Într-o structură bidimensională / plană, s-ar putea imagina spiritul și sufletul ca lățimea și lungimea iar tridimensional - adică spațial - ar exista trupul, cele 3 dimensiuni împreună (spiritul, sufletul și trupul) formând corpul; oamenii se bucură pe parcursul vieții de cele 3 dimensiuni (sau chiar de mai multe dimensiuni, căci elementele fizicii cuantice - ce guvernează Cosmosul, inclusiv prin undele gravitaționale - sunt încă studiate, nefiind știute pe deplin), un model holografic de pildă fiind explicat de cercetătorul American Michael Moyer în 2012: realitatea curentă ar fi proiecția de tip holografic / “multivers” a unui Univers, definit - mai aproape de fundament - prin numai 2 dimensiuni (la fel de exemplu ca bipolaritatea pozitivă și negativă ale magnetului, electricității ori logicii digitale actuale, codarea programelor computerelor funcționând pe infinitele combinații de “0” și “1”, etc. / în cert contrast cu posibilitățile cuantice). După cum a arătat și Dr. Iulia Brânză Mihăileanu în “Credințe magice geto-dacice” din 2017, există o permanentă comunicare între dimensiuni - de exemplu fiind demonstrate științific că în chip cuantic e suficientă doar manifestarea intenției pentru modificarea unei stări - iar ca atare, inclusiv cuvintele din străvechile descântece (majoritatea utilizând și apa în ritual) aveau puteri chiar serioase. Viața corpului înseamnă funcționarea tridimensională, cu informații transmise continuu între spiritul și sufletul conectate Lumii “Celeilalte” / “de Dincolo” și trupul din Lumea “Asta”, după moarte proiecția materială a trupului degradându-se, rămânând doar forma imaterială / energetică a celor 2 dimensiuni din Lumea “de Dincolo” / Lumea “Cealaltă”: sufletul și spiritul (cele 2 dimensiuni de fapt eterne, căci trupul e trecător). Cosmologia Vedică - Tradițională Indiană, înrădăcinată în ceea ce practicau străvechii “Veghetori” care aveau viziuni ori vedeau chiar dincolo de obișnuit - a numit eterul găzduind sufletele și spiritele în vastul spațiu din Univers (cu localizarea până în cea mai îndepărtată parte a Cerului) ca “Akașa”: așa ceva are înțelesul Românesc de “Acasă” exact pentru ceea ce se știa din timpuri străvechi ca zona de proveniență divină / “din Cer” (ținând cont de apropierea Ger-Cer, Românește se poate înțelege despre cei “din Cer” că erau cei din Nordul rece / geros, provenind “din ger” așa cum Sudicii îi vedeau “Oamenii Nordului”, cei extrem Nordici - de foarte departe din N - ajunși denumiți de vechii Greci ca HiperBorei); în EurAsia, încă dinaintea Potopului Veghetorii erau știuți ca observatorii Cerului (iar Românii referindu-se la cele “din cer” utilizează termenul “văzduh” / văz-duh”, astfel vorbind - explicit - despre “duhul văzut”). Cercetătorii de-a lungul timpurilor au studiat cele 3 relații dintre cele 3 dimensiuni, la nivelul corpului uman 2 relații cu baza în Lumea “Asta”, anume cea a trupului cu sufletul asociat cordului / inimii și cea a trupului cu spiritul asociat creierului, fiind explorate cât de cât, însă cea de-a treia relație - directă dintre suflet și spirit, ancorată în Lumea “Cealaltă” / “de Dincolo” - fiind explorată numai la nivelul proiecției materiale, anume prin legăturile dintre inimă și creier (însemnând doar reflectări ale imaterialelor conexiuni dintre sufletul și spiritul asociate celor 2 organe), restul intuindu-se, poate asemănător cu imaginarea vreunui fabulos motor veșnic, în exclusivitate după analiza gazelor sale de eșapament, adică fără a vedea vreodată concret ce / cine generează așa ceva: în Lumea “Asta”, materialul trup uman e influențat de energia subtilă din Lumea “Cealaltă” / “de Dincolo”.
Dovezile existente relevă că printre primii înţelepţi şi cârmuitori - rişi / legați de cunoaștere şi regi / legați de conducerea religioasă, adică de cler - din Lumea Veche au fost liderii Uriaşi / Găligani Gherghi, Gregori, Gabri, ş.a.: din cele mai vechi vremuri civilizaţionale, acei Ghergani s-au remarcat ca vigilenţii Veghetori ai celor sacre / sfinte (atât tărâmuri, cât şi oameni), interpretând ca profeţi / proroci visele, păzind ca Gardieni puternici trecerile importante spre teritoriile / moşiile lor, etc. Cei 2 termeni - riși și regi - au fost conectați cu Raiul, unde au apărut întâi, deopotrivă rișii fiind înțelepții / învățătorii din Rai, primii regi din lume fiind de asemenea din Rai; e de remarcat că Raiul păgân - existent acum 10 milenii în spațiul Român - a fost diferit de Raiul biblic (expresia “la răsărit de Eden” privind localizarea primelor oameni ieșiți din Rai - fie că era Raiul biblic din Africa Estică / unde a apărut Adam, fie că era Raiul păgân din Europa Estică / ulterior ultimei glaciațiuni - desemna Asia / cel mai întins continent din lume și cel mai populat continent din lume, în mijlocul căruia acum 10 milenii a apărut cel mai recent tip genetic de bărbat Gherga: totodată, biblicul “Ținut Nod” - a cărui consonanță “ND” oglindea consonanța “DN” din Eden - reflecta prin poziția sa Estică faptul simplu că Raiul era Vestic, deci Raiul se afla undeva în apus / iar la apus de Asia e Europa). Biblicul Ținut Nod - la Est de Eden - a fost notat Evreiește “Naid” iar de Anticul istoric Evreu Iosif Flaviu (în secolul I) ca “Naida”, adică India anagramată. “Talmudul” Ierusalimului / Taanith 4:2, “Talmudul” Babilonului / Erubin 53 și alte texte orientale au plasat perechea primordială de oameni ieșită din Rai în “Caverna Comorilor” = “Peștera Patriarhilor” de la Hebron / Palestina (unde în Epoca Bronzului a fost înhumat Avram - tatăl primului Arab și al primului Evreu - ajuns acolo dinspre răsărit, de pe Eufrat, din cauza apariției Kheti / Hitite în Anatolia); locația respectivă în Canaan - răsăritul Mediteran / Asiatic - implica simetrica localizare a Raiului la amurg / la asfințit de ea: acolo geografic fiind însă apele Mediterane, se poate observa că primele zone ale uscatului - udate totuși de ape dulci pentru ca să fi fost pretabile Grădinii Raiului - puteau fi ori în Africa / Valea Nilului ori în Europa / Valea Dunării (în N African alte ape mai semnificative ca brațele Nilului în Delta sa - căci Biblia a indicat în Eden ape mari - nu erau, alte ape Africane mari existând doar în Sudul Saharei iar în Europa față de Dunăre alte ape semnificative mari continentale existau, în Nordul Pontic). Se poate observa că între Sudica Țară Sfântă din Orientul Apropiat (biblicul Canaan) și Nordica Țară Sfântă din Bazinul Istrului (legendarul Rai) n-au fost doar legături conceptuale și religioase de tărâmuri sacre, ci și legături genetice umane concrete, din grupul masculin comun “IJ” provenind atât majoritatea bărbaților Români (aparținând grupului genetic patern “I”), cât și majoritatea bărbaților din fostul Canaan (aparținând grupului genetic patern “J”); deoarece în spațiul Român față de Canaan sunt mai mulți bărbați “J” decât sunt “I” acolo, înseamnă că despărțirea “IJ” a avut loc în zona Românilor: în general, “I” = Iafiții / “Însemnații” iar “J” = Semiții / “Corciții”.
Împărțirile bărbaților din grupurile genetice majoritare e redată de harta anterioară - pentru Țările actuale - putându-se vedea de exemplu separarea supergrupului “IJ” în Europenii “I” și Asiaticii “J”, cu delimitarea la N de zona Strâmtorilor Dardanele și Bosfor dintre Mările Mediterană / Egee și Neagră / Pontică: mai vechii “I1” în Scandinavia și mai recenții “I2” inclusiv în spațiul Român, respectiv mai recenții “J2” în Anatolia iar “J1” mai îndepărtați spre răsărit; despărțirea “IJ” - cauzată de catastrofalul diluviu Atlant - a determinat “împingerile” mai vechilor bărbați (genetic identificați ca “1” / fie “I”, fie “J”) la mai mari distanțe față de locul Potopului, rămânând în relative apropieri față de acela mai recenții bărbați (genetic identificați ca “2” / fie “I”, fie “J”).
Pe de altă parte, mai recentul grup “R” - care a intervenit dinspre răsăritul EurAsiatic - extins treptat dinspre Estul Asiatic spre Vestul European, a separat bărbații “I”, cei din vremurile vechi (identificați genetic ca “I1”) ajungând la Marea Baltică, la fel ca bărbații “N” = HiperBoreii de tip genetic Gherga / care la început, adică în vremea Atlantă, cârmuiau mult mai la S, ei retrăgându-se de la Bazinul Pontic la Bazinul Baltic: în prezent, Estul Baltic e dominat de bărbații de gen Gherga; iar Europenii genetic “R” sunt de tipul “a” în răsăritul Europei și de tipul “b” în apusul Europei, ceea ce înseamnă că la sfârșitul Epocii Pietrei în centrul Europei - și e de remarcat că spațiul Românesc este în mijlocul geografic al Europei - s-a petrecut o separare importantă, fapt major care a determinat departajările masculine atestate genetic deopotrivă pe direcția N-S a Europenilor vechi, din grupul “I” și respectiv pe direcția E-V a Europenilor cei mai numeroși, din grupul “R” (iar anumite grupuri feminine au avut parcursuri asemănătoare, redându-se astfel și parteneriatele lor). Din perspectivă onomastică, la fel ca la spațiul stră-Român, exact același schelet consonantic - “RMN” - s-a regăsit în Vechea Lume la Siria Vestică (adică N Țării Sfinte Canaan), pentru care, înaintea organizării Feniciene, vechii Egipteni utilizau tocmai consoanele “RMN”: vechii Egipteni - urmașii Pelasgilor - aveau “R” însă nu și “L”, ca ulteriorii orientali din răsăritul Mediteran, care au denumit N Țării Sfinte Canaan ca “Liban” (înlocuind “R” cu “L”). Mai mult, în ambele teritorii sacre s-au remarcat milenar dinaștii Ghergani / Gherga-Ani - bogat atestați - ca lideri ai acelor tărâmuri / Țări Sfinte, Gherganii / Ghergheii aparținând grupului bărbaților “N” fiind genetic patern însă diferiți față de majoritarii locurilor (și azi practica diferențierii liderilor față de popoarele lor există, dinaștii regali de regulă deosebindu-se față de supușii lor, măcar și numai prin faptul că la ei contează legăturile cu divinul). De exemplu, denumirile Fluviilor străbătând spațiul Român - Istru = Dunărea inferioară și Nistru - rezonau cu Ister / Iștar = “Stăpâna Cerului” / fiica Zeului An, cea care a patronat dragostea și fertilitatea și în străvechea Mesopotamie (zona cuprinzând Bazinele inferioare ale Fluviilor Eufrat și Tigru, la răsărit de care au apărut “zoro-aștrii” = primii monoteiști din lume); Zeița Iștar - dintre Fluviile Mesopotamiei - era apelată Inana de către Sumerieni (termeni Români ca “astre” pentru “corpuri cerești” ori “stele” au provenit de la ea dar și vechiul cuvânt Grec pentru “uter”): pentru măreața apă curgătoare din N Balcanic care reflecta Cerul pe Pământ, anume Dunărea inferioară - numită Donaris / “Dona-ris” = “regina apelor” de către Traci - vechii Greci aveau sugestivul cuvânt Iστρος Istros / “Ist-ros” = “Regina Răsăritului” (Istru denumindu-se doar partea Estică a Fluviului Dunărea, anume porțiunea dintre Gherdap / Porțile de Fier și Pont / azi Marea Neagră). Un alt aspect conectat etimologic de Zeița Iștar / Ister a fost botezarea isteriei, asemănată cu frenezia adoratorilor săi (iar stră-Românii - indigenii / riveranii de pe cursul inferior al Dunării / Istru - au fost foarte religioși, mari credincioși / rugători ai Divinei Stăpâne). “Istoria” - pe de altă parte - a provenit din descrierile martorilor îndepărtatelor fapte ale Zeiței Iștar / Istar, rădăcina lingvistică fiind cea verbală denumită în vechea Greacă “idon” pentru “a știi”, conectată de viziunile “Raiului pe Pământ” Eden pe care ea îl patrona, vechiul Grec “eiden” însemnând “a vedea”, știința Vedică izvorâtă din Eden în Nordul Gyagar (Indiei) fiind în evidentă derivare / corelare: Româna - având verbul “a vedea” - a rămas și azi cea mai semnificativă conexiune lingvistică dintre Eden și Vede (ceea ce e în legătură cu farmecul original / ancestral al limbii Române). Dr. Dimitri Avdeev în lucrarea “Nervozitatea, cauze, manifestări, remedii duhovnicești” din 2008 a afirmat: “isteria și îndrăcirea nu sunt unul și același lucru; totuși, isteria pregătește cum nu se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă diavolul / dracul e tatăl minciunii și istericii sunt cu toții mincinoși, lor fiindu-le caracteristice imitația (iar căderea diavolului a avut loc din pricina slavei deșarte și a trufiei, deci asemănarea e evidentă). Despre această boală sufletească, părintele Aleksandr Elceaninov a scris: ‘Isteria este descompunerea personalității și ea eliberează cantități de energie uriașe, pierzătoare prin puterea lor distructivă, la fel ca în fisiunea nucleară’.” Așadar, ecourile păgâne răzbat până la creștinii Epocii Moderne - creștinismul acum fiind cea mai mare religie din lume - iar așa ceva ar avea sens deopotrivă din ambele viziuni: atât religioasă, cât și științifică; genetic, Gherga e documentat științific ca existând masculin acum nominal în Bazinul Dunării inferioare / cu fosta denumire de Istru și în număr mult mai mare - dar nu nominal, datorită influenței onomastice materne - în Nordul European (unde de pildă în Karelia - dar și în vechea limbă Nordică - vorba “herja” s-a fixat pentru “demonică” / “războinică”: așa ceva se poate observa ca rezonând cu tipologia devastatoarelor războinice Amazoane, ale căror hârjoneli cu Ghergarii au rămas legendare, mitologia Nordică reținând, așa cum a consemnat și Medievala “Prose Edda”, că Herja era Valkiră / Valkyră = luptătoare a Zeului Odin, care călărea pe lup, în 2008 Austriacul Rudolf Simek - profesor la Universitatea din Bonn 50,44 lat. N, 7,05 long. E / Germania - remarcând-o ca “divinitatea războiului”).
 |
| Bărbații dominanți genetic (cu galben HiperBoreii “N”, ca Gherga) |
 |
| Vechii bărbați “I” au ajuns separați în Sudici și Nordici |
 |
| Reprezentări Valkire |
Dinaştii An - corespunzător vechilor Greci - au avut la început / pre-diluvian, ca exponenţi de marcă, în prima generaţie divină pe bunicul Montan Uran / “Ur-An” iar în a doua generaţie divină pe tatăl primordial, care patrona Timpul Cron / “Cr-On” (Crăciun la stră-Români, “Thot” - rezonând cu “Tată” - la vechii Egipteni, ş.a.); în a treia generaţie divină, Universul a fost împărţit de cei 3 nepoţi (adică între cei 3 fii pe care Cronos i-a avut cu Rhea):
· Horkos zis Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău” peste abisalul Gargar / Tartar, adică negura lumii subterane, eternă în peșteri
· Poseidon / Anax, fiul Moșului Crăciun / Gargaros, egalat cu “Nepotul lui An” = “Neptun” în versiunea Latină, peste lumea acvatică
· Zeus peste lumea cerească din Gher / Cer
iar apoi au fost urmaşii Anuna ai Zeului Poseidon / Neptun - dinaştii împărţiţi în 10 ramuri, începând cu Atlas - pe Olymp / “Olump”, Muntele Sacru veșnic iluminat de lămpi, oarecum similar consacrându-se duzina divină, pe lângă Zeus și consoarta sa Hera mai fiind 10 Zei. O paralelă a organizării Vechii Lumi se poate vedea în domeniul temporal în primul calendar Roman, care avea doar 10 luni (concret, cuprindea numai 304 zile); diferența de 2 luni - ale iernii, când se hiberna - nu era considerată (adică perioada dintre Crăciun și Mărțișor, respectiv dintre Anu’ Vechi și Anu’ Nou: de aceea - inclusiv după introducerea în calendar a lunilor Ianuarie și Februarie - denumirile lunilor au rămas ca sugestiv reflectând la Septembrie = a șaptea lună, la Octombrie = a opta lună, la Noiembrie = a noua lună și la Decembrie = a zecea lună). Conform și Dr. James Strong - savant American din secolul XIX care a studiat mai ales concordanțele biblice - rădăcina Aramaică “Ur” corespundea Ebraicului pentru “Veghetor” / “Gardian”, așa cum erau știuți pre-diluvienii îngeri Gregori pe Înălțimile Golan (cercetătorul Belgian Filip Coppens 1971-2012 a observat la Chaldei - adică Gargheii / Ghergheii din Mesopotamia - că numeau “Veghetorii” ca “Ir”); Aramaica a fost limba Ghergheilor / Chaldeilor, în mileniile I î.C. și I devenind oficială - împreună cu alfabetul Aramaic - în Imperiile Asirian, Babilonean, Persan, Part, Săsan, etc. (de exemplu, a fost limba preferată vorbită de Iisus): leagănul său din Epoca Bronzului a fost în regiunea Aram / A-Ram (dintre Munții Ruman / Libanului și Fluviul Pu-Ratu = Puratu / Eufrat - în N Țării Sfinte Canaan - cuprinzând și provincia Khalpe / Alep, pe atunci centrul Regatului Armi, coordonat din palatul regal “G” aflat în Ebla / Siria, cu o foarte bogată bibliotecă, unde cele mai vechi documente erau Sumeriene). Este de știut că în Epoca Bronzului succesorii Sumerienilor au fost Asirienii / Siriacii: Gharghei / Khaldei - ziși “A-Ramei” - vorbind Aramaica (diaspora Arameilor - vorbind neo-Aramica - există și acum, deopotrivă în Orientul Apropiat și în Lumea Modernă; termenul de “diasporă” provine din Greacă, pentru “dispersare”). În V Anatoliei, asocierea din vechea Greacă - în semnificație și pronunție - a particulei “Ur” cu Zeul Uranos / “Ur-Anos” patronând Cerul nocturn se baza pe înțelesul pentru “Veghetor” de “Înalt” (Montan / Ceresc): Gardienii divini = Îngerii Grigori au fost efectiv înalți, atât religios slujind Prea-Înaltul, cât și fizic, fiind consemnați de pildă de “Cartea lui Enoh” (patriarh pre-diluvian) ca părinții Uriașilor / “Uri-Așilor” dinaintea Potopului; la Uriași se poate zări - în formula “Ur-riași” / “Ur-riși” - ce au fost ei inițial, anume “Înalți înțelepți” = “Montani / Cerești înțelepți” (pe de o parte particula “Ur” a formei și pe de altă parte particula “riși” a fondului relevând onomastic cine erau străvechii Uriași, probabil și asociați totemic cu marile mamifere tipice EurAsiei, anume cu urșii).
Biblia în “Facerea” a scris că înainte de Potop “fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii”; Adam - primul Homo Sapiens - nu era Fiul lui Dumnezeu (Adam a fost făcut, nu născut: fiii nu se “fac”, ci se nasc, așa că omul Adam - cel “făcut” din pământ / țărână - nu a fost fiu al Domnului). “Fiii lui Dumnezeu”, astfel notați biblic de Vechiul Testament, nu erau oameni - fiind feciorii Domnului, deci ființe divine - iar Vechiul Testament chiar i-a consemnat în mod distinct, că ei au văzut “fiicele oamenilor” ca frumoase (așa ceva denotă că ei erau divini - din Cer = îngeri - iar fetele erau ale altora, anume: ele erau ale oamenilor); în “Chronographia” din anul 808, călugărul bizantin Gheorghe “Colocatarul” - adică “Syncellus” - originar din Canaanul foștilor Gherghesei, a echivalat îngerii Veghetori Gregori explicit cu Fiii Domnului = Fiii lui Dumnezeu. Vechiul Testament - în aceeași primă carte din Biblie, adică în “Geneza” / “Facerea” - a scris că “în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi”; într-adevăr, în paleolitic, adică pre-diluvian (deci înaintea Potopului) a fost un timp când în EurAsia - pe lângă Homo Sapiens - existau Giganții Cro Magnon și Titanii / “Tătânii” Neandertal: comparativ cu oamenii Homo Sapiens, aveau staturi uriașe / ca zmeii iar frumoasele femei Homo Sapiens / ca zânele puteau rămâne însărcinate cu ei, fiind compatibile genetic (invers, bărbații Homo Sapiens erau incompatibili genetic cu femeile Cro Magnon și Neandertal, așa că nu au fost legături de acel gen, nici consemnate de vreo legendă, nici dovedite de vreun laborator genetic). În 2016, cercetătorii Marc Haber, Massimo Mezzavilla, Yali Xue și Chris Tyler Smith de la “Institutul Sanger” afiliat Universității Britanice Cambridge au schițat migrările umane pe bazele studiilor genetice (cu violet apar amestecurile genetice dovedite Neandertal - Homo Sapiens, în Orientul Mijlociu și în România):
În 2018, Dana Plugaru din România a scris că “Neandertalii aveau nasul mare pentru a rezista mai bine la frig. Omul de Neandertal avea un nas proeminent și sinusuri largi pentru o mai bună încălzire şi umidificare a aerului rece pe care îl inspira în cantităţi mari. Vreme îndelungată, morfologia foarte particulară a omului de Neanderthal - nasul voluminos, faţa lată şi plată, fălcile proeminente - a fost intens dezbătută de oamenii de ştiinţă. Fosele nazale ale neanderthalienilor permiteau acelora să inhaleze ‘mult mai mult aer’ în comparaţie cu rudele lor Sapiens, caracteristică ce ar putea fi explicată prin cerinţele energetice mai mari determinate de corpurile robuste şi de activităţile acelora în domeniul vânătorii. Omul de Neanderthal avea nevoie de aproape 4500 de calorii pe zi pentru a supravieţui în timpul iernii europene. Prin comparaţie, un bărbat de astăzi necesită aproximativ 2500 de calorii. Şi, pentru a arde mai multe glucide, grăsimi şi proteine, omul de Neanderthal avea nevoie de o cantitate mai mare de oxigen. Evoluţia specială a morfologiei faciale a neanderthalienilor provine, cel puţin parţial, din adaptarea sa la frig”. Străvechile legende despre Uriașii trecutului foarte îndepărtat - Uriași mai voinici decât oamenii / respectiv decât Homo Sapiens - Uriași care datorită nasurilor foarte dezvoltate simțeau de departe mirosurile oamenilor, Uriași care mâncau mult, etc., ar îndreptăți considerarea acelor legende despre foștii Uriași ca amintiri rămase în memoria colectivă despre înaintașii Neandertal și despre progeniturile lor, Cro Magnon (născuți de muierile oamenilor, în general în urma rapturilor). Se știe că inițial Homo Sapiens era doar în Africa iar Neandertal era doar în EurAsia; după ce Homo Sapiens a ieșit din Africa și a intrat în EurAsia, a apărut Cro Magnon - în timpul ultimei glaciațiuni - iar odată cu topirea ghețurilor de acum 10 milenii, tipul Cro Magnon a dispărut, la fel ca și predecesorul Neandertal (intrat în extincție anterior cu 13 milenii). Despre Neandertal și Cro Magnon se știe că vedeau nocturn foarte bine (acuitatea lor vizuală fiind evaluată ca extraordinară): nopțile erau favoritele lor, ei fiind Veghetori grozavi (acei Găligani / Uriași vegheau pe întuneric, oamenii Homo Sapiens fiind mai puțin înzestrați pentru așa ceva, de aceea și denumindu-i pe acei divini ca “supra/veghetori”); primele cunoștințe astronomice din lume - înrădăcinate îndeosebi pe vederea cerului înstelat, vizibil mult mai bine noaptea - au datat tocmai din acele timpuri îndepărtate, provenind chiar de la acei excelenți observatori (rudele mai mari ale oamenilor), de la care a fost preluat și numele Gherga / purtat de către unii dintre aceia, după cum rezultă din context, încă dinainte de întâlnirea cu Homo Sapiens. Printre deosebirile dintre Uriași și oameni - pe lângă de exemplu în forme / forță - a fost de pildă și cea radicală a traiului, Uriașii preferând activitățile nocturne iar oamenii preferând activitățile diurne (oamenii în timpul nopților utilizau lumina focului în torțe / lămpi, până atunci focurile făcute de Neandertali folosind mai mult la gătit ori la încălzit decât la iluminat); ultimii Cro Magnon au dispărut în urmă cu 10 milenii, din cauza intensificării activității Soarelui (care a dus și la topirea calotei polare, atunci fiind și cea mai recentă mutație genetică la bărbații Gherga / cel mai nou tip Homo Sapiens): așadar, străvechii îngeri - făpturi divine, ce-și comunicau mesajele mai ales printr-o “Cultură a Viselor” / considerată iluzorie, plină de halucinații (de altfel, tipice nocturne) și cu manifestări de telepatie, intuitive / de premoniție, etc. - i-au făcut să fie diferiți față de oamenii Homo Sapiens, ei fiind de fapt Cro Magnon și Neandertal, Giganți sau Titani, buni sau răi, ș.a.m.d.
