipeşii Cumani, descrişi astfel în “Alexiada” / adică istoria tatălui Alex, de către prinţesa bizantină Ana Comnena 1083-1153 - înrudiţi cu Pecenegii - purtând capul de lup ca stindard şi având ca totemuri păsările răpitoare, dintre care acvila de Munte a devenit simbol heraldic pe “g/herbul” = stema Ţării Româneşti, refugiaţi în 1238 din actuala Ucraină datorită năvălirii Mongolilor, au fost îndrumaţi de către Maghiari să colonizeze Valea inferioară a Tisei (în apropierea Văii Dunării, unde erau Pecenegii dintre care prin recrutări se asigurau escortele militare de elită); Turanicii Cumani au fost denumiţi şi Cuni ori Kumi, Kumani, Kuşi / Kiptşaki, Kengheri, Khardeş, etc. (prima lor menţiune a fost în inscripţia Uigurului El-Elmi 747-759 în Valea Selenga din N Mongol): profilul lor genetic patern era majoritar Ghergan. Atacaţi de alte populaţii, Cumanii au căutat să acapareze teritoriile Uzilor şi Pecenegilor, care - la rândul lor - au trebuit să se replieze spre Vest; migrarea Uzilor în Balcani a permis Cumanilor să intre în posesia unei regiuni extrem de vaste, ce se întindea până în Bărăgan (nume Cuman). Apoi, regiunea Bănăţeană a ajuns în Cumania “Mare” (vecină cu Cumania “Mică”, dintre Tisa şi Dunăre). În 2009, Peter Golden pentru “Enciclopedia Iranică” i-a localizat pe Qepciăqi / Cumani între Khorasmia / Jurasan, V Siberiei şi Marea Neagră, afirmând: “Etnogeneza lor rămâne o chestiune complexă. Ei apar cu denumiri diferite, ca Turcici, Cumani, Cuni sau ca traducerea ‘palizilor’ / blonzilor (ca de exemplu din Armeanul ‘Kartyaş’, la singular Kartya / Garghea). Etnonimul are origine incertă, probabil conectat cu Kangar / Ghienghir şi Kăşgari; Medieval, ei s-au stabilit în Georgia şi s-au creştinat, cei Vestici ajungând până în Ungaria. Au fost proeminenţi în etnogeneza multor populaţii din Caucaz şi Asia Centrală (inclusiv ai unor Kirghizi / Ghirghizi şi Altaici)”.

Pe acel fond, locţiitorul lui Laurenţiu Aba, banul Severinului - dintre Banat şi Bănie - “neliniştitul” magistru Baksa Georgius, interpretat de cercetătorul Maghiar Feher Jeno 1913-1978 ca Gheorghe “Şamanul” (“Baksa” fiind cuvântul de inspiraţie Kirghiză pentru “Șaman”, conform și antropologului Francez Anatole Lewitzky 1903-1942), împreună cu Grigore / episcopul Cenadului, a strâns pentru regele Laslău / Ladislau Cumanul în 1277 la Timişoara oaste contra Latinului Vodă “Litovoi”, ca şef al armatei fiind apoi menţionat, prin actul regal de danie din 8 I 1285, drept cel “care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l-a ucis pe el iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în captivitate şi ni l-a adus nouă; pe deasupra, pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă nu mică de bani şi astfel prin serviciile acestui magistru Georgius a fost reaşezat iar tributul nostru din acele părţi”. În cartea “O istorie a maghiarilor” din 2014 - coordonată de Ferenc Pall-Szabo - e scris că la vechii Maghiari “șamanii au fost persoane care de regulă erau alese de la naștere (având defecte fizice, ca 11 degete sau născute cu dinți)”.

Ana Basarab, fiica Basarabului Iancu “Bărbat”, a fost prima soţie a G/herţegului Negru Vodă şi mama lui Iancu / Ioan Basarab “Întemeietorul” - primii domnitori ai Ţării Româneşti - cu urmaşii lor Gherganii înrudindu-se (potrivit cutumei timpului, pe filiaţia nobilă uneori se atribuia acelaşi nume, astfel încât Iancu a fost atât bunicul Bărbat, cât şi nepotul Basarab I, soţul ei Tihomir l-a avut cu numele de Tih - semnificând “Zid” - atât pe tată, cât şi pe bunic, ş.a). Rucsandra / Ruxandra, fiica lui Ivanco / Iancu Basarab I “Întemeietorul”, s-a măritat Gherga (denumirea Basarabă / Bha-zarab ar proveni din străvechiul Sanscrit “Bha” de la Bharata = denumirea Indiei, al Sarabilor cu tiară / în mitologia hindusă “Şarabha”, nume conservat şi de Ugrieni, folosit pentru creatura cu 8 picioare imaginată ca un amestec leu-cerb), filoloaga Maria Cionei afirmând în 2008 că “tarabostes - nobilii daci - au fost Basarabii, întemeietorii ţărilor româneşti de mai târziu” ori din contracţia “ban” pentru cârmuitor în combinaţie cu “za” pentru Sfânt şi “arab”, ce era denumirea populară pentru “negru” - însemnând funcţia de şef peste Nordica populaţie ţărănească lucrând pământul negru din Bazinul Dunării inferioare - sorgintea unora care Medieval au preluat titulatura respectivă fiind Cumană, respectând Tradiţia locală a castei liderilor “Sarabi” / “Zarabi”, mai ales că, după cum a sugerat lingvistul Român Sorin Paliga în “Mitologia tracilor” din 2009, Basarai era haina de ceremonie la ritualul lui Bahus; era în conexiune cu pământul arabil, căci a lucra terenul = a ara, academicianul A/Român N. Iorga apropiind proprietatea pământului - “araba” - de mai târzia “ohaba” = moşia moştenită, prefixul Bas avându-şi sorgintea în etnia Besilor: Traci vestiţi pentru prosperitatea lor datorată exploatărilor miniere de aur şi argint, care şi-au avut capitala la Uscudama - ulterior Adrianopol / azi Edirne - înrudiţi cu Tracii Dii de la poalele Bulgare ale Munţilor Rodopi). Un colector de taxe pentru Imperiul Bizantin, cu reședința în Bisanthe / Tekir-dag 40,58 lat. N, 27,30 long. E în Tracia secolului IX, a fost nobilul Gheorghiu / Georgios: pe sigiliul său încă se mai pot citi cuvintele “Γεωργίῳ βασιλικῷ κανδιδάτῳ καὶ διοικητῇ Ρεδεστοῦ”, adică “Gheorghiu basileul, paznicul și șeful Redestu” (cetatea Bysanthe Βυσάνθη a fost bizantin denumită și Rhaedestus); pe atunci, arhonul / cârmuitorul regiunii respective - Heracleia Traciei - era Grigorios / Gregorios. Ana Basarab, fiica lui Bărbat, s-a măritat cu Tihomir / Tugomir (în Latină Tatamir / Thocomerius), însemnând “Fier călit” / “Călitul”, fiul unei Cumane din Făgăraş - înrudită cu hanul Berke / Bărqă al Hoardei de Aur care sprijinea creştinii Caucazieni - şi fiul Armânului Constantin supranumit Tih / Tiş, adică “Zid” / “Pacificul” din Dinastia Asanilor / Asăneştilor, care era înrudit cu urmaşii fostului ţar Samuil, mort odată cu Litovoi, în 1277: Tih - în timpul căruia au fost menţionaţi documentar Vlahii existenţi în Balcanicul Prilep / Prislop, după cum a notat şi academicianul Român Ion Nistor - a ajuns astfel să facă parte din familia Română a G/herţegului Negru Vodă, existentă de la sfârşitul secolului XI / ca şi banoveţii secolului XIII dintre Carpaţi şi Dunăre Mişelav / Mihai, Seneslau, Ioan, Fărcaş, ş.a., după cum a observat şi istoricul Ardelean Samuil Micu în 1792; Dimitrie Cantemir a remarcat că verişoara ei primară - fiica Latinului Litovoi / “Lito-voi”, adică literalmente a luptătorului Lito - a fost prima soţie a despotului Sârb Milutin Ştefan Nemania / nepotul primului rege Sârb, cununia lor fiind în 1274 însă durând doar 4 ani, aceea ajungând abandonată după ce tatăl i-a fost ucis de magistrul Gheorghe (apoi, despotul Sârb cununându-se cu altă Româncă, fata cârmuitorului Sciților / Bulgarilor). În 1935, Turcologul Rasonyi Laszlo a avansat ipoteza că penultimul dinast Negru-Vodă - tatăl lui Vodă Basarab I “Întemeietorul”, ştiut ca “Toq-temur” / “Tok-temir” - ar fi fost descendent direct al roșcovanului împărat Ghenghis (care s-a evidențiat și prin lansarea codului său secret “Yassa”, interesant fiind că Rușii folosesc pentru șopârlă / dragon termenul “yașer” iar simbolul emblematic al războinicilor Geți era dragonul: de altfel, lingvistul Samuel Linde 1771-1847 din Torun / capitala Pomeraniei, oraș aflat pe Fluviul Vistula, în “Dicționarul limbii Polone” a arătat că literalmente vechiul cuvânt Germanic “get” = “jos” la Dalmați - ca la Români - ceea ce probabil reda nu doar starea reptiliană apropiată pământului, ci și poziția Getă din josul Dunării); mai rezonabil ar fi transcriptul Latin “Thoco-Meriu” de la ce se înțelegea ca “Dac Mare” sau “Duce Mare”, adică Herțeg. Despre fiul Marelui Herțeg, anume Ioan / Iancu Basarab “Întemeietorul” - domnitorul Țării Românești - se știe (din diploma contemporană, datată 26 XI 1332, a lui Carol Robert d’Anjou, domnitorul Ungariei) că era “Olacus”, adică Român și că era “schismatic”, adică ortodox: cu mama Ana din ortodoxa Dinastie Basarab, fiul Iancu / Vlaicu era de aceeași confesiune cu supușii (iar catolicii Templieri - cu care dinaștii paterni au colaborat pentru bani - tocmai au fost oficial interziși / înaintea domniei sale, chiar de către dinaștii Angevini). În 1788, episcopul Chesarie al Râmnicului a scris că Oltenia = “Ţara Românească Mică” s-a aflat “un veac de ani sub oblăduirea Basarabilor banoveţi, care au fost aşezaţi de Râmleani (Romani, adică bizantini) să oblăduiască cu titlu de bănie până când s-au supus celui dintâi domn, Negru Vodă”; despre “Râmnic” e de știut că înseamnă Vale umedă, cu pești. Iată asemănări între g/herbul = blazonul Asanilor - care, conform studiului “Unitate romanică și diversitate balcanică” din 2004 a soților Anca și Nicolae Tanașoca “s-au încadrat în lumea catolică a cărei ierarhie au acceptat-o, adoptându-i limbajul heraldic” - şi cel al lui Litovoi / Liten-Vodă, însemnat cu ghearele negre de leu, prezentate în armorialul Francez Wijnbergen din 1265 (cu regăsire şi în reprezentarea cruciaţilor Catalani, influenţă foarte posibilă ca exercitată de către puternicii Ghergani Iliri de la gura Râului Krka din actuala Croaţie, familia Sf. Gherard având rudele Sagredo în N Italiei şi N Spaniei iar modelul roşului orizontal fiind atât la Austriecii Babenberg - alt clan Medieval înrudit - cât şi la Ragusanii Zorzi / preluat de Ungurii Arpadieni şi Românii Basarabi / titulatura domnească literară “IO” folosită de Românii Medievali fiind Catalan numeric “10”, adică “zece”, în pronunţie “Deu”, ca pentru “Domnul”, g/herbul = blazonul având pe scut 10 dungi orizontale):

Ţinând cont de cele exprimate în “Teoria cunoştinţei” de filozoful Român Nicolae Bagdasar, că întotdeauna “pentru o concepţie completă şi adevărată, descrierea e necesară şi indispensabilă, însă insuficientă fără explicare”, mai sunt de ştiut unele aspecte. Cruciaţii Catalani - “mai catolici decât papa” - au fost foarte activi printre Vlahi în preajma interzicerii Cavalerilor Templieri; de exemplu, din 1303 mercenarii Catalani - la început conduşi de Cavaleri Templieri - au avut o lungă campanie în Balcani, păstraţi în folclorul din Albania până în Bulgaria cu rele amintiri, deoarece printre altele au jefuit Biserici ortodoxe. Este de remarcat apoi şi drapelul Imperiului Otoman, combinând aceleaşi culori:

Academicianul Dimitrie Onciul 1856-1923, director al Arhivelor Statului din România, a susţinut că “statul lui Negru Vodă îşi are originea chiar în Imperiul Asăneştilor, de care a ţinut multă vreme, ei întemeind cea dintâi organizaţie de stat Român; pe timpul Asăneştilor, în Valea Oltului s-a instituit un voivod ca locţiitor sau vasal lor”. Prima Ţară Română - fondată în 836 - datorită pierderii Dobrogei, după 1048 s-a restrâns în Bărăgan / Muntenia, până în Valea Oltului, când luptele cu invadatorii Unguri (care îşi ţinteau stăpânirea până la Fluviu) au determinat Românii din N Dunării să accepte pentru ajutor stabilirea a tot mai mulţi Cumani printre ei ca aliaţi, păstrându-şi independenţa între bizantinii din S Dunării şi Ungurii din N Carpaţilor Meridionali încă 137 de ani, până în 1185, când formaţiunea lor teritorială a intrat pentru 56 de ani în componenţa Imperiului Româno-Bulgar, apoi formând baza Ţării Româneşti, după unirea cu Oltenia fiind gazda noii capitale / la CâmpuLung Muscel, din 1290 (până atunci, a fost loc favorit de pășunat pentru turmele Dinastiei Negru Vodă, așa cum a notat în secolul XVII Paul de Alep = cronicarul Pavel din Alep / Nordul Siriei); cronicarul bizantin Kekaumenos / Cecaumenos - ginerele Armânului Niculiţă - a consemnat că în 1066 un şef al populaţiei Române din Balcani era Verivoi (în Ţinutul Făgăraşului se află localitatea Berivoi 45,44 lat. N, 24,58 long. E / judeţul Braşov) iar cronicarul Miron Costin 1633-1691 a afirmat că familia G/herţegului Negru Vodă exista din 1080, cu moşii pe Valea Oltului, el adăugând că “după legendă, acel întemeietor era bastard al unui voivod Ardelenesc”: într-adevăr, marele G/herțeg Gheorghe - fiul ilegitim al regelui Andrei din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor și frate vitreg cu regele Solomon - a fost cel care a reușit să preia cârmuirea Românilor în N Dunării după restrângerea din 1048 a primei Țări Rumâne independente, de la Vlad Vodă / ultimul șef al aceleia (de aceea, codicele Rohonczi = cronica de atunci a ajuns în păstrare în Panonia, salvarea fiind făcută de rudele apusene ale dinaștilor Negru Vodă). Dr. Lukacs Antal a demonstrat în lucrarea “Țara Făgărașului în Evul Mediu” din 1999 că formațiunea Românească cu baza în Ținutul Făgărașului - întemeiată la sfârșitul secolului XI - inițial cuprindea și o zonă la N de Râul Olt dar că prin expansiunea Ungurească acea zonă a fost ruptă în prima jumătate a secolului XII de “Țara” Românilor; după cum a notat Dr. Alexandru Madgearu în cartea “Expansiunea maghiară în Transilvania” din 2019, acel Voivodat Românesc autonom a dăinuit până în secolul următor, anume secolul XIII (la sfârșitul căruia Negru Vodă a descălecat la S de Munții Făgăraș și a întemeiat acolo Țara Românească / Valahia, cu prima reședință pe întinsa Vale din Muscel, la CâmpuLung, în 2011 Dr. Laurențiu Rădvan în “Orașele din Țările Române din Evul Mediu” argumentând că prima capitală - unde Vodă și-a avut Scaunul Domnesc - a fost Curtea-de-Argeș). Academicianul Român Popa Lisseanu a scris în “Continuitatea românilor în Dacia” din 1940: “Voivodatul a fost o veche instituție românească. Organizația administrativă a Ardealului prezenta aceleași note caracteristice ca și voivodatul Țării Românești și al Moldovei, că, adică, spre deosebire de voivozii popoarelor slave, unde ei erau numai conducători de oaste, voivozii români aveau atribuțiuni și administrative și judecătorești, pe lângă cele militare. Acest voivodat s-a impus și stăpânirii ungurești nevoită să-l adopte pentru Ardeal. În Muntenia și în Moldova, pe lângă numirea de voivod (conducător de oaste ‘belli dux’), împrumutată de la slavi, s-a mai păstrat în limba poporului și numirea de ‘domn’. Textele latinești din Evul Mediu au tradus termenul de voivod prin dux sau duca: nume apelativ, cu sens de duce. Cum însă cronicarul Anonymus afirma că vorba se găsea în graiul localnicilor, pare evident că aceia erau români. Voivodatul avea atribuția principală de a organiza apărarea teritoriului iar cnezatul de a împărți, în special, dreptatea printre oameni. Voivodatul își exercita jurisdicția asupra unui teritoriu mai întins, numit ‘terra’ (țară), pe care erau așezate mai multe unități teritoriale; cnezatul era o unitate teritorială mai restrânsă, condusă de un cneaz, care avea ca principală îndatorire distribuirea dreptății, ‘iustitia’. Acea dreptate se împărțea în scaune de judecată, latinește ‘sedes’, ungurește ‘szekek’, germană ‘stuhle’. Scaunele erau unități teritoriale, uneori mai mici, alteori mai mari, cât un județ. Nici ungurii, nici germanii n-au cunoscut organizarea distribuirii dreptății pe scaune. Este interesant de a constata că ungurii, după ce au cucerit Ardealul, n-au adus aici, ca guvernatori, pe comiți, n-au organizat țara după modelul adoptat de la germani de Ștefan cel Sfânt, în comitate, ci au păstrat voivodatul. Cnezatul s-a dezvoltat mai mult în Ardeal decât în teritoriul din exteriorul Carpaților, unde cnezatul a fost înlocuit de ‘boieronat’. Așa se explică de ce în Ținutul Făgărașului - bunăoară - nu întâlnim cneji ci numai boieri. Fiind feud dat domnilor români de regii ungurilor, Ținutul Făgărașului a dat o mai mare dezvoltare, întocmai ca și Țara Românească și Moldova, instituției boierimii. Tot din acea cauză, boierii Făgărașului n-au devenit nobili-nemeși și nu s-au prefăcut unguri”.

Dr. Mihai Zamfir a analizat în “Studii și cercetări restitutive” - din 2016 - existența la începutul mileniului II în Bazinul Râului Olt pe cursul superior a “Țării Oltului” și pe cursul inferior a “Olteniei”, anume 2 teritorii Oltenești semnificative ale spațiului Românesc (cursul Râului Olt se află integral în România): “Mult timp am fost preocupat de existența celor 2 ducate intracarpatice Amlașul și Făgărașul. Interesul meu a fost stârnit de 2 fapte pe care le-am socotit de relevanță istorică specială. Este vorba, în primul rând - în sensul că apare ca imediat - despre faptul că cele 2 ducate au fost fiefuri tradiționale ale voivozilor munteni, nu ca persoane, ci ca dinaști. Persoana voivodului putea să se schimbe, dar, odată urcat pe tron, vodă ajungea duce de Amlaș și Fagăraș, deci era un atribut al funcției, al instituției voivodale valahice. În al doilea rând, trebuie să observăm (și aceasta în strânsă legătură cu observația anterioară), că acele ducate erau unități administrative caracterizate printr-un anumit grad de autonomie valahică și care - în acea calitate - reveneau ca posesiuni naturale ale monarhului valah. Au fost 2 mici Valahii în interiorul unei Valahii (Transilvania) aflată sub ocupație străină. Înainte însă de a merge mai departe, ar trebui să facem o sumară examinare a celor 2 toponimice. Dacă în privința Făgărașului povestea este ceva mai lungă și va avea parte de o discuție ceva mai detaliată, în privința Amlașului avem de făcut o singură observație, pe care o socotim relevantă. În Persia există, de asemenea, o localitate numită Amlaș. Acest lucru poate fi interpretat în 2 feluri. Cu superficialitate și rea credință, afirmând că suntem în fața unei coincidențe. Dar un asemenea punct de vedere ar avea o lipsă majoră - aceea de a ignora înrudirea dacilor cu persanii, care este notorie pentru orice specialist, fie el și cu nivelul profesional modest. Cea de-a doua interpretare - credem noi specifică unui profesionist - ar fi că numele are vechimea orizontului de timp în care exista un fond daco-iranian de termeni. În ceea ce ne privește, considerăm termenul ca fiind o probă de străvechime a fondului dacic al ducatului. Aceste considerațiuni, nefiind cunoscute cancelariei ungare, numele a fost păstrat fară grijă, ajungând până la noi. În privința Făgărașului, lucrurile stau însă cu totul altfel. Situația este chiar ciudată. Ciudățenia cea mai mare constă în faptul că Făgărașul sau Ținutul Făgărașului este, ca toponimie, o excepție foarte greu de înțeles în raport cu regula generală că toponimicele - nume de localități - provin din hidronime: Lăpuș / Ținutul Lăpușului, Dorna / Ținutul Dornelor, etc. Făgărașul însă provine de la un oronim: Munții Făgăraș. Dacă am dori să admitem această situație ca fiind naturală - gândindu-ne la Ținutul Oașului sau la Ținutul Zarandului - ar trebui să ignorăm 2 fapte deosebit de semnificative. Ținutul Făgărașului sau Ducatul Făgărașului - cum zic documentele cancelariei ungare - se mai numește și azi Țara Oltului, adică chiar așa cum este regula: de la hidronim la toponim, ceea ce dovedește faptul că această ultimă denumire era cea inițială. Așa se și explică faptul (dar nu doar prin aceasta), că poporul numește ducatul Țara Oltului, și nu Ținutul Făgărașului. Tot documentele de cancelarie mai folosesc pentru ducat termenul de ‘Terra Blachorum’ iar pentru Olt - termenul de ‘râul valahic’. În acest punct al discuției noastre ar trebui să arătăm de ce ungurii înțelegeau prin Țara Oltului pământul valahic (‘Terra Blachorum’), așa cum înțelegeau și dacii, și valahii băștinași. Cea mai simplă și convingătoare explicație credem că ar fi enumerarea câtorva nume de așezări din acest ducat: Cârța, Cârțișoara, Scorei (corespunzător lui Scorilio), Olteț, etc. Este evident faptul că documentele de cancelarie au operat o alegere între termeni. Aceasta nu putea admite că, în teritoriul Transilvaniei subjugate, era obligată încă să admită existența unei țări a valahilor. De altfel, feudalitatea ungară, în efortul continuu de subjugare a dacilor, pe care acum îi numea valahi (ca fiind altceva decât daci), a edificat cetatea Făgărașului, dorindu-și menținerea unui control opresiv asupra băștinașilor. Faptul nu a fost întâmplător, Oltul fiind încă din antichitate linia frontului între daci și romani. Dacii ocupau malul stâng, adică munții, în timp ce romanii ocupau malul drept, adică șesul. Din această perspectivă, pentru valahii-daci malul drept constituia moștenirea de ostilitate pe care ungurii au preluat-o. Încă o explicație a polarizării: dacii au rămas cu Țara Oltului, ungurii îmbrățișând cu fervoare Ținutul Făgărașului. În ceea ce privește Țara Oltului, monarhia ungară era și mai nemulțumită de termen, deoarece făcea trimitere la Iuliu I (zis cel Bătrân), conducătorul Transilvaniei, tatăl lui Iuliu II (zis cel Tânăr) și al celor 2 fiice gemene Șarolta și Carolta (Șarolta fiind chiar mama așa zisului Ștefan cel Sfânt). Cu alte cuvinte, acest termen de Țara Oltului face o trimitere directă la o dinastie valahică (dacică), pe care o putem numi, de ce nu, Dinastia de Olt. Spunem Dinastia de Olt deoarece Iuliu I și-a botezat fiicele Carolta și Șarolta, adică Piatra / Pământul Oltului, respectiv Apa Oltului. În acest sens, cronica monarhiei ungare a manifestat o apreciabilă consecvență a politicii de falsificare a adevărului istoric, încercând se elimine originea de Olt a numelui Șaroltei, punând în circulație ideea că numele Șaroltei ar fi însemnat, într-o limbă turcică, Jderul Alb. Evident că valoroasa cronică uită să răspundă la 2 întrebări de bun simț:

·         de ce Iuliu I, care lupta cu acele neamuri turcice invadatoare și-ar fi botezat copilul cu un nume din limba dușmanilor săi?