În Antichitate, episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei - unul dintre “părinții bisericii creștine” - a scris în “Chronicon” că (după Chaldei / corespunzător Babilonenilor) patriarhul pre-diluvian Enoh ar fi fost primul “cititor în stele”, vechii Greci numindu-l Atlas, de aceea fiind identificat uneori chiar și cu Hermes “TrisMegistul” = “de 3 ori mare” / “Triplu măreț”; e de observat că pe “piatra de la Rosetta” din Egipt - în secolul II î.C. - Hermes / “Her-mes” a fost supranumit însă “cel mare și mare” sau “de 2 ori mare” (ca emanația reprezentând calitatea abstractă a înțelegerii - el fiind intelectul zeificat - în Vechea Lume bucurându-se de aprecieri înalte “cei născuți de 2 ori”, cei învățați ajungând considerați astfel, a doua naștere fiind considerată cea culturală / spirituală a persoanelor educate, ivită desigur după prima naștere, cea fizică). În “Kore Kosmou” = “Fecioara lumii” din “Corpus Hermeticum” - grupare de texte din timpul scrierii Bibliei - Zeița Isis (știută Egiptean ca Aset, adică “Așezata” / pe tron) a fost reprezentată ridicându-și singură vălul: “Isis a grăit ‘Eu sunt tot ceea ce a fost, este și va fi și nici un muritor nu mi-a ridicat vălul’; vorbind astfel, Isis lăsă mai întâi să cadă peste Horus dulcea picătură a nemuririi pe care sufletele o primesc de la Zei și astfel începu cel mai sfânt discurs. Cerul încununat de stele stă deasupra naturii universale, o fiul meu Horus și nimic nu-i lipsește din ceea ce constituie lumea în întregul ei. Se cuvine, așadar, ca întreaga natură să fie împodobită și desăvârșită de ceea ce este deasupra ei, căci această Ordine nu poate porni de jos în sus. Supremația celor mai mari mistere asupra celor mai mici este imperativă. Ordinea celestă domnește asupra ordinii terestre, fiind determinată în mod absolut și inaccesibilă ideii de moarte. De aceea plâng lucrurile de jos, fiind pline de teamă dinaintea frumuseții minunate, a statorniciei veșnice a lumii cerești. Căci, într-adevăr, aceste minunății ale cerului oferă un spectacol demn să fie dorit și contemplat - revelații ale unui Zeu încă necunoscut - ca și această măreție a nopții străluminată de o rază pătrunzătoare, cu nimic mai prejos decât cea a soarelui, ca și toate celelalte misterii care, prin influențe tainice și într-o cadență armonioasă, pun în mișcare cârmuind și menținând lucrurile de pe pământ. Și câtă vreme Arhitectul Universal s-a abținut să pună capăt acestei temeri neîncetate, acestor căutări nerăbdătoare, ignoranța a cuprins Universul. Însă El a judecat că este bine să se dezvăluie pe Sine lumii, a insuflat în Zei elanul iubirii și a turnat în mintea lor splendoarea pe care adâncul lui o conținea, astfel ca ei să poată fi însuflețiți mai întâi de voința de a cerceta, apoi de dorința de a găsi și în cele din urmă de puterea de a îndrepta. Dar toate acestea, minunatul meu copil Horus, nu s-ar fi putut întâmpla printre muritori, pentru că ei încă nu existau; însă au avut loc în Sufletul universal în acord cu misteriile cerului. Acesta a fost Hermes, Gândirea Cosmică. El a contemplat Universul lucrurilor și văzând, a înțeles și înțelegând, a avut puterea de a manifesta și de a revela. Ceea ce a gândit, a scris; ceea ce a scris, în mare parte a tăinuit, printr-o tăcere înțeleaptă și vorbind pe ocolite, astfel încât, câtă vreme lumea va dăinui, aceste lucruri să nu poată fi descoperite. Și astfel poruncindu-le Zeilor, frații săi, să-l urmeze, a urcat la stele. Însă a lăsat ca urmaș pe fiul său și moștenitorul cunoștințelor sale, Tat. Atunci, în prezența celor care-l înconjurau, Hermes s-a dezvinovățit, pentru că nu dezvăluise întreaga învățătură fiului său, din pricina tinereții aceluia. Însă eu, ridicându-mă, l-am privit cu ochii mei, care văd tainele nevăzute de la începuturile lucrurilor și, în cele din urmă am înțeles limpede că simbolurile sacre ale elementelor cosmice erau ascunse împreună cu misteriile lui Osiris. Hermes s-a întors în cer, rostind o invocație. Nu se cuvine, o fiule, ca această istorisire să rămână neterminată; trebuie să cunoști cuvintele rostite de Hermes după ce și-a scris cărțile. ‘O, cărți sacre ale Nemuritorilor’ - a spus el - ‘voi, în ale căror pagini mâna mea a imortalizat căile prin care poate fi dobândită nemurirea, rămâneți mereu departe de orice atingere a distrugerii și a descompunerii, nevăzute și ascunse pentru cei ce locuiesc pe aceste tărâmuri, până când va veni ziua în care vechiul cer va zămisli instrumente demne de voi, pe care Creatorul le va numi suflete’. Pronunțând această invocație asupra cărților sale, el le-a înfășurat în învelitorile lor, s-a întors în sfera în care își avea lăcașul și toate au rămas ascunse vreme îndelungată. Iar Natura, o fiule, a rămas neroditoare până în clipa în care cei desemnați să supravegheze cerurile, înaintând către Zeu - Regele tuturor lucrurilor - au deplâns inerția generală și au înfățișat necesitatea de a urni Universul. Nimeni altcineva în afară de El Însuși nu putea împlini această lucrare. ‘Te rugăm’ - au spus ei - ‘să cugeți la ceea ce deja există și la ceea ce este necesar pentru viitor’. La aceste cuvinte, Zeul a zâmbit binevoitor și a poruncit Naturii să existe. Și - ieșind împreună cu vocea sa - Femininul a luat naștere în frumusețea sa desăvârșită. Zeii au privit cu uimire această minune. Iar marele Străbun, vărsând un elixir peste Natură, i-a poruncit să fie fertilă; și îndată, străpungând Universul cu privirea Sa, a strigat: ‘Fie ca cerul să fie plinătatea tuturor lucrurilor, a aerului și a eterului’. Zeul a grăit și vorba i s-a împlinit pe dată. Însă Natura, care era legată de sine-însăși, a înțeles că nu putea încălca porunca Tatălui și - unindu-se cu Lucrarea - a scos la iveală o fiică prea-frumoasă, pe care a numit-o Creație și căreia Zeul i-a dat ființă. Și după ce a făcut ca formele create să se deosebească unele de altele, El le-a umplut cu mistere și le-a încredințat Creației. Apoi, nedorind ca lumea superioară să fie inactivă, a găsit de cuviință să o umple cu Spirite, pentru ca nici un tărâm să nu rămână în nemișcare și inerție; iar pentru împlinirea lucrării Sale, El și-a folosit arta sacră. Căci luând din Sine atâta esență câtă era necesară și amestecând-o cu lumina intelectului le-a combinat cu alte substanțe, în feluri necunoscute. Și dobândind prin formule misterioase unirea acestor principii, El a înzestrat cu mișcare combinația universală. Treptat, în miezul protoplasmei a strălucit o substanță mai subtilă, mai pură și mai limpede decât elementele din care era născută. Era transparentă și numai Artistul a perceput-o. Curând, ea a atins perfecțiunea, neputând fi nici topită de foc, nici înghețată de răsuflare, ci posedând statornicia unei combinații speciale și având propria ei însușire și alcătuire. El îi dărui un nume fericit și - în acord cu asemănarea energiilor ei - El a numit-o Conștiință de Sine. Din această substanță a făcut miliarde de Suflete, folosind partea cea mai aleasă a amestecului pentru scopul pe care-l avea în vedere, procedând cu ordine și măsură potrivit cunoașterii și rațiunii Sale. Sufletele nu erau în mod necesar diferite, însă partea cea mai aleasă, animată de mișcarea divină, nu era identică cu restul. Primul strat, mai perfect și mai pur, era superior celui de-al doilea; cel de-al doilea, inferior primului, era superior celui de-al treilea; și tot așa până la 60 de niveluri. Numai că Zeul a statornicit legea că toate vor fi în mod egal veșnice având aceeași esență, ale cărei forme numai El le-a hotărât. El a trasat hotarele locului șederii lor pe înălțimile naturii, astfel ca ele să poată învârti roata potrivit Legilor Ordinii și ale înțeleptului Plan, spre mulțumirea Tatălui lor. Apoi, chemând sufletele de pe toate nivelurile pe aceste splendide tărâmuri ale eterului, El le-a spus: ‘O suflete, frumoși copii ai răsuflării și iubirii mele, voi pe care v-am făcut cu mâinile mele pentru a vă sorti Universului meu, ascultați cuvintele mele ca pe o lege: nu părăsiți locul pe care vi l-am hotărât prin voința mea. Ținutul care vă așteaptă este cerul cu galaxia sa de stele și cu tronurile sale de virtute. Dacă veți încerca să-mi încălcați porunca, jur pe răsuflarea mea sacră, pe acel elixir din care v-am făcut și pe mâinile mele creatoare că degrabă voi făuri lanțuri pentru voi și aspru vă voi pedepsi’. Spunând acestea, Zeul - Stăpânul meu - a amestecat laolaltă restul elementelor congenere, pământul și apa, și pronunțând anumite cuvinte puternice și mistice - cu toate că erau diferite de cele dintâi - a insuflat mișcare și viață în protoplasma lichidă, a făcut-o mai densă și a alcătuit din ea ființe vii cu formă omenească. Ceea ce a rămas a dăruit sufletelor înalte, care locuiau pe tărâmul Zeilor, în vecinătatea stelelor și care se numesc Genii Sacre. ‘Lucrați’ - a spus El - ‘copiii mei, odrasle ale firii mele; luați ce a rămas din lucrarea mea și fiecare dintre voi să făurească ființe după chipul său. Eu vă voi da formele’. Apoi El a luat Zodiacul și a rânduit lumea după mișcările vitale, plasând semnele animale după cele cu formă omenească. Și, după ce a zămislit forțele creatoare și suflarea generatoare pentru întregul șir de ființe care urmau să vină, El s-a retras făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o suflare nevăzută și un principiu procreativ, astfel ca orice ființă să poată da naștere la făpturi asemenea ei, fără a mai fi necesară făurirea neîncetată de noi entități”. (Această relatare a creației sufletelor amintește de “Dialogul Timaios” al filozofului Platon). După ce s-au născut toți Zeii, Făuritorul Universului li s-a adresat astfel: “Zei ai Zeilor, al căror Ziditor și Tată sunt și care, făuriți fiind de mine, sunteți indestructibili prin voința mea, aflați ce am să vă spun acum! Pentru ca naturile muritoare să poată exista și ca Universul să poată fi într-adevăr universal, aplecați-vă potrivit naturii voastre spre crearea animalelor, reproducând puterea pe care am folosit-o pentru nașterea voastră. Eu însumi voi furniza germenii și începuturile; iar în rest veți țese laolaltă natura muritoare cu cea nemuritoare, modelând și făurind animale”. Spunând aceasta, în aceeași cupă în care amestecase și potrivise sufletul Universului, El a turnat ceea ce mai rămăsese și l-a amestecat în același fel dar în combinații mai puțin pure din al doilea și al treilea ordin. Constituind Universul, El a împărțit suflete stelelor în număr egal, câte unul pentru fiecare; și - făcând ca fiecare să-și preia vehiculul său - le-a dezvăluit natura Universului și le-a învățat Legile Destinului. Mai poate fi adăugat că această legendă - bizară în multe din detaliile sale - este în concordanță cu “Cabala” ce relatează istoria pre-lumească a sufletelor, crearea, transgresarea și pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător; “crearea” lumii vizibile de către “Zeii lucrători” - sau Titani - ca agenți ai Zeului Suprem, este o idee profund hermetică, ușor de recunoscut în toate sistemele religioase: privind “Cabala”, i se poate observa sorgintea din Misteriile Cabirice ale Vechii Lumi, cunoscute pretutindeni în Europa, de pildă și în Insula Irlanda, acolo preoții Druizi ziși “Coarbi” numind astrele cu cuvântul “Cabur”. Astfel s-au răspândit și tatuajele - ca însemnări sfinte - după tatuații tați: ca și alte străvechi relatări - despre 2 Zeus, 2 Hercule, ș.a. - au existat 2 Hermes, anume cel pre-diluvian / de la Facerea Lumii Vechi și cel echivalat cu Ham din timpul celui de-al doilea Potop, cel biblic.
În “Craterul” - din același “Corpus Hermeticum” - a fost reprodus un dialog al lui Hermes / “Her-mes” cu fiul său Tat:
“- Dar pentru ce, tată, Creatorul nu a dat Minte tuturor oamenilor?
- Fiindcă a voit, fiule, să o așeze la mijloc între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie luptat.
- Și unde a așezat-o?
- El a umplut un Crater mare cu ea și a făcut să fie purtat pe pământ, alăturând aceluia un Trimis, căruia i-a poruncit să glăsuiască spre inimile oamenilor: ‘Botează-te cu botezul acestui Vas, tu cel care crezi că te vei înălța la cel care ce a trimis acest Vas; tu, cel care știi pentru ce te-ai născut’.
Cei care au înțeles vestirea Trimisului și au fost botezați în Minte, aceia au fost făcuți părtași la Cunoaștere iar când au primit Mintea au devenit oameni desăvârșiți”. Craterul / Kraterul era un vas de amestec (în general, al vinului cu apa); sensul botezului nu era cel de a “stropi” cu lichid, ci de a “cufunda întregul trup” în el: iată așadar că - pentru dobândirea Cunoașterii - procesul imersiunii de la botez egala prin scufundare ceea ce însemna gustarea din Pomul Cunoașterii (corespunzător Bibliei, primii oameni au gustat în Rai din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului fiind inspitiți de către un supraveghetor al lor, o apariție acvatică, anume de către Șarpe / simbolul Marii Stepe EurAsiatice, udată de multe Râuri, la stră-Români valorizat pozitiv, ca “păzitorul casei”; în Tradiția Românilor, șarpele a fost întruchiparea Binelui, paznic și al Bisericii / locașului de cult, respectiv al așezământului religios iar primăvara, anume în martie - când șarpele “se dezmorțea” - i se dădea de mâncare, la rădăcina unui pom ales ca deosebit). Mitologia Greacă a reținut imaginea Gorgonei Medusa / “Medu-sa” cu șerpi în păr iar la faraoni cobra ieșind din mijlocul frunții - din locul celui de-al “treilea ochi” - simboliza activarea conștiinței, revărsarea duhului, revelația sau iluminarea. Inclusiv Biblia prezintă - atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament - locul sacru al șarpelui în Vechea Lume deopotrivă pentru mozaici și pentru creștini: corespunzător “Evangheliei după Ioan” 3:14, lucrarea de mântuire a lui Iisus e simbolizată și prin șarpele din bronz realizat în pustie de profetul Moise la porunca lui Dumnezeu (“Numeri” 21:9), ce scăpa de la moarte pe cei care-l priveau. Despre legendara dimensiune acvatică se poate observa că la stră-Români era acvatică Fluvială iar la Sudicii Europei era acvatică Marină: de altfel, înaintea săpării primei fântâni, omenirea și-a avut vitala apă - necesară traiului zilnic - numai din apele dulci (iar la surse / izvoare oamenii mulțumeau sacrului Pământ pentru dăruirea importantului lichid); luciul apelor, cu irizațiile scântâietoare - uneori multicolore - ale apelor iluminate au impresionat primii oameni profund prin străluciri / prin sclipiri, jocul Magic al undelor / valurilor (provocate de curgere ori de vânt) făcându-i datorită contemplării îndelungate mai lucizi, cu mintea mai clară, mai raționali. În Epoca Pietrei - când legăturile cu natura, inclusiv cu animalele, s-au bucurat și de rang totemic - șarpele era vietate oraculară, fiind în asociere cu venirea puhoaielor pe Râuri; mult târziu după timpurile păgâne, în vremurile post-diluviene ale creștinismului, icoana cea mai populară a Sfântului Gheorghe s-a fixat ca a Cavalerului învingând Balaurul / apariție reptiliană superioară șarpelui: așa ceva - după trauma Potopului - aducea simbolic cu amintirea înfruntării marilor ape, înfrânte până la urmă de priceperea grozavului erou Gheorghe. Dr. Yuval Harari - profesor de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim - în lucrarea “Homo deus” din 2015 a studiat menționarea în episodul biblic al descrierii Raiului a șerpoaicei / genul feminin al șarpelui, așa cum au notat vechii Evrei în “Facerea” / “Geneza” = prima carte a Bibliei, ca mit animist pre-diluvian relatând desprinderea de Era culegătorilor fructelor sălbatice pentru trecerea la cultivarea lor, conversația dintre animal și om redând vremurile îndepărtate când în natură oamenii conviețuiau cu celelalte ființe fără separări, credința animistă (dovedită antopologic și arheologic) implicând chiar dialog pentru supraviețuire: oamenii vorbeau cu pietrele, cu pomii, cu animalele - ori cu zânele, cu Ginii, ș.a. - pentru stabilirea valorilor, pentru fixarea și respectarea regulilor de coabitare (savantul indicând vechimea animistă mai mare de 10 milenii).
“Lexiconul” editat în 1906 de Dr. Francis Brown a explicat legătura dintre supra/“veghetor” cu termenul Syriac de “înger”, exemplificând că la vechii Evrei numele “Eran” / “Irin” chiar însemna așa ceva: așadar, între Gregoroi Γρήγοροι = Gardieni / Veghetori și Iranieni au apărut identificări de identități din însuși mediul oriental vechi, similitudinile nefiind deloc întâmplătoare (certificându-se astfel, din variatele surse lingvistice Antice enumerate, că legendarii Uriași din Asia - “Așii / Deștepții Munților” - au fost Iranieni înalți, Montani; după cum se știe, Iranul este între Oceanul Indian / S și Marea Caspică / N, întins între răsăritenii Munți Pamir / Afgani-stan și apuseana Peninsulă Anatolică / Turcia). Despre cele ce au fost în Orientul Apropiat / Mijlociu - anume, SV Asiei și NE Africii, la frontierele Civilizațiilor paleolitice ale vânătorilor-culegători din Cornul Abundenței și Imperiul Atlant din Vechea Lume - se poate citi în “Kore Kosmou” = “Fecioara Lumii” (versiune scrisă acum circa 2 milenii, în Egiptul Antic): “Hermes a spus că ‘Osiris și Isis vor citi scrierile mele mistice și - împărțindu-le în 2 părți - vor păstra unele pentru ei și vor grava pe piloni și pe obeliscuri pe acelea care pot fi folositoare omului’. Întemeietori ai primelor tribunale, ei au instituit pretutindeni domnia ordinii și dreptății. Ei au făcut ca tratatele să se bucure de respect și au introdus caracterul religios al jurămintelor în viața omenească. Ei i-au învățat pe oameni ritualurile de înmormântare pentru cei ce s-au săvârșit din viață; au creat grozăviile morții, au arătat că spiritului îi place să se-ntoarcă în trupul omenesc și că - atunci când calea de intrare îi este închisă - aceasta prilejuiește pierderea vieții. Instruiți de Hermes, ei au gravat pe table ascunse faptul că aerul este plin de Genii. Cei care au învățat de la Hermes legile misterioase ale Zeului au fost învățătorii și legislatorii omenirii, inițiind-o în arte, în științe și în binefacerile vieții civilizate. Instruiți de Hermes în privința afinităților simpatetice pe care Creatorul le-a stabilit între Cer și Pământ, ei au instituit reprezentațiile religioase și misteriile sacre. Și - ținând seama de natura pieritoare a tuturor trupurilor - ei au rânduit inițierea profetică, astfel ca profetul care-și ridică mâinile către Zeus să fie învățat despre toate lucrurile și (prin aceasta) filozofia și magia să poată fi hrană sufletului iar medicina să poată vindeca suferințele cărnii. Împlinind toate aceste lucruri - o, fiule Horus - și văzând că lumea a ajuns la desăvârșirea ei, Osiris și cu mine am fost rechemați de către locuitorii Cerului; însă nu ne-am putut întoarce acolo fără ca mai întâi să-l preamărim pe Domnul, astfel ca viziunea cerească să umple bolta iar calea fericitei înălțări să se deschidă în fața noastră, căci Zeul se desfată în imnuri”.
La început, exista “Gar-Gar” / “Gher-Gher” (neantul întunecat asemănat cu Cerul nocturn), ce a fost străpuns de lumină, așa cum a atestat și Biblia / Vechiul Testament în “Geneza” / “Facerea”: de la acea onomatopeică “Gher” / “Gar” a derivat atât denumirea de Cer pentru suprateran, cât și “Tar-Tar” / Tartar pentru subteran; pe Terra = “Ga” - a treia parte a universului cunoscut - trăiau oamenii, având lângă ei lumea acvatică, ceea ce însemna Raiul. La sfârșitul ultimei glaciațiuni, răspândiţi în Estul Europei, Atlanţii aveau Oceanul Înghețat / Arctic în extremul Nord - de aceea fiind HiperVorei / HiperBorei pentru Vechea Lume - iar la Vest de ei era altă parte a Oceanului planetar (Ocean numit mult ulterior Atlantic, după Atlanţii care au ajuns mai târziu până acolo, în apusul Europei dar şi al Africii); la răsărit de Atlanţi se afla Siberia, parte cu un colț a însoritului lor tărâm numit Rai / Eden (“Si-Beria” / “Si-Veria” avea în Eden colțul de SV, adică o bună parte din Stepa Kazahă, denumirea sa conținând “Si” de la “Apă”, conform și cercetătorului Anatole Baikalov 1882-1964 din Rusia iar “Beria” de la “Nord” - vechii Greci având “Borea” - înțelesul Siberiei conectându-se cu sensul de “Ape Nordice”, oamenii populând-o fiind literalmente Verii de pe Ape): acela a fost contextul diluvian (de la încheierea glaciaţiunii). Atunci - în urmă cu 10 milenii - după mutaţia genetică din Asia Centrală, bărbaţii Gherga au ajuns în fruntea Imperiului Atlant din arealul Est European, unde Imperiul Atlant avea în colţul Sud-Estic gurile Volgăi / la fostul Lac Ghergan (acum Marea Caspică) şi în colţul Sud-Vestic spaţiul stră-Român găzduind gurile Dunării / la fostul Lac Pontic (acum Marea Neagră); graniţa sa Sudică era marcată de pieţe cu rol inclusiv de vămi pentru nomazii dornici de treceri = Porţi (încadrate de Piloni / Coloane, rămase în amintiri ca ale lui Herakles = G/Hercule), locuri importante de hotar - puncte de întâlniri - prin faptul că acolo sistematic se însemnau fizic cei care treceau și se făcea negoţ, la târgurile ținute, ca de exemplu cele mai importante fiind Poarta Herga în Derbent / Daghe-stan (dintre Asia şi Europa, în marele trecut orașul numindu-se Gelda / de la Gherga), Poarta Solară în Baalbek / Liban (cu Cornul Abundenţei), Poarta Soarelui în Anatolia / Turcia (cu Cornul Abundenţei), Poarta Atlantă în Strâmtoarea Garganele / Dardanele (de acces a capitalei Atlantida), Porţile de Fier la Gherdap (între Balcani şi Banat), etc. “Poarta” a avut ca rădăcină Indo-Europeană “warda” - în legătură cu “garda” - de pildă Celții (Keltoii / Ghergoii) având termenul “ward” pentru “corpul de gardă” al paznicilor. În Epoca Pietrei / paleolitic, lanţul respectiv de pieţe şi de mari porţi - cu piloni / coloane semnificative - marca graniţa imperială şi civilizaţională Atlantă, care (atât după cum converg circumstanţele, cât şi corespunzător mărturiilor) se afla sub coordonarea Pelasgilor Gherghi / aparţinând grupului genetic masculin “N”, devenit “X” după cea mai recentă nomenclatură ştiinţifică; de exemplu, datând din pre-diluviana “Eră de Aur”, Anatoliana Poartă a Soarelui = PortaSar pe “Dealul Buricului”, “Dealul Burții” ori “Buricul Muntelui” = Gobekli Tepe 37,13 lat. N, 38,55 long. E a fost contemporană cu capitala AtlantIda a Imperiului Atlant (fiind chiar și mai veche decât Atlantida), redând arheologic extraordinara bogăție - inclusiv informațională - existentă la sfârșitul glaciațiunii, ceea ce conferă mare credibilitate vestigiilor rămase despre vremurile și mai vechi, ale Uriașilor / “Uri-Așilor”, nu numai din perioada Giganților Cro Magnon, ci chiar și din perioada Titanilor Neandertal: prin “Uri-ași” se pot distinge atât “Uri” (de la Zeul Munteano-Ceresc “Ur” / “Ur-An” = Uran), cât și “Ași” (din Asia), cuvântul buric / “bu-ric” fiind forma orientală a versiunii originale “pu-ric” = “sufletul regal” - sau “Sfântul rege” - iar “Era de Aur”, o vreme a Vechii Lumi când Zeii trăiau printre oameni, a fost la sfârșitul paleoliticului dominată de Gherga, putându-se observa că termenul proto Indo-European Ghelha / ǵʰelh₃ pentru “strălucitor” / “stră-lucitor” a dat numele respectivei perioade de debut a Civilizației Homo Sapiens, asociată cu aurul. După cum a studiat și istoricul Român Constantin Daniel în cartea “Misteriile lui Zalmoxis”, în Vechea Lume titlul de “rege” avea sensul de stăpân peste suflete iar demnitatea regală însemna a fi căpetenia preoților.
Ținând cont de senzaționalele vestigii ale Porții Soarelui de pe Dealul Burții / Buricului - fantastic de elaborate pentru vechimea lor de peste 11 milenii / iar acelea n-au apărut din senin - mărturiile paleolitice transmise despre timpii multimilenari ai Vechii Lumi și-au confirmat corectitudinea, chiar dacă au fost pre-diluviene / protocronice (dinaintea istoriei “clasice”), deci sunt de socotit și dacă nu-s strict fizice, ci din patrimoniul imaterial, ca de exemplu cele din categoria cvasi-științifică a miturilor. Considerând sofisticatul paleolitic dezvăluit în Gobekli Tepe, de la limita dintre Anatolia și Mesopotamia, adică de la granița dintre Imperiul Atlant și Cornul Abundenței - și comparându-l cu debutul acestei lucrări despre ce era acum 10 milenii / de la ultima mutație genetică masculină Gherga - rezultă că “începutul” n-a fost deloc timpuriu Civilizațional, ci chiar s-a petrecut într-un context foarte elaborat (activitățile existente pe atunci în Vechea Lume revelând înalte grade de organizări umane); fiindcă Pelasgii Atlanți - adică nomazii vânători și culegători din Imperiul Atlant - umblau la N de Cornul Abundenței, au fost cunoscuți ca HiperBorei: Anatoliana PortaSar - “sar” fiind nu numai “soare”, ci și “rege”, deci “Poarta regală” - de la Gobekli Tepe e dovada că aceia care au realizat calculele astronomice acolo, care au sculptat pietrele așa minuțios și care au clădit elaboratele sale Sanctuare - astfel cum n-au mai fost depășite timp de milenii pe planetă - sigur n-au coborât atunci din copaci (de pildă, pe o tarla lângă Mardin 37,19 lat. N, 40,44 long. E / Turcia, la răsărit de Dealul Buricului / Burții, în Mesopotamia, au fost structuri stabile construite anterior iar ulterior se poate observa că Osar / “Os-sar” - în timpul căruia a început în Nordul Dunării realizarea Brazdei lui Iorgu = cea mai mare construcție megalitică din lume - a fost predinastic faraonilor, Iorgu fiind venerat în Egipt ca Zeul Osiris). Cercetătorul Britanic Andrew Collins a afirmat: “Tranziția de la stadiul de vânători-culegători la stadiul magnificului megalit de pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe s-a datorat unei foarte puternice și îndemânatice elite șamanice, care a fost baza preoțimii locale ce a reușit să motiveze indigenii; pentru realizarea așezării de acolo a fost necesară o forță lucrativă uriașă, foarte numeroasă, corpul conducător dovedind o imensă putere persuasivă. Întrebarea fundamentală rămâne despre sorgintea acelei elite: de unde a venit și dacă sunt dovezi despre ea găsite altundeva. În 1998, Stephen Oppenheimer a indicat proveniența din SE Asiei dar în mod egal acolo pot fi legături cu migratoarele din Valea Nilului sau cu artiștii Cro-Magnon Europeni. Am credința că elita sa conducătoare a fost formată din cei numiți de ‘Cartea lui Enoh’ ca ‘Veghetori’ = Grigori. Gobekli Tepe și Nevali Cori au fost realizate de aceiași constructori iar ulteriorul Catal Hoyuk a aparținut aceleiași Culturi, de exemplu Cultul Morților în areal practicându-se prin descărnarea de către vulturi, așa cum se poate vedea și pe un zid al celui mai vechi Templu din lume, la Gobekli Tepe (pe Dealul Buricului)”:
“Pe Dealul Buricului a fost practicat un cult păsăresc; șamanii purtând aripi - reprezentați și acolo - însă nu erau ființe supranaturale; orientalii Karibu / Heruvimi au păstrat memoria elitei preoțești din locuri ca acela: ei erau gardienii Arborelui Vieții din post-glaciarul Rai / Eden. Trebuie știut că inițial îngerii nu aveau aripi, ci purtau robe cu pene; doar la milenii după aparițiile lor, reprezentările creștine de pildă i-au înfățișat înaripați. Imediat după glaciațiune, în procesele descărnărilor din climatul cald de atunci, inclusiv carnivorele lebede erau considerate egale vulturilor. Cea mai strălucitoare stea din Constelația Lebedei era circumpolară la latitudinea Dealului Buricului - în vremea când acela funcționa - apoi lebăda (dar și cocorul / barza) fiind păsări acvatice sfinte, pe lângă puternicii vulturi”. La Gobekli Tepe - unde Cultul Falic exista în vremea Nordicilor Atlanți - s-a evidențiat calendarul lunisolar studiat și de cercetătorul Elvețian Franz Gnaedinger în 2005, ca foarte precis (încă de pe atunci, anul acolo era împărțit în 12 luni și avea 365 de zile):
 |
| Calendarul în Sanctuarul de pe Dealul Buricului (Gobekli Tepe / Anatolia) |
În 2010, Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a afirmat despre Barză = Zeiţa-Pasăre a stră-Românilor: “Spre deosebire de pasărea de pradă gaia, care îşi făcea apariţia mai ales în contexte funerare, barza era simbolul fertilităţii şi abundenţei, o pasăre-oracol care prevestea - printre altele - timpul: ‘Dacă berzele pleacă din vreme, se zice că iarna va fi grea, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi călduroasă’; norocul: ‘Se crede că va fi mare noroc în casa pe care barza îşi face cuib’; ursita: ‘oamenii care văd o singură barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân necăsătoriţi’; moartea: ‘Cine vede întâia oară primăvara o singură barză, zice că e semn de moarte’; incendiul: ‘Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul lor’ şi altele. Barza vorbeşte oamenilor tocănind. Cântecul (bătutul) toacei este o practică magică de invocare a zeiţei-pasăre prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri, de obicei din paltin. Numele acestui instrument preistoric de comunicare cu divinitatea adorată exprimă în limba română sunetul produs în timpul bătăii, toaca, identic cu glasul păsării de baltă, barza. Prin bătaia în lemn cu degetul, românul invocă şi astăzi, cu acelaşi glas, tocănitul, divinitatea fitomorfă pentru alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau îl vede. Cu acelaşi glas divin, biserica de rit oriental cheamă credincioşii la rugăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. În opoziţie cu ghearele păsării aducătoare de moarte (ghearele morţii), ciocul păsării de baltă este simbolul fertilităţii şi regenerării, un arhetip falic care uimeşte prin frecvenţa sa în cultura populară românească. Astfel, masca de Turcă, femininul de la taur, cu care colindă împreună cu anturajul ei divin la Crăciun ceata de feciori, poartă un cioc de pasăre de baltă cu care vorbeşte în legea ei, tocăind. Purtătorul măştii, turcaşul, are, precum zeiţa pe care o substituie, libertăţi depline: nu se supune vătafului, sperie prin gesturi imprevizibile femeile şi copiii, muşcă pe cei din jur cu ciocul, execută solitar ‘Jocul cel mare’ în centrul satului, în cel mai solemn moment al colindatului. El nu face altceva decât să-şi joace rolul de zeu. I se interzicea, în schimb, să vorbească omeneşte în timp ce purta masca divină, şi să însoţească ceata de feciori când mergea la biserică şi la casa preotului. Cultul zeiţei-pasăre aducătoare de viaţă se regăseşte şi în tradiţia mamelor care îi învaţă pe copii că organele lor genitale se numesc ‘cioc’ şi ‘păsărică’.” (Taurul - cu versiunea castrată numită bou - și versiunea feminină vaca erau bovine foarte prețuite imediat de la domesticirea petrecută în Epoca Pietrei, fiind animale foarte utile, deopotrivă la lucrul pământului, transport, hrană, piei, etc.; zimbrul / bizonul European a rămas - după dispariția mamuților - cel mai masiv animal, trăind în codri, însă în România a fost exterminat, ca și bourul, care a rămas doar pe “g/herbul” Moldovei = stema Moldovei, apreciat heraldic Medieval până la Baltici). Despre Cornul Abundenței = “Cornucopia” e de știut că a rămas din mitologie ca aparținându-i Zeiței Rhea, sora și soția lui Cronos / Moș Crăciun (echivalată cu Kirke / Kybela în Anatolia): ea a patronat Imperiul Sudic, din Orientul Apropiat iar el - bărbatul ei - a patronat vecinul Imperiu Nordic, știut mai târziu ca Atlant; hotarul imperial în Asia a fost Anatolian iar în Europa a fost Carpatic / Dunărean (Fluviul Dună-Rea era al Doamnei Rhea, inclusiv azi limbile Românice - ca Italiana, Spaniola, Portugheza - având “dona” pentru “doamnă”, înrădăcinarea onomastică fiind în orientalul “danu” pentru “râu”).
Strâmtoarea Gibraltar (căreia foarte târziu - la multe milenii după Atlantida - i s-au atribuit şi ei Coloane ale lui Hercule, începând cu atribuirea așa de către Nord Africanul Eratostene, la peste un secol după relatarea despre Atlantida a Europeanului Platon), n-a avut rolul de “Poartă” decât poate pe apă, între Mediterana şi Atlantic, deosebindu-se şi prin acea dimensiune de mult anterioarele Porţi ale Imperiului Atlant, care deopotrivă au fost pieţe şi treceri de uscat peste hotarele sale / inclusiv vadul de la Dardanele dintre Asia şi Europa, unde s-au aflat marinele Coloane ale lui Hercule, fiind milenar folosit astfel, pe atunci în N Marmarei / “Mării Albe” Bosforul / “Bos-phoros” având numai pământ: așa cum s-a transmis peste timp, “Bos-for” însemna “Canalul protector”, căci “Bes” = “Protector” iar “phoros” = “canalizare”; despre Anticul Nord African Eratostene e de știut și că a datat Războiul Troian - în extremitatea apuseană a Asiei - în deceniul 1194-1184 î.C., adică ulterior cu 2 generații decât a fost (așa că nu exactitatea i-a fost atributul forte, savantul Antic evidențiindu-se prin strădaniile sale pentru studii inedite, de pionierat). Vocabularul Român conține semnificativul termen “vameș” / “va-meș” ca “vechiul orășean” (căci în stră-Română “var” = “oraș” și “meș” = “moș” / “vechi”): în trecut, cele mai prospere așezări - denumite “var”, protejate de divinele forturi / citadele cu denumirea generică de “da-va” / “deva” - erau cele găzduind Veghetorii vadurilor (adică pe cei care erau vigilenții vameși sau străjerii / Gardienii trecerilor, fie acelea trecători pe uscat ori strâmtori sau vaduri prin ape, de pildă și Sarmisegetusa - capitala Daciei - fiind știută ca “Var-Hel” / Varhel, în Bulgaria existând “Var-na” / Varna, în Macedonia fiind Veria / Beria, Vergina = prima capitală a Regatului, etc., în Banatul Sârbesc existând “Vâr-șeț” / Vârșeț, în Banatul Românesc existând Vărădia / fosta capitală itinerantă a împăratului Burebista, Uivar / “Ui-var” = oraș neolitic pe Râul Bega, etc.); de exemplu, în Turcă - limba formală actuală a Anatoliei - pentru zid se folosește sugestivul termen “duvar”.
 |
| Mască din Uivar / mileniul V î.C. |
În 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a cuprins cuvântul “vameș” sub forma că “în română, ‘vameș’ a avut și sensul de ‘persoană care colectează taxele’; astfel, ‘vamă’ trebuie să fi avut sensul inițial de ‘taxă’ în general, inclusiv taxa plătită la punctele de frontieră între state (termenul este răspândit în mai multe dintre limbile balcanice și are origine incertă)”. De exemplu, în vechea Greacă “fama” însemna “mesaj divin” dar și “tradiție”: se poate remarca compatibilitatea echivalenței “F”/“V” (câteodată, s-a practicat și consonanța “G”/“V”, ca de exemplu Caucazienii Gargari - partenerii favoriți ai curtezanelor Amazoane, vestiți în Vechea Lume - să fi fost considerați Varvari / Barbari). În localitățile popular denumite încă din Epoca Pietrei ca “var”, localnicii erau “veri” (înrudiți între ei, așa cum au rămas înrudiți mulți țărani în satele Românești până în Epoca Modernă); vocabularul Român are termenul “văr” pentru persoana înrudită în raport cu copiii fraților și surorilor părinților săi, ceea ce e de asociat cu Albanezul “vella” = “frate” (corespunzător Dr. Mihai Vinereanu, “ambele cuvinte provin probabil din fondul pre-latin”): la începuturile lor, Valahii - sau “frații”, respectiv “verii” - erau foști “Var-Vari” = “Bar-Bari” (ca neamuri recunoscute între ei dar și reținuți ca atare de către alții, mai ales ca veri), populând așezările denumite “var”, situate la vad sau la vale, lângă valurile apelor și protejate cu valuri de pământ. În 1934, academicianul A/Român N. Iorga a ținut să sublinieze: “Există expresia Albaneză ‘Vlleh është vëlla’ = ‘Vlahul este frate’. Albanezii şi Aromânii sunt veri de sânge. Am mai vorbit de Albanezi şi mă întorc la dânşii cu plăcere. Este un adevăr ce nimeni nu l-a scris: cine va avea pe Albanezi şi pe Românii Macedoneni, va avea Orientul. Sunt o mulţime de Români din Albania ce nu se pot deosebi de Albanezi. Aceste 2 neamuri sunt cele mai vânoase din aceste ţări. Românii se învoiesc mai bine cu Albanezii decât cu ceilalţi. Lucru ciudat! Datinile Albanezilor sunt întocmai ca cele ale Românilor din Macedonia, şi - ce este mai curios - că seamănă mai în toate cu cele ale Românilor din România”. Se poate observa că “piatră” = “gur” în Albaneză, ceea ce ar duce în așa sens la forma “Gur-Ga” ca “Piatra Pământului”. În Finică / Suomi “Valo” - însemnând “Lumină” - ar rezona cu înțelesul că Valahii ar fi “Luminații” (pentru “Străluciți”, termenul folosit în Suomi / Finlanda e “Kirkas”: așa ceva e apropiat de “Kirkko” = “Biserică”, la bază fiind străvechii Kirki = Gherghi); e interesant că pentru “Uriașă” la Finici / Suomi e termenul “Valtava” și la Suedezi “Enorm” iar rădăcina lingvistică pentru “Uriaș” e “Jat” atât la Finici = Suomi, cât și la Suedezi (Danezii, Islandezii și Norvegienii aveau “Jotunn” iar pentru “Uriașă” în toată mitologia Nord Europeană termenul consacrat era “Gygr”): e de știut că pentru vechii Germanici - așa cum erau și Scandinavicii - Finicii erau “Nomazii” (așa cum erau străvechii Pelasgi, adică vânătorii-culegători din Epoca Pietrei). De exemplu, până în vremurile Medievale, cântările Vikinge poetic zise “skald”, manuscrisele “Edda” (denumirea derivând de la fiul lui Bor, Zeul Odin / patronul peste fostul Eden), povestirile Vikinge zise “saga” - ca “Istoria regilor Nordului” = “Heimskringla” - etc., se refereau la Uriașa Gerðr, protectoarea Zeiță a Pământului, în pronunție “Gherda”, înțelesul străvechi fiind legat de termenul proto Indo-European / Kurgan “*gʰerdʰ-” cu înțelesul de “îngrădire”. În sens religios - tot în aceeași parte răsăriteană, însă nu în Nord, ci în Sud - în mileniul II î.C. Hitiții / Kheti au avut termenul “Walli” pentru “puternic”, Azerii au “Vallah” pentru expresia “de la Domnul” / “Allah”, în Turcă prin același cuvânt înțelegându-se și “onest”, “Valîkcî / Balîkcî” în Turcă însemnând “pescar” (puternicii pescari Valahi astfel fiind literalmente “Oamenii Zeului” / “Oamenii lui Allah” = “Cei Drepți” / “Cei Onești”): după cum au studiat din India Dr. E. Sreedharan în 2000, Dr. Acharya Nagrajji în 2003, ş.a., Arianul “Wiros” = “Indo-European”, respectiv Kurgan (se poate observa că lucrarea de față - “Originea Gherga” - înfățișează în spațiul dintre India și Europa prezențele Gherga nu în dimensiuni generaliste, ci foarte concret, cu elemente onomastice, genetice, etc.); de exemplu, termenul proto Kurgan / Indo-European “Wiros” / “Wihros” a produs Latinul “Vir”, desemnând bărbatul viril / gospodarul (după cum au studiat în 1879 lingviștii Charlton Lewis și Charles Short, în Lumea Veche gospodarii au fost numiți de Pliniu “cel Bătrân”, Mela, ș.a. - care au scris despre Sarmații de lângă Crimeea opuși Anticilor nomazi - ca Γεωργοί Gĕōrgi). Așadar, Kurganii / Indo-Europenii efectiv erau oamenii ziși Virili. În Epoca Fierului, poetul Homer din portul Cume al Gherghinilor Anatolieni la începutul cântului 11 din “Odiseea” a asociat Cimerianii - a căror bază era Crimeea - cu întunericul (adică negrul, ceea ce indica poziția lor Nordică, din miazănoaptea Mării Negre); autorul George Radu Melidon 1831-1897, care a realizat “Istoria națională pentru popor” la București în 1876 - cunoscut cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ciprian Porumbescu, Ioan Slavici și mulți alți Români foarte importanți din secolul XIX - a probat “originea drepturilor Rumânilor asupra Crîmului și al întregului litoral miază-noptal al Mării Negre” (pe care o numea “Lac Rumân”), considerând că așa ceva “se poate crede de foarte veche, din Antichitate”, susținând și că “dacă nu ar fi fost așa, nu ne-am putea explica ființa Rumânilor în Crîm în cursul secolului X, când au consolidat cetățile Azov, Mangop, Oceanov, Cafa, inclusiv Cetatea Albă”: în Peninsula Crîmleană / Crimeea, Mangop a fost cetatea Gotă Doros, Cafa a fost colonie Cariană, Cetatea Albă a fost cea Cariană Tyras, etc. Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 2:43 a afirmat că Sar-Mații erau Mezii, respectiv “Magii Soarelui” care întâi s-au stabilit printre Sciții de pe Don (istoricul Antic a auzit și Graiul din Media al acelora): deosebirile dintre Sciți și Sarmați au fost și după modul de luptă, Sciții fiind buni arcași, Sarmații fiind buni lăncieri. În Europa, tot în Finică / Suomi, “Vala” = “Jurământ”; în Estonă “Valama” e “a turna”, “Valla” = “deschis”, “Vall” = “metereză”, etc. iar în Suedeză “Val” = “alegere”, “Văl” / “Väl” însemnând “bun” / “bine” (“well” în versiune Germanică): astfel, prin Valahi ar rezulta și sensul de “Cei Puternici” / “Cei Buni”, așa conferindu-se în larg sens European ceea ce de fapt erau ei în Vechea Lume (la început, Valahii au fost Sfinții oameni ai sacrului Rai = “Ra-mani”); Valahii - “Oamenii Zeului” - erau “Oamenii lui Ra” (adică ai Soarelui care lumina Țara Sfântă, știută ca Rai, cu localizarea inclusiv în România, de altfel Valahii fiind egalați dintotdeauna cu Românii iar strămoșii Românilor au fost mereu cunoscuți drept “Oamenii lui Zal-moxe”, adică ai “Zeului-moș”, respectiv - literalmente - “Oamenii Zeului vechi”). Alte sensuri apropiate de Valahi în Europa se regăsesc până și în Galicia (acolo “Valla” fiind legat de “Valer” pentru “Valoros”) sau în PortuGalia “Valla” egalând “Barda” pentru “Gard” - ceea ce e “Cerca” într-o bună parte a Spaniei - etc.; în Asia, Sanscritul “Păla” pentru “Protector” echivalează hindusul “Vălă” ca “Responsabil”, în Arabă folosindu-se “Wallăh”: “în numele Domnului” (se pot observa translațiile orientale “P”/“B” și cele occidentale “B”/“V”, o corespondenţă de la străvechiul termen pentru oraş “var” ducând, prin echivalenţa cu “par”, la Grecul “pol/is”). Corespunzător “Dicționarului teologic al Vechiului Testament” editat de Johannes Botterweck, Helmer Ringgren și Josef Fabry, în vechea Ebraică pentru “Val” era termenul “Gal”; astfel, literalmente Galileea / “Gali-leea” = “Valurile sacre” (sufixul respectiv indicând sacralitatea, cuvântul “galal” însemnând “rulare” iar “galgal” fiind “rotire”). În Greacă, lapte = “gala”, de pildă Galii avându-și așa denumirea fiindcă erau cei mai deschiși la culoare în Vechea Lume, ca lichidul respectiv (inclusiv episcopul Got Isidor din Peninsula Iberică atestând în secolul VII așa ceva, în enciclopedia sa “Origini” / “Etimologii” 14:4). Iar Caucazienii Ghergari - din Albania Caspică - pot fi considerați ca parte a acestei abordări privind sorgintea: erau albi (aspectul respectiv fiind foarte respectat de către cei din Vechea Lume); e de remarcat că noblețea fixată cu sintagma de “sânge albastru” - datorită venelor mai vizibile pe pielea deschisă la culoare - a fost asociată ca atare. Lingvistul Alois Walde 1869-1924 (membru corespondent al Academiei Austriei) a considerat că Avestanul / Iranianul vechi “vașa” pentru “pășune”, Hititul “wela” pentru “pajiște”, etc., erau din aceeași familie cu Româneasca “vale”, respectiv “vâlcea”; în Sanscrită “valati” = “a (se) roti”, în Armeană “gelum” = “a (se) răsuci”, etc. - apropiate de Românescul “a învălui” / “a înveli” - au provenit din aceeași rădăcină proto Indo-Europeană / proto Kurgană “uel” pentru “a rostogoli”, fiind baza înțelesului din vocabularul Român de “undă” / “val”: acel radical Kurgan - adică Indo-European - de “rostogolire” / “învârtire” = “uert” s-a regăsit și la cuvinte Românești străvechi (explicate de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române”) ca “vâltoare”, “vârtej”, “vârtelniță”, etc. În “Statutul primordial al limbii traco-geto-dace față de latină” din 2016, filologul Român Gheorghe Bucur a susținut: “Există sute de cuvinte românești similare cu cele din sanscrita-vedică dar ele nu există în latină; explicația constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga dunăreano-carpatică, urmare a fenomenului ‘roirilor’, când unii din populația carpato-dunăreană au ajuns până în India iar latina - apărută mai târziu - n-a putut avea acei termeni”. Concret, Europa a fost colonizată masiv de către Homo Sapiens abia din mileniul VII î.C., după ce Potopul a distrus inima Imperiului Atlant; în timpul celor câteva milenii precedente, dintre începutul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni şi Potopul Pontic, Atlanţii imperiali au “filtrat” trecerile nomazilor - mai ales vânători şi culegători - din Asia interesaţi de Europa (faţă de cei din Africa exista bariera Mării Mediterane): ei au constituit în E European o stavilă eficientă în calea migrării Asiaticilor iar după cataclismica dizolvare a Imperiului Atlant, orientalii au avansat natural spre V, “împingând” urmaşii Atlanţilor spre orizonturile apusului, aşa cum - de exemplu - a fost cel din N African (unde au intrat în extincţie, rămânând numai unele amintiri despre ei ca mărturii în vechiul Egipt, după cum au consemnat Antici ca Herodot, Platon, ş.a). O confuzie asemănătoare cu legarea tardivă a Atlantidei de Oceanul Atlantic de exemplu a fost şi despre Războiul Troian, în care Aheii din Balcani i-au atacat pe Troianii din Anatolia: Aheii s-au numărat printre strămoşii Elenilor dar nu erau Eleni / Greci, astfel că orice relatări de genul că la Troia = Wilusa ar fi luptat Greci nu e reală; Elenii / Grecii au apărut ulterior, mai târziu, după Războiul Troian (despre Civilizația lor, se știe că nu au pornit-o de la zero, ci au preluat foarte multe de la așa-numiții “Barbari” / “Varvari” adică locuitorii “var”, cu mult var / calcar în componență, onomatopeic denumiți “var-vari”, ca bărbați adevărați, căci ei erau cei populând așezările generic denumite “var” / “varoș” - după cum au utilizat și “Barbarii” Geto-Daci în spațiul actualei Românii - fiind protejați de citadelele denumite nu la fel “var”, ci mai divin, ca “da-va” / “de-va”): datorită frecventei echivalări “V”/“U”, se poate observa apariția termenului vehiculat Românește de “oraș” din “varoș” = “uaroș”. De altfel, termenul proto Indo-European / Kurgan “wihros” însemna “vânător” / “erou” (înrudit cu Sanscritul “vîră” sau Avestanul “vîra”); printre Balți / Baltici şi azi, ca de exemplu la Lituanieni “vyras” e “om”, la Letoni “vîrs” e “soţ”, etc. (la Marea Baltică / “Val-tică”, Lituania are capitala Vilnius, acolo “vilnis” însemnând “val” / “talaz”, același termen fiind în Poloneză “fala”: proto Kurganul / Indo-Europeanul pentru “val” a fost “wol”).
A fost dovedit că în Epoca Pietrei oamenii Homo Sapiens au moştenit sensibilităţile radiestezice ale Uriaşilor / Găliganilor predecesori Neandertal şi Cro Magnon: percepţia radiaţiilor electromagnetice e mărită la izvoarele apelor curgătoare (pe atunci - în vremurile lor - exact acelea fiind locurile predilecte de invocări ale puterii divine) iar găsirile altor locuri binecuvântate - cu energii benefice - se făceau adesea fie cu baghetele / “ba-ghetele” de alun în formă de “V” sau “Y”, fie cu cârje / toiege, toate confecţionate din crengi care intrau în oscilaţie atunci când detectau semnale de interes; se pare că în Vechea Lume cei mai experimentaţi practicieni radiestezici au fost stră-Românii / Valahii, ecouri actuale fiind de pildă că doar Românii mai sesizează liber curenţii energetici (de exemplu, în prezent încă la relativ multe persoane din România apărând sensibilităţi cel puţin culturale privind mişcările necontrolate ale curenților de aer într-un spațiu definit). Radiestezia reflectă posibilitatea extrasenzorială a omului de a determina, cu ajutorul unor indicatoare radiestezice, anomaliile din mediile vii sau nevii, obţinându-se astfel informaţii ascunse simţurilor umane: practica radiesteziei este foarte veche, în scopul determinării izvoarelor subterane, a pânzelor freatice, a zăcămintelor, a cavernelor, a comorilor îngropate etc. (în general, a ceea ce se ascunde sub pământ); în Lumea Veche, primul şi totodată cel mai faimos utilizator al baghetei Magice a fost Zeul Hermes / Ham = bunicul Gherga, care cu ajutorul caduceului = “kerykeion” deschidea calea spre Tartar = Infern, respectiv Porţile “Lumii Celeilalte” (acvatice, subterane, manifeste îndeosebi în hăurile peşterilor). Este de remarcat că Hermes a fost adorat în vămile Vechii Lumi, în târgurile zonelor de graniță, primii săi credincioși fiind Gardienii de acolo, anume străjerii frontierelor, veghetorii piețelor, paznicii trecerilor, deoarece era și Zeul negustorilor, patronând bunele afaceri, prin care toată lumea era mulțumită de cele câștigate. Radianta aură - la unii fiind relativ vizibilă - pare conectată de cel de-al treilea ochi (permițând vederea / viziunea strălucitoare a binecuvântatei lumini străpungând întunericul); de exemplu, timp de milenii oamenii Homo Sapiens și-au stimulat “al treilea ochi” - însemnat încă și azi vizibil de hinduși pe mijlocul frunții, între cei 2 ochi - din dorința apropierii de strălucirea divină venerată de vechii Indieni ca “Ochiul lui Șiva”, de vechii Egipteni ca “Ochiul lui Ra”, de vechii Greci ca “Ochiul Gorgon”, ș.a.