·         dacă Șarolta însemna Jderul Alb, Carolta ce însemna în aceeași limbă turcică?”

“Să observăm că prin cele 2 antroponime (Carolta și Șarolta) avem proba continuității daco-valahice: încă și azi multe fete din Transilvania se numesc Șarolta… Cu alte cuvinte, cât nu era de dorit să vorbești de o Țară a Valahilor, încă și mai puțin de dorit era să vorbești despre o Țară a Oltului care, evident, era condusă de o Dinastie de Olt… Acele realități care se doreau uitate și îngropate la anul 1200 și care făceau referire la anul 950, erau destul de neplăcute pentru monarhia ungară, care trebuia să-i admită lui Mircea cel Bătrân titlul de duce (herțeg, în limba germană) de Amlaș și Făgăraș. Ca duce de Făgăraș, Mircea cel Bătrân ar fi putut fi numit totodată și duce de Olt sau duce de Valahia (‘Terra Blachorum’). Cum era ca Mircea cel Bătrân - voivodul Valahiei - să fie ‘Duce de Valahia’ în interiorul Transilvaniei, care, la rândul ei, era plină de valahi? Iată, așadar, cum ducele de Făgăraș nu apărea ca urmaș legitim al lui Iuliu I, conducătorul Valahiei Transilvane. Despre acea Valahie Transilvană trebuie să spunem că, pe atunci, se numea Dacia, iar conducătorul ei (așa cum îl numea o cronică germană) a construit în capitala sa - Alba Iulia - o biserică, în care l-a instalat pe episcopul Ieroteu adus din Bizanț! După cotropirea Daciei Transalpine de către unguri, la Alba Iulia a fost instalată episcopia lor, ca organ de represiune și diversiune a dacilor-valahi. Dar, oricât au suferit, aceia și-au iubit biserica mamă martiră, au apărat-o și i-au rămas credincioși. Mai mult decât atât, așa-zisa întemeiere a Munteniei și-a avut originea tot în Țara Oltului sau Țara Valahilor (originea intracarpatică a Dinastiei Basarabilor s-ar fi explicat ca dinastie valahică / dacică de Olt). În plus, în acest fel devenea evidentă nu numai continuitatea dinastică, dar și cea teritorială, precum și drepturile istorice ale monarhului valah asupra Transilvaniei. A fost motivul pentru care acele ducate au încetat să mai fie feude ale monarhilor valahi. În acea Țară a Oltului (în Ducatul Făgărașului, cum îi spunea cancelaria ungară), au existat multe mănăstiri și biserici, fapt care pleda pentru existența unei țări daco-valahice foarte bine structurată. Exact din acel motiv al ștergerii urmelor acelei țări, Adolf von Bucow, marele criminal distrugător al lăcașurilor ortodoxe de cult, a distrus tocmai în Făgăraș cel mai mare număr de biserici și mănăstiri din întreaga Transilvanie! (În privința clerului a fost mult mai simplu, preoții și călugării fiind torturați și omorâți). Evident, în mod civilizator. Or, acest fapt al originii în Făgăraș a monarhiei sudcarpatice se articulează foarte bine cu faptul că, în Valahia, cel mai mare feudal după domn era banul Olteniei (al Craiovei). Dar acea Oltenie merită și ea o analiză atentă, căci constituirea ei ca structură feudală nu s-a realizat după mecanismele naturale. După acele mecanisme naturale Oltenia - ca structură - ar fi trebuit să se dezvolte pe ambele maluri ale Oltului. Or, privind harta, se vede limpede că Oltenia apare în dreapta Oltului, și nu pe ambele maluri, așa cum ar fi normal! Dacă admitem că Oltenia s-ar extinde, în fapt, și la est de Olt, ar urma că aceea să fi fost inițial mai mare și apoi s-ar fi stabilizat ca structură feudală numai la vest de Olt. Dar o Oltenie așa de mare putea fi - inițial - însăși Țara Românească (valahică): o autentică dezvoltare a Țării Oltului (Făgărașului) la sud de Carpați. Însăși Dinastia Basarabă făcea, prin numele ei, o trimitere la spațiul intracarpatic, în care numele de Basarab era foarte frecvent în eră, putând fi, în opinia noastră, un nume care ținea de fondul ancestral dacic. Prin aceasta vrem să spunem că acei Basarabi - nu întâmplător pomeniți în unele documente ca Besarabi - își puteau avea originea în neamul bessilor. Multe comune din Transilvania purtau, până la reforma administrativă de după ultimul război mondial, numele de Băsești. Comuna de origine a patriotului Ion Pop de Băsești a rămas la numele originar numai cu prețul unei revolte violente a locuitorilor ei. Mentalului colectiv nu i se putea contrapune voința administrației comuniste. Tot mentalului colectiv îi datorăm un fapt care spune mult despre subiectul nostru. În partea nordică (de munte) a județelor Vâlcea și Dâmbovița, localnicii le spuneau confraților de peste munți (deci mult mai la vest de Făgăraș / Țara Oltului) nici mai mult nici mai puțin decât ‘olteni’, cu sensul precis al termenului de mai târziu de ‘ungureni’, termen rămas în uz până azi. Analiza acestui fapt ne conduce la următoarele concluzii:

·         acei transfugi ‘olteni’ nu puteau proveni decât dintr-o Oltenie, odată ce sunt numiți olteni și odată ce termenul exclude Oltenia sudcarpatică, așa că vorbim despre o Oltenie Transilvăneană

·         localnicii la care ne referim, nefiind din zona din sudul munților Făgăraș, cum ar fi Prahova, de exemplu, ne vedem obligați să admitem faptul că termenul de olteni nu se referă la Țara Oltului, ducatul Făgăraș fiind inițial un termen general, prin care erau desemnați transfugii Transilvăneni conaționali și coreligionari

·         dacă ținem cont de faptul că acei refugiați Transilvăneni erau numiți olteni, termen derivat de la Olt, apare în mod logic întrebarea: de ce nu se numeau mureșeni, odată ce regatul lui Iuliu I și al lui Iuliu II își avea capitala la Alba Iulia, pe Mureș, iar Mureșul curge paralel cu Carpații, care constituie granița de nord a Olteniei? (Termenul olteni nu este unul geografic, zonal, cum ar fi ialomițeni, vasluieni, crișeni, etc., ci unul etnopolitic, reflectând o realitate politică genuină; singura explicație a acelei situații ar fi că era vorba de un etnonim, care ne trimite la un regat oltenesc intracarpatic)”

“Toate aceste lucruri pe care încercăm acum să le înțelegem ar fi fost de domeniul evidenței dacă domnul Valahiei ar fi fost în acte Duce de Valahia în Transilvania sau Duce de Olt în Transilvania, regiune care fusese condusă la 950 de Dinastia de Olt. Așa, ca Duce de Făgăraș, totul era acoperit convenabil cu o etichetă neutră, care nu trimitea nicăieri, ocolind istoria adevărată a Daciei, cunoscută și ca Valahia. Țara Oltului, cum zice până azi poporul, sau Ținutul Făgărașului, adică Ducatul Făgărașului, cum zic cronicile monarhiei ungare, a fost o structură autonomă valahică rezultată din restrângerea progresivă a drepturilor locuitorilor daci ai Daciei Transalpine, adică ai Transilvaniei. Regatul dacic, ortodox al Transilvaniei, condus de Dinastia de Olt, a fost distrus (cotropit) de către monarhia ungară cu scopul declarat de a-l trece la catolicism. Refuzul populației a fost însă categoric. Represiunea ungară a făcut ca, din toată Transilvania, Țara Oltului să-și păstreze un minim de drepturi. Din acel teritoriu a erupt mișcarea de întemeiere a Valahiei, poate inițial ca un banat al Olteniei. În favoarea acestei ultime presupuneri vine următorul fapt, mult timp ignorat de istoricii noștri, remarcat de domnul Constantin Arimin Olariu, dar consemnat fără un comentariu adecvat. Cronica medicului iranian Frazel-Ullah/Rașid, scrisă în jurul anului 1302. Relatând marea invazie mongolă din anul 1241, vorbea despre înfrângerea conducătorului Valahiei, care se numea nici mai mult, nici mai puțin decât Bazaram/bam! Cu alte cuvinte, dacă operăm cuvenitele corecturi pentru pronunțarea titlului (numelui) conducătorului valah Bazaram/bam, obținem Basarab ban, așa cum arată și bizantinologul Petre Năsturel. Același cronicar, descriind evenimentul, menționa și o țară, Ilaut, plasată în spațiul intracarpatic. Dar, dacă revenim la Basarab ban, reprezentantul Dinastiei Basarabe la acea dată (1241), constatăm că acel Basarab avea titlul oficial de ban, deci statul din sudul Carpaților își începea viața ca banat care conținea Oltenia... Este vorba despre o Oltenie care și astăzi are, poate, cel mai mare număr de mănăstiri din țara noastră. Or, existența unui cler atât de numeros la acea vreme traduce existența unei structuri statale bine structurată (putem spune că, din acel punct de vedere, Oltenia a fost ‘Bucovina’ Munteniei). Oricum, odată întemeiată Valahia, voivozii ei și-au afirmat suveranitatea asupra Ducatelor Amlaș și Făgăraș (Olt), pe care le considerau fiefuri de origine. Pierderea ducatelor de către voivozii valahi voia să fie, în concepția ungară, un act de ștergere a urmelor dacilor-valahi din Transilvania. Dar continuitatea Dinastiei de Olt prin Negru Vodă, întemeietorul coborât din Țara Oltului și stăpân peste Țara Oltului (ducatul) și peste Oltenia (banatul), nu va fi ștearsă niciodată din istorie de către nimeni. Valahii ortodocși ai Munteniei au fost succesorii direcți ai dacilor-valahi ai Transilvaniei. Distrugerea formațiunii dacilor-valahi intracarpatici a fost o victorie iluzorie a așa-zisului Ștefan cel Sfânt căci, trecând Carpații, acei daci-valahi au întemeiat la sud de Carpați un nou regat, care și-a ridicat fruntea sub conducerea unui Basarab (pe care Carol Robert și-l dorea vasal). Oltul, râul valahic, a dus cu sine, din inima Transilvaniei până-n apele Dunării, semnele dăinuirii dacilor, pe care nimeni și nimic nu i-a putut smulge din pământul și din credința lor. Concluzii:

·         timp de 6 secole, pe teritoriul actualei Transilvanii a existat un regat Terra Alutia sau Ţara Oltului

·         capitala acelui regat se numea Ponti Aluti, care se traduce Podul Oltului

·         opinăm că termenul Oltenia şi oltean, ca şi-n alte situaţii (exemplu Bessipara, bessi etc.), reprezintă o altă formă pentru Dacia şi respectiv dac

·         respingem ca nefondate şi hilare pretenţiile latinizante asupra cuvântului Olt, nelatinizarea constituind proba că termenul Olt a fost mult prea dacic pentru a fi abandonat în favoarea celui latinizat (de fapt, termenul pare a avea o origine pelasgică)

·         există o generalitate istorico-geografică a termenului Olt: Ţara Oltului (Făgăraşului), Dinastia Basarabă; Șarolta / Carolta (Alba Iulia), Ponti Aluti, Bazarambam, etc.”

“La anul 1002, Ștefan cel Sfânt al Ungurilor, fiul Șaroltei (sora geamănă a Caroltei), a anexat Transilvania teritoriilor moștenite de la tatăl său. Cel puțin așa au fost prezentate faptele în Cronica pictată de la Viena. Pentru ce a cucerit de la fratele mamei sale, Iuliu / Gyula, Ștefan cel Sfânt a folosit numele de Ardeal. Chiar dacă acest termen e unul românesc - de fapt, dac - folosit pentru desemnarea Transilvaniei, era destinat să evite un altul mult mai periculos pentru cotropitor, Țara Oltului. Dacii au preferat termenul lor Olt celui latin de Alutus, dar - mai mult - ei au format și au lăsat moștenire termenii derivați de la Olt, care se regăsește în mod vestigial în întreaga Europă, dar nici unde nu a produs efecte lingvistice atât de ample ca-n Transilvania. Termenul Olt provine din limba unei populații europene foarte vechi, care se întindea din Munții Caucaz până la Oceanul Atlantic, pe care îi putem numi indo-europeni, euro-indieni, pelasgi, etc. În fine, nu denumirea, ci fenomenul demografic este cel important. Ne referim la cea mai veche populație europeană, formatoarea tuturor popoarelor antice ale Europei. Nu întâmplător, numai în limba română se păstrează numele Olt pentru unul din cele mai importante râuri ale României. În confruntarea cu termenul latin Alutus, Oltul își elimină fără efort concurentul, ca dovadă a inconsistenței ideii de latinizare și, desigur, în temeiul unui autohtonism indiscutabil. Nu același lucru îl putem spune despre Oltul francezilor L’Olt, care a devenit Lot, în fuga după o iluzorie identitate originală. Prin comparație, atașamentul românilor la forma Olt se constituie într-o probă a descendenței directe a acestora din poporul primar al Europei. Ceva mai mult, marea cantitate de toponimice și antroponimice din limba română, precum și existența unor modele de formare a lor, ne conduce spre aceeași concluzie. Cu toate că sensul originar al termenului Olt încă nu a putut fi reconstituit, putem reține ca definitive 4 concluzii:

·         termenul aparține indo-europenilor, primii locuitori ai Europei

·         termenul încă persistă, prin derivatele sale, în multe limbi europene, sub forma unor relicve antroponimice și toponimice

·         termenul aparține limbii române, în care se găsesc cel mai mare număr de derivați hidronimici, toponimici, antroponimici, etc. astfel încât nici o altă limbă europeană sau neeuropeană nu-l poate revendica a fi propriu, în dauna limbii române care și-l adjudecă la diferențe categorice

·         termenul, fiind în același timp și indo-european, și românesc, singura soluție logică rămâne descendența directă și foarte strânsă a românilor din indo-europeni”

“Dar, dacă apartenența la limba română și proveniența din indo-europeană sunt pentru noi lucruri certe, mai există un aspect cert, extrem de interesant, legat de problema derivării antroponimice. Ne-a preocupat acest aspect din perspectiva consecințelor lui istorice. Este vorba, de fapt, de antroponimica dinastică și, concomitent, de aspectele etnonimice implicate. Și în acest sens menționăm seria Oltacos, Saraolta / Carolta, Oltea, nume legate de casele domnitoare ale poporului nostru, în primul rând. Procedând la o scurtă rememorare, vom detalia. Oltacos a fost regele dandarilor, aflați pe malurile Mlaștinii Meotide (Marea Azov), în aria de locuire masagetică, numele său adevărat fiind, desigur, Olt căci Oltacos nu poate fi decât forma grecizată. Cum în zona în cauză nu s-a pomenit nici un râu Olt, putem conchide că acel Oltacos, care a fost rege al dandarilor (nu al dardarilor) putea să fi ajuns acolo venind dintr-o zonă getică, unde chiar era un râu Olt și că dandarilor poate li s-o mai fi spus și olteni. Un asemenea râu oricum există în Caucazul occidental, în zona Adjariei, și are numele Olty. În orice caz, asupra acestei posibile migrații, pentru moment, vom adopta o atitudine de expectativă prudentă. În orice caz, acel rege Oltacos era un aliat al lui Dromihete, ceea ce sugerează posibilitatea ca dacii și dandarii (aflați în spațiul masagetic) să fi fost foarte probabil înrudiți, dacă nu cumva era vorba despre 2 regate ale aceluiași popor… Continuând seria antroponimicii dinastice, ajungem în anul 950, când regelui Iuliu / Gyula al valahilor / dacilor i s-au născut 2 gemene, pe care le boteză cu numele tipice dacice, Carolta și Sarolta / Șarolta. Gestul a fost simbolic și era un act de legitimare a pretențiilor asupra pământului și apei Oltului, adică a unui teritoriu pe care îl numea Olt și constituia regatul său. Dacă Sarolta poate avea sensul propriu imediat inteligibil de apa Oltului, pentru Carolta sensul de pământul sau piatra unui râu (Olt) este ceva mai dificil de interpretat. Ca piatră a Oltului ar putea semnifica o zonă de cataracte, iar ca pământ al Oltului ar avea sensul imediat de albie a Oltului. Nu acela era sensul simbolului, ci de pământ și apă, prin care se definea suveranitatea asupra unui teritoriu. La anul 972 Sarolta s-a măritat cu ducele Gheza al Ungurilor, cu care l-a avut ca fiu pe cel devenit rege sub numele de Ștefan cel Sfânt. Să urmărim relatarea Cronicii pictate de la Viena, capitolul 37, intitulat ‘Lupta regelui Ștefan cel Sfânt împotriva lui Gyula, ducele Transilvaniei’: ‘În urmă, fericitul Ștefan, după ce a primit prin grația lui Dumnezeu coroana maiestății regale, a purtat un faimos și folositor război împotriva unchiului său cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Transilvaniei. Așadar, în anul Domnului 1002, fericitul rege Ștefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soția și cei 2 fii ai săi și i-a trimis în Panonia. Aceasta însă pentru aceea a făcut-o, fiindcă, deși i s-a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Ștefan, el totuși nu s-a întors la legea creștină și n-a încetat de a ataca pe unguri. Și întregul lui regat, foarte mare și foarte bogat, l-a unit cu monarhia sa. Regatul acela se numește pe ungurește Ardeal, este udat de foarte multe râuri, din nisipurile cărora se culege aur și aurul din această țară este foarte bun’. Textul impune următoarele precizări, unele cu beneficiu de concluzii:

·         pentru ca Gyula să-i fi fost unchi lui Ștefan, el trebuia să fie frate sau cu tatăl aceluia, ducele Gheza, sau cu mama lui Ștefan, Sarolta; conflictul militar a indicat a doua situație, adică Gyula unchiul era fratele mamei sale Sarolta și, deci, fiul tatălui Saroltei, adică Gyula bunicul

·         Gyula - atât bunicul, cât și succesorul său, unchiul lui Ștefan - erau de fapt regii, și nu ducii Ardealului, care era un regat foarte mare și foarte bogat

·         documentul spune că regatul lui Gyula se numea în ungurește Ardeal; chiar dacă termenul ar fi fost de origine românească, el a fost, probabil, unul din mai mulți, preferat de regii ungurilor pentru a elimina termenul principal, acela de Țara Oltului, fieful dinastic al lui Gyula (în materie de toponime și antroponime falsificările ungurești sunt mai mult decât notorii, ele atingând culmi antologice ale ridicolului, așa cum este cazul Șaroltei, pe care documentele oficiale ungare ajung să o numească Jderul Alb). Totuși, ideea că Transilvania ar fi fost Țara Oltului, cel puțin în timpul celor 2 regi Gyula, dar, desigur și ceva mai înainte, își găsește un argument lingvistic extrem de puternic în existența, numai în Transilvania, a unor toponime, oronime și hidronime derivate de la formele interconvertibile Olt și Olț, ca și în cazul general de corespondențe europene, însă mult, foarte mult sub nivelul formelor Transilvănene”

Capturarea ducelui Gyula
(“Cronica pictată de la Viena”)

“Acele forme posibile numai în Țara Oltului apar printr-un mecanism lingvistic de foarte mare vechime, care constă în antepunerea a 1-2 sunete, precum este cazul termenului Bara-Olt. Analiza cifrică ne conduce la concluzia că, în Transilvania, găsim o densitate deosebit de mare de termeni hidronimici, toponimici și oronimici (de ordinul zecilor) derivați de la rădăcina Olt, pe care nu o întâlnim nicăieri nici în România, nici în Europa, ceea ce sugerează concluzia că ei erau proprii unei populații foarte numeroase care a locuit în Transilvania. În acest sens, subscriem la ideea lui Vasile Pârvan asupra existenței unei Țări a Oltului pe cursul mediu al acestui râu, dar cu rezerva că acea țară era mult mai mare, ea fiind însăși Transilvania, patria acelor atât de numeroși termeni derivați de la Olt. Faptul că documentele istorice ungare s-au ferit să folosească un asemenea termen este de înțeles, deoarece el făcea în conștiința dacilor români trimitere la drepturile lor imprescriptibile, derivate din autohtonismul lor. Însăși folosirea termenului de Ținutul Făgărașului în loc de Țara Oltului, cum încă până azi românii mai spun, este un fapt semnificativ. Oficialitățile ungare au admis mai curând termenul de Dacia, pe care nu-l socoteau atât de periculos ca cel de Țara Oltului. Așa se face că, în sensul intereselor coroanei ungare, Matia Corvinul definind regatul ungar în raport cu Transilvania, spunea că el era ‘suveranul Daciei Occidentale’. Orice referire la o Țară a Oltului sau la o Dinastie de Olt nu a fost făcută niciodată, fiind extrem de periculoasă și susceptibilă de a produce resurecția unui temut spirit național. În plus, menționarea unor olteni pe acolo pe unde Oltul nu trece ne face să credem că etnonimul oltean este încă una din formele foarte vechi pentru dac. Cu atât mai mult înclinăm spre acest punct de vedere, cu cât, în majoritatea covârșitoare a situațiilor, vorbim despre termeni derivați de la Olt, și nu de la Alut, ultimul termen nefiind niciodată folosit de băștinașii români, vlahi, daci sau oricum am vrea să numim poporul nostru. În schimb, în favoarea ideii că oltenii ar fi un etnonim foarte vechi se pronunță și următorul fapt legat de forma latină Alutus. În ciuda faptului că în Peninsula Italiană nu se cunoaște un râu, necum unul mare cât Oltul nostru, țăranii din satele din sudul Romei, atunci când sunt întrebați ce sunt, răspund cu promptă mirare asupra întrebării: ‘Alutani, signiore’. Alutani, alutani, dar de pe care Alutus? Și, până se va descoperi unul italic, noi rămânem la convingerea că vorbim despre Oltul din inima Transilvaniei, adică străvechea Oltenie. Și în Dobrogea a existat, între secolele VIII şi XIII, un stat dacic, Ţara Alutia (indiferent dacă a fost independent, inclus în altul mai mare, asociat altuia mai mare, etc). Cum aceste date sunt consonante cu altele, în cele ce urmează vom schiţa tabloul reconstituit de noi pe această bază conform ‘Cosmografiei Anonimului din Ravena’, scrisă în secolul VII. După informaţii culese de un călător al cărui nume nu ni s-a păstrat, în Moesia Inferioară / actuala Dobroge, existau cetăţile Saci-dava şi Ponti Aluti, iar pământul pe care erau situate se numea Ţara Alutia (în realitate - adică aşa cum pronunţau localnicii - avem de-a face cu o Ţară a Oltului sau Oltenia, aşa cum, în actuala Oltenie îndelung stăpânită de romani, nimeni nu vorbeşte de Alutania, deşi foarte mulţi lingvişti insistă până-n pânzele albe cu latinizarea). În acest sens, 2 fapte cred că ar fi de natură să clarifice lucrurile. Primul: în nord, la Mlaştina Meotidă (actuala Mare Azov) a existat în timpul lui Dromichete regatul dandarilor, condus de regele Oltacos (nu Alutacos), ce-i era aliat acelui rege get. Al doilea: în timpul lui Marc Aureliu (secolul II), la Oltina trăiau mulţi daci, despre care se zice că erau romanizaţi. Aşa de romanizaţi, că exact în acel teritoriu bine stăpânit de romani, termenul oficial Altina a murit chiar de la naştere, romanizaţii de atunci şi urmaşii lor de azi spunând tot Oltenia. În secolul VII era cunoscută existenţa unei Țări Alutia, adică Oltenia, care nu era alta decât Dobrogea. Pe teritoriul ei era Ponti Aluti, adică Pontul Oltului. Este foarte posibil ca acele toponime dobrogene să fi fost consecinţa alunecării spre sud a regatului dandarilor-olteni din tendinţa naturală de centralizare a statelor dacice într-o structură unitară. Poate că procesul a fost accelerat de presiunea altor populaţii. În fine, marea invazie mongolă din anul 1241 a fost momentul ultim în care am mai aflat despre existenţa acelei Ţări Alutia - adică Oltenia - distrusă de către acei invadatori. Despre acel ultim eveniment aflăm din cronica medicului iranian Frazel-Ullah/Raşid. Deci, din secolul VII (poate chiar VI) şi până în secolul XIII, Dobrogea dacică s-a numit Ţara Oltului sau Oltenia. Chiar şi în prezent există încă lacul Oltina şi localitatea Oltina pe malul acelui lac, după cum pe Braţul Borcea al Dunării există o altă localitate Oltina. Evident, în toate situaţiile romanizarea a avut ca efect păstrarea formei tipic dacice, derivată de la Olt”. Nobilul episcop Sas Thietmar / Dietmar din Merseburg 51,22 lat. N, 12 long. E / Saxonia (975-1018) a scris că unchiul regelui Ștefan “cel Sfânt” - fratele mamei sale, pe care a numit-o în Germană Adelaide - a fost Mesco / Misica = Mieszko / “Moșul” care în secolul X a creștinat Polanii, aceluia zicându-i-se și “Dago-me” / “Ducele-moș” = “vechiul duce” (tatăl lui Mieszko / Misica era știut ca Ziemo-mysl, fiul lui Lestek - conform călugărului Gall în “Gesta principum Polonorum” din secolul XII - iar mama “Moșului” / a lui Mieszko era știută ca Gorka, conform cronicarului Ceh Wenceslaus Hajek din secolul XVI); nepotul “Moșului” / Mieszko a fost regele Knut “cel Mare” / Canute al Danemarcei, al Norvegiei și al Angliei (care era și nepot al regelui Viking Harald “Dinte Albastru” al Danemarcei și al Norvegiei, acela la rându-i fiind nepot al legendarului Hörða-Knútr / Hartha-Knut, dinast Yngling / “Yng-linga” = As, gărzile lor fiind atestate ca denumite “hirð” / “hoarde”): Danezii aveau legături cu Englezii aproape din timpul legăturilor lor cu Nemții / Saxonii = Deutsche și cu ceilalți de la miazăzi ori răsărit, de exemplu Polonii învecinându-se la poalele Carpaților Nordici cu Valahii / Rumânii (în secolul XI, bastardul Arpadian Gheorghe s-a întors din N Britanic în N Carpaților Meridionali - unde a fondat Dinastia “Nordică” = a lui Negru Vodă - în același secol XI de exemplu Dobrogea ajungând denumită ca “Noua Anglie” datorită Englezilor instalați acolo după retragerea Țării Românești din regiune la 1048 doar în N Dunării).

Stăpânirea lui Salan = “Sf. Alan” - cu galben - avea capitala pe Dunăre la Titel (gura Tisei)

Harta anterioară, a spațiului Valah la timpul venirii Ungurilor în Panonia (adică sfârșitul secolului IX), a fost realizată corespunzător “Gesta Hungarorum”: liderul Salan/us = “S-Alan” - adică “Sf. Alan” (dar și șeful sării provenită din spațiul Carpatic / denumirea Latină pentru sare fiind “salis”) era urmaș al cârmuitorului Kean “cel Mare”, conducând pe partea dreaptă a Tisei până la Munții Tatra și până la Dunărea mijlocie; notarul anonim al “Cronicii Ungurilor” a scris că Salan / Sf. Alan descindea din nobilul Kean / “mare duce al Imperiului Bulgar” iar stăpânirea sa dintre Tisa și Dunărea mijlocie ajungea în Nord până la Rutenia și Polonia - “ad confinium Ruthenorum et Polonorum” - el fiind învins de Arpad (ducatul lui Salan = Sfântului Alan se învecina cu ducatele lui Gelu din Ardeal, MenuMorut din Crișana, respectiv Glad din Banat). Pentru ca Arpad - liderul Ungurilor - să ajungă la ducele Gelu din Ardeal, a avut 2 bătălii victorioase contra ducelui Salan, în TransCarpați la Ujgorod / actuala Ucraină și lângă Solnoca / Szolnok / actuala Ungarie: Salan/us s-a refugiat în Alba Bulgară = Belgrad / actuala Serbie iar Gelu din Ardeal a fost ucis, apoi Menumorut din Crișana a fost atacat dar a rezistat, Arpad încuscrindu-se cu el (fiul lui Arpad s-a însurat cu fiica puternicului Menumorut = “Omul Măreț” din Biharia); în Banat, Ungurii nu au avut succes decât mult ulterior, în secolul XI asupra lui Ahtum Vodă / descendent al lui Glad, după care Ungurii treptat - fiindu-le foarte greu - au înaintat spre Banatul Montan / Banatul Severinului (pe care l-au disputat cu Românii timp îndelungat). În Evul Mediu timpuriu (înaintea sosirii Ungurilor în Panonia), stăpânirea ducelui Salan pe toată partea dreaptă a Tisei - de la izvor la vărsare - era în partea Vestică a Anticei Dacia, zonă ce în Antichitate nu a fost ocupată de Romani:

În Antichitate, Dacia a fost la E de Dunărea mijlocie
(cuprindea Bazinul Tisei)

Privind onomasticul “Kean”: se poate observa că titlul Marelui Kean era legat de numele “Cân-dea” / Cândea - al “khanilor” / cnezilor divini, de neam Român / fost Daco-Get, din Ținutul Hațegului - iar Marele Herțeg, după apariția Ungurilor și preluarea de către aceia a formațiunii de pe partea stângă a Tisei ce cumula Crișana și Banatul, cârmuită de Ahtum Vodă la începutul secolului XI, a ajuns Cărășanul / Gugulanul Negru Vodă, care în același secol XI și-a fondat Dinastia stăpână între regiunea Banat și Ținutul Bârsei (urmașii dinastici cârmuind de atunci acolo - în N Carpaților Meridionali - până la întemeierea Țării Românești cu capitala la S de Carpații Meridionali, în 1290).

Omorârea de către Unguri a nobilului Kean
(“Cronica pictată de la Viena”)

Deputatul Român Romulus Seișanu 1884-1955 (autorul lucrării din 1936 “România de-a lungul timpurilor / Atlas istoric, geopolitic, etnografic și economic”) a consemnat: “Din cele mai îndepărtate vremuri până în veacurile XII-XIII, Românii au trăit împreună pe ambele versante ale Carpaților, fără nici o frontieră între dânșii. Knezatele și voivodatele ce existau în toate regiunile au durat până în veacurile XVI-XVII. Vechile organizații Românești erau mai mult de-a lungul văilor”. După cum a remarcat Dr. Mihai Zamfir în 2016, e de deslușit cu atenție sporită însemnările istoriografice despre acele vremuri referitoare deopotrivă la Țara Oltului / din N Carpaților Meridionali și respectiv la Oltenia / din S Carpaților Meridionali: Țara Oltului (unde la sfârșitul secolului XI s-a cuibărit bastardul Arpadian Gheorghe ca prim dinast Negru Vodă) era o prelungire a Munteniei / Țării Rumâne din răsăritul Râului Olt iar Oltenia era regiunea Basarabilor din apusul Râului Olt. Izvorul Râului Olt e în același Munte Giurgeu / Gyergyoi ca izvorul Râului Mureș (lângă orașul Gheorgheni 46,43 lat. N, 25,35 long. E / județul Harghita): la început, Râul Mureș străbate Depresiunea Giurgeu / Gyergyoi (ce are spre apusul Ardelean Munții Gurghiu / Gorgenyi) iar Râul Olt având izvorul 46,43 lat. N, 25,42 long. E tot în județul Harghita trece prin reședința aceluia Miercurea Ciuc 46,21 lat. N, 25,48 long. E - unde analizele genetice în prezent au relevat tiparul masculin “N” ca al lui Gherga - și prin Sf. Gheorghe 45,51 lat. N, 25,47 long. E, reședința celuilalt județ din Ținutul Secuilor, anume Covasna, apoi prin orașul Făgăraș / județul Brașov, ș.a.m.d. Toponimele Ghergane din arealul respectiv (aparținând Ținutului Secuiesc) s-au fixat onomastic datorită Voivodatului lui Gyorgy - primul dinast Negru Vodă - a cărui putere la început se întindea de la Mureșul superior spre Sud: Secuii - care au colaborat cu Ungurii la sosirea acelora în Panonia, fiindu-le Gardieni - după ivirea Voivodatului Arpadianului Gyorgy s-au organizat în răsăritul Ardealului pe Scaune, inclusiv pentru protejarea formațiunii teritoriale respective (granița Nordică a Voivodatului dinaștilor ziși Negri s-a retras treptat de pe Mureșul superior pe Târnave iar apoi pe Oltul superior); după moartea din 1046 a Venețianului Sfânt Gherard care și-a avut baza pe Mureș în Sudicul Banat, apariția rudei Gyorgy din 1080 la Sud de Mureșul superior, care și-a consolidat puterea cu ajutorul unor Vestici (inclusiv Anglo-Saxoni) s-a întărit și prin apariția Sașilor / Saxonilor în formațiunea sa începând cu 1141 - o localitate semnificativă fiind denumită Nemțește ca a lui Hermann / “Her-mann” pentru Cibin = Sibiu, conectat de Bănățeanul / Cărășanul = Negru Sebeș al capitalei Gugulane Caransebeș - actuala suburbie Bradu a orașului Avrig / județul Sibiu de pe malul Oltului cu denumirea Medievală Latină “Pagos Santi Gerardi” adică “Satul Sf. Gherard” sau “Insula Gherardă” / Săsește “Gerardsau”, zona numindu-se Medieval Latin “Terra Blachorum”, din 1185 atestarea Cavalerului Grigore în localitățile Venețiene de pe Oltul superior ca vistiernic al lui Negru Vodă, etc., putându-se observa că legăturile toponimice nu erau cu Ionescu sau cu Popescu, ci tocmai cu Gherga. Aglomerarea nominală Ghergană rămasă din mileniul II în Estul Ardealului dovedește - și ea - că Voivodatul Dinastiei Negru Vodă a fost întemeiat de bastardul regal Arpadian Gyorgy (în 1080) iar apoi a mai existat, la jumătatea perioadei de domnie, Cavalerul Grigore (în 1185) și la final nobilul Gherg (în 1290): atestările sunt deopotrivă despre persoane Gherga și despre locuri Ghergane.

Privind Evul Mediu, academicianul Petriceicu Haşdeu a considerat principalul aport Basarabesc din Oltenia în N Carpaților Meridionali, notând că “pe la 1160-1180, anexându-se către Banatul Severinului teritoriul Făgărăşan rupt din corpul Transilvaniei, acea creştere a statului Românilor pe socoteala Maghiarilor a început a se exprima de atunci încoace prin ‘Ungro-Vlahia’, ca şi când s-ar fi zis Făgăraş-Severin, care nume, denotând noua compoziţiune administrativă a ţării, a luat loc în titulatura celor 2 capi ai naţiunii - dintâi principele şi mai târziu mitropolitul - dar numai în actele Slave şi Grece (căci în cele Latine ar fi provocat o intempestivă susceptibilitate din partea Ungariei contra unei nomenclaturi corespunzătoare literalmente cu ‘Terra Ungriae et Vlachie’). O întreagă dinastie a Basarabilor a trecut din Oltenia în Făgăraş până la 1180; în secolul următor, Oltenia încă gemea de mulţimea norodului, după cum au constatat prin formularea ‘populi multitudo’ bulele papale din 1236-1239” (regii Maghiarilor - ca de exemplu Geza II - care controlau Ardealul, au favorizat în vremurile lor stabilirea Valahilor dar şi a Veneţienilor ori Saşilor pentru consolidarea statală, popularea regiunilor, exploatarea resurselor economice şi apărare). Entitatea Medievală Severin-Făgăraș, examinată de către academicianul Petriceicu Hașdeu, avea în partea Vestică Ținutul Gugulan, în centru Ținutul Hațeg - Nemțește “Wallenthal” - și Ținutul Amlaș / Almaș iar în partea Estică Ținutul Făgăraș, cârmuirea sa fiind consemnată ca exercitată de “Negru-Vodă” (adică de un cârmuitor “Nordic”, corespunzător înțelesului de atunci pentru “Negru”) împreună cu Cavalerul Grigore din Dinastia Venețiană Zorzi, colaborând cu călugării “negri” = Benedictini: dintre ei, nobilul lider Negru Vodă nu era din S Dunării, ci din N Dunării, la fel ca Gugulanii / Cărășanii avându-și Ținutul Românesc în Banatul Severinului (“Caraș” în înțelesul Turk al vecinilor Unguri însemna “Negru”, culoarea atribuită și Medieval pentru “Nordic”). În 1905, academicianul A/Român George Murnu a scris în “Vlahia Mare”: “Căderea Imperiului Bulgar în deceniile dintâi ale veacului XI şi deci trecerea Românilor sub un regim politic şi administrativ nesuferit de dânşii le va fi dat, foarte probabil, un nou prilej de băjenărit şi răschirare (credem că tocmai în acea perioadă se va fi întărit şi înmulţit Românimea din Carpaţi; o dovadă că Românii nu erau destul de tari şi compacţi până atunci în Carpaţi ne pare a fi tăcerea păstrată asupra lor de Constantin Porfirogenetul în ‘Administrarea Imperiului’, când el a dat amănunte interesante despre toate neamurile care locuiau în veacul X spre Nordul Imperiului). Retragerea din Balcani spre Carpaţi va fi culminat însă în era Asanizilor şi se va fi încheiat la venirea Turcilor, dar se pare că ruperea dintâiu şi cea mai de căpetenie s-a săvârşit în decursul veacurilor VIII şi IX, tocmai în timpul cel mai întunecos al istoriei bizantine. Pe atunci, Barbarii de la Volga, revărsaţi peste Dunăre, au cutropit prin puterea armelor cea mai mare parte din cuprinsul Peninsulei Balcanice, iar pe de altă parte Imperiul Bizantin a trecut prin grea cumpănă, nu numai în luptele stârnite de iconoclaşti, ci şi în secătuirea deplină a vieţii culturale din Bizanţ. A fost acea vreme ca o noapte viforoasă ce s-a abătut peste peninsulă şi a învălmăşit popoarele şi a sguduit din adânc temeliile şi rândueala din trecut. O lume nouă răsări, deplin închegată, din acele 2 veacuri de întunerec, din acel vălmăşag de neamuri: naţiunile moderne. Pe mormântul popoarelor Asiatice şi Greco-Romane s-a înălţat adevăratul ‘bizantinism’: naţiunea Elenă de astăzi; din altoirea Bulgarilor Barbari pe tulpina Slavilor au răsărit Bulgarii pravoslavnici iar din amestecul unui popor Slav cu rămăşiţele Latine s-a născut naţiunea Sârbă. Nu e de mirare dar că tot atunci din trunchiul marelui popor Traco şi Daco-Roman, stăpânitorul Daciei - în amestec mai mult sau mai puţin cu Slavii - s-a născut un nou vlăstar: Românii. Dar patria lor, pe ambele maluri dunărene, pe vremea aia era potopită de puhoiul străin; şi ei, călăuziţi ca de o faclă luminoasă de simţul firesc ce păstrează popoarele, au străbătut valul şi şi-au căutat mântuire şi adăpost pe plaiurile cele mai înalte şi tari, în care şi-au putut înlimăni fiinţa şi avutul moştenit din străbuni. O asemenea faptă, de s-ar fi întâmplat într-o eră liniştită şi normală, n-ar fi scăpat din vedere istoriei; nici Halcondyles, la constatarea identităţii Românilor din Pind cu cei din Carpaţi, n-ar fi strâns din umeri întrebându-se ‘dacă cei dintâi au venit de la ceilalţi, ori dimpotrivă’. Românii s-au concentrat în Carpaţi, unde s-au simţit în largul lor şi au putut să se organizeze fără primejdia de a fi cutropiţi de Elenism sau de Slavism”. Cercetători - ca Dr. Florian Banu, ş.a. - au observat că activităţile călăuzelor, cărăuşilor şi comercianţilor cumulau informaţii foarte valoroase de exemplu pentru curţile conducătorilor; autohtonii adesea cumpărau date culese de călători (sau ofereau date la schimb): puterile informative deţinute de reţelele Armânilor în Balcani şi Bazinul Dunării - inclusiv de spionaj - erau foarte respectate de liderii vremurilor (şi preţuite ca atare). Astfel, rolurile unor Armâni au ajuns de prim rang în societăţile Medievale din spaţiile de acţiune ale acelora; în zonele lor, Armânii au coordonat constant nu doar căile caravanelor (pe care le conduceau întotdeauna foarte bine înarmați), ci şi ale ciobanilor, coloniştilor, cruciaţilor, Cavalerilor, etc. Dintre referinţele Ghergane mai relevante din acel timp şi areal e de remarcat în secolul XI cârmuitorul Ghega - “cu ţară aparte” - din cetatea Roşie ce proteja sihăstria Ivanovo (din care au plecat colonişti în Giurgiu Mare / fost Rusciuc, acum Ruse - pe malul Român al Dunării / opus fiind Giurgiu - în Ruşi / acum Roşiorii de Vede, acei oameni ajungând în sus pe Dunăre până la Ruşava / Orşoba, în Banat); acel Ghega trebuie să fi fost în legătură cu jupanul Gheorghe şi judecătorul George de la sfârşitul secolului X - menţionaţi în complexul bisericesc Basarabi-Murfatlar drept cârmuitori în Dobrogea - respectiv cu meşterul olar Gheorghe, cu numele apărut pe o ştampilă de bronz ca localnic în Insula Păcuiul lui Soare (unde a fost ridicată cetatea bizantină cu acelaşi nume) de lângă Dobrogeana Distria / Silistra. Rădăcinile Ghergane au fost în Macedonia şi Pindul secolului IX (formaţiunea bizantină “Vlaşca de la Dârstor”, întinsă între Basarabov / V şi Basarabi-Murfatlar / E, a avut Ghergani printre liderii săi timp îndelungat, până la “kapetanul” - adică “ducele” în variantă Latină - Gregoros al Dârstorului / Distriei, în 1088): şi profesorul Tănase Bujduveanu a afirmat în 2002 - în lucrarea “Aromânii şi Muntele Athos” - că aşezământul religios de la Basarabi-Murfatlar se datora “bogumililor” Armâni / Vlahi din Macedonia şi Bulgaria (adepţii maniheismului). Cronicarul Radu Popescu 1655-1729 (numit astfel după moșia Popești a boierilor Băleni, căci era nepotul Aromânului Gheorghe Carida din Tricala, mama lui Maria fiind fiica marelui ban Gheorghe Băleanu, ei toți aflându-se în adversitate cu Cantacuzinii) în “Istoria domnilor Ţării Româneşti 1290-1728” a scris că în secolul XIII Negru Vodă doar şi-a mutat scaunul / reşedinţa din Făgăraş - peste Carpaţi - în Muntenia, din nevoia de a apăra mai bine moşia sa Ardeleană, căci în Sudul Carpaţilor era pe teren prielnic; de altfel, în secolul XIV regele Ludovic al Ungariei - fiul regelui Carol Robert d’Anjou - a recunoscut Ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului ca feude = Ducate Româneşti / în terminologia Medievală (Dinastia Anjou / “An-Jou” era din Regatul Napoli, succesorul Ducatului Napoli).

“G/herbul” = stema Napoli

În 1875, Petriceicu Haşdeu în “Istoria critică a Românilor” a scris că “Pe la 1160-1180 vedem supunerea Ducatului Făgăraşului; este un fapt pe care l-a demonstrat diploma Maghiară din 1231, bizantinul contemporan Cinnamu şi piatra genealogică a familiei Monea, 3 fântâni separate, de toate nedependente una de alta, dară a căror coincidenţă e cu atât mai decisivă. După 1180, apucă zona Muscelului, fără care nu-i chip a menţine o legătură teritorială între Făgăraş şi Severin, dând astfel configuraţiunea schiţată grosolan (ce e de studiat cu atenţie)”:

O posibilă reconstituire a ceea ce a fost, începând cu secolul XI - după restrângerea primei Ţări Române doar pe partea Munteană, căci partea Dobrogeană a fost pierdută datorită Pecenegilor - ar fi debutat cu cununia unei nobile / Basarabe, având zestrea o moşie pe Valea Oltului din S Carpaţilor, cu cneazul Gugulan / Cărăşan zis “Negru-Vodă”, identificat ca bastardul Gheorghe / Gherga (o urmă a cununiilor Basarabilor Gherga în apus e şi copia Medievală a primei cronici Muntene privind secolele XI-XII, găsită în Panonia apuseană la Rohonc, datorită înruditei Dinastii Babenberg / conform şi mărturiilor vechilor călugări de la Tismana despre originile Sf. Nicodim Gârca); la mijlocul secolului XII, moşierii Gherga din Muntenia / regiunea din S Carpaţilor răsăriteană Oltului (cu proprietăţi ca Roşiorii de Vede, Podgoria Gherghiţa, etc.), interesaţi de favorurile domeniilor din N Carpaţilor Meridionali / fenomen declanşat de regele Ungurilor, au sprijinit stăpânirea familiei G/herţegului Negru-Vodă în arealul dintre Amlaş şi Făgăraş iar când Balcanicii Basarabi Asan / “As-An” le-au cerut ajutorul împotriva bizantinilor, Muntenii Gherghi au facilitat legătura cu Nordicul Negru-Vodă, care de aceea a fost recompensat prin instalarea Veneţianului Grigore ca mâna sa dreaptă, probabil provenind din ramura Veneţiană a Sf. Gherard, care s-a aşezat în Banatul secolului precedent: astfel s-ar explica şi că - după o generaţie, la începutul secolului XIII - ambii (Negru-Vodă şi trezorierul Grigore) au ctitorit împreună în Muntenia, ei poate atunci fiind deja şi înrudiţi. După mai mult de 2 secole de la prima cununie dintre Dinastia G/herţegului Negru Vodă şi cea Basarabă, a fost altă cununie a lor, cea care a dus la proclamarea Ţării Româneşti prin “descălecarea” din 1290.