La sfârșitul neoliticului (după Era de Argint, la începutul Epocii Bronzului), fondatorul Wilusiei / Troiei a fost Dardan/os, descendent - după mamă - al Zeului Atlas; cârmuirea de către urmașii Atlanților, adică “Oamenii bărcilor” = luntrași / plutași - începând cu nobilul Dardan și continuând cu cei din dinastia întemeiată de el - a conectat Troia / Wilusa de străvechea Atlantidă (după a cărei dispariție începu neoliticul). Denumirea Oceanului Atlantic s-a ivit mult după destrămarea Imperiului Atlant, de la Atlanţii migraţi pe malurile sale, ajunşi acolo prin mutarea din fostul Ocean imperial, de la reţeaua Est-Europeană de ape dulci, unde au fost riverani înainte de Potopul Pontic (Râurile sunt numai cu ape dulci, nu există Râuri cu apă sărată); în universul / cosmosul oamenilor primordiali, era “Precum în Cer, așa și pe Pământ”: Cerul albastru strălucitor era oglindit de albastra apă strălucitoare, apa căzută din Cer era dulce ca și apa dulce pe malurile căreia trăiau (iar la luciul uriașei rețele acvatice Okeanos a Atlanților / “Oamenilor bărcilor”, formând imperiala lor “casă”, rețea foarte bogată în comparație cu uscăciunea Sudică, rețea aflată spre miazănoapte și formată din ape dulci, anume din Râuri, Lacuri, bălți, etc., se ajungea nu prin zbor, ci după trecerea spre poziția ei Nordică prin vămile marcate de Porțile vegheate de străjerii imperiali - paznici cerești Gher dar și paznici pământeni Ga - adică străjuite de Gardienii Gher-Ga). Este interesant că pentru “oglindă” în Rusă se utilizează “zerkalo”. Deja la stră-Români - la cei vorbind stră-Româna - s-a putut vedea că erau “Oamenii Soarelui” = “Ra-mani”, Soarele reflectat în Râuri ducând și la echivalența despre “Oamenii Râurilor” = “Râureni” / “riverani”, ca “Râ-mani”); pe de altă parte, orientalii (care îl venerau pe fiul Așerei / Zeița Apelor, adică pe solarul Baal / Vaal - pomenit și biblic în Vechiul Testament - însurat cu Anat / Zeița Dragostei) îi considerau pe stră-Români ca “Baalahi” = “Valahi”, echivalența “B”/“V” evident aplicându-se la “Baalahi” ca Valahi, așa cum se știe legătura dintre “bătrân” și “veteran” sau limba Ebraică / având “B” ce e desigur la Evrei / având “V”, etc.: așadar, solarul Vaal / Baal pe partea maternă era acvatic - de exemplu, înaintea Războiului Troian, deci în Epoca Bronzului, în portul Sirian Ugarit / “U-Garit” din E Mediteranei (la Sumerienii dinspre răsărit “U” = soare iar “UD” = sărbătoare), venerata sa mamă Așerah / “Așe-Rah” era numită “Doamna Mării” - iar credincioșii Zeiței Mamă și fiului Baal / Vaal iubind valurile erau “Valahi”, termen răspândit spre Vest. În plus, pe terenurile Marii Zeițe Mamă, valurile de pământ protejând așezările “var” erau cunoscute cu denumirea generică de “val” (la fel ca valul marin / talazul), ceea ce - prin echivalența “V”/“B” - indica și identitatea realizatorilor Valahi / Baalahi, aflați sub patronajul Zeului Baal: acela era divinul protector bărbătesc, partenerul dragii divinități muierești; de altfel - după cum a remarcat și preotul ortodox Român Nicolae Feier în “Zestrea strămoșească” din 2009 - prin Bal / Baal se înțelegea “Stăpânul” (“Ba” fiind sufletul iar “al” fiind domnul, deci “Ba-al” = domnul sufletului / Stăpânul). Vocabularul Românesc a reținut ca înrudite cu termenul de “Valah” și cuvinte ca “valoare”, “voal”, “văl”, “vălău” - pentru “jgheab” - etc. (la plural “valori”, “voaluri”, “văluri”, etc.) ; printre vechile obiceiuri la Români / Valahi a fost și cel foarte popular de “spălarea păcatelor” = ecou Atlant, de pildă existent la Geți - strămoșii Valahilor / Românilor actuali - care se îmbăiau ritualic în valurile sacrei Dunări, obicei regăsit și azi vizibil la hindușii care își spală păcatele în sacrul Fluviu Gange ori la creștini, la care prin taina botezului sunt spălate eventualele păcate ale strămoșilor / provenite prin părinți, etc.: cel mai mare botez a fost chiar Potopul biblic, relatat de Vechiul Testament - redactat în Orientul Apropiat - termenul de “Purgatoriu” / “Pur-gatoriu” fixându-se pentru curățirea păcatelor (dacă nu prin spălarea cu sânge ori apă, atunci prin foc, așa cum s-a practicat de pildă în flăcările Gheenei din Sudul Ierusalimului - unde părinții habotnici / fanatici religioși își ardeau câte un copil ca sacrificiu solarului și mierosului Zeu Moloh - dintre Țările Sfinte ale Vechii Lumi, mai recele Rai fiind locuit de Români iar mai caldul Iad fiind locuit de Iudei). Așa cum a studiat și Dr. Petar Dobrev în 1995, pe baza rădăcinilor Sumeriene “U” = Soare și “UD” = Sărbătoare, la vechii Egipteni “U” fiind Selena / Luna, în Vechea Lume s-au dezvoltat multe legături, ca Ida = Marea Mamă, Iudeea = iluminatul Ținut din Canaan (regiunea Sudică față de Galileea), etc.; ținând cont că la vechii Iranieni cuvântul “doanu” = “credincios”, onomastica Iudeilor îi poate indica pe cei care se rugau luminii astrale, a aștrilor naturali Selena sau Soare, similar cum se rugau riveranii Dunării / “Dună-Rii” (credincioșii Rheii - Marea Mamă fiind redată astfel - ori etimologic direct Valahii de pe Valea Dunării inferioare fiind Români / “Ro-mâni”, adică oamenii lui Ra: străvechii Valahi / Români erau credincioșii - adică aceia care se rugau acolo, pe Dunăre - mai ales Soarelui Ra).
Rimând cu Valahii / Baalahii, în Orientul Apropiat - inclusiv în NE African, ca de pildă în Egipt, Etiopia, etc. - Felahii au fost din mare vechime fermierii / țăranii (cultivatorii de pământ / agricultorii) de pe Văile mai fertile: se poate observa că termenul Arab “Fallăh” - de fală, falnic folosit pentru ei - rezonează cu numele dat lui Allah / Dumnezeu; de altfel - prin corespondența “V”/“F” - Valahii în Vechea Lume puteau fi efectiv văzuți ca “Făloși”. Prin termenul oriental “Ba’Allah” / “Baallah” s-ar înţelege “suflet divin” iar echivalentul African Felah sau European Valah concret desemna cetăţeanul Vechii Lumi; aşadar, Raiul (cu “Ra-mani”), adică Nordicul Imperiu Atlant, a fost populat de Valahi / “suflete divine”, la fel ca Sudicul Corn al Abundenţei, care în partea Asiatică avea Balahi iar în partea Africană avea Felahi. Cercetătorul Român Cosmin Zamfirache - care în 2016 a studiat “Cine au fost carpii” - a consemnat despre termenul “kar” că însemna “fală” / “laudă”, așadar înțelesul pentru “Kar-Ga” era “Fala / Lauda Pământului”; în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Carpii / “Car-pii” erau “făloșii Sfinți” (căci “kar” / “car” = “fala” și “pii” = “Sfinți”) iar Carianii - notați Karki / “Kar-Ki” în V Anatolian - erau “făloșii sacri”, căci “kar” / “car” = “fală” și “ki” = “sacri”: anterior apariției Antice a Carpilor în V Pontic la Istru / Dunărea inferioară au apărut coloniștii din Caria; între Karkii din dreapta Dunării de Jos și Carpii din stânga Dunării de Jos, au fost ample legături, începând cu cele de vecinătate imediată / apropiată, deopotrivă temporală și geografică în spațiul Dunăreano-Carpato-Pontic (în România, Carianii au fost foarte proeminenți timp de un mileniu în Dobrogea, de la primii coloniști din Epoca Fierului până la sfârșitul Antichității).
(Este de știut că în perioada interbelică România a inclus și Cadrilaterul, adică Dobrogea Sudică / așa cum s-a putut vedea în imaginea anterioară: Dobrogea = regiunea dintre Marea Neagră și Dunăre; în Epoca Modernă, excepție fiind Muntenia și Oltenia, toate regiunile majoritar Românești au fost ciuntite, în sens geografic orar și cronologic, Estul Moldovei fiind rupt de Ruși, Sudul Dobrogei = Cadrilaterul de Bulgari, SV Banatului de Sârbi, Vestul Crișanei de Maghiari - inclusiv Ardealul de Nord ajungând temporar rupt prin Diktatul de la Viena din ultimul război mondial - Nordul Maramureșului, Nordul Bucovinei și Nordul Basarabiei de Ucraineni, ș.a.m.d). Răspândiți pe malurile Pontice / Mării Negre, Mării Albe / Marmara și Mării Egee / Mediterana, vechii Greci au utilizat apelativul Gheorgos pentru aceiași fermieri mândri (în timpurile când țăranii explicit reprezentau cetățenii Țării, credincioși fervenți în puterea supremă, întâi divină, apoi regală - acela fiind sensul lor social / civic - pe Valea Dunării inferioare cu recunoaștere consolidată ca “Ru-mâni” / “Valahi”). Este ușor de închipuit că - la fel ca Felahii din Bazinul Nilului - cei din Bazinul Dunării, credincioșii Valahi / Baalahi, ai Zeului Baal / Paal, crezând în măreția fertilă atât a naturii, cât și a oamenilor, către sfârșitul Epocii Pietrei de fapt au fost “Pulahi” / Pelasgi potenți, puternici inseminatori ai străvechilor populații dar și ai mediului, prin contribuțiile lor civilizatoare (de Bel / Baal = Zeul Fecundității și Fertilității nefiind deloc străin Cultul Phallic, sub forma penisului erect numit “O-Belisc”, bâtul sau parul / pilonul pentru rugăciuni): e interesant că în Latină “fellare” era “felație” iar “feles” erau veneratele “feline” (leoaicele - zise în vechea Română “mâțe” / “Mâ-țe” - fiind preferatele Marii Mame Ghirghe / Kirke iar termenul de “pisică” a fost legat de străvechiul cuvânt “pizdă”); de pildă, în memoria colectivă din Caucaz s-au fixat ancestralii Gargari / Ghergari ca partenerii preferați ai Amazoanelor curtezane (începând cu cele din genul genetic “Ursula”), “Pulahi” ajunși ca Pelasgi în Rai - spațiul luminat și încălzit de Ra / mai ales arealul actual Român - unde stră-Românii au fost denumiți Valahi. Stră-Românii pentru Marele - şi Unicul - Zeu al Soarelui Ra / Bel foloseau numele personal de Crăciun / “Crăci-Un” (popular “An” / pe scurt), ei știind-o pe partenera lui ca soră-sa “Crăciu-Nika” (popular “Anat” / pe scurt); onomastic, în timpurile Pelasgilor, s-a ajuns la echivalarea dintre Gherghi și Crăciun ori Crăciunica (așa erau numiți în spațiul stră-Românilor partenerii An și Anat): între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară (timpul obișnuit al hibernării), reprezentarea antropomorfă prin efemera statuie a “omului-de-zăpadă” - ca parte cultică de fapt iar nu recreațională / de divertisment - s-a răspândit în tot spațiul civilizațional Nordic al Vechii Lumi.
“Anu’ de zăpadă” sau “Anu de nea” - clădit din sferele suprapuse formate în urma rostogolirii bulgărilor prin zăpadă / nea - poate că a fost prima statuie din lume (denumirea de “cerc” a formei sale de bază e în aceeași familie cu Crăciun); în general, “omul-de-zăpadă” nu era iarna ridicat izolat în sălbăticie, ci se afla în centrul atenției oamenilor, personificând trecerea Anului (în Vechea Lume se făceau oameni de zăpadă pretutindeni, chiar ca Tradiție temeinică înrădăcinată religios): “oamenii de zăpadă” existau, ca Veghetori ai așezării oamenilor, din noaptea cea mai lungă a anului (de la solstițiul de iarnă) până când ziua egala noaptea - la echinocțiul de primăvară - când inerent se topeau, căci după trecutul An Vechi / încheiat la Crăciun, atunci începea Anul Nou, renașterea “Anului de nea” ca “An nou” avându-și debutul prin stropirea cu “apa sfințită” = apă “vie” rezultată din topire, simbolul a ceea ce s-a dus, un lichid miraculos pentru spălarea păcatelor, cu rol purificator / de curățire față de ceea ce a fost și de pregătire pentru ceea ce urma. Dr. Alexandru Ciorănescu a definit “veaca”, cu pluralul “veci” = “circumferință” / “cerc”, Româna conectând astfel spațiul și timpul (anume: conturul rotund cu durata secolului); se poate observa că “veac” = “se-col” / “SeCol” e termen inspirat din “Sf. Cer”, ca unitatea de măsură temporală a imensității sale (termen mai vechi decât “veac”). În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Cât de vechi este codul ‘v*c’ și temele derivate din el în limba noastră? Avem certitudinea unei datări minime: putem ști că familia derivată din codul ‘v*c’ era la fel de arhaică precum au fost textele vedice ce-l menționau pe Vișnu. Semnificația religioasă dăruită de morfemul ‘vec’ se regăsește în numele zeului Vișnu = ‘Veșnicul’, divinitatea care domina eternitatea, figură centrală a panteonului religiei hinduse. Alături de Vișnu, zeitățile Brahma și Șiva alcătuiau triada ‘tri-murti’ a religiei hinduse, care continua parțial elementele ariane” (Triada Brahma-Șiva-Vișnu reprezentând Creatorul-Distrugătorul-Reparatorul: așa cum a observat și Eliphas Levi în “Istoria Magiei”, în N Indiei la sfârșitul neoliticului / Epocii Pietrei - la sfârșitul mileniului IV î.C. - o încarnare a Zeului Vișnu a fost Krișna, nășit de Garga). Stropirea cu apă sfințită = apă “vie” era un ritual al Cultului Fecundității și Fertilității (ce cumula atât Cultul Falic, cât și Cultul Vulvei, pe atunci - în Epoca Pietrei - mai multă populație însemnând mai multă productivitate); de exemplu, în marele așezământ religios Gherga - lung de circa un kilometru și jumătate, cel mai mare al Regatului Cariei din Anatolia / “Anat-olia” - numeroasele sale rezervoare din piatră păstrau apa sfințită (adică “apa vie”) de către preotesele și preoții Gherga: acolo ritualurile erau mai elaborate, utilizând apa sfințită și pentru “spălarea păcatelor” credincioșilor (locul fiind extrem de popular printre autohtoni, pentru timp foarte lung, fiind și de tratament al celor bolnavi de diverse afecțiuni). Oricine poate remarca diferențele între reprezentările bărbătești erecte / falice din marele trecut, în contrast cu ulterioarele reprezentări estetice Grecești având penisuri flasce: sorgintea potentă era înrădăcinată în timpuri anterioare Grecilor. Nu exista cineva fără păcat, astfel încât așa ceva explica uriașul succes avut de Sanctuarul Gherga - chiar dacă se afla într-o zonă plină de scorpioni, după cum a scris în Antichitate geograful Strabon XIV 2:26 - pe unde a trecut pe rând populația Regatului Cariei, pe Calea Sacră Gherga ce unea capitala Mylasa / “Myla-sa” a Cariei de Sanctuarul Gherga, care pentru ritualul purificării cu apă “vie” / “sfințită” cu care își stropeau capetele dar și unele bunuri de mare preț, lăsa clerului Gherga bunuri, ceea ce a întreținut puterea numeroșilor nobili Gherga (neamul Gherga fiind totuși mai mare decât cel format strict de clerul din Sanctuarul Gherga); de altfel, în Roma Antică a fost preluat ritualul de exemplu în timpul Mercuraliei - sărbătoarea dedicată în 15 V Zeului Mercur al călătorilor și comercianților - când oamenii își stropeau capetele și mărfurile cu apă sfințită de la fântâna Porții Capena a cetății, un loc preferat de strângere al cerșetorilor Evrei, după cum a scris în secolul I Juvenal 3:10 (Zeul Mercur la Romani era Zeul Hermes la vechii Greci - patronând și actele sexuale - foarte respectat în Caria, atât pe Calea Sacră Gherga, cât și în Sanctuarul Gherga, unele herme mai putându-se vedea acolo și azi).
De altfel, cel mai îndelungat cult al omenirii a fost - de departe, față de toate celelalte - cel al fecundității și fertilității; reprezentarea apei și spermei cu același simbol - ca la Sumerieni - avea la stră-Români echivalarea pentru rouă ca sperma cerească de pe sacra glie: probabil conceptul apei sfințite - ce datează din Epoca Pietrei - efectiv a fost inițial legat de spermă (de exemplu, Afrodita / “Afro-dita” = Zeița Frumuseții apărută din “spuma mării” - unde prin spumă e de înţeles sperma - poate fi mai bine percepută ținând cont de acel context străvechi, cel mai important centru de cult al ei fiind nu altundeva decât în Afrodisia, în apropiere răsăriteană de marele Sanctuar Gherga din Regatul Caria / SV Anatoliei, la relativă depărtare de Mare, după cum a observat în 2016 și Dr. Peter Ruggendorfer, arheolog Austriac). Locul nașterii - și nu doar al acelei frumoase Zeițe ivită lângă Gherga - a fost numit sugestiv Anatolia / “A-Natolia” = “A Nașterii”: Peninsula Anatoliană = Asia “Mică” (având în apusul ei Regatul Cariei = “Țara Gherghiților”) a fost - încă din perioada pre-diluviană - avanpost civilizațional, amplasarea sa fiind între Cornul Abundenței din S și Imperiul Atlant din N.
 |
| Cadrilater = Dobrogea Sudică |
 |
| Gherga în Vestul Anatoliei |
 |
| Gherga în centrul Cariei |
În Vechea Lume, cea mai densă perioadă din an de sărbătoriri ale fecundității și fertilității - inclusiv la stră-Românii din spațiul Român de azi - consta în cele 2 luni dintre Dragobete / “Năvalnicul” = “beat de dragoste” și SânGiorz / Sfântul Gheorghe (24 II - 23 IV), având la jumătatea intervalului său echinocțiul de primăvară, adică momentul egalității duratelor nopții și zilei. Dragul fetelor “Drago-bete” literalmente însemna “Dragul bât” / adică “Dragul falus” iar prin celebrarea marcatorului oficial al fertilității SânGiorz = Sfântul Gheorghe - Cavalerul care ca un cocostârc stârpea dragonul din baltă, păstrătorul “Cheilor Timpului”, deoarece deschidea anotimpul / “Ano-Timpul” cald - începea Calendarul Pastoral, între ele fiind alte sărbători mari, ca Mărțișorul, Paștile, etc. (se poate observa despre manifestările din zilele și nopțile de Paști / “Paș-ti” - denumirea marii sărbători primăvăratice înrudindu-se cu străvechiul cuvânt “poz” = “boz” pentru divin - că au fost în legături primordiale cu ceea ce onomastic s-a fixat consonantic în vocabular ca Pizdă / “Piz-dă”: primele ceremonii pascale au derivat din primăverile festive ale focoaselor fete / tinerelor femei, foarte active pentru fecunditate și fertilitate, momente desfășurate împreună cu masculii / bărbații sensibilizați în vederea împreunărilor cu ele); în urmă cu multe milenii, morala publică aprecia activitatea sexuală ca prioritară în viața socială. Felinele au fost asociate mereu simbolisticii Marii Mame; obiceiul lor de a se linge constant n-a rămas ignorat de către credincioșii și credincioasele Marii Zeițe (spre sfârșitul Epocii Pietrei pisicile nu au fost domesticite, ci s-au autodomesticit, după cum au studiat paleogeneticienii Claudio Ottoni, Wim Van Neer și Eva Geigl în 2017). Românii au verbul semnificativ “a pupa” pentru a “săruta”: “pu-pa” redă onomatopeic particular “pa” / “pu” pentru “Sfânt/ă”; orientalii mereu au avut o problemă cu pronunțarea “P” (preferând înlocuirea îndeosebi cu “B”, ca străvechiul termen pentru “suflet” impus oriental ca “Ba” sau cel pentru divin folosit ca “boz”). Foarte posibil că “Ba-Ba” / “Baba” - pentru Marea Mamă din bătrâni, adică de pe vremuri / din vechime - așa a apărut. O relație între “Ba-Rah” și “Va-Lah” - aplicând vechile echivalențe “B”/“V” și “R”/“L” - poate fi văzută și ca Valah / “Va-Lah” = “Sufletist Solar”, căci în stră-Română, “Va” / “Ba” = “Suflet” iar “Ra” = “Soare” (Românii / Valahii fiind deopotrivă știuți atât ca sufletiștii “oameni solari” = “Oamenii Soarelui”, cât și ca “Oamenii Râurilor” = “Oamenii Valurilor”, Soarele “Ra” oglindindu-se / reflectându-se în valurile Râurilor și luminând locuitorii așezărilor “var” / “bar” de pe maluri, care pentru perpetuarea strălucirii își și văruiau intenționat construcțiile, ca să fie albe); Valahii / Balahii erau de fapt “Străluciţii” / “Oamenii Albi”, ai Raiului sau “Oamenii Cerului” / la Greci ουραίος “ouraios” = “Cerul” (așa cum post-diluvian au existat “Oamenii Mărilor” - atestați inclusiv istoric, de o pleiadă de savanți - tot așa pre-diluvian au existat “Oamenii Râurilor”: înaintea celor mai recenți dovediți oameni pe spirala istoriei, au mai existat și alți oameni, anume predecesorii lor strămoși iar stră-Românii au fost demult “Oamenii Râurilor” iar mai demult, “Oamenii Raiului” luminat de strălucitorul soare Ra). Faptul că în diverse Ere și în diferite locuri au mai fost apropieri lingvistice - nu numai prin vechea echivalență “B”/“V”, ci și de genul “B”/“P” ori “V”/“F” - nu face decât să întărească asemenea analize, din moment ce înțelesurile s-au păstrat (fie sexuale / falice, fie regale / de tip “ler”, fie urbane / grupate în “var”, fie agricole / țărănești). Strămoșii Valahilor - anume Pelasgii - care respectau enorm Sacrul Soare = “Pa”-“Ra”, adică “PaRa” / “PuRa” și-au avut denumirea conectată de ceea ce credeau dintâi, uzual figurarea fiind prin falicul Zeu Paal (preluat în Orientul Apropiat de Felahi ca Baal / Vaal); de pildă și azi în Turcă - limba oficială din Anatolia - “para” are o semnificație foarte importantă (dragă multora), anume: “bani”.
Autorul Ion Drăgușanul a scris în “Datina, Biblia Românilor” din 2005: “Există un teritoriu de sacralitate - datina - în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate, mai întru adevăr. Există în datină un mesaj ancestral, cel stabilit şi rostit de ‘divinităţile bătrâne’ şi retrăit, generaţie după generaţie, printr-o neostenită cunoaştere trăitoare a ordinii spirituale a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate. Un mesaj pe care îl tot abandonăm în favoarea deprinderii colective, deşi ştim că legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărată decât ceea ce numim istorie şi că basmele nu sunt numai un produs al fanteziei, ci şi documente istorice de mare preţ. Dar dincolo de mesaj mai există ceva, există mărturia unei anume continuităţi, probată doar prin datină, prin obicei, prin tradiţie, cunoaşterea trăitoare reprezentând, în fond, un argument mult mai convingător decât cele pe care le poate aduce istoria. Ca teritoriu de sacralitate destoinic marcat de ‘divinităţile bătrâne’, datina probează cât se poate de convingător vârstele neamurilor, ale neamurilor care şi-au încrustat în pietre mereu alte nume, dar n-au abandonat niciodată ordinea spirituală, acel ‘dar’ şi acea ‘virtualitate’ ale vieţii în absenţa cărora se creează dezordinea şi rătăcirea înspre alte teritorii de sacralitate. Cunoaştem astfel de îndepărtări de un anume loc spiritual, soldat cu individualizarea altor teritorii de sacralitate, istoria şi mitologia (mai nou, şi lingvistica) căutând cu încrâncenare rădăcinile civilizaţiilor sumeriană, egipteană, hitită, feniciană, elenistică, etc., dar ignorând cu nonşalanţă rădăcinile carpatice ale spiritualităţii contemporane. Iar între rădăcină şi clipă stau măcar vreo 7 milenii, deja uitate în lada cu vechituri a istoriei. Teoretizăm, îmbrăcăm haina fastuoasă dar de împrumut a clipei, inventăm abordări ştiinţifice noi dar ignorăm mărturiile aflate sub ochii noştri, de parcă ştiinţa nouă nu ar începe cu studiul actelor trăitoare, în şi prin care omul se întâlneşte cu ceilalţi tocmai pentru că şi ei sunt trăitori şi astfel se găsesc deja acolo, în acelaşi loc spiritual cu el. Un loc spiritual în care datina vine din ce este dat, din exterior, gata făcut şi constatat obiectiv şi supravieţuieşte prin obicei, adică prin acel act repetat, cu scopul de a conserva şi organiza viaţa social în forme moştenite din bătrâni şi care se retrăieşte prin tradiţie vie. În fond, obiceiul este un act social, care dă viaţă şi actualizează datinile, reprezentând o tradiţie în act, o tradiţie vie. Dar datina - acel ceva stabil, cu caracter de permanenţă pe linie tradiţionalistă - să nu mai însemne oare nimic altceva decât o nevoie şi o plăcere estetică, adică un fel de răsfăţ al clipei care-şi conştientizează orgolios apartenenţa la veşnicie, deşi nu are nici conştiinţa eternităţii şi nici capacitatea cunoaşterii trăitoare? Rob al clipei şi părticică insignifiantă din consistenţa sa, îngenunchez în faţa datinii, în faţa darului şi în faţa virtualităţii, şi pipăi urmele paşilor celui mai perfect dintre divinităţile bătrâne, încercând să-i aflu numele şi să măsor apoi, între numele său şi numele nostru, calea datinii, cea trăită, după obicei, prin tradiţii; și clipa se sparge, îngăduindu-mi să păşesc în oraşul de la locul sub mâna Zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care reda viaţa, patroana medicinei şi tămăduitoarea capetelor negre, Prinţesa celui mai integru - Anu - care ştia să proclame reguli lângă râul cu multă apă (corespunzător Tăbliţelor de la Tărtăria). Poposesc în tărâmul de sacralitate stabilit de Anu (‘guvernând în cer’) şi de prinţesa lui, Cula / Suae. Între clipa căreia îi aparţin şi clipa astrală a proclamării de reguli lângă râul cu multă apă (Mureş), undeva - prin Ardeal - s-au stivuit vreo 7 mii de ani şi tot atâtea uitări. Regăsirea e imposibilă, calea zeilor fiind definitiv uitată; și - totuşi - calea zeilor există, dar mărturiile zac uitate prin vremuri: de pildă, Legea. Tăbliţele de la Tărtăria doar menţionează naşterea Legii, în oraşul în care locuiau capetele negre (nume sub care au fost cunoscuţi succesorii sumerieni dar şi divinii pelasgi ai lui Homer), adică în practica socială a unor popoare care se pregăteau de migraţie şi care aveau să-şi piardă identitatea în favoarea unui nou început. ‘Capete negre’ se numeau şi sumerienii, şi pelasgii, care deşi vor coloniza Asia Mică, India şi chiar o parte din litoralul nordic al Africii, sub numele de ‘felahi’, deci pelasgi, au lăsat în locurile de baştină suficiente frăţii / ginţi care să le înveşnicească memoria. După câte se pare, ‘regulile’ lui Anu au fost cele pelasge, Hestia încredinţându-i marelui preot Zal Mox ‘legile bune’ (sau ‘belagine’, cum le-au numit anticii Eladei); de fapt, nu ‘belagine’ - adică nu ‘războinice’, ci ‘belasgine’ / pelasgine, Hestia / Vesta fiind divinitate pelasgă, zeița vetrei și a ritualurilor de tip horă. Blajinii sau Rahmanii ţin de cultul Moşilor (chiar şi romanii se revendicau din rahmani) şi au conturat în spiritualitatea românească un ansamblu de datini, obiceiuri şi tradiţii; de la acei susţinători ai stâlpilor pământului par să ne fi venit - prin intermediul Hestiei - legile belasgine, acele ‘reguli’ proclamate la mijlocul mileniului V î.C. ‘lângă râul cu apă multă’, care aveau să se numească ‘drept valah’. Diodor Sicul a consemnat: la arieni, Zoroastru susţinea că o zeiţă bună i-a dat legile întocmite, la nemuritorii Geţi, Zalmoxis susţinea că Hestia i-a dat legile iar la Evrei, Moise susținea că a intrat în legătură cu Iahve; și Anu, şi Zoroastru, şi Zalmoxis, şi Moise se impuseseră drept locţiitori ai zeului care stăpânea cetatea, dar îşi exercitau puterea cu sprijinul ‘sfatului bătrânilor’ (preoţilor, căpeteniilor obşteşti) şi al ‘adunării luptătorilor’ (ca Ghilgameş ori Aga din Kiş). Formulele asociative impuneau sistemul tributar, cel numit ‘asiatic’, obştile / ginţile având obligaţii faţă de ‘mai marele pământului’, conducătorul tribului, al reuniunii de triburi şi, ulterior, al statului. În cadrul obştii se practica devălmăşia, ieşirile ulterioare din indiviziune conducând la apariţia muncii salariate (‘tot seceră lanuri argaţii’, Iliada 17:567) iar nu la sclavagism. Încălcările legislației, deci ale datinii, se sancţionau de judeţul obştii; legile se cântau, ca să nu se uite (conform lui Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (conform lui Cezar): asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care a descris o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea războiului troian și cea din vremea sa, pe care numai noi - românii - o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie (până la sfârșitul medieval fiind în exercițiu ‘dreptul valah’ / ‘Valaskim’). ‘Legea din bătrâni’ reprezintă un dat, un ansamblu de reguli stabilite de cei care puneau foarte mare preţ pe asocieri pentru a fi socotiţi cei mai puternici. ‘Legea din bătrâni’ funcţiona, în vremea lui Anu (simbolizat de o cruce şi în ‘Templul cu 3 stâlpi’ de la Cucuteni, şi în spiritualitatea sumeriană), într-un spaţiu european apreciabil, în care Carpaţii şi vecinătăţile sale aveau să se constituie drept ‘tărâm al zeilor’ (conform lui Hesiod) şi datorită uriaşelor rezerve de sare, şi datorită apropierii de cer, pe care o îngăduiau cu generozitate. Prin urmare, din aceeaşi civilizaţie, pe care o putem numi sau carpatică, sau europeană - funcţie de orgolii şi de blazări istorice - au făcut parte pământurile Daciei viitoare, cu enclave sud-dunărene apreciabile. Descoperirile arheologice, deşi nu deschid ferestre decât spre cronologii şi spre speculaţii pe seama simbolurilor folosite într-o artă tulburătoare (o simfonie a culorilor), marchează - totuşi - un perimetru istoric ancestral, leagăn al ştiinţei Argenilor, Vedica şi al Teogoniei greceşti, al naşterii zeilor, deci al conştientizării de sine de care s-a învrednicit umanitatea (parabola ‘mărului’ cosmic, desemnând cunoaşterea). Dar toate dovezile apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor / ginţilor care au migrat spre cele 4 puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte şi - deci - cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbunii printre carpizii pelasgi o reprezintă datina”.