Ţinutul Amlaşului

Academicianul Român Dimitrie Onciul - care considera Ținutul Amlașului ca “așezat între Ținutul Făgărașului și Ținutul Hațegului, cu o parte dincoace de munți, până în Valea Lotrului” - a menţionat în “Originea Principatelor Române” din 1899 că Ţinutul Amlaşului / Almaşului aparţinea de Banatul Severinului: “Pe lângă Mehedinţi şi o parte din Gorj, Ţinutul Haţegului aparţinea la Banatul Severinului. Tot aşa aparţinea la acest Banat şi ţinutul numit apoi al Amlaşului (vecin cu Ţinutul Haţegului). Prin Ţinutul Amlaşului şi prin partea limitrofă din Vâlcea (Valea Lotrului), Banatul Severinului se întindea, de-a lungul munţilor, până la Olt. Nu toată Oltenia a aparţinut la acest Banat. Partea de căpetenie a Bănatului era în comitatul Caraş-Severin de astăzi” (se poate observa că etimologic, în vechea Română, Almaş avea acelaşi înţeles ca şi Dalmat / din Dalmaţia: era pluralul de la “suflet”; în Maghiară - sau vechea Turcă - “alma” era “măr”, astfel fiind de pildă numele fostei capitale Casahe / Kazahe Alma-Ata 43,16 lat. N, 76,53 long. E, de lângă Kârgâ-stan, loc unde și azi trăiesc bărbați genetic “N” ca Gherga, printre Românii vestiţi cultivatori de mere fiind Gugulanii, din Banatul Montan, inclusiv pe Valea Almăjului din judeţul Caraş-Severin / acolo, pe Cheile Gârliştei şi Rudăriei, Tradiţia a reţinut că morăritul cu apă era din timpul Geto-Dacilor). Una dintre cele mai importante localităţi ale Gugulanilor e Teregova / judeţul Caraş-Severin - în care şi azi există Gherga, ca de exemplu viceprimarul Ilie Gherga, ales în 2012 - aşezare despre care în 2013 cercetătoarea Bănăţeană Sorina Lungu a scris în “Toponime pre-romane”: “Etimologia localităţii Teregova pune anumite semne de întrebare, întrucât nu se ştie exact ce înseamnă tema toponimului. Prima atestare a localităţii datează din anul 1447 ‘Twreguba’, apoi - peste un secol - apare sub altă formă: ‘Thwrygowa’. Forma iniţială a localităţii ar putea avea legătură cu armânul ‘gaură’.”

“G/herbul” = stema judeţului Sibiu

Feuda Amlașului cuprindea localități în apusul județului Sibiu ca orașul Săliște 45,47 lat. N, 23,53 long. E, Tiliște (unde a existat o cetate Dacă), Cacova Sibiului, Mărginimea Sibiului, Poiana Sibiului, Sibielul, etc. În 2010, Dr. Pavel Horațiu a scris despre Ținutul Amlașului: “Începând din anul 896, ungurii au pătruns în Câmpia Tisei. Ei au început expediții în toate direcțiile, dar fiind învinși în vest de împăratul german (în Bavaria anului 955, la râul Lech, afluent al Dunării) s-au orientat îndeosebi spre est, către Transilvania. Aici, încet-încet, au început să-și extindă influența, reușind în 2 secole să domine aproape întreaga provincie românească. Până la sfârșitul secolului XII au ajuns în Valea Târnavelor și au înființat comitate. În sud-estul Transilvaniei ungurii au pătruns abia la sfârșitul secolului XIII, dar nu au organizat comitate. Fiind o națiune puțin prolifică și cu o putere de expansiune redusă, nu au putut să-și extindă teritoriul decât prin folosirea altor naționalități. Constrângerile la care au fost supuși românii din acest spațiu odată cu colonizarea sașilor printr-o serie de privilegii acordate noilor veniți care vizau și intrarea în posesie a unor munți ai regiunii au determinat schimbări în viața pastorală a autohtonilor. Astfel, s-a încercat extinderea pășunilor prin defrișare, dar mai ales căutarea de locuri pentru pășunat în alte părți, ajungându-se astfel la practicarea transhumanței pe larg. Aceasta este considerată o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe ale economiei pastorale. A reprezentat așadar o soluție ingenioasă de intensificare a păstoritului, deficitul de masă vegetală utilizată pentru stabulație fiind asigurat prin transferul în alte teritorii, mai favorabile, inclusiv climatic (Banat, pusta Panonică, Dobrogea, Bulgaria, Basarabia, Crimeea, Caucaz). Era - de fapt - o ocupație ancestrală înscrisă în structura intimă a spațiului arhitipal carpatic, perfecționată de-a lungul secolelor, permițând rezistența populației la presiunile externe și, în același timp, alimentând emanciparea ei, precum și păstrarea legăturilor permanente cu românii de la sud de Carpați”.

Ţinutul Făgăraşului

Capitala Ţinutului Făgăraşului (regiune Latin notată Terra de Kyrch, German notată Cherzer Land, etc.) la început era Cârţa din judeţul Sibiu / în Maghiară Kerc şi în Germană Kertz, o localitate aflată la 43 km de orașul Sibiu pe drumul spre Brașov, cu care în secolul XIV au devenit egale în importanţă răsăritenele Sf. Gheorghe / reședința judeţului Covasna - sediul administrativ al Secuilor - şi aşezarea Braşovului / reședința județului cu același nume, oraș aflat la poalele Cetăţii Timpului / Tâmpei din Ţinutul Barzei / Bârsei, sediul administrativ al Saşilor; e semnificativ că o referinţă la Ţara Românilor - înaintea constituirii Ţării Româneşti Medievale de la 1290 - a fost în “Cântecul Nibelungilor” (realizat în 1204 pe malul Bavarez al Dunării), existenţa Românilor fiind menţionată şi de “Manuscrisul Vienez” despre “Getica” lui Iordanes, anterior cu 2 secole: în 1983, arheologii Sași Thomas Nagler și Martin Rill - din Sibiu - au săpat la baza Mănăstirii Cârța, remarcând schelete de oameni înalți, ca “lungan de 1,85 metri, etc”. Istoricul Român Nicolae Bălcescu a scris că “până la 1467 domnii Ţării Româneşti păstrară stăpânire peste ducaturile Amlaşului, Făgăraşului şi Rodna în Transilvania” (cârmuirea a fost preluată de fiul Românului Iancu de Hunedoara / comitele Secuilor și guvernatorul Transilvaniei, anume de Matia Corvin / regele Banatului, Transilvaniei şi Ungariei, care după aceea şi-a mutat capitala din Timişoara la Buda iar apoi în cetatea Vienei, ce astfel a devenit reşedinţă regală pentru întâia dată în istoria ei, acum capitala Austriei, azi Timişoara fiind “mica Vienă”; pe atunci, în Ţara Românească domnea Vodă Radu “cel Frumos” iar în Moldova domnea Vodă Ştefan “cel Mare”: tustrei lideri Români erau veri).

Pe harta precedentă - a teritoriului controlat de regele Matia Corvin - prezenţa majoritară Românească din secolul XV e haşurată iar cu albastru e ceea ce a cucerit el. A fost urmat de Jagello - ramură regală dinastică Ghedimină, genetic Gherga - până la includerea Ungariei în Imperiul Otoman, prin bătălia pierdută în 1526 la Mohaci / Ungaria (pe Valea Dunării, lângă actuala graniță cu Croația; atunci a murit regele Ludovic II, ultimul din Dinastia Jagello peste Ungaria: tânăr - avea 20 de ani - fără urmași). În 1514 - când domnea Vladislav II / tatăl său - a fost executat Secuiul Gheorghe Doja / capul unei mari răscoale, în Piața Maria din Timișoara (Banatul după ce a fost cârmuit de Huniazi, a fost cârmuit de Jagello); exact în aceeași Piață Maria din Timișoara, după 475 de ani a izbucnit Revoluția din România, în urma unui incident al autorităților comuniste cu preotul Tokes Laszlo: în acel loc Magic - inima Banatului - așadar au fost, cu momente importante, semnificativi revoluționari. Este de remarcat că Jagello - ramură Ghedimină / “Ghedi-mină” - era forma Polonă a numelui Leah / Lituanian Jogaila = “Ghioga-ila” iar terminația “-ila” / “-ilă” era tipic Geto-Dacă (de fapt, stră-Română / Valahă), întâlnită anterior de pildă la regele Scorilo, împăratul Attila, ș.a.: Dinastia Jagello 1386-1572 (genetic Gherga) a început cu botezarea creștină a fondatorului în Cracovia iar apoi el s-a ocupat oficial de creștinarea Leahilor, începând cu Altarele / Templele Romuva din Sam-land = Peninsula Kaliningrad, din răsăritul Lagunei Vistulei / Prusia orientală; în 1326, cronicarul Petru din Duisburg 51,25 lat. N, 6,45 long. E / Germania - al Cavalerilor Teutoni - scria că numele Romuva era stră-Român (păgânii preoți ai Cultului Romuva erau denumiți “vaidila” / “vaid-ila” și cântau “daina” când oficiau slujbele lângă copacii sacri la altarele cu foc).

Arborele bărbaților genetic Gherga

În 2018, cercetătorul Georg Dunkel din Finlanda - care a ilustrat pe arborele bărbaților genetic “N” inclusiv Rurikii și Ghediminii, între ramurile Balcanică și Baltică - a acceptat special prezentarea lucrului său în “Originea Gherga” (așa cum s-a putut vedea în imaginea anterioară); în Evul Mediu, dinaștii Jagello - de gen Finico-Ugric - i-au cârmuit pe Finico-Ugrii apuseni, cuprinzându-i inclusiv pe cei Baltici și pe cei Panonici / respectiv Maghiarii din Ungaria (între Rușii din NE, din vecinătatea Moscovei cârmuită de dinaștii Rurik și Rumânii - Vlahii Dalmației - din SV, din vecinătatea Veneției cârmuită de dogi). Iată stăpânirea dinaștilor Jagello / ai căror bărbați au făcut parte din grupul genetic masculin Gherga - regi peste Lituania, Polonia, Boemia și Ungaria - între Mările Baltică, Neagră și Adriatică (până în secolul XVI):

Stăpânirea Dinastiei Leahe / Lituană Jagello (genetic Gherga)

În secolul XIV, într-o diplomă de-a lui Vlaicu Vodă al Ţării Româneşti, Ţinutul Amlaşului era “Noua Plantaţie”: un nume sugestiv pentru acel “ducat”, la răsărit de care - pe Valea Oltului superior - se afla în mod distinct alt “ducat”, al Ţinutului Făgăraşului, formând în Nordul Carpaţilor Meridionali cele 2 teritorii Ardelene aparţinând Cărăşenilor şi apoi, respectiv Basarabilor (din Sud). Iată Banatul Severinului în secolul XIII:

Banatul Severinului era Nordic față de Bulgari

În 1728, protopopul din Veneţia de Jos 45,52 lat. N, 25,12 long. E / Ţinutul Făgăraşului (pe Valea Oltului, în amonte de Platoul Gruielor de la Şona, unde sunt morminte piramidale ştiute ca făcute de Uriaşi / Gealaţi), printr-o piatră inscripţionată în Latină, cu textul “1185 - a trăit Grigore cel dintâi Veneţianul, vistierul herţegului Negru Vodă; la 1216 s-a născut Grigore II iar acela a născut un alt Grigore...” susţinea despre strămoşul său că a fost Gregorius Venetus / Grigore Veneţianul, care vorbea greceşte, trezorierul familiei herţegului Negru-Vodă la 1185, ce pentru acele servicii “a fost dăruit cu 4 văi, cu păduri şi câmpii” (acele moşii, codrii şi ocoale / câmpii - pe lângă apuseanul Almaş / Amlaş şi răsăriteana Veneţia din mlaştina Oltului, unde erau 3 dintre Văile primite - trebuie să mai fi fost Cârţa în N Carpatic, de pe partea stângă a Râului Olt, ca sediul administrativ al Ţinutului Făgăraşului şi iniţiala Podgorie Gherghiţa în S Carpatic, devenită reşedinţa de vară a domnitorilor Ţării Româneşti): anul de debut 1185 coincidea cu anul de început al puterii Dinastiei Asanilor din S Dunării (atunci, la începutul răscoalei contra Imperiului Bizantin - după cum a relatat istoricul Frigian Nicetas Choniates 1155-1216, contemporan evenimentelor - Armânii cârmuitori fraţi Asan au trecut la Nord de Dunăre, spre a solicita sprijin “şi căpătând ajutor Cuman, au intrat în Moesia, nemulţumindu-se să poată păstra ceea ce era a lor, ci nu mai îndurau să nu aducă daune împărăţiei şi să nu unească domnia Misianilor - adică a Românilor şi a Bulgarilor - într-una singură, aşa cum fu odinioară”), atunci ei reușind, printr-un atac de noapte, să-l învingă pe Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului bizantin. Fondatorii Dinastiei Asan / din S Dunării nu ar fi cerut ajutorul Dinastiei Negrilor / din N Dunării dacă aceia ar fi fost neînsemnați: ei nu erau niște oarecari aventurieri / devălmași tocmai propășiți în zona central Carpatică = miezul Românesc, ci dăinuiau organizați deja de 105 ani - din 1080 - astfel încât au fost în măsură să-i sprijine consistent / decisiv pe răsculații Rumâni din zona central Balcanică împotriva Imperiului Bizantin. Cu ajutorul serios al Vlahilor care pe atunci populau puternic Munţii Haemos / Balcani, contemporanul istoric Nicetas notând despre cei “care locuiesc peste tot cuprinsul Munților Hemos care înainte se numeau Mysi iar acum Vlahi se cheamă” şi cu ajutor Cumano-Rumân din N Dunării, Imperiul Româno-Bulgar (în cronologie a doua structură statală de anvergură la Dunărea inferioară, după Imperiul / Ţaratul Bulgaro-Armân = Scito-Vlah, ce a fost în 681-1018 prima structură statală de anvergură) s-a suprapus - dar mai lărgit - peste întâia stăpânire: Asanii voiau ceea ce a fost odată (de exemplu, cronicarul bizantin Georgius “Cochinos” / adică “Muşcătorul” a scris că în 1196 ţarul Armân Petru Asan domnea peste ambele părţi ale Dunării, având vaste teritorii; în 1282-1290, împăratul bizantin Andronic Paleologu a reuşit să mute Armâni din Tracia în Anatolia, însă manevra nu a perturbat semnificativ Românitatea din Balcani, Vlahii / Armânii fiind foarte mulţi). Mărturii din judeţe diferite - ale centrului actualei Românii - au asociat familia G/herţegului Negru-Vodă cu Cavalerii Grigore / Gheorghe, încă dinaintea închinării Basarabilor din Bănie. Restrângerea Imperiului Bizantin datorită Imperiului Româno-Bulgar constituit de Armânii / Vlahii Asanizi a facilitat ocuparea în Tracia a Constantinopolului ortodox în 1204 de către cruciaţii catolici în Cruciada IV, fapt petrecut la comanda dogelui Veneţiei - deranjat în interesele sale de interferenţa propriilor negustori cu negustorii bizantini - Bizanţul rămânând sub control Veneţian timp de 57 de ani; conjunctura Venețiano-Valahă opusă Imperiului Bizantin se manifesta de 19 ani - din anul 1185 - și o atestare elocventă a alianței Valaho-Venețiană a fost înregistrată în Ținutul Făgărașului, unde de atunci începând cârmuiau împreună Cavalerul Negru-Vodă și Cavalerul Venețian Gregorius / Grigore.

Biserica lui Negru-Vodă în Câmpulung
(foto din 1933)

Datorită apariţiei Cavalerilor Teutoni în Ţinutul Bârsei, G/herţegul Negru-Vodă în 1215 a ctitorit Biserica din CâmpuLung - ridicată de “părintele Gabriel din Ciprovţi” 43,23 lat. N, 22,53 long. E / Timocul Bulgăresc (după cum a scris în 4 II 1779 Gardianul Bonaventura Andreiu) pe Râul Târgului / afluent al Argeşului, lângă Grădiştea unde Antic a fost o mare tabără Romană numită Jidova / “Ji-dava” - urmaşul său ştiut tot ca Negru-Vodă (după cum a scris în 1909 şi academicianul Atanasie Marienescu că “Negru era poreclă de familie”) stabilind acolo în 1290 prima capitală a Valahiei / Ţării Româneşti, ulterior capitala statului fiind mutată la Curtea de Argeş; academicianul Dimitrie Onciul - care a certificat că vechea Biserică din CâmpuLung s-a surpat în 1628, după restaurare inscripţia menţionând prima ei zidire la 1215 - a cules şi Tradiţia din CâmpuLung despre cel dintâi Negru Vodă că nici “nu era viţă de Basarabi”: iată încă un argument despre necesara cununie a ulteriorului Negru Vodă pentru a deveni Basarab.

Negru-Vodă la Cetățuia

Cărășanul Negru Vodă şi vistierul Grigore / Gheorghe Veneţianul au fost pictaţi alături la intrarea în naosul Bisericii Mănăstirii Cetăţuia Negru Vodă din Cetăţeni 45,11 lat. N, 25,13 long. E, judeţul Argeş, un loc numit Grigoroaia şi marcat cu simbolul Cavalerului Trac, ca în Sanctuarul Anatolian Gherga (la retușarea din 1859 nu a mai fost refăcută pictura portretului vistierului Gheorghe Vinețeanu, ci numai figura lui Negru-Vodă); cetatea Cetăţeni - construită de Cavalerii Teutoni - în care e Mănăstirea Cetăţuia, era similară cu cetatea Breaza 45,42 lat. N, 24,53 long. E, comuna Lisa, judeţul Braşov / Depresiunea Făgăraş, datată din secolul XIII, ştiută ca a G/herţegului Negru Vodă iar Câmpulung avea cartierele denumite identic după aşezările din Ţinutul Făgăraşului din care le-au sosit locuitorii. Academicianul Român Ioan Cavaler de Puşcariu a scris că “în 1860 am putut descifra inscripţia din casa veche a lui Ionaşcu Mone din Veneţia inferioară, însemnată deasupra cu un corb având crucea în gură ţinând atârnată o cunună de mărgele: ‘VIXIT GRI VENETUS ANNO DOMINI 1185 GENEALOGIA AUTHENTICA MONESTICA GREGOR VENETUS THESAURAR VAIVODAE NIGRO A QVO DONATUS IV VALIBUS CU SILVIS ET CAMPIS GEN. GRIGORASCUM A. 1216 HIC G. GRIGOR. EX QVO MAILAT FI 1250 LIA KOMANA ET II GRIGOR HI DIVISI 1279 M. IA VAL KUTSULATA K II VAL G. III VAL 1390 VENECZIA ET RIVOLU SALSU SORTS GR. GEN. III GRIGOR’.” (Textul redat reproduce exact începutul plăcii respective).

Placa din Veneţia de Jos

Istoricul Ardelean Samuil Micu 1745-1806 a găsit în casa din Veneţia de Jos / Ţinutul Făgăraşului a protopopului Ionaşcu Monea acea piatră (studiată şi de istoricul Austriac Cristian Engel 1770-1804, transcrisă de savantul Român Nicolae Densuşianu, cu completarea abreviaţiilor): “Vixit Gregorius primus Venetus Anno Domini 1185. Genealogia authentica Monestica. Gregorius Venetus Thesaurarius Vaivodae Nigro a quo donatus quatuor vallibus cum silvis et campis; genuit Gregorium secundum Anno 1216. Hic genuit Gregorium ex quo Mailath, 1250 filia Komana et secundus Gregorius. Hi divisi 1279 Mailath primam vallem Kutsulata, Komana secundam vallem, Gregorius tertiam vallem (1390), hoc est Venetiam et Rivulum salsum sortiti sunt, et Gregorius genuit tertium Gregorium, Komanum, Stoicam, Thomam; divisi Gregorius quartam integram sortitus genuit Stephanum, et Gregorium (1449). Hic genuit Salamonem (a matre Mone dictum) et Stephanum Mone. Salamon genuit Man Mone 1499. Hic genuit Stephanum Mone secundum. Hic genuit Voik Mone. Hic genuit secundum Man Mone. Hic genuit Ioannem Mone, ex quo Ionas Mone venerabilis Vicarius generalis. 1728”. În traducere: “A trăit Grigorie cel dintâi Veneţianul în anul Domnului 1185. Genealogia autentică a familiei Monea: Grigorie Veneţianul, vistierul lui Negru Vodă, din partea căruia a fost dăruit cu 4 văi, cu codri şi câmpuri, a născut pe Grigorie al doilea, anul 1216. Iar acesta a născut pe Grigorie, din care s-a născut Mailat 1250, fata Comâna şi un alt Grigorie. Aceştia împărţindu-se în 1279, Mailat a căpătat valea dintâi Cuciulata, Comâna valea a doua, Grigorie valea a treia, adică Veneţia şi Pârâul Sărat (1390) şi Grigorie a născut pe al treilea Grigorie, pe Coman, pe Stoica şi pe Toma. Aceştia împărţindu-se, Grigorie a căpătat întreaga vale a patra şi a născut pe Ştefan şi Grigorie (1449). Iar acesta a născut pe Solomon (care după mumă-sa s-a numit Monea) şi pe Ştefan Monea. Şi Solomon a născut pe Man Monea (1499). Acesta a născut pe al doilea Ştefan Monea iar acesta pe Voicu Monea, acesta pe alt Man Monea şi acesta pe Ion Monea, din care s-a născut Ionaşcu Monea, venerabilul vicar general. 1728”. Academicianul Petriceicu Haşdeu în lucrarea din 1898 “Negru-Vodă, un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării Româneşti 1230-1380” a analizat: “Deşi inscripţiunea datează abia din începutul secolului XVIII şi deşi între anii 1279 şi 1390 în genealogia cea lapidară este o lacună, totuşi Samuil Micu zice că protopopul Ionaşcu Monea nu putea să născocească o minciună şi deci admite că acea piatră este o fântână istorică pentru secolul XII şi că un Negru-Vodă existase în realitate la anul 1185. Cu alte cuvinte, Samuil Micu îmbrăţişează în fond explicaţiunea lui Dimitrie Cantemir că a fost un neam întreg Negru-Vodă tradiţional, din care s-a tras Negru-Vodă cel istoric, o personalitate deosebită, descălecător al Ţării Româneşti. Ideea foarte luminoasă Micu a împrumutat-o de la Cantemir dar a modificat-o aşa-zicând Ardeleneşte, împăcând amorul propriu al Transilvaniei: el stăruieşte adecă cu orice preţ a lăsa intactă în textul cronicii Munteneşti întemeierea Ţării Româneşti de către un Făgărăşan de viţă Negru la 1290, pe când la Cantemir acel întemeietor fusese numai câtva timp pribeag în Făgăraş, reîntors de acolo în patria sa România Dunăreană pe la 1274”. Asocierea celor 2 - vistierul Gregor şi G/herţegul Negru Vodă - nu era întâmplătoare prin reprezentarea creştină sau reprezentarea sculpturală, ci şi prin reprezentarea heraldică, g/herbul = blazonul Basarabilor cuprinzând modul de ilustrare Gherga (anteriorul blazon = g/herb al Dinastiei “Negre” / “Nordice” - care a inspirat și g/herbul = blazonul Dinastiei Asanilor - a fost al dungilor orizontale purpurii pe fond auriu, spre deosebire de reprezentarea de rang secundar al Dinastiei Arpazilor și al Dinastiei Basarabilor, pe fond argintiu / alb):

Blazonul = G/herbul Basarabilor

În 2002, Dr. Adina Berciu - profesoară la Universitatea Bucureşti - a scris: “Fenomenul heraldic şi, în general, manifestările heraldice sunt foarte vechi, apărând prima oară în antichitate şi evoluând odată cu societatea omenească. Blazonul era un semn convenţional, specific unui stat, oraş, familie, persoană etc. De la persoane, familii, instituţii (puterea centrală, puterea eclesiastică), blazonul a fost treptat adoptat de ţări, regiuni, oraşe, cetăţi, asociaţii, case de comerţ, ateliere, etc. Heraldica are la bază culorile sau smalţurile, termen ce îşi are originea în vopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile, pe arme, pe vase de aur şi de argint. Arta heraldică foloseşte smalţuri desemnate prin 2 metale: aurul care este galben şi argintul care este alb. După modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi combinate (unul sau mai multe unite sau nu). Din punct de vedere al modului cum a fost creat, există blazon de concesie şi blazon transformat, incluzând toate adăugirile şi modificările ulterioare. În heraldică, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui, respectiv din spate. În consecinţă, latura privită din faţă la stânga este socotită, de fapt, la dreapta, iar cea privită din faţă la dreapta este la stânga”. Aşadar, poziţia simbolului Gherga (alb-roşu) de pe blazon era la dreapta scutului Basarabilor, partea cea mai respectată. Instalarea Cavalerului Veneţian Grigore în 1185 ca trezorierul familiei herţegului Negru Vodă s-a datorat relaţiei cu Asanii Balcanici, ca efect al schimbului aliaţilor: din partea Asanilor a fost priceputul Cavaler Grigore Veneţianul iar din partea clanului G/herţegului Negru Vodă a fost sprijinul îndeosebi Cuman în disputa cu bizantinii. În secolele XIII şi XIV, g/herbul = blazonul Basarabilor avea pe jumătate din câmp dungile alb-roşii orizontale preluate de la Zorzi / Gherga inclusiv de înrudita Dinastie Babenberg - din care a provenit steagul Austriei - de g/herbul = stema Ragusei Vlahilor / liderii acolo fiind Giorgi ori de g/herbul = blazonul regal al Dinastiei Arpadiană Ungaro-Română (deoarece Veneţianul Georgii / Gherard a creştinat Ungurii / Maghiarii, cu regăsire în prezent pe steagul Ungariei), etc.; e de observat că motivul dungilor orizontale albe cu roşu - dintre atâtea alte combinaţii posibile de compoziţie în culori şi poziţii - a fost preluat din secolul XVIII şi de steagul American (cea mai populată Țară din Lumea Nouă): de altfel, emblema armatei Americane - acum cea mai puternică din lume - ori a Senatului American, etc. au simbolic în vârf faimoasa căciulă a Moşului Crăciun / Geto-Dacă, numită de Americani “Căciula Libertăţii” (pe care a purtat-o şi Marianne - simbolul libertăţii republicii Franceze - după cum a reprezentat-o artistul Michel Moreau în acelaşi an 1775, care a precedat declararea independenţei Americanilor). Este de remarcat că prima recunoaștere diplomatică a independenței Americane a fost din partea Ragusei.

În “Ştiinţa şi arta heraldică în România”, istoricul Dan Cernovodeanu 1921-1999 a explicat ghergurile = “g/herburile” Românilor: “Scutul dinastic al Basarabilor se prezenta iniţial despicat, cu primul câmp fasciat de 4 până la 8 piese, şi al doilea plin. Simbolurile armoriate ale primei dinastii a Ţării Româneşti au cunoscut mai multe etape de dezvoltare, şi anume: 1) perioada iniţială de alcătuire, atunci când Basarabii nu erau decât mici dinaşti locali; 2) faza imediat următoare ascensiunii lor pe tronul principatului valah; 3) etapa finală, de desăvârşire a stemei dinastice odată cu realizarea independenţei statului feudal Ţara Românească. În prima fază de unificare a teritoriilor româneşti de la sud de Carpaţi şi de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat posibila lor stemă de familie adoptată în cea de-a doua jumătate a secolului XIII fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin modificări de ordin cromatic. Stema dinastică a Basarabilor a continuat să apară pe aversul monezilor până la Basarab Laiotă inclusiv, dispărând definitiv odată cu încetarea la acea epocă a emisiunilor monetare a domnilor Ţării Româneşti, nemaifiind întâlnită ulterior pe nici un alt vestigiu de ordin epigrafic” (pe atunci, la momentul încetării circulaţiei ducaţilor, “prim-ministrul” timpului / respectiv “guvernatorul” Ţării Româneşti era marele pârcălab Gherghina, monedele autohtone fiind înlocuite de asprii circulând în Imperiul Otoman, acea operaţiune de conversie valutară naţională - petrecută la începutul domniei cumnatului lui Gherghina, Vodă Vlad “Călugărul” - îmbogăţindu-i enorm pe cârmuitorii respectivi).

Foarte probabil, familiile lui Gregorius / Grigore şi a G/herţegului Negru Vodă erau înrudite, fie matern, fie patern (după ce în 2011 a apărut public pe Internet lucrarea “Originea Gherga” - corelând istoria cu genetica - în 2012 arheologul A/Român Puiu Haşotti, pe atunci ministrul culturii din România, care a afirmat despre “Tăbliţele de la Tărtăria” că sunt aberaţii, poate dezamăgit de neseriozitatea unor cercetări, a interzis analizările genetice ale Cavalerilor Români “pentru ca să nu le fie tulburat somnul de veci”: pe linie feminină Negru Vodă şi Gherga puteau fi cumnaţi, însă dovedirea genetică a înrudirii pe linie paternă ar duce la concluzia că numele primului domnitor al Ţării Româneşti - ştiut popular ca Negru Vodă - a fost chiar Tihomir Gherga); în lume, rezistenţe la analizele genetice au apărut şi sub motive că ar bulversa unele genealogii - întocmite cu mari eforturi dar frecvent fanteziste - sau că ar deranja drepturile de proprietate (de parcă dreptul la proprietate ar depinde de traiul într-un loc de la începutul istoriei / după aşa criteriu, nimănui nu i-ar aparţine propria proprietate), etc. În 25 VII 2012, un consorţiu al Proiectului Genografic - în care s-au implicat cercetătorii Eugen Maier, Ioana Mihai, Mihai Netea, Ramona Ionescu, Sandu Boengiu, ş.a. - a publicat studiul genetic al unor persoane din România având legătură cu numele de Basarab, la diversitatea găsită concluzia fiind că pentru lămurire sunt necesare analizele genetice directe ale rămăşiţelor voivozilor (la persoanele investigate n-a fost identificat grupul genetic patern “N”), pe de o parte fiind discrepanţa neverosimilă între neomogenitatea lor genetică şi omogenitatea onomastică, aşa rezultând că numele dinastic a fost preluat de la nobilele Basarabe - deci pe linia feminină - iar pe de altă parte filiaţia masculină, dinastic cea mai importantă, rămânând nedesluşită fără analiza regilor / voivozilor. De altfel, anterior cu mai mult de un secol, despre pluralitatea Basarabilor academicianul Petriceicu Haşdeu a scris: “Basarabii n-au fost o familie, ci o castă. Basarabii cuprindeau nu o singură, ci o mulţime de ramuri, unele rămase în fiinţă până astăzi. Buzeştii bunăoară erau Basarabi. Alte ramuri de Basarabi erau aşezate de veacuri în Ţinutul Haţegului; la 1398, un Basarab era acolo cneaz la Râuşor. Am găsit sub anul 1592 la marginea Haţegană a Banatului pe nobilul ‘Bazaraba de Karansebes’. Crengile ‘neamului Băsărăbesc’ erau foarte întinse în afară de dinastia propriu-zisă: nu era o familie, ci o colectivitate de familii cu tradiţiuni comune, un fel de castă care îşi avea cuibul în Oltenia şi în Haţeg, adecă cuprindea Dacia lui Traian (la Daci, ‘saraba’ era un titlu care circula cu sensul comun de ‘cap’). Din acel cuib circum-Oltenesc unii Basarabi în cursul timpului emigrau în diferite direcţiuni, dar tulpina lor rămânea curat Oltenească. Am dovedit că Dinastia Muşăteşcilor din Moldova a fost şi ea o ramură a Basarabilor. Poate să fi fost Basarabi şi Asanii. Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie şi nu o clasă predomnitoare, atunci Ţara Românească n-ar fi căpătat numele ‘Ţării Basarabilor’ pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Însuşi Mircea cel Mare (Mircea cel Bătrân), la 1403 şi-a dat titlul de ‘mare voivod şi domn autocrat a toată Ţara Basarabească’. Se pare că era un obicei ca în fiecare familie din acest neam numai unul să poarte numele Basarabă şi încă să-l poarte în locul numelui său de botez. Din dată ce stăpânul ţării monopoliza numele Basaraba, boierii din ‘neamul Băsărăbesc’ erau siliţi a lua alte porecle, din cauza cărora cu timpul li se uita originea şi putea să se pară că Basarabii cei foarte mulţi de altă dată s-au stins aproape cu totul. O paranteză: asemănarea fonetică între elementul ‘-sarabă’ din numele Basarabă şi Sârb fiind foarte mare, unii s-au apucat a face pe Basarabi de origine Sârbească; e confuzia - total necunoscută cronicilor Sârbeşti - datorată în fond numai numelui cel primitiv ‘Sarabă’. Dar ce este acest ‘Sarabă’? De unde vine? De când începe? ‘Sarabi’ (însemnând căpeteniile) era numele castei nobiliare la Daci. La Daci exista o castă nobiliară şi sacerdotală care nu umbla cu capul gol ca poporul, ci purta pe cap ‘tiare’ (căciula tipică Tracă) ei numindu-se în limba Dacă ‘Zarabi terei’ (după cum a scris Iordanes), respectiv ‘Sarabas tiareos’ (după cum a scris Peutinger). În compusul Ban-Saraba, Dacicul ‘saraba’ a ajuns până la noi cu vocalismul neîntunecat şi cu ‘b’ între vocale, numele nefiind trisilabic Ba-sa-rab, ci tetrasilabic Ba-sa-ra-bă; de pildă, după silaba tonică ‘-ra’, ‘b’ s-a păstrat în ‘scărăbuş’, diminutiv din ‘scărăbu’ = ‘scarabeu’. Sarabii au fost cunoscuţi vecinilor sub porecla de Arabi; în poezia poporană epică Bulgară şi Sârbă, foarte adesea Românii au fost numiţi Arapi. Sarabii lui Dio Chrysostom (‘Gură de Aur’, Grec din Bursa / Anatolia), care fusese el însuşi în Dacia, unde cunoscuse casta nobilitară a Sarabilor, ca şi Basarabii posteriori, îşi aveau cuibul în munţii Olteniei şi Haţegului, căci în jurul Severinului şi Sarmisegetusei fusese centrul Statului lui Decebal iar prin urmare şi al castei celei nobiliare. Haţegul şi Oltenia sunt tocmai zona pe care, sub raport hidrografic, o reprezintă râul Giu / Jiu, izvorând din Haţeg şi străbătând apoi pe lângă Vulcan pentru a şerpui în lung prin întreaga Oltenie; ei bine, în geografia lui Ptolemeu n-are alt nume decât ‘Arabibus fluvius’, adecă ‘râul ce se pogoară de la Arabi’. Capitolinus vorbeşte de o inscripţiune în care se menţiona că împăratul Gordian III fusese învins de Filipi - adecă de Filip Arabul şi fiul său - apoi adăugând că Liciniu, cumnatul lui Constantin cel Mare, a distrus acea inscripţiune fiindcă ‘pretindea că se trage din neamul celor 2 Filipi’; înrudirea dintre Liciniu şi Filip nu putea să fi fost decât identitatea de castă: amândoi Sarabi. Lactanţiu - contemporan cu Galeriu - spune foarte lămurit că era din Dacia cea veche şi nu a fost Latin; Galeriu era foarte mândru de originea sa: pe când alţii îl porecleau ‘Armentarius’ / ‘cioban’, el pretindea că era din neam zeesc (după Lactanţiu) sau neam de balaur (după Aurelius Victor). Ceva şi mai hotărâtor este însuşi numele ‘Galerius’: când se ştie că el era nu numai Dac, dar încă se pretindea a fi de o origine ilustră, atunci ne izbeşte împrejurarea că ‘Galerius’ însemnează tocmai ‘pileatus’ - Latinul pentru căciulă - derivând din ‘galerus’ sinonim cu ‘pileus’ (‘galerus est genus pilei’ zicea Servius către Vergiliu) şi prin urmare nu este altceva decât o traducere literală a Dacicului Saraba. Mai e ceva: din Dio Chrysostom am văzut că Sarabii erau la Daci nu numai o castă nobilitară, dar şi sacerdotală totodată; ei bine, Lactanţiu spunea că muma lui Galeriu cea ‘transdanuviană’ era o bogată preoteasă păgână a ‘zeilor de munte’. Cunoaştem dară un mileniu din istoria Basarabilor, fie sub numele primitiv de Sarabi, fie după alipirea către acest nume a titlului de Ban. De vreme ce Sarabii înainte de secolul V şi Basarabii după secolul XII constituiau neîntrerupt o castă nobilitară, tot aşa a fost şi între timp; casta lor fusese organizată de Burebista şi a dat Dacilor cei mai mari regi, în frunte cu Decebal, apoi a dat Romei împăraţi iar Românilor un lung şir de eroi”. După cum a menţionat academicianul în citatul dat, e de observat că Egiptenii vechi ştiau prin scarabeu gândacul Khepra - reprezentat şi pe Eufrat, în Terga - iar regele Decebal, un reprezentant de seamă printre primii Basarabi (ori Sarabi, care pot fi văzuţi şi ca “Sa-rabi”, adică “sfinte căpetenii”), era din clanul Zyrax / Duras / Zurazis, numele dinastiei sale fiind sinonim cu Đerđa, ceea ce denotă prezenţa Gherga în casta respectivă de la începutul Antic: cei mai timpurii Sarabi / Basarabi au fost şi din neamul Gherga; academicianul Petriceicu Haşdeu a scris despre pluralitatea Basarabilor Medievali - proveniți din fosta Dacie Romană - care aşa după cum Negrii din Făgăraş erau Cărăşeni / din Banat, tot aşa şi Basarabii din N Dunării erau Olteni / din Bănie (iar Gherga a fost printre acele categorii, ajungându-se printr-un instrument uzitat pe atunci - anume cununia pentru alianţă - să şi pecetluiască mariaje între rude / mai mult ori mai puţin apropiate). Geografic, “îmbrăcarea” de către aceiaşi oameni a Carpaţilor Meridionali a fost similară cu cea realizată de Croaţi în jurul Bosniei, la N, V şi S (pe ale cărei înălţimi s-au individualizat Munteni deosebiţi - inclusiv genetic la fel cu străvechii Români - începând din Herţegovina). În Evul Mediu - la un mileniu după regele Decebal - era firesc despre cârmuitorii celor din acelaşi spaţiu al fostei Dacii să fi fost recunoscuţi dintre cei cu aşa rădăcini Antice Sarabe / Basarabe (înaintea altor pământeni autohtoni); posibila înrudire Negru-Gherga ar fi putut fi chiar de la prima generaţie, deoarece la 3 decenii după consemnarea de la 1185 a prezenţei Veneţianului Gregorius împreună cu familia herţegului Negru Vodă în Ţinutul Făgăraşului - din N Carpatic - a fost ctitorită Biserica de la CâmpuLung - din S Carpaţilor - Gregorius fiind în S Carpaţilor proprietarul moşiei Gherghiţa (iar în acelaşi secol a fost întemeiată la 881 metri altitudine Mănăstirea de la Cetăţeni cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, de pe drumul cărăuşilor / chirigiilor de la CâmpuLung Muscel către Târgovişte, cu Biserica din Peştera Moşului şi Schitul Cetăţuia, Negru Vodă şi Gheorghe “Vineţeanu” apărând înfăţişaţi împreună drept ctitori, în plus rămânând în Tradiţia călugărilor că acolo obişnuia Negru Vodă să-şi ascundă de Tătari tezaurul: exact ocupaţia vistierului Grigore / Gheorghe. La vremuri de urgie, bogăţiile erau ascunse într-o grotă mică şi greu accesibilă, rămasă cu numele de “Chilia lui Negru Vodă”. Biserica “din stâncă” a Mănăstirii Cetăţuia e alcătuită din altar, naos şi pronaos, adăpostind şi o nişă numită “Altarul Papistăşesc”, despre care se spune că a fost construit pentru soţia Latină / catolică a lui Negru Vodă; de pe stâncile numite “Colţii Doamnei” şi-a găsit tragicul sfârşit soţia lui Negru Vodă, care s-a aruncat în prăpastie, crezându-şi soţul mort într-o bătălie. Mănăstirii Cetăţuia - a lui Negru Vodă - i se spune “Meteora României”.

Editura Mitropoliei Banatului a tipărit lucrarea “Arta feudală în ţările române” realizată de istoricul Ioan Ştefănescu 1886-1981, în care acela a scris: “Cercetările arheologice întreprinse de Dinu Rosetti au dat la iveală vestigii de monumente şi materiale arheologice din secolul XIII în zona Schitului Cetăţuia (zis al lui Negru Vodă), situat la sud de Câmpulung; friza donatorilor cuprinde portretul ‘jupanului’ Gheorghe, cu bărbie rotundă, frunte îngustă, nas uşor turtit şi umerii obrajilor aşezaţi sus”. Localitatea Cetăţeni era foarte importantă în dirijarea schimburilor comerciale dintre Ţara Românească şi Argheal / Ardeal, prin Ţinutul Bârsei, fiind în N judeţului Argeş pe Valea superioară a Dâmboviţei, la capătul Defileului Dâmboviţei (la celălalt capăt fiind Pasul Bran, ştiut din vechime ca Trecătoarea Jidovilor / adică a Gealaţilor); un document din timpul domniei lui Mircea “Ciobanul” a consemnat că moșia Cetățeni a fost pierdută de Hrusanta “Gogoșoaia” / fiica răposatului Gherghina “în zilele lui Vlad Vodă Înecatul” (1530-1532). Academicianul Dimitrie Onciul în “Originile Principatelor Române” a scris: “Negru Vodă este nume poetic, nu un nume de personagiu real. Înainte de a se întemeia un stat Român în partea răsăriteană a ţării, această parte se numea ‘Neagră’: mai întâiu ‘Cumania Neagră’, apoi ‘Vlahia Neagră’. Pe timpul invasiunii Tătarilor în anul 1241, banii Basarabi erau la apus de Olt iar Românii din partea de răsărit de Olt se află numiţi, într-o cronică Persană, ‘Kara-Ulaghi’, adecă Vlahi Negri; conform istoriei ţarilor scrisă în 1762 de Paisie, proigumenul Mănăstirii Hilandar din Muntele Athos, ‘Asan a luat în stăpânirea sa amândouă Vlahiile’: Oltenia Basarabilor ce s-a închinat lui Negru-Vodă şi Vlahia Neagră a lui Negru-Vodă. Astfel, ‘Negru Vodă’ este personificarea originilor la ‘Românii Negri’ din ‘Vlahia Neagră’. Uniunea Românilor cu Bulgarii în Imperiul Asăneştilor a durat până la invasiunea Tătarilor în anul 1241. După acea invasiune, cele 2 voivodate ale Ţării Româneşti se găsesc în dependenţă de Ungaria, precum arată diploma din 1247 pentru Ordinul Ioaniţilor: pe atunci, în Oltenia domnea Lytuon iar în partea răsăriteană Seneslau”. Este de observat că în particula Indo-Europeană “Ner” îşi are originea cuvântul “Nord” iar în Balcani până în acel secol XIII existau Vlahi Negri, printre Armâni: Morlacii din Dalmaţia şi MunteNegru, liderii acelora fiind Gherga, mai ales în cea mai importantă localitate a lor, Ragusa - pe atunci dependentă de Veneţia - aceea fiind important port Adriatic la poalele Dalmate ale Herţegovinei / azi cel mai Sudic oraş al Croaţiei; portul Ragusei / Raguzei se numea Gruz / Gruj, însemnând al “Crucii”, străjuit de Insula Daksa. Romulus Seișanu a scris în “Atlasul României” din 1936: “Mongolii / Tătarii au năvălit în Transilvania în anul 1241. Ei au pătruns împărțiți în 2 coloane: prin Carpații Bucovinei (trecătoarea Iacobeni) în direcția Rodna, Bistrița, Cluj, Oradea și prin Carpații Moldovei (trecătoarea Oituz) în direcția Făgăraș din Țara Oltului, Sibiu, Valea Mureșului, Tisa. În cronica Persanului Rașid-ed-Din se povestește lupta în Țara Oltului cu armata lui Bazaran-ban și se pomenește de poporul ‘Ulag’ / Român din acele părți. Mongolii / Tătarii trecură în Ungaria, zdrobiră armata Maghiară la Sajo și pustiiră acea țară; în timpul acela nu existau în Ungaria orașe fortificate. Regele Ungariei, Bela IV, a fugit în Croația. Mongolii / Tătarii, pretutindeni învingători, au primit ordin să se retragă din Ungaria, în urma morții împăratului lor, prin România”.