“Precum în Cer (=Gher), așa și pe Pământ (=Ga)” - după cum e în rugăciunea “Tatăl nostru” / de pildă în “Sfânta evanghelie după Luca” 11:2 - este expresia creștină a incantației păgâne “Gher-Ga” pentru mariajul dintre Cer și Pământ întrupat de Gherga = numele străluciților / stră-lucitorilor cârmuitori străvechi, dinaști având berze printre păsările lor totemice, astfel recunoscându-se și alte etimologii: lingviștii au analizat că pe baza rădăcinii Kurgane / Indo-Europene “bherg” însemnând “strălucit” / stră-lucitor” a apărut și cuvântul Pelasg “bherga” însemnând “nobil” (Pelasgii au fost nomazii EurAsiei care în Vechea Lume migrau ca berzele / păsări eminamente acvatice). Pajura / “Pa-Jura” - numită popular și “acera” / “acvila” - e emblematică Românilor și în prezent (așa cum se poate vedea de exemplu pe “g/herbul” = emblema Țării / stema României); termenul - conform Dr. Mihai Vinereanu - a provenit “din fondul pre-latin”: “pajură = pasăre răpitoare, mai mică decât vulturul, care trăiește în regiunile de munte (‘Aquila imperialis’). Românescul ‘pajură’ a provenit din același radical ca și ‘pasăre’, cum o dovedesc atât sensul, cât și forma celor 2 cuvinte românești”. (Corespunzător “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 realizat de Dr. August Scriban, “pajura = gripsor” / “zgripţor”; era pasărea sacrului An, de altfel în târziile limbi Germanice “jera” ajungând rădăcina pentru “year” = An). În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Emblema străveche a țării este păzită de o pajură, simbol de 2 ori solar, prin aceea că pajura e o viețuitoare a văzduhului în lumea reală, zburând în înaltul cerului, metaforic aproape de soare, și prin faptul că numele ‘pajura’ are în trup morfemul solar ‘ra’. Pentru români, pajura este și un semn definitoriu pentru străvechea religie și credințele arhaice de natură solară; acest lucru ne e confirmat de analiza termenului: într-adevăr, despărțind ‘pa-ju-ra’ în morfemele componente, regăsim ‘pa’ (ceea ce e în legătură cu lumea de sus), ‘ju/r’ cu jurământ - morfem din divinizarea ‘ju’ - și în final ‘ra’, particula solară, ilustrând un ritual solar sau afinitate cu tot ce e legat de soare. Astăzi este preferată denumirea de ‘acvilă’ în loc de ‘pajură’ pentru figura simbolică ilustrată care păzește scutul emblemei țării, prin extensiune stemă. ‘Acvila’ e numele latinesc pentru ‘aceră’. Dacă ‘acvila’ ne-ar duce cu gândul la ‘aqua’ (‘apa’ în latină, fără să putem pricepe ce conecție există între acvilă și apă), cuvântul ‘acera’ din românește ne spune precis că e ceva legat de noțiunea de soare, fiind construită din morfemele ‘ace’ - având sens de legat ca o cusătură făcută cu acul - și ‘ra’, soare. ‘Acera’ e intim legată de soare! ‘Acera’ e o vorbă arhaică, multimilenară în limbă, în vreme ce ‘acvila’ e o inovație tardivă făcută în latină. ‘Acera’ și ‘pajura’ sunt denumiri cu profunde reverberații heraldice din istoria noastră veche”.
Ca exemplu dintre străvechile semne (cum ar fi cel al Svasticii - Zvastika / “Zuas-tika” literalmente fiind “Ochiul Zeului”, căci “Zuas” = “Zeul suprem” iar “tika” = al “treilea ochi”, reprezentând schițat prin semnul său ochiul divin care prin rotirea sa, ca a Soarelui, vedea altfel decât ochii normali, marcat pe frunte, între sprâncene - din ale cărei 4 brațe a apărut Crucea), în 2016, cu finanțarea din partea Guvernului Indiei, colectivul de profesori de la “Institutul Indian de Tehnologie” din Kharagpur 22,19 lat. N, 87,19 long. E - în cadrul “Inițiativei pentru Patrimoniu și Știință” sub coordonarea Dr. Joy Sen - a studiat originea Svasticii, indicând-o ca Europeană, provenind din fostul Rai:
Cea mai veche Svastică din lume a fost găsită gravată pe un os de mamut din Bazinul Niprului / Ucraina, datând de la începutul Imperiului Atlant - din mileniul XI î.C. - ori chiar dinaintea aceluia: “Ochiul Zeiesc” / “Ochiul Sf. As” = “Ochiul Sf. An” (căci “As” = “An” în “Su-As-tika”) era anterior față de “Ochiul Gorgon” sau față de “Ochiul lui Horus”; figurina reprezentând o pasăre era însoțită de obiecte falice, ceea ce o integra în Cultul Fecundității și Fertilității (existent în Epoca Pietrei). De exemplu, Dr. Alfred Salmony 1890-1958 a studiat în 1949 chiar mai multe figurine străvechi - pe lângă ceea ce s-a găsit la Mezin 51,48 lat. N, 33,04 long. E / Ucraina - evidențiind deopotrivă legăturile păsărești și sexuale ale ornamentelor, cu primele Svastici stilizate din lume. Stema Atlantă a fost Svastica / Vârtelnița, ca piciorul îndoit al berzei = fertila pasăre solară, rezultând din îmbinarea - pe verticală și pe orizontală - a picioarele perechii părintești, ca 2 bumerange (în Vechea Lume fiind simbol Gherga, ce era tatuat pe mijlocul frunții - între ochi - pentru recunoașterea neamului): dublarea simbolului Gherga - adică al fertilelor berze ori al eficacei arme bumerang - însemnat pe locul celui de-al treilea ochi ca așa-zisă “Cruce Solară” releva divinitatea caracterului dual Gherga sintetizată prin expresia “precum în Cer, așa și pe Pământ” (așa era și capătul cârjei liderului). În răsăritul Pontic, Antici ca Anatolianul Strabon, Romanul Pliniu “cel Bătrân” (în “Istoria naturii” 6:4) ori Anatolianul Arrian au documentat că trăiau Sanni - care îl venerau pe marii șamani Gëræg - strămoși Georgieni: populația Sanni = Suann / Svan - al cărei Grai era original autohton Caucazian - onomastic îl reda pe Sfântul An (în acea zonă inclusiv acum trăiesc Kerchezii / Cerchezii și populația Karachay / “Kara-Chay” însemnând Cherchezii Negri - adică Nordici - respectiv cei de la Marea Neagră); despre Kherkezi / Cerchezi - care evident redau onomastica Ghergheză, grupați în ceea a fost denumită Carcassia - e de știut că formează cea mai veche și cea mai numeroasă populație Caucaziană, după cum a studiat și istoricul Samir Khotko, Graiul principal avându-l pe cel A-Dâg, înrudit cu Graiul Khet / Hitit (la Iranieni / în Persană, numele lor e Charkas چرکس iar în Latină numele lor a fost de Circasieni / Ciarca-și pentru Sfinții Ciarca = Sf. Gherga). De altfel, astfel cum colectivul coordonat de Aram Yardumian de la Universitatea din Pennsylvania a studiat în 2017 diversitatea genetică Svan din Caucaz, inclusiv în prezent există acolo bărbați genetic “N” / ca Gherga: așa ceva confirmă și prin acea dimensiune parametrii științifici istorici ori literari privindu-i pe Gherghi în areal. Antici ca Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 2:14, Mela în “Choreographia” 1:12, Curtius Rufus 6:4, ș.a. au scris despre populația Kerketă din Caucaz, care avea în Bazinul Râului Kuban, dintre Georgia și Karga = Marea Azov, uniunea tribală Zygă / Jigetă, din care s-au desprins de pildă - după cum a prezentat și cercetătorul Kadir Natho în “Istoria Circasiană” din 2009 - Sarmații Ia-zygi / Iazigi (care Antic au ajuns să trăiască pe Valea Tisei inferioare, Geții denumindu-și capitala din Ținutul G/Herțegului, adică din zona cârmuitorului, azi acolo fiind Ținutul Hațeg - deoarece era plasată spre aceia - ca SarmiseGetusa); de altfel, așa cum se înrudeau Graiurile Anatolian Khet / Hitit și Caucazian A-Dâg, similar - simetric oglindite peste valurile Pontului - se înrudeau Graiurile Ghet / Get și Dac: ecouri Românice / Latine au fost evidențiate de către specialiștii lingviști atât în Hitită / Khetă, cât și în Ghetă / Getă iar în ambele situații înrudirile A-Dagă și Dacă nu au fost deloc întâmplătoare. Capitala Geto-Dacilor Sarmisegetusa / “Sar-mise-Getu-sa” reda “Apa-vechilor-Geți-sacri” (“Sar” în secolul I î.C. - când meșteri Cariani / Gherghiți din coloniile Pontice au ajutat construirea capitalei Geto-Dace în Ținutul Hațegului, lângă Râul SarGeția = “Apa Geților”, așa cum se mai pot vedea caracterele Grecești inscripționate acolo pe pietrele cetății Sarmisegetusa - însemna “Apa”, “mise” = moși / vechi, “Getu” = Geți iar sufixul “sa” era de la sacră / sfântă; o ipoteză lingvistică leagă denumirea Râului Sargeția de Indo-Europeanul / Kurganul “Gherk”, în Română “zargă” fiind bifurcație, adică despărțirea / crăcănarea cursului apei curgătoare ca la furcă: în albia sa, cârmuitorul Deceval / betacizat Decebal - ultimul rege al Geto-Dacilor independenți din N Dunării - a ascuns la începutul secolului II de Romanii invadatori o parte din tezaurul Regatului în fruntea căruia era). Literalmente “Sarmi-se” și “Getu-sa” au redat împreună Sarmise-Getusa, adică oraș Sarmo-Get, respectiv - ca revers, cum se practica în Vechea Lume - oraș Geto-Sarmat. Pe de altă parte, se poate observa că Svastica = Stema Atlantă a apărut în N African după milenii față de EurAsia, acolo și “Ochiul lui Horus” ajungând schițat după reprezentarea Europeană a “Ochiului Gorgon”; “Ochiul divin” - adică Svastica - în N European era denumit Yarga (literalmente “Ya-rga” fiind “lumina regească”), de stră-Români era știut ca “vârtelniță” (la fel ca morișca de vânt sau ca “sfârleaza” = unealta cu 3-4 picioare, ca stativ, pe care se depăna firul de lână ori de cânepă), vechii Chinezi îi ziceau “Wan”, vechii Coreeni îi ziceau “Man”, etc.
Așa cum au studiat de exemplu François de Blois și Willem Vogelsang în 1993, Hyrkania = Ghergania - din Nordul Iranului - în Epoca Fierului făcea parte din marele Dahistan; colierul de aur cu Svastici datând de atunci a fost descoperit în Ghilan - regiunea de întâlnire dintre Ghergania și Media - la Marlik 36,49 lat. N, 49,27 long. E / metropolă populată de autohtonii Mardi, în cimitirul regal de pe Dealul Cheragh: din zonă au provenit mulți cârmuitori imperiali Gherghi. În Vechea Lume, în care - pe lângă oameni - au fost semnalate existențele unor făpturi de gen asexuat îngeresc ori sexuat ca zmei sau zâne, compatibilitatea dintre îngerii Gregori / totuși sexuați și femeile Homo Sapiens (care au născut Găligani / Uriași) era un fapt extrem de deosebit, încât a ajuns reținut ca atare; așa ceva însă n-a mai fost de la Potop încoace: făpturile divine - anume, îngerii Gregori, denumiți Sumerian “i-Gigi” / în pronunție “iGhighi”, Grecește ἐγρήγοροι “e-Gregoroi”, Ebraic עִיר însemnând “Veghetor” / corespunzând Arameului “Ur”, ș.a. - au iubit oamenii și fizic, din plăcere (îngerii dovedindu-se nu asexuați ca în Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, ci de sex masculin pe Lumea “Asta” - pe Pământ - partenerele lor devenind “fiicele oamenilor” = femei tinere / evident numai de sex feminin, în zona Înălțimilor Golan-Galileea / Nordul Canaanului, unde apoi Vechiul Testament a atestat că trăiau Gherghe-sei). S-ar putea remarca la tinere că nu erau “fiicele Domnului”; partenerii însă erau divini, aceia fiind “fiii Domnului”: păgânii au reținut din acel areal aproximativ - de factură Caucaziană - și din vremuri îndepărtate ale Vechii Lumi împerecherile colective ale Ghergarilor cu Amazoanele (ei fiind partenerii aleși / speciali - favoriții pentru a le iubi în devălmășia divinelor orgii, respectate cu rigoare religioasă și ritualică în fiecare primăvară pentru 2 luni ca să aibă prunci - iar ele cu entuziasm deplasându-se pentru plăcerile de a fi iubite tocmai de către aceia, nu de bărbații obișnuiți care existau în vecinătățile acelor femei, care nu aveau nimic divin în ele, fiind Amazoane dorind doar să aibă pe mai departe fiice). După cum au observat vechii oameni în Vechea Lume, de-a lungul timpurilor și în diverse locuri, calitățile aparte ale cârmuitorilor Gherghi - ca reprezentanți oficiali ai divinului - inclusiv potența lor, etc. și-ar avea sorgintea în asemenea contacte (consemnate și biblic) între Cer și Pământ, așa cum au fost cele prediluviene ale acelor îngeri cu indigenele / pământenele; dezvoltarea pe cont propriu / independent - așa cum au dat exemplu îngerii Gregori, custozi ai cunoașterii - a fost inedită în Vechea Lume, însemnând un clar progres civilizațional (Gardienii Gherghi / Gregori păzeau cunoștințele și supravegheau oamenii pentru ca să-i urmeze). Filozoful Antic Platon în “Symposium” a scris despre existența “la început” a 3 genuri, respectiv masculin conectat Soarelui, feminin conectat Pământului și androgin / hermafrodit - însemnând un amestec de caracteristici masculine și feminine - conectat Selenei; anterior lui, Anatolianul Hesiod în “Teogonia” a scris că “la început” erau 3 divinități, anume Tartar = Abisul, Gaia = Pământul și Haosul, cărora li s-a alăturat Eros (a patra divinitate importantă, a atracției sexuale: acela era fiul Zeului Hermes / bunicul Gherga și al frumoasei Afrodita / cu principalul centru cultic în Țara Gherghiților = Caria). Se poate observa la credincioșii Marii Zeițe Gaia că efectiv erau goi (fără haine): despuierea / nuditatea credincioșilor goi releva lipsa oricăror bariere în relația cu divinitatea Gheii / Mama Pământului - Marea Zeiță patronând natura sub forma credinței că de fapt toate viețuitoarele din ea s-au născut și în ea ajung când mor - iar ca atare în Vechea Lume goliciunea ori sexualitatea era firească, regăsită în Cultul Fecundității și Fertilității, universal răspândit pe glob în urmă cu multe milenii. În imaginea următoare - din spațiul Românesc - se pot vedea bumeranguri neolitice fabricate din oase de cerb, găsite în 1934 de arheologul Dinu Rosetti în comuna Vidra 44,16 lat. N, 26,09 long. E / județul Ilfov:
“Dicţionarul de simboluri” publicat de Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în 1969 are alfabetic scris despre noţiuni ca “Poartă”, “Pod” / “Punte”, “Pol”, “Poseidon”, “Potop”, etc.: “Poarta simbolizează locul de trecere dintre 2 stări, dintre 2 lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre mister. Dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică; căci ea nu marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru (acela e de pildă şi înţelesul porţilor sanctuarelor). Simbolismul paznicilor ţine, în mod manifest, de iniţiere / intrare, care poate fi interpretată şi ca trecerea dincolo de o poartă. Ianus - zeul latin al iniţierii în misterii - era stăpânul cheilor de la porţile solstiţiale, adică al fazelor crescătoare şi descrescătoare ale ciclului anual; e vorba de ‘poarta zeilor’ şi ‘poarta oamenilor’, care dădeau spre cele 2 căi al căror stăpân era Ianus (aşa cum a fost şi Ganeşa în India, tradiţia hindusă pomenind de ‘calea zeilor’ şi ‘calea strămoşilor’): cele 2 porţi se numeau ‘Ianua inferni’ şi ‘Ianua coeli’ (‘poarta infernului’ şi ‘poarta cerului’). Trecerea de la pământ la cer se făcea prin ‘poarta soarelui’, care simboliza ieşirea dincolo de limitele condiţiei individuale; acea poartă era deschizătura de sus a cortului, prin care trecea Axa Lumii (sau creştetul capului) oricum, poarta strâmtă ce ducea spre Împărăţia Cerurilor. Poarta sacră era aşezată între 2 coloane. Simbolismul podului sau punţii - care îngăduia trecerea de pe un mal pe celălalt - a fost unul dintre cele mai larg răspândite; acea trecere însemna şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cea supraomenească, de la contingenţă la nemurire, de la lumea sensibilă la cea suprasensibilă. Trecerea de la pământ la cer a identificat podul cu curcubeul, punte azvârlită între cele 2 lumi pentru ca să meargă veştile. Podul s-a identificat şi cu Axa Lumii sub diferitele ei forme şi îndeosebi cu scara, situaţie în care podul trebuie considerat ca fiind vertical. Tradiţia islamică a descris trecerea peste Sirăt sau Pod - adică intrarea în Rai - ca fiind mai subţire decât firul de păr şi mai tăioasă decât ascuţişul sabiei, aceea fiind calea cea dreaptă urmată de credincioşi, doar aleşii putând trece. Axa Lumii lega polul terestru de polul ceresc, centrul lumii de constelaţia boreală; din acea cauză, tradiţia primordială a fost adesea socotită ca fiind hiperboreană. Polul a fost figurat prin centrul svasticii, imagine a mişcării de rotaţie în jurul centrului nemişcat. În anumite loje masonice, un fir de plumb - axa cosmică - e agăţat de Ursa Mare (sau de litera ‘G’ care o reprezintă), polul ceresc, ajungând până în centrul unei svastici pe sol, polul pământesc. Poseidon a fost zeul peste lumea apelor care-i aparţinea, precum aparţineau Infernul lui Hades, Cerul lui Zeus şi Pământul celor 3 fraţi. Atributul zeului Poseidon - tridentul sau harponul cu 3 vârfuri - a reprezentat naşterea valurilor şi a fulgerelor, fiindcă el a fost de temut, fiind mai degrabă zeul mării agitate decât al celei liniştite. Poseidon a fost şi zeul cutremurelor, al seismelor născute (credeau cei din vechime) din furtunile mării, el fiind zeul care făcea pământul să tresalte. Homer a afirmat că Poseidon punea în mişcare pământul şi talazurile; la obârşie, Poseidon însemna puterea activă care punea în mişcare pământul receptiv şi pasiv, fie că era vorba de seva vitală sau de zguduirile seismice. În fabuloasa Atlantidă, Platon în ‘Critias’ 113 i-a atribuit lui Poseidon puterea de a fi slobozit din adâncul pământului 2 izvoare, unul cald şi unul rece, umplând pământul cu roade bogate, de tot felul. Poseidon - zeul mărilor şi al pământurilor zguduite - era simbolul apelor primordiale, al apelor de jos şi nu al celor de sus. A recunoaşte semnificaţia simbolică pe care potopurile au dobândit-o în tradiţii şi mituri nu înseamnă a le nega existenţa istorică. Potopul a fost semnul germinării şi al regenerării. Un potop nu distrugea decât pentru că formele erau învechite şi epuizate, el fiind întotdeauna urmat de o nouă umanitate şi de o nouă istorie; el evoca ideea de dispariţie a umanităţii în apă şi instituirea unei noi epoci, cu o nouă umanitate. De potop poate fi legată scufundarea continentelor în ape, ca în mitul geografic (poate real) al Atlantidei. Ca şi botezul, potopul purifica şi regenera, fiind un imens botez colectiv, hotărât nu de o conştiinţă omenească, ci de una superioară şi suverană. Potopul arăta cum viaţa putea fi pusă în valoare de o altă conştiinţă decât cea umană, viaţa omului apărând ca un lucru fragil care trebuia să dispară periodic, pentru că destinul tuturor formelor era de a pieri pentru a putea apărea din nou. Dacă formele n-ar fi fost regenerate prin dispariţia lor periodică în ape, ele s-ar fi atrofiat, şi-ar fi epuizat posibilităţile creatoare şi s-ar fi stins definitiv. Faptele rele, păcatele ar fi reuşit în cele din urmă să desfigureze omenirea; lipsită de forme şi de forţe creatoare, aceasta ar fi degenerat, decrepită şi sterilă. În locul regresiunii lente spre forme subumane, potopul a determinat reabsorbţia instantanee în ape, unde păcatele au fost purificate şi de unde s-a născut umanitatea nouă, regenerată”. Autorul Ion Drăgușanul a scris în “Datina, Biblia Românilor” din 2005: “Undeva, într-o patrie primitivă europeană, în ‘Terra extrema’ / Paradeșa sau ‘Pământul de sub Ursă’ / Varâha, au trăit străbunii tuturor neamurilor europene, blonzi care iubeau muzica și cântau toată ziua, trăind în vecinătatea apelor; considerau Steaua Nordului drept ‘ax al lumii’, ‘coloană a lumii’, ‘coloană a cerului’ sau ‘axă celestă’, desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer) sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă şi adorau, de pe ‘Colina Cerului’ (‘gorgone’ în greacă, ‘kurgan’ în slavă) cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv ‘cerul căminului’ sau al vetrei (Hestia), ‘cerul polar’ şi ‘cerul navigatorilor’. Vulturul - în zbor planat - a devenit ‘vulturul cerului’ (îngerul de mai târziu), al cerului alcătuit din Abis / Abzu şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprindeau uneori fragmente care cădeau pe pământ. Soarele şi Luna erau făcute din substanţa ‘lil’ (spirit) iar celelalte corpuri cereşti erau alcătuite din ‘pete negre’. Divinitatea supremă a acelei civilizaţii matriarhale, egalitare şi pacifiste era ‘Mama Mare’ / ‘Mama Terra’. Cerul Sfânt era Ur-Anu, ‘roata cerului’, Ur fiind un oval neregulat, deci o roată, iar Anu - Cerul. Paradeșa - în sanscrită - unde oamenii nu cunoșteau nefericirea (rahmani, rohmani, arryani, blajini) a durat până în mileniul IV î.C., când s-a produs marele diluviu şi când s-au instaurat mari friguri în Paradeșa, când marea a atins însuşi cerul, când a inundat pământul, când aerul a fost de gheaţă, când troianele erau aduse de vânturi aspre, când ploaia a dominat Calea Destinului; și pentru că au sosit mari friguri în Hyperboreea, pentru că iarna s-a răspândit pe întreg pământul, aryanii au plecat, în zilele regelui Ani-ran, când au venit la domnie regii celor din munţi, spre Căminul Soarelui, adică spre sud-est, drumul durând mai multe generaţii”. Grupul genetic masculin Gherga - dominant acum în Nordul EurAsiei - la sfârşitul Epocii Pietrei n-a fost al câtorva persoane izolate, nici al unei familii / clan ori dinastii sau al vreunui trib / neam oarecare, ci caracteriza legendarul popor “Hiperboreu” / adică “extrem Nordic”, din care încă se disting, în procente majore, bărbaţii unor naţiuni în Ţările Baltice (adică riverane Mării Baltice, notată până în Evul Mediu ca “Pontus Balticus”, având triburi Velta / Valte, respective Balte): Vechea Lume - populată în Europa la sfârşitul Epocii Pietrei de către succesorii Uriaşilor din grupul genetic masculin Homo Sapiens “I” în general al vânătorilor, majoritar şi azi la Români, lângă care s-au înmulţit Europenii din grupul genetic Homo Sapiens masculin “R” în general al culegătorilor, constituind majoritatea azi pe continent - a fost timp de milenii sub cârmuirea strămoşilor Gherga din grupul genetic masculin Homo Sapiens “N”/“X” în general al pescarilor / plutaşilor (dintre descendenţii cărora şi acum printre cei mai semnificativi - în termeni ca profil / genetic, ca onomastică şi ca locaţie / geografic - sunt Gherganii din Banat), aceia fiind liderii care au organizat civilizaţional Vechea Europă, începând din urmă cu aproape 10 milenii; se poate remarca termenul dinaintea Indo-Europenilor (adică pre-Kurgan) “pleu” pentru “a curge”, “a înnota”, “a pluti” că rezona consonantic cu denumirea populară a organului sexual bărbătesc, astfel precum pe larg se foloseşte şi azi de către vorbitorii limbii Române. Aşa cum nou-născuţii umani înnoată instinctiv - demonstrând o dimensiune acvatică la începutul vieții - nou-apăruta Civilizaţie a Imperiului Atlant şi-a demonstrat dimensiunea acvatică încă de la început: s-a bazat, deosebindu-se în Vechea Lume prin ineditul acvatic, pe potenţii plutaşi / pescari care au populat la sfârşitul paleoliticului fertilele Văi ale Bazinului Pontic (pe atunci - la sfârşitul Epocii Pietrei cioplite - Bazinul Pontic colecta foarte spornic apa dulce din arealul înconjurător, fiind cu adâncimea sa la altitudinea cea mai redusă de pe glob); acolo s-au emancipat Găliganii Ghergani - în general plutaşi / pescari - cu activităţi tipice de profeţie / prorocire şi păzire / pază (post-diluvian - adică după Potopul Pontic, în neolitic - în paralel cu pescuitul și cu plutăritul erau păstoria și plugăria). În marele trecut, pe lângă dimensiunea acvatică, semnificativă a fost şi dimensiunea aeriană (evidențiată de pildă prin bumerang ca armă favorită la Gherghi, din urmă cu multe milenii): încă şi azi în Altai se vânează cu ajutorul acvilelor = semnificative la vechii Români iar acele păsări răpitoare - vulturi, pajure, şoimi, etc. - au fost mânuite cel mai bine de către străvechii Gherghi, căci denumirile lor au rămas până în prezent astfel (în memoria acelor legături); de exemplu, Marea Zeiță Ghirghe - Kirke / Circe - în forma sa primitivă era reprezentată cu aripi (la fel fiind și îngerii, ca de pildă pre-diluvienii cheru-vimi / heruvimi Grigori, ș.a).