Academicianul Român Gheorghe Brătianu (1898-1953) a scris în “Revista istorică” din 1920 despre “Piatra de mormânt a lui Negru Vodă” de la Biserica “Sf. Nicolae” din Curtea de Argeş: “Existenţa pietrei e neîndoielnică. Într-un raport din 1887, Grigore Tocilescu a descris-o astfel: ‘Rezemată de un stâlp, este o statuie mare de piatră, reprezentând o figură de om din faţă, de tot ştirbită, cu părul lung, cu barbă, în cap cu o căciulă înaltă, o haină pe deasupra cu o rondelă, în formă de manta cu ciucuri. Tradiţia spune că e Negru Vodă. Costumul se aseamănă cu al lui Negru Vodă de la Mănăstirea de Argeş’. Chiar la întâia vedere, ‘statuia’ apare ca o piatră de mormânt, pe a cărei faţă superioară e săpat în relief un chip de om culcat, cu mâinile aduse pe piept. La dreapta lui, pe lature, o săpătură în dinţi de fierăstrău face ocolul pietrei, un vârf rotunjit alternând cu unul ascuţit. În capătul de sus, după câteva urme de litere şterse, se desluşesc următoarele slove chirilice: GERG. A crede cu domnul Virgil Drăghiceanu (secretarul Comisiei Monumentelor Istorice din România, deschizătorul mormântului) că ele reprezintă ‘semnătura maestrului sculptor Gherghe’ înseamnă o simplificare poate excesivă a problemei. Sub ele, o floare rămasă întreagă e - după domnul Dimitrie Onciul, preşedintele Academiei Române - o floare de crin ornamentală. Partea cea mai interesantă rămâne însă, fără îndoială, figura culcată deasupra mormântului. Din ce a rămas necălcat şi neştirbit - şi n-a rămas mult - se pot totuşi deosebi următoarele: mortul era înfăţişat cu barbă şi plete, 2 şuviţe lungi atârnând fiecare pe un umăr. Purta o căciulă înaltă cilindrică, având un fel de bordură deasupra frunţii. O haină lungă, strânsă la gât, cobora până la picioare; deasupra, rotunjită pe piept şi suindu-se spre umeri, un fel de pelerină foarte scurtă, cu marginea tăiată în dinţi lungi şi subţiri. Deasupra mâinii drepte şi sub marginea pelerinei e reprodus un motiv, pesemne de cusătură, o ramură cu frunze. Desigur, nu e singurul mormânt Românesc pe care să fie închipuit cel îngropat. Pe mormântul de la Stăneşti, din Vâlcea, Stroe Buzescu nu-şi află odihna, ci străpunge cu spada, de pe cal, un Tătar ce se apără zadarnic cu arcul. Dar a înfăţişa mortul culcat pe mormânt, acesta nu-i obiceiul ţării: e ceva specific, caracteristic apusean”. Din pricina pistilului “ruşinos” - cu aspect falic - crinul era un simbol al zămislirii şi a fost ales heraldic pentru a indica prosperitatea neamului; inelul găsit în mormântul catalogat arheologic ca “nr. 10” are asemănări stilistice și aceeași inscripție “Iesus autem transiens per medi” = “Iisus mergea, trecând prin mijlocul lor” cu cel aparținând prințului Negru al Angliei (Edward 1330-1376), primul născut al regelui Edward III al Angliei 1312-1377 care a declanșat “Războiul de 100 de ani” pretinzând tronul Franței, fiindcă era descendent al regelui Filip “cel Frumos” al Franței 1268-1314: inelul e păstrat la “Muzeul Luvru” din Paris / capitala Franței iar un inel similar e la “Muzeul Britanic” din Londra / capitala Britanică (Dr. Adrian Ioniță de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” al Academiei Române a afirmat că literele Gotice ale acelor inele deosebite - “făcute la comandă foarte înaltă” - erau din N Peninsulei Apenine). Așa ceva confirma legăturile cârmuitorilor Românilor cu liderii Vestici / inclusiv Britanici (astfel cum au fost de exemplu cele anterioare ale Englezilor cu fondatorul Dinastiei Negru Vodă): cercetători din România, ca Alexandru Simon sau Beatrice Kelemen, au afirmat despre cel înhumat la Argeș (a cărui înălțime după un secol de la prima dezvelire din Epoca Modernă a scăzut) că poate inițial a fost înhumat în vechea Biserică de acolo - datând din secolul XIII - iar mama sa probabil era din N Indiei.

Piatra de mormânt Voivodală realizată de Gherg/a

Grigore Băjenaru a scris despre momentul deschiderii mormântului (mantia înhumatului fiind brodată cu Svastici): “Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medieval. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine. Vodă ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape 2 metri şi era foarte spătos! Ia uitaţi-vă mă, ăsta Român!” Acel stil de monument funerar exista în Franţa din secolul XII, sculptorul Gherg / Gherga putându-l prelua fie via Veneţia, fie din familia trezorierului răposatului (semnalată ca a lui Grigore / Gregorius Veneţianul), căreia acel realizator Gherga / Gherghe îi putea aparţine; de altfel, prezenţa Aromânilor Veneţieni mai semnificativă printre cei din N Dunării era încă din secolul XI, ca de exemplu în Banat a celui canonizat ca Sf. Gerardo, fiul Veneţianului Gherard / Gheorghe. În 2012, “Istoria românilor” realizată de Academia Română a precizat: “Cele mai numeroase districte româneşti au fost în Banat iar în rest, primele ţinuturi româneşti menţionate în secolul XIII au fost Haţegul, Făgăraşul şi Maramureşul. Lespedea culcată a defunctului din Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş şi lespedea funerară a comitelui Laurenţiu de la Câmpulung Muscel - decedat în 1300 - prezintă similarităţi” (în Câmpu Lung, conducătorul Sas / German Laurențiu / Laurencius - intitulat Românește “greav”, în Germană “graf”, pentru “comite” / jude - a fost al Popistașilor / Papistașilor din “Cloaşter” / Bărăția, comunitate aşezată acolo dinaintea constituirii Ţării Româneşti, “datorită fertilităţii pământului”, după cum a scris în 1640 Italianul Angelo Petrica; e de ştiut că fiul G/herţegului Negru Vodă - Ioan / Iancu Basarab I “Întemeietorul” - cât şi feciorul aceluia, care i-a urmat la domnie, s-au cununat cu catolice, Ţara Românească atunci afirmându-şi oficial ortodoxia, la îndemnul concludent şi al Sfântului Nicodim / cu numele de familie Gherga). De altfel, documentul nimănui altcineva decât tocmai a judelui Gherghina desemnat spre cercetare de către Vodă Constantin Șerban - din 1656 - cuprindea despre CâmpuLung că “această Biserică care se cheamă Cloașter a făcut-o doamna Marghita - doamna Negrului Vodă - că acea doamnă fost-au catolică, care se cheamă Papiște” (ctitoria ei - cu hramul Sf. Iacob, apostol ale cărui moaște sunt în Compostela / capitala Galiciei - era Franciscană, unde rasa / roba călugărească se numea “garb”, parte a rețelei agreate de Cavalerii Templieri); priceperea meșteșugărească a Sașilor timpurii a fost de ajutor la închegarea primelor reședințe ale celor 3 Principate cu majorități Române, anume Alba-Iulia / Transilvania, CâmpuLung / Valahia și Baia / Moldova. În CâmpuLung, prima Biserică a fost cea cu hramul “Sf. Maria” - protectoarea Cavalerilor Teutoni - începută în 1213 (pisania indicând anul sfințirii 6723, ceea ce a însemnat 1215 de la nașterea Domnului Iisus / unii cercetători însă considerând anul respectiv ca o eroare în restaurare, chipurile inițial având cu un secol mai mult):

Biserica Veche din CâmpuLung

În “Dicţionarul limbei istorice şi poporane”, academicianul Român Petriceicu Haşdeu a acordat atenţie Argeşului: “În cuvântul Argeş / Argiş, sufixul (‘eş’ / ‘iş’) nu e un sufix Românesc; cuvântul dară întreg Argeş sau Arghiş / Argiş cată să fie un împrumut dintr-o altă limbă. Avem un râu Argeş şi un târg Argeş. Râul Argeş - vestit prin limpezimea apei sale şi prin frumuseţea malurilor, întotdeauna plutitor pentru vase mici - izvorăşte din Muntele Albina şi se varsă în Dunăre. Pe malul acestui râu se află orăşelul Argeş, numit mai adesea Curtea-de-Argeş. Neagoe Basarab a dres acolo mănăstirea despre care pe atunci stareţul Gavril a scris: ‘Şi sparse mitropolia din Argeş din temelia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică’; a terminat-o ginerele şi urmaşul pe tron, viteazul Radu de la Afumaţi, care - apucându-se a isprăvi cele începute de socru - nu avea nici un cuvânt a nu întrebuinţa pe aceiaşi meşteri, nu pe alţi noi, şi mai ales pe acelaşi artist decorator, căruia i se datorau cele făcute deja mai dinainte. Grigore Tocilescu a observat despre această mănăstire: ‘Bisericile Armeniei şi Georgiei, toate anterioare cu mai multe secole monumentului nostru, ne dau, dacă nu prototipul, dar cel puţin o mare parte din elementele necesare pentru a compune decoraţiunea sa sculptată. Găsim aici acelaşi sistem de arcaturi, adesea întrebuinţat pe feţele bisericilor din Caucaz, brâul sculptat, aceleaşi împletiri şi ornamente, şi în fine - ceea ce îşi are importanţa sa - aceleaşi proporţiuni în înălţime, acelaşi spirit, acelaşi stil’. În Evul Mediu, multe cete de Armeni au colonizat Peninsula Balcanică, ajungând a se urca şi pe scaunul împărătesc al Bizanţului. Bulgaria era plină de Armeni, cărora în mare parte li se datorează acolo naşterea sectei eretice a bogomililor. De peste Dunăre, ei străbătuseră atunci până în Transilvania, documentele menţionând nu departe de Argeş la 1355 pe episcopul Armenesc la Tălmaciu. Dar există ceva şi mai lămurit. În Armenia, lângă Lacul Van, există un oraş foarte vechi numit Argeş, rostindu-se cuvântul întocmai ca Româneşte, unde la începutul secolului XIV era şi un episcop: ‘Zaharia Argis’. Ce înseamnă acest nume la Armeni, nu se ştie. În secolul II - după cum a notat geograful Ptolemeu în Greacă - Lacul Van se numea Argeş (în Armeană Արճեշի ծով: Marea Argeş). Deci, întrucât:

·         Românii n-au avut niciodată colonii în Armenia, pe când Armenii au avut în România

·         Argeşul cel Armenesc e mai vechi decât al nostru Argeş

·         fiinţarea coloniilor Armene tocmai lângă Argeş se constată prin episcop Armean la Tălmaciu

·         la un loc cu identitatea perfectă a celor 2 nume Argeş, ce nu poate fi un simplu joc al întâmplării

rezultă că târgul Argeş din Carpaţi - cel de lângă Râul Argeş - fusese colonizat de către pribegi Armeni din târgul Argeş (cel de lângă Lacul Argeş). La 1275 - după o notiţă contemporană de cronicarul Armean Simpad - mai multe localităţi de lângă Lacul Van, iar mai cu deosebire Argeş, fuseseră aproape dărâmate printr-un şir de cutremure, care se repetară cu urgie în interval de un an întreg. Poate atunci, poate într-un timp mai vechi (nici într-un caz mai nou) o ceată de Armeni pribegiseră de acolo şi ajunşi în Carpaţi, au întemeiat - în memoria cuibului lor - un nou Argeş, dând acelaşi nume râului, după cum tot aşa se chema în vechime Lacul Van. Clădind o biserică în stil Armenesc, acei Armeni aveau un episcop, care - strâmtorat de Români - s-a mutat în urmă la Tălmaciu, în Ardeal: ‘episcopus Armenorum de Tulmachy’; iar vechea biserică Armenească, păstrând cu stăruinţă tiparul său arhitectonic şi decorativ Armenesc, a devenit Mitropolia Ungro-Vlahiei. Vechea marcă a târgului Argeş, aşa cum o găsim de când cunoaştem peceţile sale municipale - nu de ieri sau alaltăieri - este vulturul cu 2 capete: această pecete - anume în pecetea municipală, nu cea bisericească - înfăţişează vulturul împărătesc, cu care Românii n-avură a face de când între Bizanţ şi Români s-au aşezat Bulgarii. Dindată ce ştim că oraşul Argeş fusese colonizat cam în secolul XIII de un stol de Armeni, plecaţi din Argeşul cel de lângă Lacul Van şi veniţi în Muntenia prin Imperiul Bizantin, este de crezut că tocmai dânşii au fost aceia care dăduseră coloniei lor drept marcă pe acel vultur, lăsându-l apoi moştenire Românilor, dimpreună cu numele Argeş şi dimpreună cu măiastra biserică. Să se ia bine aminte că Armenii cei aşezaţi în Muntenia, deşi puteau să împrumute pe vulturul cel cu 2 capete de la bizantini, totuşi ar fi fost nu mai puţin cu putinţă, ba poate chiar mai firesc, ca dânşii să şi-l aducă de-a dreptul din Armenia, căci în regiunea Tigrului şi Eufratului acvila bicefală e fără alăturare mai veche decât la Greci. Nu Armenia o primise de la Bizanţ, ci Bizanţul a primit-o de la Armenia, vulturul cu 2 capete din cea mai adâncă vechime fiind sculptat pe stâncile din Capadochia. Această obârşie a vulturului Argeşean încetează a fi o ipoteză dacă vom recurge la luminile sigilografiei. Figurile de prin mărcile municipale, ca şi de prin cele nobiliare, se năşteau Medieval mai ales prin aşa-zisul ‘rebus heraldic’, adică: numele unui lucru semănând mai mult sau mai puţin cu numele unei localităţi sau familii, figura acelui lucru se lua drept marcă ereditară a familiei sau a localităţii. Despre peceţile municipale s-a zis demult că ‘mai obişnuit figurează pe ele lucrul al cărui nume se aseamănă cu numele oraşului’ (Heineccius în ‘De Sigilis’, 1702). Câteva exemple: capitala Bavariei Munchen are în marcă un călugăr = Monch; Berna din Elveţia are în marcă un urs = Bar, etc. Dacă un popor, printr-un rebus heraldic tras din graiul său, alcătuieşte marca unui oraş, acea marcă poate să treacă apoi la un alt popor, care înlocuieşte pe cel dintâi şi nu încetează de a o întrebuinţa în curs de secole, deşi nu mai are nici un înţeles. Româneşte cuvântul ‘‘vultur’ - şi orice alt cuvânt din nomenclatura păsărească sau nepăsărească - nu se aseamănă deloc cu Argeş. Armeneşte însă - şi numai Armeneşte - vulturul este rebusul herladic cel firesc al numelui Argeş, căci Armeneşte - şi numai Armeneşte - vulturul se numeşte ‘argiv’ deja la Hesychius. La sfârşitul secolului XIII, în Ţara Românească o colonie de Armeni, veniţi de peste Dunăre, au înfiinţat oraşul Argeş; mulţi negustori Armeni locuiau aci mai cu deosebire în apropierea Transilvaniei, cu care întreţineau relaţiuni comerciale. Însă, fie din pricina unor obiceiuri religioase divergente, fie din aceea a traiului prea retras şi ascuns, fie printr-o antipatie împrumutată deja de la bizantini, Românii nu iubeau pe Armeni. Academicianul Simeon Marian afirma: ‘Românii ţin pre Armeni, nu ştiu din ce cauză, de nişte oameni spurcaţi, numindu-i - mai ales când sunt mânioşi pe dânşii - Arie spurcată; din cauza aceasta nu prea vor să împrumute mai nimica Armenilor, nici să mănânce la o masă cu dânşii, temându-se ca să nu-i spurce (mai cu seamă nu voiesc ei să le dea apă de băut din vreun vas, crezând că tot Armeanul, după ce a băut, spurcă pe Români’. Armenii sunt cei mai rău priviţi de săteni după Jidani. Poporul crede că Armeanul este totdeauna gata a te spurca, că urinează mai întâi în oală şi apoi îţi face în ea de mâncare. Unele boli Românii le botează ‘Armeneşti’ şi la căţele le plac a da numele de Armeancă (uneori însă numele de Armeancă se dădea şi la femei, mai adesea însă numele de Armeancă dând la Ţigănci). Din cauza urii poporane, Armenii au fost nu o dată prigoniţi de Români. Sunt puţine oraşe - mai ales în Moldova - unde să nu fie sau să nu fi fost vreo stradă numită ‘Uliţa Armenească’. Vom termina prin indicarea unei coincidenţe nominale, care n-ar avea nici o însemnătate, dacă n-ar putea să arunce lumină asupra unei chestiuni istorice foarte importante: se ştie că Macedo-Românii îşi dau numele de Armâni (prin metateză din ‘Români’); asemănarea acestei forme cu numele Armenilor pare a fi dat naştere unei ciudate confuziuni. Cronicile Armene pretind că împăratul Româno-Bulgar Samuil ar fi fost de origine Armean; lucrul cu neputinţă nu este dar - până la o probă serioasă - e mai de crezut că n-a fost Armean, ci Armân”. Aşadar, în Argeşul Medieval de la început s-au întâlnit Armâni şi Armeni; Muntenia cu Argeşul - ca şi Ţinuturile Făgăraşului şi Amlaşului incluzând Tălmaciu 45,40 lat. N, 24,16 long. E / judeţul Sibiu de la intrarea în Defileul Oltului - au făcut parte din Imperiul Aromâno-Bulgar în 1185-1241: pe atunci, numeroşi Armâni şi Armeni din Peninsula Balcanică / îndeosebi din Bulgaria au trecut Dunărea din S în N, pentru a-şi realiza vieţi mai bune. Datorită invaziei Mongolilor din 1241-1242 care au pustiit zona, după 1275 colonizările în N Dunării au continuat, Balcanicii Armeni şi Armâni fiind împreună cu Caucazenii Armeni din oraşul Argeş de la Lacul Argeş / Van (pe atunci, Gherga era un nume important atât între Armenii Caucazieni sau Balcanici, cât şi între Armâni, evidentă fiind şi legătura onomastică dintre Gherga / Garghe şi Argeş). După 4 ani de la menţionarea documentară a episcopului Armean în Tălmaciu, la Curtea de Argeş a fost botezul ortodox ca “Nicolae” al domnitorului Românilor - fiul lui Vodă Basarab I “Întemeietorul” al Ţării Româneşti - la sfatul duhovnicesc al vărului său Balcanic, Armânul Nicolae Gherga, devenit Sfântul Nicodim.

Basarab “Întemeietorul”: unchiul Sfântului Nicodim

Este de observat că nepoata G/herţegului Negru Vodă, prinţesa Rucsandra / Ruxandra, cununată cu cneazul Gârca / Grgur originar din Kastoria / Custura (aşezare Armână, acum în N republicii Elene, lângă graniţa cu Albania, unde din secolul XI era stabilită o garnizoană de Varegi - ce în 1070 avea 300 de Cavaleri - întăriţi de-a lungul timpului mai ales cu Englezi), cunoscut de ea în Kosova / Coşava, unde l-a născut pe Nicolae - cel care a devenit Sfântul Nicodim de la Tismana / Mănăstire ridicată de el şi sfinţită de patriarhul ecumenic din Constantinopol - a cimentat legăturile Ghergane dintre Armânii / Aromânii din Balcani şi cei ajunşi în N Dunării: fiul lor A/Român Nicolae Gherga - rămas în cronicile Sârbe ca “Nikodim Grcic” - a fost apoi venerat ca Sfântul Nicodim, ocrotitorul Băniei; moşiile Gherghiţa şi Ghergani din Ţara Românească desigur că s-au constituit şi cu implicarea nobililor descendenţi ai lui Gregorius / Grigore Veneţianul, care şi în secolul XIII ţineau contabilitatea Basarabilor şi au trecut Carpaţii Meridionali din N în S odată cu herţegul Negru Vodă, fiind “dăruiţi” de familia aceluia cu proprietăţi (conform evidenţelor). În secolul XIV, Nicolae Gherga - Sf. Nicodim Gârca din Kosovarul Prilep = Prislop - la început a întemeiat în marginea Ţinutului Pădurenilor, în Ţinutul Haţegului, prima colonie a Aromânilor săi, pe locul unde şi acum e Mănăstirea Prislop / judeţul Hunedoara (după cum a cântat în secolul XVIII un călugăr de acolo):

“O Prislop!

Numit loc

Cum fuseşi făr’ de noroc!

Ba eu bine am fost norocit,

Căci sfântul Nicodim aici s-a sălăşuit,

Şi întâi sfântul Nicodim mie

Mi-a pus temelie,

Care stă de veacuri multe

Acum de oameni trecute:

Mai ’nainte cu mulţi ani

De domnia lui Matiaş crai;

Că acestui prea-cuvios părinte şi sfânt

De la Dumnezeu Domnul i s-a vestit

Locul pişătoarelor să-l găsească

Şi acolo mănăstire să zidească;

Şi în Ţara Românească preste munte

A trecut şi a cercat locuri multe,

De şi-a tocit toiagu de fer

Privind pe pământ şi pe cer.

Locul cel ales mai întâi

Este în Surtuc sus pe Gii:

Acolo peşteră a găsit

Şi într-însa tot s-a sălăşuit,

Care peşteră şi pân-acum se găseşte

Ş-a sfântului Nicodim se numeşte.

Apoi s-a dus în ţară şi mai înăuntru

Până la apa ce se zice Motru:

Acolo puţin a conăcit

Şi după vremi mănăstire s-a zidit.

De acolo s-a dus spre Vodiţa,

Unde-i acum schitul Topolniţa;

După aceasta pişătoarele a găsit,

Unde şi sfânta lavră Tismana s-a zidit,

Unde şi moaştele sfântului se găsesc

Şi minunile toate i se vestesc.

Deci de la sfântul Nicodim s-a făcut

Tuturor de obşte început

În Ţara Românească la munte zidiri,

Biserici, schituri şi mănăstiri.

A doua lavră Cozia Mircea a zidit-o

Şi Sfântul Nicodim a sfinţit-o”.

“Pişătoarele” erau mici căderi de ape curgătoare: cascade. Etimologic de pildă Carpații Beskizi (lanț Montan de circa 6 sute de km, între Ucraina și Cehia - via Sudul Poloniei și Nordul Slovaciei - unde e și pasul / trecătoarea Verecke) înseamnă uzi, ca pișați, datorită mulțimii micilor ape căzătoare: acolo s-a manifestat betacismul, “P” fiind înlocuit de “B”.

Carpații Beskizi = uzi

În secolul XVII, fiul patriarhului Macarie al Antiochiei, anume arhidiaconul Paul din Alep / Siria - vizitând spaţiul Românesc - a scris: “Nicodim fugi din casa părinţilor şi veni aici prin inspiraţiunea unui înger, care-i indică sub culmea muntelui locul cel mai bun prin abundenţa pişătoarelor; atacând stânca, el îşi sfredeli singur o chilie, în care astăzi te poţi urca numai cu ajutorul funiilor şi se vesti apoi prin minuni. Am văzut la Tismana un Evangheliar scris în UngroVlahia de propria mână a Sfântului Nicodim, cu nişte caractere de o fineţe remarcabilă, pe o frumoasă membrană, împodobit cu argint, şi la fine avea data: anul 1404”. În Ţinutul Haţegului la răsărit de Prislop încă după un secol de la sosirea Aromânilor Gârca - în timpul Huniazilor - erau proprietăţile Gerke / Gherke pe Valea Strei la Vâlcelele Bune şi Rele, Băţălar, Bretea, Covragiu, etc., după cum a întărit Matia Corvin pentru urmaşii preotului ortodox Antonie Gârca, fratele lui Nicodim Gârca = Sf. Nicodim de la Tismana (prelatul care a ajuns să cârmuiască ortodoxia Ţării Româneşti). Deja la sfârşitul secolului XIV, boierii Gherga erau consolidaţi în cadrul puterii din Ţara Românească, un mare Vodă ca Mircea “cel Bătrân” - urmaş al domnitorului Negru Vodă - emiţând acte din reşedinţa lor de la Gherghiţa, unde paharnicul Gherga a închegat o straşnică podgorie (Armânul Gorga din Ghergani - tatăl paharnicului - fiind stolnicul aceluiaşi domnitor). Cercetătorul Lucian Costi a afirmat în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 că “stolnic” e cuvânt “pe românește, din morfeme românești, după regulile de construcție ale limbii române; ‘stolnic’ nu există în nici o limbă slavă. Statul român n-a dispărut niciodată. Cuvintele desemnând funcțiuni administrative, executive și judecătorești ale statului probează fără putință de tăgadă vechimea sa multimilenară. Cât de vechi sunt cuvintele, la fel de vechi sunt denumirile date slujbelor din aparatul de stat. Cât de vechi sunt cuvintele, atât de vechi e statul la români. Dacă ar fi dispărut o funcție, dispărea obligatoriu și denumirea ei prin nefolosire. Pe baza vocabularului, putem retrasa continuitatea funcțiilor statului până în secolul XIX, când a apărut modernizarea europenizantă. Numele de dregătorii - nefiind de origine slavă ori latină - erau în limbă și se foloseau continuu traversând perioadele de crize ale cotropirilor (cum au fost cele ale agresorilor romani în Antichitate sau ale invadatorilor din Evul Mediu); ca urmare, funcțiunile statului s-au menținut constant în tot acest mare interval de timp, deci se poate afirma că statul român a avut o funcționare zilnică pe parcursul ultimelor milenii, pentru că - dacă ar fi avut discontinuitate prin desființare - s-ar fi pierdut fără urmă termenii respectivi. Cât de vechi este atunci statul nostru? Are aceeași vechime cu numele dat dregătorilor: ‘ban’, ‘paharnic’, ‘stolnic’, ‘vodă’, etc. Dogma întemeierii statelor feudale Țara Românească și Moldova este o greșeală. A fost o reașezare, nimic mai mult. Nu se poate să întemeiezi un stat care deja funcționa cu toate mecanismele sale administrativ-executive. S-au schimbat domnii, boierii, oamenii, dar organigrama, adică structura statală, diviziunea pe funcțiuni, administrație, finanțe, bănci, era și a rămas intactă. O dogmă incorectă se sprijină pe altă dogmă la fel de falsă, aceea că ‘slavii’ ne-au dăruit termenii organizației statale, ajungându-se la paradoxul conform căruia apariția statului la noi s-a datorat chiar năvălitorilor care au luptat să-l distrugă. Această dublă doză de otravă a fost inoculată generațiilor postbelice cu scopul de a instala teama și complexul de inferioritate față de agresorii cotropitori, prezentați drept creatori de progres”. Despre vechiul termen “stol” se poate observa - așa cum în 2011 a studiat Dr. Laurențiu Rădvan în “Orașele din Țările Române în Evul Mediu: sfârșitul secolului XIII - începutul secolului XVI” - că era utilizat la început pentru reședința de scaun a domnitorului Românilor (la Bulgari “stol” стол înseamnă “masă”); la sfârșitul secolului XIV, Vodă Mircea “cel Bătrân” al Țării Românești îl avea ca stolnic pe Zorza cu cula în Ghergani (de unde o parte a neamului Gherga - cu prezența în Banat atestată din secolul XVI - s-a afirmat inclusiv în Belinț / județul Timiș, după cum a documentat profesorul Simion Dănilă în secolul XX în Monografia acelei localități): dregătorul stolnic Zorza / Gorga a fost tatăl paharnicului Gherghinu - dregător al aceluiași domnitor Mircea “cel Bătrân” - boierul Podgoriei Gherghița. Este de remarcat - așa cum a consemnat în 1879 şi istoricul Veneţian Pietro / Pompeo Gherardo-Molmenti 1852-1928 despre viaţa privată a Veneţiei - că “în 1173 vinurile obţinute pe teritoriu Românesc se bucurau în Veneţia de un atât de mare renume încât au fost exceptate de la stabilirea preţurilor maximale iar în 1293 s-au construit special în Arsenalul Veneţiei 15 galere pentru transportul vinurilor din ţinutul Carpatin”. Este de ştiut că în “Cercetarea preoţilor Ţării Făgăraşului”, începută în 1658, preotul Veneţiei de Jos se numea Gherman (învinovăţit că n-a comunicat Maghiarilor moartea unui iobag), preotul din Berivoii Mari 45,44 lat. N, 24,58 long. E / judeţul Braşov se numea Radu Gheorghe - menţionat că ştia citi Româneşte - iar în 1746 şi mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, onorific şi titularul Mirei Lichiei, a indicat familia herţegului Negru Vodă în Făgăraş la 1196. (De altfel, Academia Română a scris în cea mai recentă ediţie din “Istoria românilor” / 2012: “În prima parte a secolului XIV, a fost o diferenţiere tot mai pronunţată în ariile habitatului din Ţara Românească, unele aşezări devenind târguri, precum Gherghiţa, Târgşor, Târgovişte, ş.a.”; primele 2, conform documentelor Medievale din secolele XV şi XVI, au fost stăpânite de Gherga iar în a treia aşezare - capitala Ţării Româneşti în acele timpuri - Gherganii au îndeplinit numeroase dregătorii).

Înaintea invaziei Mongole din 1241, Cumania se întindea între Lacul Baikal şi Dunărea inferioară; în versiune Germană - după cum a notat în secolul XIII și călugărul Franciscan Flamand William / Guillame din Rubrouck 50,50 lat. N, 2,21 long. E / Franța - Cumanii erau denumiți “Valani” (iar sinonimul “Bălani” - așa cum se poate remarca - denota aspectul acelora, anume faptul că erau blonzi, Armenii apelându-i “Kharteș”). Magistrul Georgius, fiul şamanului Symonis = Şimon, fiind notat în multe documente din timpul lui Laslău / Ladislau Cumanul, ca ulterior la Caransebeş / “Karansebes” în 1289, etc. avea superlativul Baksa, sonorizat “Bocşo”, ce rezonează cu denumirea aşezării Bănăţene Bocşa / judeţul Caraş-Severin 45,22 lat. N, 21,42 long. E, relativ aflată în apropierea Tisei inferioare - unde şesul Panonic se încheie - locuită din Epoca Pietrei (având un castru Medieval de 29/32 metri, cu 2 turnuri, din piatră sculptată scumpă, menţionat documentar în anul următor luptei de la Posada, când nepotul lui Laslău / Ladislau Cumanul a pierdut în confruntarea cu nepotul lui Litovoi); în 2007, cercetătorul Român Gheorghe Chende remarca explicit că “nume de localităţi de genul Bocşa, etc. spun că ele şi-au primit denumirea de la persoana care a locuit prima oară aici, numele acesteia transferându-se şi asupra locului”, astfel Bocşa putând fi acceptată drept locaţie şamanică (de altfel, oficial la Maghiari exista denumirea Olah Baksa - însemnând Bocşa Română - literar fiind acelaşi Baksa la Georgius şi la localitate). Combinaţia dintre vraci - lider spiritual - şi cea de războinic, aşa cum ar reieşi din statutul comandantului / magistrului Georgius (în Maghiară Gyorgy ori în Română Gheorghe), era o realitate a acelor timpuri; şamanii nu erau doar acceptaţi, ci chiar doriţi printre militari, ca maeştri la extracţiile de săgeţi, vindecări, etc., salvând multe vieţi (şamanismul este şi acum, printre populaţiile N Siberiene, unde gruparea genetică “N” - existentă în Banat la Gherga - are cea mai mare densitate din lume). Ladislau Cumanul / Maghiarizat Kun Laszlo - mama lui era Cumană, cu anturaj şamanic, el pieptănându-se Cuman, având concubine Cumane - era foarte activ în Banat (în 1239, regele Bela IV a primit circa 40 de mii de Cumani - refugiaţi datorită presiunii invaziei Mongole dinspre răsărit - din care pe mulți i-a aşezat în jurul Pecenegilor din Fratelia / marginea Timişoarei, zona fiind şi “rezervorul” de recrutări militare a Ungurilor, aşa cum s-a întâmplat inclusiv în 1277, când s-a strâns oastea pentru expediţia de pedepsire a fraţilor Litovoi şi Bărbat din E); după 3 decenii - când Ordinul Templier a fost interzis în lume - regele Ungariei D’Anjou, nepotul Napolitanei Isabela / Elisabeta, soţia regelui Laslău / Ladislau Cumanul, a decis chiar să-şi construiască palatul regal în Timişoara (cu banii Cavalerilor care au fost în acel Ordin): comitatul Timiş era pe atunci puternic dominat de Pecenegi şi Cumani. Regele Ladislau Cumanul s-a remarcat la vremea sa prin deosebită toleranţă faţă de Românii ortodocşi, Cumanii din actualul spaţiu Român de altfel creştinându-se în secolul XIII, în Ungaria însă regele ajungând la conflict cu căpeteniile lor datorită rezistenţei multor comunităţi de a accepta creştinismul şi de a-şi părăsi datinile, sfârşind în 1290 ucis prin otrăvire în Crișana la Cheresig 47,02 lat. N, 21,41 long. E / județul Bihor chiar de către mercenarii Cumani colaboratori cu Românii conduși de Roland Borșa / Voivodul Transilvaniei în 1288-1294, a cărui familie provenea din zonă şi înhumat în Banat la Cenad / judeţul Timiş - pe atunci, episcopul Cenadului fiind Grigore / Gregorius 1275-1291, totodată şi vicecancelarul Curţii regale - în sarcofagul eruditului Veneţian Gheorghe / Gherard, pe când era episcopul Murăşanei / Morisenei, acela deja devenit, deoarece înaintea schismei i-a creştinat pe Unguri / Maghiari, Sfântul Gerhard, după numele tatălui său Gherard / Gheorghe, conform şi doctorandului în teologie Gheorghe Cotoşman în 1935 (mai târziu, trupul regelui a fost reînmormântat în Oradea iar o parte din moaştele Sf. Gerard au fost duse la Veneţia); în acelaşi an 1290 (profitând de contextul eliminării lui Laslău / Ladislau Cumanul şi de instalarea pe tronul Ungariei al lui Andrei Veneţianul - care a domnit până în 1301 - ultimul rege din Dinastia Ungaro-Română Arpadiană / care avea g/herbul = blazonul copiat de la rudele Venețiene Zorzi), Armâno-Cumanul Negru Vodă având la S de Carpaţi asigurate alianţe - la dreapta Oltului prin cununia cu Ana, fiica lui Bărbat şi la stânga Oltului prin acceptul hanului Hoardei de Aur a Tătarilor / succesorii Cumanilor care, cu reşedinţa în Isaccea / judeţul Tulcea, a controlat până în 1299 Valea inferioară a Dunării - a înfiinţat Ţara Românească pe teritoriul ştiut până atunci drept “Cumania Neagră”, consolidată de fiul Basarab supranumit şi “Întemeietorul” până la înfrângerea Maghiarilor în 1330 la Posada, unde Românii i-au avut ca aliaţi pe Tătari: academicianul N. Iorga în “Ctitorii” a reflectat că “Băsărabă n-a fost un întemeietor, ci un continuator, iar la urmă, şi un liberator” iar istoricul Român Aurel Decei în “Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea” a scris că “alături de Cumanii care l-au ucis pe Ladislau Cumanul, numai Români puteau fi”.

Bugeac (între gurile Istrului și Nistrului)

În timpul ultimului Negru Vodă, Mitropolia Vicinei (bizantină / “vizantină”, în Vugeac / Bugeac, adică în S Basarabiei) i-a avut atestați - conform Dr. Ioan Mălinaș în “Pentarhia” - pe mitropolitul Teodor 1285-1292 și apoi pe mitropolitul Luca, până în 1305; acela în 1302 a propus împăratului bizantin să primească în Imperiu circa 16 mii de Alani / Oseți din Mitropolia Vicina. În Isaccea - unde se pare că era reședința mitropolitului Vicinei / ce putea fi și din Măcin, de pe Dunărea Veche ori de altundeva - a fost reședința puternicului han Kara Nogai (la Mongoli / Tătari, “Nogai” însemna “Lup” = “Câinele Stepei”); influența sa era din Oseția / Caucaz până în Volânia / Galiția (a cârmuit direct o mare parte dintre contemporanii Rumâni și din Sciți / Bulgari): de exemplu, fiul său Chaka s-a însurat cu Elena - fiica țarului Cuman Gheorgu “Terter” - și a cârmuit Bulgaria în 1299-1300 (un an după decesul tatălui Kara / Negru). Dr. Florin Curta - profesor Român de istorie Medievală la Universitatea Floridei / SUA - a echivalat “Terter” cu “Durut” iar Dr. Peter Golden - profesor emerit de istorie la Universitatea statului New Jersey / SUA - a susținut că Terter provenea din Bazinul Caucazian Kura (notat Arab “Durut” iar Rus “Terteroba”); tribului Terter / Durut i-a aparținut khanul Koten al Cumanilor, învins de Mongoli pe Râul Kalka în bătălia din 31 V 1223 (era aliat cu Rușii): a murit la Pesta / Ungaria în 17 III 1241. Fiica lui, Elisabeta Cumana 1240-1290, s-a măritat cu Arpadianul Ștefan V - primul născut al regelui Bela IV al Ungariei - fiind mama regelui Ladislau Cumanul (omorât de Români și Cumani în 1290) și a Mariei 1257-1323, consoarta lui Carol II d’Anjou 1254-1309 / cârmuitorul din Napoli, a căror fată Margareta 1272-1299 s-a măritat cu Carol 1270-1325 / fratele regelui Franței din Dinastia Capet, ei fondând Casa de Valois (denumire provenind de la înțelesul Normand pentru cine era conectat cu cei din “Vale”): dinaștii Valois au condus - imediat ce au apărut - pe coasta Albaniei Durres / Durazzo, urmașii (înrudiți cu nobilii Bourbon) cârmuind Franța până în Epoca Modernă. Se poate remarca atât onomastica Terter redând-o pe cea Caucaziană Ghergher, cât și sorgintea Sud Caucaziană a sa, din Bazinul Fluviului Kura al fostei Țări a Ghergarilor Albani de la Caspica: duri cârmuitori Medievali - așa cum erau știuți ca Durut sau Duras / Dulo - sângele acela / recunoscut Cuman regăsindu-se împreună cu cel Arpadian printre liderii Europei Medievale (inclusiv de la dinaștii Negru Vodă ai Românilor Medievali, Maghiarilor Medievali, Albanezilor Medievali, Italienilor Medievali, până la dinaștii Francezilor Medievali). Istoricul Gheorghe Popa Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Murind în anul 1301, fără urmași, Andrei III / ultimul rege din familia arpadiană, s-au ivit 3 pretendenți la tronul Ungariei: Venceslav din Boemia, Otto din Bavaria și Carol Robert din Napoli, toți 3 înrudiți cu regii maghiari. În anarhia de atunci, tronul a fost ocupat de Venceslav care însă dezgustat, l-a părăsit curând, retrăgându-se în țara lui. În locul lui s-a încoronat Otto, care spre a se face popular a fost îndemnat s-o ia în căsătorie pe frumoasa fiică a secuiului Ladislau Kan II / voivodul Ardealului, aproape independent de regalitatea maghiară; a fost numai o cursă, căci Otto încăpând pe mâna lui Ladislau, acela îl băgă în închisoare (așteptând momentul să se suie pe tronul Ungariei - devenit acum liber - Carol Robert, pretendentul susținut de papă). La intervenții mari de afară, Otto - care era închis la Deva, capitala Ardealului pe acea vreme - a fost predat la 1308 domnitorului român, care l-a condus până la frontieră și i-a dat drumul”. Dr. Laurențiu Rădvan a scris în “Orașele din Țările Române în Evul Mediu” din 2011 că “după eliberarea din prizonierat Otto ar fi plecat în Halici, unde regele Gheorghe (probabil cneazul Iurie 1301-1308) ar fi pornit un război în țara valahilor, împotriva unui necunoscut voivod; detaliile din Cronica lui Ottokar de Styria, situarea ‘dincolo de munți’, pomenirea valahilor și conflictul cu Haliciul permit identificarea acelui voivod cu un conducător din nordul Moldovei. Ultimul conducător al Haliciului a fost George-Iurie II, care la 1324 a luat titlul de ‘dux Russiae’. Politica ambiguă a lui, care s-a aliat când cu lituanienii, când cu tătarii, a avut un sfârșit tragic, fiind asasinat de boieri în 1340; acela a fost pretextul unui atac al polonezilor conduși de regele Cazimir III, care a cucerit Liovul și a impus boierilor recunoașterea autorității sale în 1341, oferind în schimb păstrarea unei largi autonomii. În mod simbolic, începutul formării principatului Moldovei are ca reper anul 1342: atunci a murit hanul Uzbeg și tot atunci s-a urcat pe tronul Ungariei regele Ludovic, hotărât să se extindă dincolo de Carpați”. Pandemia de ciumă = “moartea neagră” izbucnită în Asia din 1330, a lovit puternic Europa după 1347 pentru câțiva ani, cauzând moartea a aproape jumătate din oameni: pe acel fundal în Bucovina s-a ivit întâi vasalul Dragoș-Vodă pentru Ungaria iar apoi voivodul Bogdan I din Maramureș a organizat “Bogdania” = Moldova independentă. Este de observat că limba oficială a Hoardei de Aur - până la dezmembrarea din 1502 - era Cumana, scrisă cu alfabet Uigur.

Steagul Hoardei de Aur

Numele şamanic Baksa al vracilor s-a păstrat printre Maghiari ca neam, Gheorghe fiind în Banatul secolului XIII o prezenţă certă, chiar dacă nu băştinaş (în secolul următor, ca de pildă în 1335, la Beregsău Mare 45,45 lat. N, 21,01 long. E şi pe Valea Râului Mureș în portul Periam / fost Grădişte 46,02 lat. N, 20,52 long. E au fost menţionaţi localnicii preoţi Gheorghe - ca plătitori de dijme papale - iar în 5 X 1350 un document menţiona castelanul Caransebeşului ca fiind magistrul Grigore / forma Slavonă a lui Gheorghe, comitele Caraşului / şeful său cârmuind din Ilidia): spre exemplu, în 24 VI 1405 castelanul Timişoarei era George “Parvus” / însemnând “cel Mic” iar în 27 X 1409 a fost atestat cneazul Cărăşan Gheorghe (atunci militarul Voicu a primit - la recomandarea generalului Filipo Scolari care cârmuia Timişoara - domeniul de la Hunedoara, la S de Deva); în acele timpuri, ale castelanului Gheorghe / Grigore iar apoi a cneazului Cărăşan Gheorghe dar şi a altora Gherga, Caransebeşul - capitala Ţinutului Gugulanilor - era deopotrivă reşedinţa districtului Sebeşului şi locul de judecată al pricinilor din Temeşiana / Timișiana, devenind sediul Banatului Severinului (Sebeş - aflat între cele 8 districte Medievale Româneşti ale Temeşianei - se numea astfel după Râul izvorând din Muntele Mic, cu abaterea plină de mori prin oraş sub numele de Ieruga, gura aceluia fiind în Timiş). De altfel, umanistul Român Nicolae Olahul a definit în 1536: “zona dintre râurile Timiș și Mureș se numește Timișiana” / Temeșiana. În secolul XIV, mutarea capitalei Banatului Severinului în Caransebeş - de la Turnu Severin - s-a datorat castelanului Gheorghe / Grigore al Caransebeşului de la mijlocul acelui secol (acum, atât în Bocşa cât şi în Caransebeş 45,25 lat. N, 22,13 long. E din judeţul Caraş-Severin sau pe larg în judeţul Timiş, etc. - ca de altfel în multe alte localităţi Bănăţene - există Gherga, ca nume de familie fiind şi Gheorghe / însă prenumele Gheorghe e cel mai răspândit); în Banatul Medieval mai erau în uz şi alte forme Ghergane, ca de exemplu în 31 I 1223 un călugăr Grigore a fost afurisit de papă pentru că a făcut unele pagube în Arad / Orod, la 1 IX 1318 stăpânul moşiei Sângeorge din Timiş era magistrul Grigore, în 5 VI 1325 Grigore şi-a pierdut în Caransebeş o posesiune zălogită, în 7 III 1345 Grigore a fost numit de papă ca episcopul Cenadului, în 1382 primul episcop Latin al Severinului a fost călugărul Dominican Grigore / Gregorius (din Ordinul fraţilor predicatori), ş.a.