Primii Ghergoi în Europa au fost nomazi Pelasgoi pe Văile principalelor ape, după glaciaţiune acei lideri ai nomazilor vânători-culegători Europeni remarcându-se în general şi ca mari plutaşi / respectiv pescari (îndemânări tehnice deosebite faţă de cele curente ale celor cârmuiți, abilităţile fiind suplimentare în comparaţie cu cele obişnuite de vânători-culegători, Gherghii devenind Gardienii / păstrătorii acelor atuuri în traversarea valurilor dar şi a vadurilor, apele câteodată servind şi ca hotarele principale pentru marcarea limitelor dominaţiilor lor, Gheorgheii fiind așa-zișii “orhei” documentați - după cum au studiat cercetători Români ca de exemplu Olimpiu Ioan Luca și Olimpia Cotan-Prună - ca “podari”: erau Veghetorii / străjerii vadurilor de pe Văile / râpele marilor ape curgătoare, paznici ai trecerilor printre valurile acelora, ca voinici Valahi / “Râ-mâni” = “Oamenii Râurilor”, răspândiți mai ales în Vestul Pontic, la apus de râpele / pantele fostului Lac Pontic). Despre aspectul Europenilor dinaintea Antichității (inclusiv al stră-Românilor) e de știut că nimeni nu-și tăia părul, toți erau tatuați, se spălau rar, nu purtau pantaloni, etc.: deosebirile actualilor Europeni față de predecesori sunt masive vizual, olfactiv, ș.a. (nu doar în înfățișări, diferențe serioase existând în morală, ocupații, habitat / condiții de trai, etc). Istoricul Italian Guido Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei Vechi” a scris: “Satele caracteristice din zonele lacustre și mlăștinoase - cu vestigii în numeroase regiuni din Europa - erau ‘Palafite’, clădite pe piloți ce suportau o platformă de lemn pe care erau așezate colibele, construite și ele din lemn. Locuitorii de pe Palafite comunicau cu uscatul prin punți / poduri. ‘Sparge-valuri’ erau plasate de jur-împrejur, lăsând treceri pentru pirogi. Construirea de sate pe piloți pare să fi fost motivată de măsuri de securitate, dar poate mai ales de practica asiduă a pescuitului care furniza locuitorilor Palafitelor / Pala-fitelor importante resurse complementare. Cu timpul, tehnica de construcție a scheletului de lemn s-a dezvoltat deosebit de mult și satele au atins dimensiuni foarte mari. Experiența dobândită de dulgherii Palafitici, constructori de colibe pătrate, a fost mai târziu folosită în ridicarea satelor de pe uscat și a dus la dispariția progresivă a colibelor rotunde, a căror folosire precumpănise anterior”.
În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre “Vad”, “Val”, “Vale”, “Văl”, etc.: “Vadurile - ca locuri de treceri - uneau simbolismul apei (loc al renaşterii) cu cel al malurilor opuse (loc al contradicţiilor). Cufundarea în valuri - ca şi mistuirea în flăcări sau dispariţia printre nori - indica o ruptură cu viaţa obişnuită, fiind un simbolism asemuit cu cel al botezului (cu cele 2 faze, cufundare şi reapariţie). Spre vale, deschisă în partea de sus - deci receptivă la influenţele cereşti - converg obligatoriu şi apele venite din înălţimile înconjurătoare, fiind complementara simbolică a muntelui: valea simbolizează şi locul transformărilor fecundante unde se unesc pământul şi apa cerului pentru a da recolte bogate, întreg simbolismul văii regăsindu-se în unirea fecundă a forţelor opuse. Vălul se interpune între novice şi dorinţă, cel ascunzând realitatea pură fiind iluzia; la limită, vălul poate fi considerat mai curând un intermediar decât un obstacol, căci ascunzând parţial, invită la cunoaştere: toate cochetele o ştiu de când e lumea lume”. Lingvişti prestigioşi au stabilit că încă dinaintea Indo-Europenilor, stră-Gherganii / pre-Kurganii foloseau pentru “vad” / “trecere” termeni tereştri ca “perg” / “portu” iar apoi s-au fixat în utilizare pentru “văl” / “voal” termeni ca “burqa” pentru străvechiul “kirqa”, etc.; vocabularul a păstrat şi apropierea multor termeni acvatici pentru cele ce aveau legături cu Gherga - dintre cele ce făceau acei străvechi Gherghi ori dintre cele ce plăceau îndemânaticilor Gherghi, evidenţiaţi încă din paleolitic ca mari plutaşi sau mari pescari - începând cu “b/arca” şi continuând cu diverse denumiri de peşti din arealul Pontic, etc. (preponderent acvatică a fost şi Civilizaţia Atlantă, unde Gherga a avut rol fruntaş): b/arca s-a impus ca simbolul unei traversări împlinite, fie de către cei vii, fie de către cei morţi (iar ceea ce avea în remorcă pluta sau b/arca - anume șlepul, după cum a documentat și Dr. Mihai Gramatopol 1937-1998 - se numea “holkades” în vechea Greacă / un termen Ghergan). Este de observat că de la vârârea mortului în trunchiul scobit al buşteanului - de tip “pirogă” / monoxilă - şi lăsarea plutirii sale în derivă, “pe ultimul drum”, a apărut noţiunea de sarcofag / sicriu, adică introducerea mortului în coşciugul realizat din lemn, ca primul moment al căii spre “Cealaltă Lume”: acela era “patul” pentru somnul de veci (la început, sub forma de albie / troacă); se poate remarca despre “bărcile morţilor” (în termenul “Ba-arca” / “Baarka”, “Ba” = “suflet” și “arca” = “piroga”) că au fost întâlnite în toate Civilizaţiile ultimelor 10 milenii.
Străvechii Homo Sapiens Gherghi au influenţat decisiv şi celelalte 2 mari domenii - de Tradiţie serioasă - ale paleoliticului, prin trecerile din stadiile de la vânători în cel de păstori şi de la culegători în cel de agricultori: începând cu fundamentele calendarelor - deopotrivă pastoral / cu 6 luni foarte active la latitudinile medii, reprezentând jumătate din anul astronomic şi agricol / mai elaborat - cu numeroase mărturii relevante, manifestările Gherga s-au evidenţiat ca acelea de cârmuitori / stăpâni autentici, în Vechea Lume fiind printre întemeietorii Civilizaţionali categorici, bucurându-se ca atare de respectul multimilenar al omenirii; e de remarcat că inclusiv în prezent se utilizează pentru Europa conceptul de “Lume Veche”, Europa pe glob încă păstrându-şi poziţia fruntaşă în multe aspecte de trai (observaţiile astronomice au existat - dovedite ştiinţific - din timpul ultimei glaciaţiuni, aşa că nu-i de mirare existenţa calendarelor pe atunci, etc). Civilizaţia Europeană e înrădăcinată în cea a fostului Imperiu “Bo-Re-An” / Borean, numit şi Atlant, de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, la Nord de Cornul Abundenţei, continuând foarte vechile moşteniri ale Uriaşilor locuitori anteriori - Titanii Neandertal şi Giganţii Cro-Magnon - răspândiţi tocmai în arealul centrat pe spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic în care e România (în Africa - “leagănul” Homo Sapiens - Uriaşii Neandertal n-au existat, negăsindu-se nici o urmă a lor acolo); trebuie reţinut despre Români - şi limba pe care o vorbesc, anume Româna - că sunt mai vechi decât Ţara Românească, adică România / statul Modern: peste tot în lume, întâi au fost autohtonii şi apoi formaţiunile lor teritoriale, nu invers (de exemplu, în Europa, Deutschland = Ţara Germanilor, England = Ţara Anglilor, Scotland = Ţara Scoţilor, etc. / Țările luându-şi denumirile după locuitorii lor, aşa fiind şi România = Ţara Românească, adică a Românilor). Se poate reține că în secolul V, Anglii / “An-Glii” - trib Germanic - au emigrat din S Danez / “Iut-land” în S Britanic, împreună cu Sașii / Saxonii, care în NE Germaniei actuale = Deutsch-land au format cele mai vechi triburi Germane (ceea ce i-a determinat pe Romani să se retragă în S Canalului Mânecii și la V de Fluviul Rin): numele Sas / Saxon provenea de la maceta / barda denumită “seax”, tipică lor (Geto-Dacii = strămoşii Românilor foloseau “sica”); Saxonia e în răsăritul Germaniei, vecină cu Cehia - unde inclusiv acum există Vlahia Moravă - și cu Polonia Sudică (Wendii / Sorbii din Saxonia au fost strămoși ai Sârbilor). De altfel, așa cum Românii chestionează pe cineva necunoscut sub forma întrebării în propria limbă “vorbești Românește?” iar nu “vorbești Valaha?”, oamenii Deutsche = Nemți întreabă în propria limbă “vorbești Deutsch?” iar nu “vorbești Germana?”; astfel cum Dinastia lui Negru-Vodă cârmuitoare a Românilor Medievali era înrudită Arpadian și Cuman - având în jur Sași / Saxoni, anterior acolo fiind chiar Anglo-Saxoni, invitați în S Ardealului de bastardul fiu al regelui Arpadian Andrei I, anume de fondatorul Gheorghe, primul dintre dinaștii Negri - Dinastia Arpazilor a Ungurilor / Maghiarilor Medievali era apropiată de Ghazari / Khazari, Dinastia Rurik a Rușilor Medievali era apropiată de Varegi / Vikingi, Dinastia lui Negru Vodă era apropiată de Chuni / Cumani = predecesorii Tătarilor, ș.a.m.d. (diversitatea a existat dintotdeauna): acei nobili timpurii - Români, Unguri, Ruși, ș.a. - erau dinaști înrudiți între ei, dovedindu-se în Epoca Modernă că unii dintre acei bărbați au fost genetic Gherga (iar așa ceva desigur că își merită apariția în lucrarea “Originea Gherga”, difuzată din România pe Internet în secolul XXI / mileniul III). În mod corect, referința e “Istoria Românilor” iar nu “Istoria României” (mai mult, în trecut un lider era cârmuitorul oamenilor înainte de a fi al teritoriului stăpânit, de pildă în secolul IV î.C. Alexandru cel “Mare” prioritar față de calitatea sa de împărat al Imperiului Makedon era împăratul Makedonilor): cea mai radicală concepţie despre apariţia Românilor în lume e şi cea mai recentă, eronat legată de apariţia României în secolul XIX prin unirea Moldovei cu Valahia, fără a ţine cont că limba utilizată de cetăţeni în respectivele principate nu era alta decât Româna / desigur vorbită de către Români (ambele categorii - poporul Român / format din Români și limba Română - existând inclusiv onomastic, cu atestarea istorică drept Rumâni vorbind Rumâneşte, în același spațiu, cu mult dinaintea formării statului Român Modern); academicianul Alexandru Xenopol a scris că atunci când Nordicul Negru Vodă, din N Carpaţilor Meridionali, a “descălecat” în S Carpaţilor Meridionali - la sfârşitul secolului XIII - a făcut pe locuitorii băştinaşi ai Țării “Rumâni”, adică supuşi (aceia au fost știuți ca Valahi iar Valahia ca Țara Românească): dinaștii Negri, de sorginte Cărășană, au cârmuit între sfârșiturile secolelor XI și XIII Românii dintre Defileul Dunării și curbura Carpaților - la poalele Bănățene și Ardelene - de la ei rămânând Banatul Severinului (cuprinzând Ținuturile Almăjului, Gugulanilor, Pădurenilor și Hațegului), împreună cu Ținuturile Amlașului / Sibiu și Făgărașului / Brașov. Staționarea mai îndelungată era obișnuit denumită “descălecare”, corespunzător nomazilor din Marea Stepă a EurAsiei - începând cu Kurganii / Indo-Europenii - însă anterior aceeași faptă se poate considera “debarcare”, corespunzător navigatorilor din marile ape ale EurAsiei; în spațiul Nord Dunărean unde au pătruns Romanii cel mai umed loc - dintre toate - a fost al regiunii Banat, cu multe Râuri de la Munte și cu multe mlaștini la șes: savanți ca academicianul Petriceicu Hașdeu, ș.a. au argumentat despre leagănul Românesc că stră-Românii au provenit de acolo. Se remarcă situația Medievală ca reflectând-o pe cea Antică: Romanii în secolele II-III și-au exercitat forța prin Dacia Nord Dunăreană pe osatura Regatului Dac, ce cuprindea Ținutul Hațegului împreună cu Ținutul Gugulan (constituind embrionul Banatului Severinului care efectiv în Evul Mediu a influențat puternic regiunile vecine, anume deopotrivă Oltenia și Ardealul); Bănățenii - printre care s-a emancipat Gherga, mai ales printre Cărășeni și Timișeni - au fost deosebit de activi din vremuri îndepărtate, nu doar din Antichitate, din Evul Mediu sau numai din Epoca Modernă iar în Vechea Lume (e imperios de știut) regiunea a fost mult mai umedă decât vremurile din urmă. La mijlocul secolului XVI, prelatul Anton “Verantio” 1504-1573 (Dalmat născut la Sebenico 43,44 lat. N, 15,53 long. E / cetate la gura Râului Krka pe atunci ţinând de Veneţieni şi populată de Vlahii Nordici, zişi din acel motiv Vlahi “Negri” = “Mauro-Vlahi” sau “Morlaci”, căci Nordului îi era Tradițional asociat negrul), care a stat în “Ar-Deal” / Ardeal, la Alba Iulia - în N Carpaţilor Meridionali - a scris despre situaţia Medievală cu care era contemporan: “În vremea noastră se deosebesc printr-o întreită împărţire statele Transilvania, Ţara Românească şi Moldova iar locuitorii acestora se numesc Români. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care le au întocmai sau cu acelaşi înţeles ca în limba Latină ori în dialectele Italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă le vorbeşte limba spun ‘ştii Româneşte?’ sau întreabă dacă e Român. Italienii din Dalmaţia sunt numiţi Vlahi şi despre ei se crede că au fost cu mult mai vechi decât Romanii”. (Până în Epoca Modernă - secolul XIX - pe coasta orientală Adriatică s-a vorbit Românica Dalmată, cu care Graiul Venețian a avut multe compatibilități; iar în N Dunării - ca de altfel și în S Dunării - nu se vorbea limba Transilvană / Ardeleană, limba Valahă sau limba Moldovenească, deci nu denumiri după regiuni / provincii, ci limba Română, a poporului Român). Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea București - a scris că “înțelesul real al numirii acestui etnonim și al regiunii corespunzătoare Dalmația nu poate fi decât unul singur, în deplină concordanță cu realitatea geografică respectivă: Dalmația este o regiune de dealuri. Rădăcina ‘dal’ / ‘del’ apare și în afara zonei traco-ilire, anume într-o altă numire topică: Delos - de gen feminin - ca numele unei insule muntoase din Cyclade”. Afirmaţia din Evul Mediu că Vlahii = Armânii au fost mai vechi decât Anticii Romani nu era nici întâmplătoare, nici singulară, căci confirma o realitate (faţă de care s-au depus mari eforturi de denaturare - timp îndelungat - deoarece deranja gloria identitară a altor Europeni, apăruţi mai recent în istorie iar credința dominantă dintotdeauna a legat prestigiul de vechime); echivalent pentru “Vlah”, termenul Grec “Blah” înseamnă acum “Bădăran” (în vechea Greacă însemna “Brun” = Roșu închis, Valahii fiind Românii = “Oamenii bruni” / roșii întunecați, în vechea Germană același termen “Blah” însemnând “negru” - culoarea folosită pentru “Nordic” - fiind în legătură și cu “Burn” pentru “Ars”, ca “Oamenii focului”). Între străvechii Rohmani = “Blajini” și Blahi / Vlahi - termen popular folosit de mulți pentru A/Români - se poate vedea o legătură, căci s-a practicat des echivalența “B”/“V”, astfel încât apropierea dintre Vlahi / Blahi și Blajini / Vlajini e similară cu aceea dintre Români și Rohmani (înțelepți Pelasgi - “Pelas-Gos” / “Pela-Sgos”, păstrătorii vetrelor unde ardeau sacrele focuri purificatoare, pure / “Pyros” în vechea Greacă); frumoasele legi Velagine / Belagine - ale blajinilor Pelasgi / notate de cronicarul Iordanes în secolul VI ca “Leges Bellagines” = “Legile Blajinilor” - erau cântate de doinitori (“Oamenii legilor”): în sens Iranian, “dîn” / “dân” = “credința” iar “daina” = “legea” (după cum au arătat lingviști ca Diran Kelekian în 1911, Curzio Faro în 1940, ș.a.), astfel fiind în mare vechime modul de transmitere al mesajelor elaborate - în loc de scriere, prin cântare - preotul Ardelean Nicolae Feier afirmând în studiul “Zestrea strămoșească” din 2009 că Legile Belagine proveneau din timpul Pelasg, fiind cele cele exprimate dintâi de Hermes = bunicul Gherga. De altfel, Dr. Grigore Leșe a observat asemănarea între doinele Românești și cântecele clasice Iraniene; corespunzător studiului despre Rohmani / “Roh-mani” din 1983 al cercetătorului Român Adrian Șuștea, rumenii Blajini - adică Fericiții Rohmani - ar fi locuit lângă apele mari, la capătul pământului, într-un ostrov îndepărtat și ei au luat parte la “întemeierea lumii” iar în “Indexul cărților Arabe” din 938 cărturarul Ibn al-Nadim din Bagdad / capitala Irakului - pe Fluviul Tigru - folosea termenul “Blagha” pentru Vlahi / Români: oameni cu vlagă. Cercetătorul Român Petre Morar - Ardelean din Cluj-Napoca - în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul 2000 a scris: “O persoană la vârsta de 80 de ani nu mai seamănă deloc cu cea care a fost la vârsta de 20 de ani; a evoluat, s-a schimbat, a putut chiar deveni o persoană cu totul nouă pe plan social, cultural și moral, dar nu este înrudită cu persoana anterioară, ci este în relația de identitate biologică, chiar dacă e imposibilă asemănarea, privind din exterior. La nivel intim genetic, acea persoană este inconfundabil asemănătoare cu cea care a fost înainte. În altă ordine de idei, ca o unicitate europeană, limba română este complet ne-dialectală, deci trebuie să fie extraordinar de veche, omogenitatea fiind o măsură a vechimii limbii. Cât de veche poate fi limba română ca să aibă un caracter omogen la scară europeană? Cum poate fi o limbă ‘nouă’ europeană, poate cea mai ‘nouă’ considerând Dacia ultima victimă a Imperiului roman, să se dezvolte ca o limbă omogenă? Cum pot alte limbi mai ‘vechi’ decât limba română, cum ar fi italiana sau franceza, să fie încă limbi dialectale în ciuda vechimii lor? De ce iese limba română din șablonul ‘omogenitate înaltă înseamnă vechime îndelungată’? De cât timp vor avea nevoie italiana și germana pentru a deveni limbi nedialectale?” Ținând cont că totdeauna poporul e mai vechi decât limba sa nativă - căci dacă limba ar fi mai întâi atunci ar fi fost vorbită de către altcineva - rezultă că vechimea poporului Român e mai mare decât a limbii Române, care la rândul său și-a probat vechimea mai mare decât vremea Antică Daco-Romană: așadar, în spațiul stră-Românesc, stră-Românii - anume oamenii formând poporul Român - au fost de o mare vechime, precedând limba Română (având o astfel de vechime încât s-a păstrat ca limbă omogenă în forma nedialectală zisă “Daco-Romană” până în prezent). Armânii / din S Dunării şi Românii / din N Dunării - urmaşii Traco-Geto-Dacilor - au păstrat aceleaşi elemente Civilizaţionale străvechi, anterioare existenţei Romanilor cu mult: faptul că stră-Românii - care nu-și ziceau Pelasgi, Valahi, etc. - erau mai vechi decât strămoşii Romanilor a fost demonstrat de chiar existenţa Vechii Civilizaţii Europene = “Civilizaţia Dunăreană”, care în inima sa a avut spaţiul Românesc, steagul bicolor Aromân fiind roșu cu Soarele galben iar steagul tricolor Român având culorile de bază roșu, galben și albastru, reproducând purpuriul și auriul regalității, împreună cu azuriul Raiului Atlant (Vechea Civilizaţie Europeană a ajuns în Peninsula Apeninică / Italică doar în Sudul său şi numai către sfârşitul neoliticului, când a cuprins Malta); de altfel - după cum a scris și Anticul Titus Livius în “Istoria Romei” 1:13 - primii locuitori ai Romei se numeau “Quiriți” / “Curiți” (probabil că denumirea era versiunea locală pentru Gherghiți).
Este chiar foarte bine că numele Țării Românilor - care vorbesc limba Românică numită Româna iar nu Latina, Bănățeana, Valaha, Ardeleana, Transilvana, Moldoveneasca sau Daca - azi e România și nu Valahia ori Dacia (după cum a observat Dr. Mihai Vinereanu, unii cronicari Români au pomenit despre “limba noastră Dăcească”, ca un ecou al continuității din Antichitate, punând cinstita egalitate dintre Română și Dacă): Dacii - în pronunția corectă “Dachii”, similar cum pronunția corectă pentru Geți era și a rămas “Gheti” - au fost strămoșii Antici ai actualilor Români, în continuitate dovedită științific din timpurile lor până în prezent. De altfel, cronicarul Miron Costin a scris în lucrarea “De neamul Moldovenilor, din ce Țară au ieșit strămoșii lor” din secolul XVII: “Acum mulți ne zic noao, Țării noastre Moldovenești și Țării Muntenéști, streinii, Dațiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ș-au schimbatŭ numele său, ci-s tot Rumâni, pănă astăzi”. (Așadar, cu mult înaintea constituirii României = statului Român Modern, indigenii = băștinașii / autohtonii nu se autonumeau Moldoveni / Volohi sau Munteni / Valahi, ci se autonumeau Rumâni / Români). Academicianul A/Român Neculai Iorga - bărbat foarte înalt în comparație cu media contemporanilor săi / avea 1,90 metri - a afirmat: “Românii nu sunt nicăieri coloniști, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație mai veche decât toți conlocuitorii”; cu denumirea Pelasgă de “A-Rimini” / Arimini = stră-Români (echivalată cu Arami / A-Rami ori Arimaspi), vechii Români au fost nu doar contemporani cu vechii Indieni, vechii Egipteni, vechii Greci, ș.a., ci - corespunzător dovezilor - chiar și strămoșii / “stră-Moșii” unor lideri ai acelora (iar “Moși” de exemplu au fost atât “Moeși” în Balcanica Moesie, cât și “Misi” în Anatoliana Misie ori “Mezi” în Media Caspică, etc. / de exemplu în spațiul Românesc, un ecou evident al Mezilor / Midilor - Magilor / Moșilor - din Media sunt cei din actualul județ Mehedinți, din fostul Banat al Severinului, anume populația de la Gherdap, căci de pildă între zonele respective, între Dunăre / România și Caspica / Iran, au fost legături strânse, timpi îndelungați): istoricul Anatolian Herodot Karka 7:62 a scris că inițial Midii / Mezii erau “Ari” / “Arioi”, adică Ariani (iar denumirea și-au schimbat-o numai după stăpânirea nobilei Medeea din Kolkis / Georgia - anume, o Ghergară - asupra lor). De altfel, în acele zone - Media din S Caspic / patrie zoroastră, adică a primului monoteism din lume, iubind arzător focul mistuitor / mântuitor, Mysia / Misia din NV Anatolic și Moesia din NE Balcanic - credincioșii păgâni au instaurat ungerea religioasă (însoțită de rugăciuni) cu uleiuri / untură a rănilor autoprovocate prin flagelări, pentru calmarea acelora: creștinii au taina Sfântului Maslu - ce se săvârșește doar de cler - pentru însănătoșirea / izbăvirea suferinzilor (onomastica Maslu e relevantă în acele zone Moesia, Misia, etc. populate de omenoșii Hamiți împreună cu zișii Iafiți / Însemnați, adică brăzdați de cicatrici, respectiv tatuați iar Semiții / Corciții au și ei termeni semnificativi pentru cel uns, ca Ebraicul “Mașiah”, respectiv Arabul “Masih”); o altă taină creștină e cea a Sfântului Mir = “mirungerea”, adică ungerea cu mir după rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt (mirul se face din ulei fiert împreună cu multe arome, pentru înmiresmare).
În Vechea Lume, devoțiunea pentru divin implica și suferință / sacrificiu personal, pentru demonstrarea credinței: de pildă, pielea umană intenționat era imens maltratată - fie arsă, fie tăiată - ceea ce se trata în ritual religios, rostind rugăciuni, prin ungere (pe atunci, nu existau creme, curățarea făcându-se cu apă “sfințită” iar rănile oblojite cu untură sau ulei). Credincioșii păgâni aveau pieile pline de cicatrici, urmele fiind corcodite cu tatuaje religioase (evlavia se putea aprecia vizual și prin simpla expunere - atât de către femei, cât și de către bărbați - astfel încât simpla vedere a pielii abuzate reda esența): durerea oglindea dragostea. Ritualurile păgâne au fost uneori cumplit de sângeroase (iar unele culte ajungeau inclusiv la jertfe umane totale); printre alții, Geto-Dacii (în EurAsia Antică fiind cei mai numeroși după Indieni) nu au făcut excepție: istoricul Herodot - la mijlocul mileniului I î.C. - a consemnat că special pentru Zeul-moș = Zal-moxe era ucis ritualic (în sacrificiu uman absolut) câte un tânăr sol / mesager al credincioșilor Geto-Daci, care astfel să “urce” la Cer de la sol / de pe Pământul Ga: acela era un mesager mult stimat, ca Gher-Ga. Încă din Antichitate şi tocmai la Roma / azi capitala Italiei, istoricul Roman Cato “cel Bătrân” 234-149 î.C. în lucrarea sa “Origini” a scris: “Getae etiam ante Romam conditam, heroum suorum res praeclargestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint quod multo post tempore a Romanis factitatum” = “Chiar şi Geţii mai înainte de fundarea Romei îşi cântau acompaniaţi la fluiere faptele strălucite ale eroilor lor scrise în versuri, lucru pe care Romanii l-au făcut mult mai târziu”; așadar, un Roman de seamă a atestat primordialitatea Getă, anume deopotrivă că Romanii nu erau așa vechi ca Geții și că Geții practicau cântece de slavă dinaintea Romanilor. Tot în Antichitate, nimeni alţii decât Romanii au anunţat că Dacii vorbeau o limbă Barbară de sorginte Latină dinaintea Romanizării, ca de pildă poetul Roman Horaţiu 65-8 î.C. care în “Odele” 1:20 a afirmat “Colchii şi Dacii vorbesc o limbă Barbară, de idiomă Latină” (Colchii trăind în “Kart-Velia” / Georgia de azi - cu denumirea timpurie “Aea” conform poetului Anatolian Homer în “Odiseea” 12:3 sau “Aia” conform lui Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 2:417 - iar Dacii trăind în România de azi, adică atunci încă era aceeași limbă pe ambele părți ale Pontului / Mării Negre); după Războiul Troian - când a căzut și Imperiul K/Het = Hitit - în răsăritul Pontic cei numiți Diauehi / Dioakhi s-au remarcat ca vecini cu Kart-Velii / Colchii (care populau Kolkha = Colchis): azi acolo e Georgia, Țara Caucaziană a Georgienilor (autohtonii și-o numesc Sakartvelo / “Sa-Kart-Velo”, adică a Sfinților Kartuli / “Kart-Veli” = riveranii răsăritului Pontic). Așa cum au arătat în 1997 academicianul Ladislau Zgusta și Dr. Hans Hock de la Universitatea Illinois / SUA, în 2014 Dr. Stephen Rapp de la Universitatea de Stat din Huntsville / SUA, în 2015 Alexander Mikaberidze - profesor de istorie la Universitatea de Stat din Shreveport 32,25 lat. N, 93,42 long. V / SUA - ș.a., în Caucaz numele de Georgia (folosit în SE Mării Negre) era înrudit cu cel Iranian de Gurgan / Gorgan (folosit în SE Mării Caspice) pentru “Țara Lupilor”: în plus, e de remarcat că în ambele zone au trăit atât Gherghi, cât și Dahi (care aveau ca stindard lupul, astfel cum s-a regăsit în Caucazul Vestic / Carpați inclusiv la Daci).
Istoricul Roman Sextus Rufus / proconsul al Asiei - provincia cuprinzând Caria = Țara Gherghită - în vremea împăratului Valens (născut în 328, în Croația) a enunţat că “O limbă Barbară Latină se vorbea în provinciile Iliricului încă înainte de cucerirea Romanilor; sub numele de Iliria se înţelegeau - în timpurile mai vechi - toate ţinuturile spre apus de Tesalia şi Macedonia, până la mare şi până la Istria iar în timpul Imperiului făceau parte din Iliric Noricul, Dalmaţia, Panonia, Moesia şi cele 2 Dacii de peste Dunăre”: Iliria era populată de Iliri, al căror etnonim a fost Illyrius - stabilit la Lacul Ohrida - mezinul răsăritenilor Cadmus și Harmonia (aceea a fost fie fiica Atlantei Electra din SamoTracia, fie fiica frumoasei Afrodita / care avea cel mai mare centru cultic în apropierea Carianei localități Hillarima). Dintre Liri / Iliri - printre care au fost și mulți coloniști din Ilion, mutați după Războiul Troian de pe coasta V Anatolică pe coasta V Balcanică - au fost inclusiv liderii stimați ca Leri / Lorzi în Bazinul Dunării inferioare (nobili purtându-și capetele acoperite cu “Pă-Lării” / pălării, pentru a se deosebi de restul “po-pulației” / populației); cei din Troia / Ilion au ajuns deopotrivă în Bazinul Dunării inferioare - ca lideri Leri - și pe țărmul Dalmat ca Iliri, denumind partea Mediteranei de acolo ca Marea Ionică iar ajunși și în Peninsula Italică, au fost atestați de către Antici printre strămoșii cârmuitorilor Romanilor: mișcarea oamenilor de la E spre V - de pildă din Peninsula Anatoliană în Peninsula Apenină / azi Italiană - nu a sărit Peninsula Balcanică, aflată între ele (în al cărei N e spațiul Românesc). Limba Română și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean Grai Arian așa cum limba Latină și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean Grai Anatolian: în acele situații, spațiul Anatolian și spațiul Românesc au fost de tranzit și respectiv de bază; privind necunoscuta limbă Geto-Dacă, între cele 2 posibile extreme - că ar fi fost foarte depărtată de Română / gen “Chineză” sau foarte apropiată de stră-Română / gen actuala Română - în lipsa relicvelor radical diferite, logica înclină spre continuitate, astfel că Geto-Dacii utilizau mai degrabă stră-Româna decât vreo limbă bizară, din care n-ar fi rămas ca urmă lingvistică nimic în uzul practic. Cercetătorul Ardelean Petre Morar în cartea “Noi nu suntem latini” din 2000 a scris: “O limbă geto-dacă diferită de limba română nu va fi găsită niciodată, deoarece limba geto-dacă era limbă românică primordială, vorbită și azi în toată România; de fapt, limba română de azi este limba ariană de ieri”.
Pentru unii chiar există confuzia (grea de depăşit numai prin mijloacele proprii / personale) dintre filogenie şi genealogie, căci între abordările genetică şi istorică - ambele foarte ştiinţifice - sunt discrepanţe serioase, atât prin orizontul temporal operat, cât şi prin metode: de exemplu, din viziunea geneticii explorând dimensiuni de ordinul a zeci de milenii, istoria - acoperind numai câteva milenii - pare insignifiantă; pe cealaltă parte, din viziunea istoriei explorând dimensiuni de milenii, genetica - acoperind zeci de milenii - pare prăpăstioasă = protocronică în vechimea sa preistorică (iar privind aspectul originii, în plus aşa ceva se împlineşte şi altfel, de pildă cu elemente din antropologie, filologie, mitologie, etc., ducând la producţia obţinută prin completările lor reciproce, anume - în situaţia prezentată aici - la lucrarea “Originea Gherga”). Poate ar părea surprinzătoare o realitate: genetica facilitează accesul la istorie. În această arhivă - de fapt un “inventar” Ghergan din timpuri demult trecute, până acum - sunt prezentate unele produse ale “terţilor”, pe lângă câteva urme directe Gherga, gospodărite şi într-o perspectivă deocamdată rară (anume cea genetică), ceea ce a atras mai multe reflectări, începând chiar cu titlul lucrării: “Originea Gherga”? Sau “Istoria Gherga”? (Unii afirmă despre cele mai frumoase poveşti că ar fi cele istorice, cu toate că aceeași istorie poate fi reflectată diferit, de pildă din punctul de vedere al “învingătorilor” sau din punctul de vedere al “învinșilor”; de exemplu, același personaj poate fi considerat erou al războiului de către învingători și - în acelaşi timp - poate fi considerat criminal de război de către învinși: iar isteria - dacă se ivește - nu ajută istoria). Schiţa următoare e sugestivă; a fost realizată în 2015 de caricaturistul Britanic Tom Gauld:
Marii Zeițe - fie că o chema Așera, Ghirghe / Kirke, ș.a. - îi erau apropiate vietățile apelor / peștii, vietățile uscatului / felinele ori vietățile cerului / păsările, de-a lungul timpurilor fiind reprezentată și dezvelită arheologic în toate asemenea ipostaze de Mare Mamă, în spațiul Românesc și în alte părți ale Vechii Lumi (pe care a patronat-o, chiar dinaintea vremurilor Pelasge dar și în timpurile Pelasge). În 2015, scriitorul Român Dumitru Denciu a scris “Despre identitatea limbii române”: “Am susținut și susțin că, nominal (etnonimic), ‘pelasg’ este același lucru cu ‘valah’. Se pune firește problema periodizării limbii noastre (filonului nostru); personal, pledez pentru delimitarea următoarelor faze:
· Română, mileniile I-II
· Geto-dacă-moesiană, mileniile II-I î.C.
· Pelasgică (sau indo-europeana comună din Europa), mileniile IV-III î.C.
· Proto indo-europeană, mileniile VI-V î.C.
· Nostratică, mileniile IX-VII î.C.
Nu e nimic scandalos în ideea de a trata / studia româna, pe rând, ca: limbă românică, limbă paleo-balcanică, limbă indo-europeană aparte”.
Pentru clarificare: în chip generic, limba “stră-Română” - termen utilizat în această lucrare “Originea Gherga” pentru Româneasca străveche - a cuprins toate formele anterioare, dinaintea Românei actuale, până la Nostratică = limba Atlantă, dinainte de Potop (limba Nostratică efectiv înseamnă “limba noastră”).
 |
| Arhanghel = șef de îngeri |
Pre-diluvian, vămuirile în Porţile Atlante probabil constau și în iniţieri tipice - desfăşurate lângă Pilonii Atlanți / Coloanele Atlante, în târgurile locurilor respective - foarte posibil lăsându-se cu însemnări prin marcări distinctive (aşa cum mai târziu s-au aplicat animalelor domestice pentru recunoaşteri), la oamenii de pe atunci ca ale celui de-al treilea ochi / “oki”, prin tatuările de pildă ale piciorului flexat al berzei = simbolul fertilității ori al armei favorite bumerang, a ghiarei curcii / Tridentului, a crucii solare / Svasticii, etc., prin excizii, circumcizii, castrări, ş.a.m.d., fiind măsuri luate de Gardienii purtând părul mai lung pe o parte a capului, pentru identificările ulterioare ale oamenilor proprii, patrulările lăsându-se cu măsuri foarte stricte în cazul neregulilor; “izgonirea” / “fuga” din Rai a unor îngeri, care au “căzut” sau au “decăzut”, rămânând printre oameni - iar nu în “Lumea Cealaltă” / “Lumea de Dincolo”, intangibilă oamenilor vii - a fost un fenomen memorabil, reţinut ca atare în amintirile martorilor: cei care n-au acceptat “a doua naştere” şi n-au vrut să trăiască printre Atlanţi şi-au întemeiat comunităţile - prin dragoste cu autohtonele - pe marginile Imperiului Atlant (îngerii fiind nemuritori, n-au făcut-o în mod necesar pentru procreere / înmulțire, ci acțiunile lor de amestecări cu muritorii evident au avut alte motive, cum ar fi plăcerea, declarată public).
 |
| Svastica / “Zuas-tika” a apărut în Imperiul Atlant |
 |
| Colier din aur cu Svastici (Hyrkania / Epoca Fierului) |
 |
| Prinţesă Antică Siberiană (Dr. Natalya Polosmak, 1993) |
 |
| Steagul vechi Roman: purpuriu cu auriu |
 |
| Grupurile genetice masculine majore |
Autentica “Originea Gherga” este mai mult decât “Istoria Gherga” sau “Genealogia Gherga” ori mai mult decât “Filogenia Gherga” sau “Monografia Gherga”, etc.; titlul lucrării putea fi şi “Povestea Gherga” ori chiar “Gherga” - însă parcă n-ar fi fost chiar atât de relevant pentru publicul actual - astfel încât a rămas statornicit să fie “Originea Gherga” (autorul e conştient că unii utilizatori stereotipi - cu minţile captive între aspecte redundante cu ele însele / ori gândind intermitent - pot fi profund deranjaţi de Originea Gherga, nu însă chiar de titlu, cât de conţinut, lucrarea putând să nu pară “simpatică”, ci ca o voce stridentă pentru un “cor” obişnuit): în “Originea Gherga”, autorul prezintă inclusiv enunţurile unora dintre învăţaţii planetei - destinația “gravitațională” fiind Gherga - iar unele paragrafe pot fi incomode, însă nu pot fi evitate, chiar numai pentru simplul fapt că există / ele chiar putând fi “misterioase” şi de aceea trebuie desluşite, căci au apărut cu un scop iar acela e de elucidat (de la muţenia rituală din jocurile Româneşti populare cu măşti - în care “mutul” era iniţiatul ce nevorbind păstra taina / secretul religios - a apărut termenul de “mister”). Savantul German Erwin Rohde 1845-1898 a afirmat că religia de Misterii a derivat direct din Cultul Morților (răspândit la toate populațiile timpurii): în cadrul Misteriilor se dezvăluiau destinele și ce trebuiau să săvârșească adoratorii pentru a deveni nemuritori. Realitatea actuală e că în prezent, la fel cum muzeele sunt tot mai puţin frecventate, aşa şi Bisericile sunt tot mai puţin frecventate, deopotrivă ştiinţa şi religia aflându-se în cursul unor transformări serioase; de orice fapt sunt conectate minimum 2 aspecte, anume cele legate de cauză și de efect: nu iese fum fără foc.
Acum oamenii nu mai trăiesc în Cosmosul despre care se ştie din cele mai vechi mărturii (relatări provenite din Epoca Pietrei); acum oamenii trăiesc în istorie. La început, în general oamenii n-aveau imaginaţia aşa înzestrată pentru cuprinderea ideii că un bărbat a făcut un alt bărbat (fie Zeul bărbat care a creat din argilă / lut omul bărbat, chiar “după chipul şi asemănarea Lui”: procesul respectiv în prezent e ştiinţific numit “clonare” şi cu milenii în urmă a fost enunţat ca posibil, ba chiar şi anunţat ca înfăptuit, dovada fiind vie, manifestată prin însuşi existenţa oamenilor, rezultaţi din aşa ceva); ştiinţific, clonarea reprezintă modalitatea de realizare a replicii identice din punct de vedere genetic a unei celule, ţesut sau organism, rezultatul procesului fiind “clona”, cu un material genetic / genom identic cu celula, ţesutul sau organismul după care a fost copiată clona (ADN-ul celor 2 este identic până la ultima nucleotidă, fără să existe nici o diferenţă structurală sau funcţională între genele lor). Mai mult, Dr. Anthony Perry de la Facultatea de Biologie a Universității din Bath / Anglia 51,22 lat. N, 2,19 long. V a anunțat în 2016 că a reușit să obțină embrioni doar din spermatozoizi - fără ovule - tehnica de fecundare pe care a experimentat-o implicând numai material genetic masculin: așa ceva înseamnă conceperea de progenituri fără material genetic feminin; posibilitatea apariției bărbatului din bărbat așadar a fost dovedită științific (de altfel, dimorfismul sexual este determinat la om prin repartizarea diferită a cromozomilor sexuali “X” și “Y”, astfel sexul masculin având cromozomii “XY”, sexul feminin având cromozomii “XX”, cromozomul “Y” fiind răspunzător de caracterele sexuale masculine). Așadar, varietatea genetică / cromozomială - “X” și “Y” - se găsește doar la partea bărbătească (spre deosebire de partea femeiască, numai cu “X”); Biblia de altfel a indicat succesiunea primordială, întâi apărând Adam (bărbat făcut, nu născut). “Evanghelia după Toma” - catalogată ca gnostică / apocrifă - a scris despre cel nenăscut din femeie că “Iisus a spus: ‘Când îl veți vedea pe cel care nu a fost născut din femeie, cădeți cu fața la pământ și închinați-vă lui. Acela este tatăl vostru’.” (Se poate observa că lucrările apocrife / gnostice - necanonice - uneori completează golurile scripturilor, adică ale scrierilor sfinte acceptate oficial). Adam - primul bărbat - nu a avut mamă; nici Eva - prima femeie - nu a avut mamă (la fel ca Adam, ea nu a fost născută, ci făcută, însă Eva era plămădită totuși din om / începând cu coasta lui Adam, așa că a putut da viață oamenilor, născând fii și fiice). Lilith - prima femeie a lui Adam - nu a avut mamă: a avut ambiția să fie egala lui Adam; nu s-au înțeles - s-au dovedit incompatibili - și nu au avut copii (după despărțirea de Lilith, bărbatul Adam a avut copii cu Eva: de atunci, oamenii au mame). La fel a fost cu Dumnezeu: nu a avut mamă. Corespunzător Vechiului Testament, Uriașii Ghergași au avut mame = “fiicele oamenilor” dar tații lor - anume îngerii Veghetori Gregori = “Fiii Domnului” nu au avut mamă / ori mame: așadar, Uriașii viteji din vechime au fost nepoți divini. Lipsa mamei la acele ființe timpurii poate fi conectată de absența mamei Homo Sapiens, divinizată puternic ca “Marea Mamă” abia după dispariția predecesorilor Uriași Neandertali, care - spre deosebire de oameni - efectiv nu au avut mame Homo Sapiens; prediluvian, fiicele oamenilor - adică femeile Homo Sapiens - au născut și corcituri (gen Cro Magnon), însă postdiluvian au rămas doar ca mamele oamenilor Homo Sapiens. Nu sunt date că în urmă cu milenii ar fi circulat interpretarea transformării maimuţelor în oameni (genetica a demonstrat că numărul cromozomilor - adică a structurilor celulare cu rolul transmiterii informaţiei ereditare - e diferit la maimuţe şi la oameni, împerecherile lor fiind incompatibile / sterile) dar din urmă cu milenii - când oricine observa că pretutindeni în natură doar partea feminină dădea naştere unei alte fiinţe iar viaţa embrionului se contura în oul / ovulul matern, de aceea femeia / muierea şi mai ales mama se bucura de cel mai mare respect - sunt numeroase date despre intervenţia supranaturală în apariţia oamenilor iar aşa ceva merită atenţie, inclusiv prin prezenta lucrare “Originea Gherga”; de altfel, o întrebare ar fi: dacă oamenii au descins din maimuţe, de ce încă mai sunt maimuţe? De exemplu, Românii n-au nici o relatare străveche despre vreo legătură între maimuţe şi oameni (de altfel, nici un popor European n-are aşa ceva); din geneza Tibetanilor, a rămas de poveste că în cuplul primordial al strămoşilor doar unul dintre părinţi - cel masculin - a fost o maimuţă divină (rod al dragostei dintre Cer şi Pământ). De altfel, unii cercetători au susținut că maimuțele și oamenii au avut un strămoș comun - demult dispărut - primele maimuțe (de asemenea dispărute) nefiind ca acelea din grădinile zoologice de acum. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Strămoşul tibetanilor a fost un maimuţoi - fiul Cerului şi al Pământului - născut din divizarea oului primordial. Povestea tibetană a fost prezentată de Ariane Macdonald în 1959: ‘La multă vreme după o inundaţie originară, în Tibet s-a întrupat Mani, sub forma unei maimuţe; din împreunarea lui cu Ştima stâncilor s-au născut 6 făpturi, jumătate om, jumătate maimuţă. Treptat, părul de pe trup le-a căzut, coada s-a micşorat şi au devenit oameni’. Maimuţoiul nu o luase în căsătorie pe Ştima stâncilor decât la sfatul zeilor şi din milă, când abila Ştimă îl ameninţase: ‘Mi-e poftă de tine, te iubesc, mă topesc de dorul tău; de-atâta iubire, te voi urmări pas cu pas şi te implor: dacă nu va fi să trăim împreună noi doi, mă voi duce să ţin tovărăşie demonilor şi se vor naşte sumedenie de demoni şi vor devora în fiecare zi sumedenie de făpturi. Ci eu, când puterea faptelor mele dinainte mă va ucide, voi cădea în iadul adânc al fiinţelor’. Astfel, omenirea a luat naştere în Tibet dintr-un maimuţoi milos şi din Ştima stâncilor topită de iubire; acei primi părinţi le-au dăruit copiilor virtuţile oamenilor şi au făcut ca zeii să le dea grâne, aur şi nestemate. La vechii indieni, maimuţa era simbolul sufletului. La vechii egipteni, pe Lumea cealaltă sufletele trebuiau să evite maimuţele, care le prindeau cu năvodul”. Sufletul e legat de suflare, pentru care termenul în Vechea Lume a fost “As”; de la suflul “As” au derivat deopotrivă nobilii Asiei - populația semnificativă fiind format din Ari - dar și Zeul suprem An. Față de toate viețuitoarele, omul parcă n-ar fi trebuit să existe, căci se distinge evident, așa că prezența sa contrastează șocant față de mersul naturii: e singurul cuvântător (iar evolutiv e separat de maimuță - prin verigi lipsă - fiindcă are alt număr de cromozomi, e fără blană, are creierul diferențiat / inclusiv prin gestionarea informației altfel, etc). Din cele 3 căi de apariție ale omului - maimuța, Mama și Magia - doar a treia cale, anume Magia, a fost agreată în Vechea Lume ca autentică, corespunzănd Creației omului: vechii oameni au reținut - în conformitate cu înțelegerile lor - cum a fost situația “la început”. În 2011, cercetătorul Elen Athanasios Angelopoulos a afirmat că “primii locuitori ai Egiptului - la început numit Aeria, la fel ca și Creta - au fost Pelasgi, sosiți acolo pre-diluvian, în mileniul X î.C”. Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din 1964 (în care a corelat scufundarea Atlantidei cu momentul diluviului / Potopului) a scris: “cele mai vechi așezări din Creta (datate în jurul anului 6700 î.C.) au fost situate departe de țărm; s-ar părea că locuitorii ar fi căutat să se așeze în peșteri îndepărtate, bine ascunse”. Insula Creta / fostă Aeria (cea mai Sudică Insulă Egeeană, la Nord de Egipt) are multe grote / peșteri, spre comparație spațiul Român - cu suprafața mult mai mare - având proporțional totuși mult mai multe, frecventate și din timpuri anterioare, din vremurile Neandertale; în mileniul VII î.C., după formarea Mării Negre prin inundarea Lacului Pontic, supraviețuitorii Potopului s-au stabilit în spațiul actualei Românii la distanțe sigure de litoralul marin, pornind Vechea Civilizație Europeană, ca succesoarea imediată a Civilizației Atlante, începând de pe litoralul / malurile Fluviului Dunărea de la Gherdap / zona Porților de Fier și pe dealurile din “Ar-Deal” / Ardeal (având de jur-împrejur Munții Carpați): asemănător - din frica de valurile Mării - în acel mileniu VII î.C., la începutul neoliticului, locuitorii Cretei / Kerîgî au procedat similar, trăind acolo la distanță de maluri, în interiorul Insulei. Privind străvechii Ari din Asia, împreună cu tărâmurile Aeria din Europa / Creta și Africa / Egipt, ar fi niște remarci: probabil - după cum a observat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în 2015 - “denumirile de A/Eria desemnau teritoriile Arilor / Arianilor”. Arheologul German Hugo Winckler 1863-1913 a afirmat că “Armenia a fost locul apariției termenului ‘Arri’, identic etimologic cu Arian” / proveniența fiind Iraniană (Armenia e în Caucaz, plasată între răsăriteana Albanie Caucaziană / Țara Ghergarilor de la Marea Caspică și apuseana Aea / Aia - fosta Colchida / Kolkis, acum Georgia - de la Marea Neagră, Armenia având graniță cu Iranul); privind răspândirea termenului Alban în Europa - de la E la V - se pot remarca fosta Albanie Caucaziană (cuprinzând Azerbaidjanul și Daghe-stanul de azi), actuala Albanie Balcanică ori Muntele vulcanic Alban din Peninsula Apenină de la poalele căruia, din Alba Longa, au fost fondatorii Romei, lanțul Munților Alpi, Albionul / Anglia, ș.a.m.d.: similar cum cei din Albania Caucaziană / Țara Ghergarilor erau în V Caspic, cei din V Anatoliei / Caria = Țara Gherghiților - ajunși la Istru, inclusiv drept coloniști Ghergani în Dobrogea - erau în V Pontic (așadar, despre răspândirea mulților Gherghi în Vechea Lume se poate observa că au fost ca Ghergari în V Caspic, ca Gherghiți în V Anatolic, ca Ghergani în V Pontic / pe lângă Ghergheseii biblici din V Asiei, anume ca Galileenii riverani ai Lacului Galileeii, ca Veghetorii Gregori de pe Înălțimile Golan, respectiv ca Ghirgașiții din Canaan). Printre primii “Ari” au fost cei știuți (din moși, stră-moși) ca “de-moni”, adică “divini oameni” (“de” = “divin” iar “moni” = “oameni”), anume: Gini sau urmașii Magi. Demonii / “de-monii” n-au fost prezenți doar în “Dicționarul de simboluri” (care i-a pomenit în legătură și cu geneza Tibetană). “Dicționarul explicativ al limbii române” a enunțat despre “demon” ca fiind “(în scrierile romanticilor) personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice; (în gândirea mitică și în poezie) geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni, etc”. Despre “demon”, lingvistul Lazăr Șăineanu în “Dicționarul universal al limbei Române” din 1929 a indicat ca fiind “în politeismul antic, geniu bun sau rău” iar “Dicționaru Limbii Românești” din 1939 realizat de Dr. August Scriban a scris despre “demon” ca fiind “în religiunea creștinească, înger căzut din cer” / respectiv văzduh / “văz-duh”. În “Cartea patriarhului Enoh”, îngerii veniți din cer, știuți ca Veghetori / Gardieni ai pământului, respectiv ca observatori (inclusiv ai cerului) au fost notați Gregori / Grigori; față de ceilalți îngeri asexuați - acea caracteristică principală fiindu-le definitorie - îngerii Grigori / Gregori se deosebeau prin faptul că aveau coaie / testicule: îngerii Gregori erau tipic masculinizați, fiind ființe cerești deosebite, sexuate (în vechiul Egipt, cu “Casa lui Enoh” - având notarea “Pa-Hanok” / “hanuka” la Evrei însemnând “dedicat” - a fost conectat termenul Grec “Phoenix” / “Pho-Enix”, după cum au constatat cercetători Americani ca Mary Sutherland în 2005, Samuel Dael în 2013, ș.a., putându-se observa și că pe titirezul cu care se joacă Evreii la sărbătoarea luminilor Hanuka litera “G” e alocată premiului întreg câștigat de persoana care îl învârte iar litera “H” e alocată jumătății / “N” fiind pentru nimic).