În lucrarea din 1898 “Negru-Vodă, un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării Româneşti 1230-1380”, academicianul Petriceicu Haşdeu a analizat situaţia dinaintea proclamării UngroVlahiei: “Domnia lui Litean Vodă începu după 1242 (după năvala Mongolo-Tătară), până în 1278; era un principe foarte remarcabil, din viaţa lui un eveniment important fiind încuscrirea cu despotul Sârb Milutin. Dar înainte de toate, să mă opresc o clipă asupra onomasticii. Litean nu este nume de botez, nici un nume Românesc poporan. Întrucât Litean nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era la regele Ungurilor contemporan Ladislau ‘Cumanul’. Lui Ladislau, Ungurii îi ziceau ‘Cumanul’ din cauza legăturilor celor intime ale acelui rege cu Cumanii. Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ‘păgân’. Nu urmează că Litean Vodă va fi fost necreştin, dar se vede orişicum că era rău creştin, nu era creştin ortodox, fiind aplecat către ritul Grecesc mai puţin decât către cel Latin. Pentru viteazul voivod Oltenesc numele Litean nu era altceva decât o poreclă cu sensul de ‘păgân’ şi mai în specie cu acela de ‘eretic’ sau ‘papistaş’. Neortodoxia - mai propriu catolicismul - lui Litean Vodă era în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai în acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Litean Vodă - pe când el era un simplu kneaz - papa Gregoriu IX spunea că în Ţinutul Severinului s-a înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuia să fi fost destui. Pentru Litean Vodă papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, acea şovăire religioasă, acea ‘lepădare de lege’ se vede a-i fi atras porecla de Litean. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Litean Vodă numele de botez? Dimitrie Cantemir descoperise că pe la 1274 regele Sârbesc Ştefan Milutin Nemania ţinea în căsătorie pe fiica unui domn din Ţara Românească; o descoperise întemeiendu-şi acea aserţiune pe textele combinate din 2 bizantini: George ‘Pachymeres’ născut în prima jumătate a secolului XIII şi Nicefor Gregoras, născut la finele aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentul. Ea fusese prima dintre nevestele regelui Sârbesc de care fără divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România; despărţirea cată să fi avut loc după 1278, după moartea principelui Litean Vodă în timpul războiului cu Ungurii. Căpătând această trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a Sârbilor şi a Bulgarilor totodată, de unde apoi vom ajunge la Litean Vodă într-o baladă poporană Românească. Regele Sârb - zice ‘Balada lui Ştefan’ - a trimis peţitorii să-i aducă mireasa din oraşul păpistăşesc numit Ledian (deci vrea să-şi ia nevastă din străinătate pe fiica regelui catolic din Ledian) şi destăinuie numele de botez al lui Litean Vodă, arătând că principele se numea Mihail; în balada Bulgară poporană intitulată ‘Vâlko’, eroul peţeşte o prinţesă de altă religie, de ‘lege lepădat’, într-o variantă Litean Vodă purtând numele Smeletin, care ar putea fi o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Mi-Letin (‘S’ fiind protetic, numele personal ‘Smeletin’ neaflându-se în onomastica Bulgară, nici în calendarul Slavic în genere). Şi mai explicit se exprimă o cronică Sârbească din secolul XVII, adică: ‘Basarabă Vodă a dăruit fiicei sale şi ginerului său, regele de la Deceani, o parte craioveană a voivodatului negru Românesc, atât oraşul, precum şi litoralul Dunărean de la Olt până la munte’; o altă cronică Sârbească (nu mai veche) vorbeşte despre Ştefan Duşan - tatăl regelui - că ‘avusese şi un război cu UngroVlahia şi apucase de la ea nişte locuri, pe care însă le-a înapoiat la încheierea păcii, când s-a logodit fata lui Basarabă cu fiul său”. Rezultă că cele 2 cronici Sârbeşti sunt interesante, având amănunte ca: a fost un război între Sârbi şi Români înainte de încuscrirea domnească; scena întâmplării s-a petrecut în judeţele de la Dunăre, de la Olt prin Craiova până la Munţii Carpaţi iar oraşul Ledian al regelui Mihail trebuie căutat undeva în regiunea Olteniei. În cronica Muntenească ne întâmpină un Mihail Vodă, despre care zice că era un Basarabă de la Sud, un knez din Dolj; ei bine, după istoria cea legendară a Sârbilor încuscrirea regelui Milutin cu un Basarabă numit Mihail are loc tocmai în Dolj şi tocmai Mihail era numele de botez al domnului Românesc Litean Vodă. În scurt, datele tradiţionale ale Românilor fiind pe deplin conforme cu datele tradiţionale ale Sârbilor, cele 2 curente tradiţionale independente ar constitui un fapt istoric verificat, chiar de nu i-ar veni în ajutor alte consideraţiuni concordante. Reşedinţa lui Litean Vodă - a lui ‘Mihail’ din varianta Sârbească - era dară în Dolj; oraşul Ledian - cel din poezia epică a Sârbilor şi a Bulgarilor - nu se potriveşte cu Craiova, ce se află departe de Dunăre, pe când acel Ledian avea a face cu navigaţiunea, ba şi variantele Româneşti indicând o poziţiune Dunăreană. Prototipul formei este învederat Românul ‘Litean’, de unde de-a dreptul Sârbul ‘Ledian’. În balada Sârbească cea fundamentală nu era un oraş deschis, ci o cetate, ‘Albul Ledian’, având porţi închise, turnuri înalte şi dominând o câmpie. În balada Bulgărească cea cu regele Smeletin este un mare oraş maritim - sau în apropiere de mare - având palate; un cântec Bulgăresc cules de fraţii Miladinovtzi spune că ‘de la Mare la Dunăre nici un oraş nu e mai mare decât Ledianul’, unde e foarte instructivă menţiunea Dunării, care nu înseamnă altceva decât între oraşele Dunărene în sus de la revărsarea în Marea Neagră strălucea oraşul lui Litean. Dar caracteristica Sud-Slavică cea mai comună a Ledianului este aceea de a fi un cuib de eretici, de răi creştini, de ‘Letini’. În varianta din colecţia fraţilor Miladinovtzi, Letinii de acolo nu sunt numiţi păgâni, ci creştini călcători de obiceie bisericeşti; o altă variantă Bulgară, culeasă în Macedonia, a înlocuit Ledianul cu România sau ‘Negri-Români’, revărsând asupra lor cele mai cumplite blesteme. În loc de ‘Ledian’ = ‘România’ din redacţiunea Bulgărească, în cea Sârbească ne întâmpină ‘blăstămata Indiă’, unde acea ‘Indeia’ nu e decât forma metatetică din Românul ‘Nedeia’. Rezumând dară tradiţiunea Sârbo-Bulgară, poziţiunea cea mai probabilă a oraşului Ledian era undeva în România un port comercial la Dunăre, acolo unde pluteau corăbiile din Marea Neagră şi unde era răspândit catolicismul. Marele nostru culegător de basmuri, Petre Ispirescu, auzise în Muntenia - nu la Olteni - o poveste intitulată ‘Fiul vânătorului’, din care extrag: ‘Fiule al vânătorului, mi s-a spus de un oarecine că te-ai fi lăudat că poţi aduce meşteri de la Nedeia-cetate, să-mi zideşti un palat. Să-mi dai - zise fiul vânătorului - o sută de corăbii cu sare. După o călătorie lungă, ajunse la Nedeia-cetate. Acea cetate era vestită pentru meşterii ei, care învăţaseră meşteşugul de la zâne, şi nu putea nimeni să intre acolo. Fiul vânătorului dacă ajunse, se coborî la uscat şi voi să intre la cetate; dară la porţi îl opriră ostaşii’. Acea cetate, ale cărei porţi erau închise şi până unde călătoreau corăbii, fiind un oraş industrial, vestit pentru meşteri - Nedeia din basmul Românesc - nu se deosebeşte prin fond de legendarul Sârbo-Bulgar Ledian; aci totuşi, basmul Românesc adaugă pe faţă ceva importantisim: stăpânii din Nedeia-cetate căutau sare cu orice preţ, luând sare din depărtări şi dându-le în schimb mari zidari. În Evul Mediu, aceste 2 amănunte distingeau în specie pe Veneţiani - numai pe Veneţiani - despre cari habar n-avea răposatul Ispirescu şi asupra cărora voi insista. În geografie există oare vreundeva o localitate Ledian, care să se potrivească cu datele tradiţiunii? Nu. Din contra, Românul Nedeia este o realitate geografică. În Dolj, în plasa Bălţii, chiar lângă Dunăre, în apropiere de gura Giului / Jiului, se află o mare localitate Nedeia, aşezată la o baltă ce-i zice de asemenea Nedeia, care comunică cu Dunărea printr-un mic curs de apă numit ‘Gârla Nedeilor’. Pentru a înţelege bine natura acestei poziţiuni, iată o schiţă:

Nedeia dară formează pe Dunăre un punct intermediar între Calafat pe de o parte şi Corabia pe de alta, nu departe de Rahova din Bulgaria. Trag mai dinainte cu tot dinadinsul băgarea de seamă asupra celor 2 puncturi: Calafat şi Corabia. La Olteni, ‘nedeia’ înseamnă târg, cuvânt în vechime comun tuturor Românilor (în Latină, ‘nundinae’ = bâlci / târg); cuvântul este foarte vechi la Români, având o semnificaţiune concretă, necontroversată, care nu se poate aplica decât la o localitate comercială. Iată dară ce este prin origine satul cel Dunărean Nedeia din Dolj; nici un alt sat cu acest nume ne-existând absolut nicăieri în întreaga Românie, deci la el şi numai la el se raporta Nedeia-cetate din basmul Muntenesc al lui Ispirescu. De vreo 2 secole încoace, Nedeia a scăzut, pierzând din ce în ce mai mult rolul ce-l va fi jucat oarecând mai înainte; într-un hrisov din 1530 se zice că ‘Nedeia cu toate hotarele pe unde au fost hotarele cele bătrâne’ aparţinuse lui Pârvu, banul Craiovei, adică unui Basarab de la sfârşitul secolului XV, a cărui moşie era prin moştenire, prin urmare o veche proprietate a Basarabilor în Dolj. Locuitorii din Nedeia sunt Nedeiani. Cândva, un număr oarecare dintre dânşii au emigrat, întemeind un mare sat în Neamţ, numit Nedeiani, de unde prin metateză Indeiani: metateză identică cu cea Sârbească. La 1657, privind biserica acelui sat Indeiani = Nedeiani, o notiţă era despre ‘ficiorul popii Gligori de Indeiani’; astăzi, acel sat se numeşte Ghindăoani, printr-o etimologie poporană de la ‘ghindă’ (sătenii nemaiînţelegând numele cel vechi, pe când derivaţiunea cea istorică era de la Nedeia din Dolj, singurul sat Românesc cu acest nume). După ce am văzut că satul Nedeia din Dolj (‘Nedeia-cetate’ din basmul Muntean) era o vastă şi străbună proprietate a Basarabilor, putem să trecem la Letinii de acolo. În secolele XII şi XIII, Românii cunoscuseră mai întâi pe Veneţiani, ale căror corăbii cutreierau Marea Neagră şi nu puteau de acolo să nu viziteze din când în când Dunărea până unde e navigabilă, mai ales dară până la Vidin, deci până la Calafat; însuşi numele Calafat este un termen Italian, ce însemnează că corăbiile se opreau acolo şi se reparau pentru întoarcere: Italieneşte ‘Calafato’ / Calafatul explică ‘Corabia’ prin care trebuiau mai întâi să treacă corăbiile Veneţiene iar la mijloc între Calafat şi Corabia este Nedeia / ‘Nundinae’ - punctul cel mai comercial - la vărsarea Giului / Jiului în Dunăre. Veneţianii au fost cei dintâi Italieni cu cari de-a lungul Dunării, mai cu seamă în Oltenia cea avută, Românii făcuseră cunoştinţă în Evul Mediu, de unde rezultă că asupra străinilor s-a generalizat în graiul Românesc termenul ‘venetic’, în realitate nefiind decât numele Veneţianilor; cu sensul Românizat, de la noi cuvântul a trecut la Unguri: ‘venedek’ = ‘oaspe’ (bizantinii şi otomanii spuneau similar). Fie prin Ungaria, fie înaintând de la Dunăre, Veneţianii reuşiseră în Evul Mediu a se coloniza pe alocuri în România; proba cea mai izbitoare despre aceasta este Veneţia cea din Făgăraş, astăzi 2 mari sate Româneşti: Veneţia de Sus şi Veneţia de Jos. O familie Făgărăşană boierească de acolo şi-a pus în capul genealogiei pe un Veneţian tocmai din anul 1185: ‘Vixit Gregorius primus Venetus Anno Domini 1185’, adică numai cu vreo jumătate de secol înainte de Litean Vodă. Sunt nu mai puţin interesanţi Veneţianii de la Nordul Olteniei. În Gorgiu / Gorj, aşa-numiţii ‘aurari’ de la Novaci nu pot fi decât posteritatea unei colonii Veneţiane; ei nu sunt deloc Ţigani ca obişnuiţii ‘rudari’, cei mai mulţi sunt blonzi cu ochi albaştri, toţi vorbesc numai Româneşte şi păstrează tradiţiunea de a fi fost aduşi în vechime la noi ‘pentru a lucra aur’ iar ceilalţi Gorjeni îi privesc ca ‘un alt neam, nu Români neaoşi, ci fraţi cu Românii’. Voi da îndată o dovadă dialectologică decisivă despre Veneţianismul acelor aurari. În graiul lor - folosind cuvinte pe care nu le întrebuinţează ceilalţi Gorjeni - am recunoscut din capul locului că 2 sunt exclusiv Veneţiane. Unul din cele 2 este un termen de zidărie: ‘streaşina’ la ceilalţi Gorjeni, în graiul aurarilor se cheamă ‘sugrunde’, la Veneţiani ‘sotogrondal’. Cuvântul celălalt face parte din viaţa poporană cea mai intimă a Veneţianului: la aurari, ‘colie’ înseamnă ceva fraged, mai cu seamă despre copii (de exemplu, expresia ‘erai o colie până mai deunăzi’), identic fiind în familiile Veneţiane. Probabil că erau Dalmatini sau Veneţiani aduşi în Oltenia pentru lucrarea minelor de aur. Numele, sensul şi poziţiunea cea Dunăreană a Nedeii între Corabia şi Calafat ar fi ele singure destule pentru a întrevedea amestecul Veneţianilor în secolele XII-XIII. Tradiţiunea Muntenească despre portul Nedeia-cetate şi identitatea sa cu tradiţionalul oraş Românesc Ledian al Sârbo-Bulgarilor vin a întări acea bănuială. Gheorghe Iannescu, fruntaşul geografiei noastre militare, constată că ‘Lacul Nedeia intra altă dată în matca Dunării’ iar prin urmare aşezarea Nedeia era atunci imediat fluvială, după cum şi figurează în secolul trecut pe harta lui Franz Sulzer; la Nedeia se află urme de zidării vechi şi urmele unui pod peste fluviu. Veneţianii erau catolici, adică Liteni sau Letini. Mercantili însă la culme, zarafi, neguţători şi meseriaşi mai presus de toate, dânşii dintre Italieni au fost totdeauna cei mai răi creştini chiar din punctul de vedere al papismului. Întrucât ei trebuiau să aibă o importantă staţie Dunăreană la Nedeia, poate chiar o colonie - mai ales când şi domnia acolo un principe Român trecut la catolicism - knezul şi-n urmă Voivodul Mihail Basarabă supranumit Litean sau Letin cel ‘lepădat de lege’, blăstemele ortodoxe asupra acelui oraş în poezia poporană a Sârbo-Bulgarilor se justifică. După moartea Doljeanului Litean Vodă şi după ce Genovezii au izbutit a izgoni cu totul din comerţul Mării Negre pe Veneţiani, Nedeia nu putea să-şi mai menţină mult timp fosta-i strălucire. În secolul XIV îi mai rămâne totuşi memoria internaţională într-un fragment geografic de atunci, intercalat într-o cronică Rusească: numele Slavic al Nedeii cată să fi fost ‘Nedin-grad’ sau ‘Nedin’, sufixul adjectival topic ‘din’ fiind obişnuit, prin analogia cu apropiatul trans-danubian ‘Vidin’ (în acel fragment geografic se înşiră mai multe oraşe pe Dunăre, dintre cari în Ţara Românească o singură localitate, Nedin). Mihail Vodă Liteanul fusese de baştină un bogat kneaz Doljean; devenind însă în urmă Voivod (după încetarea dominaţiunii Mongole), el trebuia mai întâi să fie recunoscut de către ceilalţi Basarabi într-un alt punct: un centru politic al Olteniei întregi. În secolul XIII, pe când Voivodatul Oltenesc se întindea la Nord asupra Haţegului şi peste Codrul Valahilor până în Făgăraş, atunci punctul politic cel mai central, cel mai apărat din toate părţile, era zona superioară a Giului / Jiului. În adevăr, din toate oraşele Olteneşti, numai unul poartă până astăzi numele specific de Târg, adică urbe prin excelenţă. Deşi lângă Giu / Jiu era Nedeia, deşi Craiova e lângă Giu / Jiu, totuşi punctul din Gorj se numea exclusiv Târgul Jiului; ca scaun domnesc, el se zicea şi Curte, de unde o comună învecinată se chiamă până acum diminutiv Curtişoara. Din Târgu Jiu cată să se fi urnit Mihail Vodă Liteanul când s-a dus să combată năvălitorii Unguri în Haţeg (pentru Olteni, Târgu Jiu era într-o vreme ca Suceava în urmă pentru Ştefan cel Mare). Rola Piekarski - şeful cercului literar din centrul Gorjului - anunţă că în zona Târgu Jiului, în plaiul Novacilor, poporul cunoaşte foarte bine pe ‘Letin Vodă, un mare viteaz vestit pe Gilort în sus, care se bătuse cu Ungurii dincolo peste munţi’. Catolic, crescut la Nedeia printre Veneţiani, este de crezut că Litean Vodă adusese la Novaci acea colonie Veneţiană de aurari, despre care am vorbit mai sus; puternic prin vitejia, prin bogăţia şi prin cultura occidentală totodată, acel principe nu degiaba devenise un personaj epic la Români şi la Slavii de peste Dunăre. Primul Bălăcean, cel dintâi ‘nebun de vitejie’ din neamul său, ne întâmpină în faimoasa baladă poporană Sârbă; luptătorul Român de care se temeau Sârbii era un Uriaş, capul oştirii Româneşti (cu sensul Sârbesc militar, nu administrativ sau politic): el a fost favoritul lui Litean Vodă şi a fiicei aceluia, partea cea fundamentală a blazonului familiei - confirmat de Curtea din Viena - fiind leul judiciar cu sabia şi cu cumpăna în faţa fluviului, reprezentând demnitatea de kneaz Bălăcean în Teleorman.

Teleormanul - o zonă până atunci Cumanică, ba încă mai înainte Pecenegă - intrase de curând în sfera de influenţă a Basarabilor din Oltenia şi avea în capul său knezi Bălăceni, cari stăpâneau acolo peste un element Românesc amestecat cu rămăşite Turanice, de unde numirea într-un text la Franciscus Pejacsevici de ‘Tartari Bassarabi’. ‘Letopiseţul de la Putna’ (cronica anonimă scrisă la începutul domniei lui Ştefăniţă Vodă 1517-1527, despre voivozii Moldovei) prezintă legenda originii Românilor din Veneţia, ce nu se putea naşte aiurea şi-n alt timp decât în Oltenia secolului XIII, când Veneţianii aşezaţi la Nedeia / Dolj au înaintat la Novaci / Gorj iar de acolo povestea a ajuns - prin Maramureş - în Suceava. Miron Costin a scris: ‘Este un sat numit Cuha în Maramureş, unde locuia cu ai săi Dragoş - fiul lui Bogdan - iar Bogdan era mândru de înrudirea sa cu vechii domni’. Strămoşul Basarab al lui Bogdan a plecat din S Carpaţilor pe la 1285, prin gonirea Letinilor din Oltenia de către knezii ortodocşi”. Este probabil că acela a fost din neamul fraților Mihai “Litovoi” și Iancu “Bărbat” - tocmai răscumpărat din captivitatea regelui Ladislau Cumanul - stăpânind Lytua din S Ținutului Hațegului, nobil Băsărăbesc stabilit pe Valea Izei deodată cu cununia Anei (fiica lui Iancu “Bărbat”), măritată atunci cu Marele Herțeg Tihomir / Negru Vodă din N Carpaților Meridionali; printre succesorii lui Bogdan I la domnia Moldovei - urmașii săi dinastici - au fost interesanți Costea, născut în Țara Românească și ajuns acolo desigur ca parte a familiei voivodale, împreună cu nepotul Iurga / Iuga “Ologul” (a cărui mamă era genetic Ghergană = nora lui Costea), Vodă care după ce a domnit în Moldova a răposat în Țara Românească, la începutul secolului XV, Mircea “cel Bătrân” sprijinindu-l pe fratele său vitreg Alexandru “cel Bun” la domnia vecinei Țări a Moldovei: legăturile voivodale dintre cele 2 state Românești - Valahia și Moldova - au fost puternice dintotdeauna, inclusiv în timpurile organizării lor Medievale. (Ca o remarcă: în Oltenia, însuşi răspândirea numelui Marin ar releva prezenţa Medievală Veneţiană / pe atunci mare putere Marină; în prezent, Nedeia aparţine comunei Gighera 43,50 lat. N, 23,47 long. E / judeţul Dolj - unde până în perioada interbelică a fost o staţiune de băi minerale şi nămol - iar Cuhea / Cuhnea 47,41 lat. N, 24,16 long. E din judeţul Maramureş se numeşte azi Bogdan-Vodă, întemeietorul Moldovei avându-şi iniţial reşedinţa acolo, în Grădina lui Cârlig). Este de știut că în 1285 Tătarii de sorginte Alană conduși de strănepotul împăratului Mongol Ghenghis, generalul zis Kara, adică Negru / Nordic, “Nogai” - însemnând în Graiul Mongol al Hoardei de Aur “Câinele Stepei” = “Lupul”, strămoșul Gârgelilor din Dobrogea, el fiind ginerele împăratului bizantin Mihail Paleologul, cârmuind Est Europeni ca Oseții / Georgienii Caucazului ori Vlahii Volâniei / Galiției - împreună cu unii aliați Ruși, au atacat Ungaria (au intrat în Ardeal pe la Brașov și au ajuns până la Pesta), respectiv au atacat și Balcanii (au controlat partea dreaptă a Dunării, inclusiv între Ținutul Branicevo / Serbia și Ținutul Vidinului / Bulgaria, anume Sudul Gherdapurilor, la S de Banat); în acel an s-a confirmat că în Banat, moșia Belinț - “pepinieră” Gherga - era (ca și o bună parte din acea parte a regiunii, până la Munții Carpați aflați în răsărit) condusă de descendentul Toma al Dinastiei din Cenad: pe atunci, Românii dinspre răsărit de Banat, de la N Carpaților Meridionali, din Ținutul Amlașului și din Ținutul Făgărașului - cârmuiți de Herțegul Negru - împreună cu Rumânii din S Carpaților (până la Dunăre) s-au înțeles cu Rușii și Tătarii cârmuiți de Hanul Nogai pentru a se desprinde atât de influența clientelară, cât și de influența catolică a Ungurilor cârmuiți de Arpazi (fiul Basarab I “cel Mare” / “Întemeietorul” Țării Românești independente ajungând denumit “schismatic” - adică ortodox - de către Carol Robert d’Anjou, primul rege ne-Arpadian pe linie paternă - al Ungariei). Imediat după 1290, după ce în N Dunării inferioare Românii cârmuiți de Tihomir Negru Vodă au constituit Valahia în timpul ultimului rege Arpadian al Ungurilor, în S Dunării Sârbii cârmuiți de Ștefan Dragutin au scos din stăpânirea Bulgarilor definitiv Belgradul și Ținutul Branicevo (stăpânirea Bulgară fiind până în Ținutul Vidinului, inclusiv). În “Dicţionar etimologic al limbii române” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu a enunţat: “Craiova - capitala Olteniei - a derivat din ‘crai’, cu sufixul ‘-ova’ existent în traco-dacă. Craiova a fost capitala Olteniei dinaintea întemeierii statului feudal Ţara Românească. Liderii Olteniei s-au unit de bună voie cu principatul lui Basarab I, păstrându-şi într-o mare măsură autonomia. Este posibil ca ei să se fi numit ‘crai’ până la unirea cu principatul lui Basarab I şi de aici numele de Craiova. Dar, titlul a devenit nepotrivit atunci când autoritatea supremă a trecut în mâinile suveranului de la Câmpulung, ei numindu-se de atunci încoace bani ai Craiovei, un titlu mai mic decât acela de crai. Denumirea de Bănie este un indiciu destul de clar în acest sens. Cu alte cuvinte, numele de Craiova provine de la crai, precum cel alternativ de Bănie provine de la ban”.