Coranul ar lumina astfel diferențele mari dintre cei 3 fii ai lui Noe care au fost pe arcă, aceia fiind de tipuri umane deosebite / așa cum s-a văzut evident la descendenții lor, ceea ce s-ar explica deopotrivă prin diverse mame - dacă Noe a fost cununat succesiv - ori prin diverși tați: pre-diluvian au existat atât poliandria (femeia însoțindu-se cu mai mulți bărbați), cât și poligamia (bărbatul însoțindu-se cu mai multe femei); exemplul coranic al celui de-al patrulea fiu al lui Noe, mort la Potop, e relevant / însuși Dumnezeu afirmând despre cel înecat că de fapt avea alt tată decât Noe. În întunericul nopților pre-diluviene - inclusiv spre miazănoapte / Nord, în tipicele nopți polare foarte lungi - Marii Mame / stăpânei Pământului îi era asociată Luna / corp ceresc, satelitul natural al planetei, “Lu-na” / “L-Una” făcând ceea ce îi indică silabele, adică luminând noaptea (conectați binomului feminin pământean-lunar, cu timpul au ajuns să conteze numai iluminații / solarii Homo Sapiens, ale căror femei, în legătură cu natalitatea - sporul populației - erau cele mai rodnice, în comparație cu predecesoarele Cro Magnon și Neandertal); se poate observa că Anatolia - ca Ținut “natal” - onomastic e conectată cu înțelesul natalității, ca tărâm fecund / fertil mai ales pentru oameni = Homo Sapiens: la momentul decisiv al încheierii ultimei glaciațiuni, nașterile din Peninsula Anatoliană au fost cele mai numeroase din Vechea Lume (de exemplu, “Atlasul” publicat în 1712 de Britanicul John Nutt și ilustrat de Moll Herman plasa în centrul Asiei “Mici” = “Natolia” Ținuturile Gargarausene și Gargauritis ca părți ale regiunii Capadochiei iar de acolo până în Canaanul unde Antic trăiau Ghergheseni / Ghirgașiți era notat că se întindea Syria = “Țara Soarelui”). Diurnii bărbați Homo Sapiens - spre deosebire de nocturnii Cro Magnon / Neandertal - preferau lumina, astfel încât (inclusiv la nivel îngeresc) au apărut distincțiile între cei știuți ca “ființele luminoase” și cei considerați tenebroși, încă având de-a face cu întunecatul tărâm Gargar / Tartar, cel “al umbrelor”, al Lumii “Celeilalte” / în Greacă “umbra” e “skia”; e de știut că din cele mai vechi timpuri oamenii au identificat entități în afara propriei Lumi (iar tehnic se știe că în Univers mai mare ca viteza luminii există ceva, anume e viteza întunericului). Dr. Alexandru Măruță - absolvent al Politehnicii din Timișoara, laureatul unor premii ale Academiei Române - a afirmat în 2013: “Eu cred că există viaţă după moarte. Atât clarvăzătorii, cât şi operatorii biogeofizicieni, pot aduce informaţii, temporale, spaţiale sau funcţionale despre cei dispăruţi, dar cu o singură condiţie: să cunoască lungimea de undă (frecvenţa) pe care persoana decedată a comunicat extrasenzorial în timpul vieţii. Din 6 miliarde de pământeni nu sunt 2 care emit pe aceeaşi lungime de undă, lucru care îi individualizează şi sub acest aspect. Pe de altă parte, posturile emiţătoare-receptoare (indivizii) sunt foarte slabe energetic, iar banda de emisie-recepţie este foarte îngustă. Corpul viu, în speţă omul, poate fi comparat cu un mic aparat de emisie-recepţie, care primeşte, respectiv emite, în spaţiu, cu sau fără voia sa, informaţii. Mijloacele şi procedeele folosite sunt foarte diferite de la o persoană la alta, în funcţie de aptitudinile sale de a apela la informaţia extrasenzorială”.
 |
| Schiţa răspândirii Homo Sapiens |
Schița următoare înfățișează migrări posibile ale acelor îngeri observatori / Veghetori, de pe Vârful / Piscul Ardis al Masivului Hermon (cel mai mare al Înălțimilor Golan, din Sudul Siriei):
La începutul capitolului 6 din “Facerea” / “Geneza” - prima carte din Vechiul Testament, respectiv prima carte din Biblie - stă scris despre “fiii lui Dumnezeu” / din Cer care au intrat la “fiicele oamenilor” / de pe Pământ, care le-au născut “Uriași” (aceia fiind “vestiții viteji din vechime”); după cum se știe din Biblie / Noul Testament, Iisus - Fiul lui Dumnezeu - a fost pe Pământ în secolul I iar după cum se știe tot din Biblie / Vechiul Testament, înaintea Potopului (“Facerea” 6:2): “Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (existând așadar pluralul Fiilor lui Dumnezeu, practicând devălmășia sexuală, toți cu mult timp anteriori lui Iisus). De altfel, privind acea pluralitate nu androgină, ci sexuată - poliandră / a partenerilor bărbați din perioada matriarhală, respectiv poligamă a celor divini - Vechiul Testament a menționat nu doar pluralitatea Fiilor lui Dumnezeu, ci și pluralitatea Dumnezeiască (“Facerea” 1:26): “Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (concret, Treimea Sacră - formată din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - ar justifica pluralul divin / zeiesc, însă căutând Fii, pe lângă Fiul Iisus, în Biblie nu apar alte ființe cerești decât îngerii); în pluralitatea îngerilor, prima distincție a împărțit ansamblul îngerilor în îngeri asexuați și în îngeri Gregori sexuați / masculini (ale căror apariții s-ar fi datorat nu numai unei Mari Mame, ci mai multor femei iar momentul biblic al apariției umane “după chipul și asemănarea taților” a fost poliandru și ceremonios consemnat de “Facerea” ca de fapt reprezentând finalul foarte important - și mult așteptat - al genezei exclusive Homo Sapiens, în sfârșit fără prunci Cro Magnon / Neandertal). La Potop au pierit nu numai fiii lui Dumnezeu menționați de Biblie, ci și un fiu al lui Noe, menționat de Coran în sura 11, când porni arca:
“42) Noe îl strigă pe fiul său, rămas de o parte: ‘O, copilul meu! Urcă cu noi, nu sta alături de tăgăduitori!’
43) El spuse: ‘Mă voi adăposti pe un munte care mă va feri de ape’. Noe spuse: ‘Nimeni astăzi nu va scăpa poruncii lui Dumnezeu afară de cel pe care El îl va milui’. Valurile se înălțară între ei și el fu dintre cei înecați.
44) Și s-a spus: ‘O, pământule, înghite-ți apa! O, cerule, oprește-te!’ Apa fu înghițită, porunca împlinită și arca se opri. Și s-a mai spus: ‘Înapoi, popor nedrept!’
45) Noe îl chemă pe Domnul său, spunând: ‘Domnul meu! Fiul meu este dintr-ai mei. Făgăduiala Ta este Adevărul, căci Tu ești prea dreptul Judecător’.
46) El spuse: ‘O, Noe! Acesta nu este dintre ai tăi, ci este o făptură netrebnică. Nu mă întreba de ceea ce tu nu ai știință. Dacă nu ți-aș fi predicat, ai fi fost dintre cei neștiutori’.
47) El spuse: ‘Domnul meu! Ferește-mă de-a Te întreba de ceea ce nu am știință. Dacă Tu nu-mi ierți mie, dacă Tu nu mă miluiești, voi fi pierdut’.
48) Și s-a spus: O, Noe! Coboară cu pacea pe care ți-o dăruim și cu binecuvântările Noastre asupra ta și asupra adunărilor celor care sunt cu tine. Unor adunări, Noi le dăruim o bucurie trecătoare, apoi o osândă dureroasă le va atinge’.
49) Aceasta este una dintre istoriile privitoare la Taină pe care ți le-am dezvăluit. Nici tu, nici poporul tău nu le cunoșteați mai înainte”.
Oamenii Homo Sapiens - bărbați și femei - preferau focul nu numai pentru căldura sa, ci și pentru lumina sa (în Asia Centrală, devotații manipulatori / Magi ai focului ajungând să fie știuți - și numiți - ca “Sfinți Gargo” / “Gargo-ști” = “Zarto-ști” / zoroaștri iar în Europa Centrală, ca de pildă în spațiul stră-Român, zânele se distingeau prin purtatul popularelor și totodată sacrelor “ii”, pline de semne Magice, vopsite sau cusute, ce astfel le dublau tatuajele, pe care le prezentau public în vederea întâlnirilor cu luminoșii “iYi” / așa cum erau alintați cei mai potenți parteneri); “ființe luminoase” erau deopotrivă ele / purtând luminoasele “ii” și ei / purtând luminoasa titulatură de “iYi”, cu perpetuare până în Evul Mediu la vechii Români ca “IO” = “iluminat”, folosit în prefixul cârmuitorilor (e interesant că în Turcă s-a păstrat termenul de “Ay” pentru “Lună”, la stră-Români numele Ioan / “Io-An” redându-l pe “iluminatul An”). “Dicționarul universal al limbei Române” din 1929 realizat de lingvistul Lazăr Șăineanu a notat că “iie = cămașă de țărancă”, Dr. Mioara Avram anunțând în “Ortografie pentru toți” că în actuala formă literară a Românei “scrierea cu ‘iia’ este incorectă” (chiar dacă pronunția e așa); despre “iYi” - simbol sacru în neoliticul Civilizației Dunărene - ajuns “ili” de pildă în Babilon / “Bab-ili”, specialiștii Bulgari au analizat că inițial reprezenta puterea supremă rezultată din invocarea divină între 2 Coloane, așa cum se poate vedea în schița următoare:
Lumina “ii” - redată prin “iYi”, ca un trident stilizat - avea central Arborele Vieții, între 2 piloni; semnul “iYi” în Vechea Lume, de inspirație totemică, marcând în general izvorul vreunui Magic pârâu / Râu, a fost în legătură deopotrivă cu Coloanele vechiului Hercule - care străjuiau intrarea în Rai = Țara Sacră / Sfântă Atlantă, cu multă apă, a nepotului Neptun = Poseidon / care poseda tot (simbolul aceluia fiind tridentul) și cu luminata marcare prin tatuare sau pictare pe mijlocul frunții a dinaștilor / cârmuitorilor sau regilor descendenți, așa cum s-a transmis prin “tika” / “tilaka” ori prin “gherguri” / “gherburi” în EurAsia: o reprezentare foarte puternică și aproape universală a fost “Zvas-tika” / “Zuas-tika” = “tika / tilaka Zeiască”.
Semnul “Ya-rga” / Yarga al vârtelniței = Zvasticii / Svasticii reprezenta lumina cerească, norocoasă și protectoare a vieții, prin împreunarea picioarelor ori bumerangelor perechii - al ei și al lui - ce se îmbinau în forma crucii îmbârligate ca securile / secerile lor de mai târziu (bumerangul în India se numea “valari”): prin termenul “Ya-rga” era denumită lumina “Ya” regală “rga” (ca exemplu, Yahve / Iehova în Orientul Mijlociu denumea luminoasa și divina Adunare Gregară / Gargară a făpturilor / Zeilor Cerești - din Cer = “DinGer”, “adică “îngeri” - “după chipul și asemănarea” cărora au apărut primii oameni Homo Sapiens).
Vechiul Testament a notat încă din prima carte = “Facerea” / “Geneza” că Sf. Gherghe / Ghergheseu era fratele mai mare al lui Heveu, descendenții lor populând Țara Sacră / Sfântă Canaan înaintea Evreilor; denumirea Yahve / Iehova = “Ya-Hve” / “Ie-Hova” literalmente se referea la “lumina Hevee”: urmașii Gherghi ai Sfântului Gherghe desigur că acolo - în Țara Sacră / Sfântă Canaan - se întruneau pentru exercitarea cârmuirii împreună cu urmașii fratelui mai mic Heveu în “Consiliile Bătrânilor” / “Sfaturile Înțelepților”. Formele pre-diluviene Ghe-rga / Ga-rga și Ya-rga consfințeau regala (=“rga”) stăpânire a Pământului “Ghe” / “Ga” și a iluminării sale nocturne “Ya”, căci iluminarea sa diurnă avea altă denumire, anume “Ra”. Ghe și Ra au format Gher / Cer (manifestarea divină cerească) iar Ga și Ya au format Gaya (manifestarea divină pământească); spre deosebire - deoarece “Ma” a fost nocturna “Lună” - “Ma-Ya” / Maya era iluzoria lumină a Lunii (de exemplu, în Albaneză “Muaj” e “Luna”), “Ma-Gia” / Magia aparținea tandemului Pământ-Lună, etc. Aborigenii Karraru - din SV Australiei - au venerat-o dintotdeauna pe Yhi = Zeița Luminii / Creatoarea ființelor, primii Americani aveau divinitatea Iau, Sumerienii îl respectau pe Zeul Creator Ea, de la stră-Români provin frumoasele ii ca veșminte identitare iar voivozii Români încă se mândreau cu apelativul Io, etc.; așa cum a observat cercetătorul Englez Gerald Massay 1828-1907, aceeași onomastică, la aceeași funcție divină, în medii așa variate - pe diverse continente - reflectă vechimea concretă multimilenară, din vremea glaciațiunii: atunci au ajuns oamenii din Asia în Australia și America, ridicarea apoi a nivelului oceanic oprind relațiile (așadar, transmiterile îndepărtate au fost paleolitice). În Asia, pe Înălțimile Golan din N Galileeii au fost atestați de către patriarhul Enoh pre-diluvienii îngeri Gregori “rupți din cer” iar post-diluvian de către Biblie acolo și în Sudul bogat în pește al Văii Râului Iordan, ce curge în cel mai jos loc acum de pe glob - respectiv în zona Galileeii unde localnicii se îndeletniceau îndeosebi cu pescuitul - au fost atestați ca trăind urmașii lor, Uriașii Gherghe-sei / Ghirga-șiți (ai căror urmași au fost considerați “demonici” de unele interpretări ivite după exorcizarea făcută de Iisus în Ghergasa - pe malul Lacului Galileea - la începutul mileniului I); se poate însă remarca lesne despre rolurile lor - ale îngerilor Gregori / Grigori și ale urmașilor Gherghe-sei / Ghirga-șiți - că au fost constant pozitive, de la civilizare până la creștinare. Unul dintre cei mai importanți îngeri a fost reținut ca fiind nemuritorul arhanghel / înger Gavriil = Gabriel (căpetenia îngerească “arhanghel” = “ar-han-ghel” era mai marele peste “în-geri”): mesagerul divin dintre Cer și Pământ, mare vestitor (atestat atât pre-diluvian / adică dinainte de Potop, cât și post-diluvian / adică după Potop, cu denumirea legată de principala sa caracteristică, fiind “înger” = “în cer”, adică ființă cerească); ca și la “arhanghel”, particula orientală “Ar” (devenită “Al” de exemplu la Albani) a fost atribuită nobleții unora - ca de pildă Aramei, Armeni, Armâni, ș.a. - ori a ajuns cu folosință occidentală asemănătoare, sub forma “Il” în Peninsula Italică, “El” în Peninsula Iberică, etc., istoricul Antic Herodot 4:110 consemnând inclusiv că “Aior” însemna “Om” la Amazoane, la Evrei “ar” fiind “leu”. În Tradiția Ebraică / mozaică, având sufixul “-il”/“-el”, Gavriil / Gabriel - respectiv “Gavri-il” / “Gabri-el” - a fost îngerul pedepsei divine care s-a abătut asupra Sodomei și Gomorei (așezări ale unor depravați în S Mării Moarte); preotul Fenician Sanchuniathon - localnic al Canaanului - la sfârșitul mileniului II î.C. a scris: “Valea Sidimului s-a scufundat devenind un lac fără viață, simbol al pedepsei și morții păcătosului” (prăbușirea probabil s-a datorat unui seism tipic Marelui Rift Afro-Asiatic, Muntele Sodom fiind identificat în Iudeea / Israel 31,04 lat. N, 35,23 long. E iar vecina Gomora putea fi populată de Gomerieni / Cimerieni din Crimeea, într-o diasporă timpurie în Canaan). În Vechiul Testament de exemplu e enunțat că arhanghelul Gavriil avea aspect de bărbat iar nu asexuat ca îngerii obișnuiți - în “Daniel” 9:21 că “Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei de seară” - iar în Noul Testament “Sfânta evanghelie după Luca” începe cu anunțările nașterilor verilor Aramaic numiți Yohănan și Ieșu (adică Ioan și Iisus / în Română) de către îngerul Gavriil. În Tradiția islamică Gabriel a rămas ca spiritul divin al adevărului, profetul Mahomed afirmând că Gabriel i-ar fi dictat Coranul (e interesant că în Coran profetul Mahomed nici nu e pomenit de așa multe ori ca Iisus). Așadar, îngerul Gavriil / Gabriel (mereu reprezentat în albastru / iar azuriul ceresc, ca și reflecția sa acvatică, era culoarea Atlantă favorită) e venerat de monoteiști - fie mozaici, creștini ori musulmani - rădăcina credinței în îngeri dovedindu-se mai veche, provenind din anterioara religie zoroastră, a străvechiului Mag Zartoșt / “Zarto-șt” = Gargo-șt / “Gargo Sfântul”; de fapt, monoteismul masculin a apărut ulterior străvechii credințe în Marea Mamă Ghirghe = Kirke / Circe, ceea ce era și natural: întâi a primat principiul matern / muieresc, apoi abia - ulterior după mult timp - apărând în divin principiul masculin monoteist promovat și de credincioșii Gherghi.
În legătură cu albastrul apelor curate, se poate remarca despre termenul Românesc pentru “năvod” / “nă-vod” - adică “plasa de pescuit” - că e “cercală” (prima plasă de pescuit din lume - datată cu radiocarbon ca veche de 10 milenii - s-a găsit în mlaştina din Kamennogorsk 60,57 lat. N, 29,08 long. E / în Karelia Rusă); e de știut despre Karjala / Karelia că e regiunea întinsă între Mările Baltică și Albă - în prezent împărțită de Rusia și de Finlanda - iar o schiță din 1984 de Dr. Jay Rubenstein a conectat mișcările umane din neoliticul Carpatic direct de Karjala / Karelia Epocii Bronzului (drumul spre N al celor din spațiul Carpatic în Karjala / Karelia fiind studiat și ilustrat elaborat inclusiv de către Dr. Kaalevi Wiik 1932-2015):
La stră-Români (corespunzător surselor etnografice), exista “Ştima apelor” - stăpâna mitică a apelor - care avea ca fiice “Fetele de apă” iar apoi, la vechii Români ca “vodă” era știut liderul suprem, cel care “vedea” cel mai bine / probabil termenul fiind rămas de la iscusitul mânuitor de năvod / “nă-vod”, respectiv “cercală” = mare pescar: îndeletnicirea primordială Atlantă - inclusiv în spațiul Românesc - în acel mediu acvatic bogat în ape și în pește a fost desigur pescuitul (exercitat și de Pelasgii Ghergi - utilizând “cercala” = “nă-vodul”, stimați ca nobili cârmuitori - Românește pentru regalitate folosindu-se “vodă” dar și termenul de “domn”, cu sorgintea în vechiul cuvânt Indo-European “danu” pentru “râu”, regăsit de exemplu și ca “don” la nobilul Iber / pe lângă Fluviile din Bazinul Pontic Dunăre, Don, etc., nume în uz și azi chiar așa); e interesant că inclusiv în “Ti-bet” / Tibet - cea mai înaltă regiune din lume - exista “Știma apelor” (topirea zăpezii de la înălțime era o mare sursă a apei scursă la Vale). Dr. Ion Ghinoiu în “Dicționarul de mitologie română” din 2013 a scris: “Știma apelor = reprezentare mitică feminină, stăpână a apelor, care se făcea văzută și simțită pe timp de noapte, sinonimă cu Vâlva apelor, prototipul Zeiței Mamă; Știma apelor ar fi o femeie albă și rece stând pe apă, cu piepții mari, înaltă ca statură, apărând și ca sirenă (jumătate om, jumătate pește) dar putând fi atât femeie, cât și bărbat”. În marele / îndepărtatul trecut, se acorda o excepţională importanţă descendenţei din una şi aceeaşi “mamă milostivă”, ce era cea care de fapt “asigura legitimitatea”; pe de altă parte, de la început se ştia că Zeul era făcut de ou iar omul era făcut de Zeu (e de reţinut că “zeul” este un termen provenit din proto Indo-Europeanul “ghel” pentru “sclipitor” iar în timp “L” frecvent s-a suprapus peste “R”, rădăcina fiind de fapt “Gher”, aceeaşi ca la “creaţie” sau “cer” dar şi prima silabă de la străvechiul nume GherGa, ceea ce literalmente pentru Gher-Ga ar da înţelesul de “Zeitatea Pământului” ori creatoarea / creatorul Pământului, căci Ga - în Epoca Pietrei - era Pământ, încă din acea Eră fiind atestat în Banat / “Ba-Anat” iar nu în “Anat-olia” / Anatolia, de către prima scriere din lume, faptul foarte important că Pământul era patronat de “Ghirghe” / Marea Zeiţă Mumă a Pământului: din multele confirmări ştiinţifice, iată aşadar pentru început 2 - una lingvistică prin onomastică şi una arheologică prin inscripţionare - despre multimilenarul nume Gherga). În 2015, Dr. Gabriela Macovei a afirmat despre cel mai vechi cuvânt din Română că ar fi “chiu” = “cucui” / “gugui” sau rotacizat “gurgui” (legat de străvechiul termen Ga pentru Pământ): însemna “ţâţă” dar şi “pisc” (cu sensul de “ţuguire” ducând chiar la îngâmfare / fudulie); azi “chiu” s-ar putea înţelege fie ca “strigăt” / “ţipăt”, fie ca “vârf” - drept locul pietros / stâncos cel mai înalt dintr-un anume areal al pământului - aşa ceva caracterizând ancestrala postură Montană stră-Română.
Este de ştiut, după cum a studiat şi Dr. Radovaje Pesic din Serbia, despre cea mai veche scriere din lume descoperită până acum că a fost “Scriptul Dunărean”, aşa cum s-a relevat arheologic la Gherdap - în Defileul Dunării de la Porţile de Fier, ce era graniţa Imperiului Borean / Atlant - prin multe vestigii datând din mileniul VII î.C., adică din timpul primului Potop (apoi fiind scrierea din zona de pe Râul Mureş dintre Turdaş / judeţul Hunedoara 45,51 lat. N, 23,07 long. E şi Tărtăria / judeţul Alba 45,56 lat. N, 23,24 long. E, datată ca funcţională religios în cultura neolitică stră-Română, din mileniul VI î.C., respectiv cea folosită de plutaşi pe Râul Bistriţa - cu izvorul în Masivul Gârgalău din Munţii Rodnei - după cum de exemplu i-a studiat elementele din multe inscripții neolitice Dr. Dumitru Ioniţă în comuna Farcaşa 47,09 lat. N, 25,50 long. E / judeţul Neamţ, etc.); Gherdap pe Dunăre (cel mai lung defileu din Europa) se află între Râul Ti-miş / afluent pe stânga al Fluviului şi Râul Ti-moc / afluent pe dreapta al Fluviului: se poate reţine despre înţelesul Sanscrit al particulei “Ti” - cu care stră-Româna a avut numeroase afinităţi, azi Sanscrita mai fiind oficial utilizată în N Indiei / Bharata la granița cu China / Sina și cu Nepal, în restul Țării vorbindu-se altceva iar la N fiind “Ti-bet”, populat de Bautai, așa cum a scris în secolul IV generalul Ammianus Marcellinus - că a fost de “pilon” / “pol” (cele 2 Râuri importante încadrând Defileul Dunării Gherdap mărginind la S regiunea Banat - Timiş / “Ti-miş” şi Timok / “Ti-mok” - fiind ca stâlpii / pilonii Porţilor zise mai în urmă “de Fier”, mai înainte ţinând de Imperiul Atlant centrat pe Lacul Pont). O moștenire lingvistică - cu rădăcina anterioară Indo-Europenilor - apare conectată de “frate” zis “barat” în Bazinul Indului / fost Ghaggar (India autonumindu-se ca Bharat/a după vechiul termen Sanscrit Bharat al fondatorilor săi, așa cum a reliefat și antropoloaga Franceză Clementin Ohja în studiul “O țară, două nume” din 2014):
Scrierea exista în Atlantida - aşa după cum a consemnat Anticul filozof Platon - iar Vechea Civilizaţie Europeană a fost succesoarea directă a Imperiului Atlant: stră-Românii - populând plaiurile respective - fiind foarte conservatori, mult timp s-au ferit să scrie, considerând scrierea ca o formă de handicap a celor cu memoria mai redusă, nevoiţi să-şi ia notiţe (cu timpul, capacităţile creierelor umane s-au tot redus, scrierile căpătând amploare universală, în prezent o bună parte a creierelor umane rămânând fără utilizare concretă; de exemplu, în craniile umane, între creierul mic şi creierul mare se află glanda epifiză / pineală - responsabilă de ancestralele trăiri mistice - în legătură cu “al treilea ochi” / “oki”, având la vechii oameni importanţă acordată mult mai mult decât se bucură în prezent). Oamenii Homo Sapiens în EurAsia au întâlnit Neandertalii, din împerecherile lor rezultând Uriașii Cro Magnon; Neandertalii aveau creierele foarte mari (la ei nu erau diferențe între creierele mic și mare), ceea ce însemna că mult mai mulții lor neuroni le permiteau stări mentale pe care oamenii nu le-au avut nicicând: visele și amintirile Neandertalilor - inclusiv capacitățile lor de memorări - au fost foarte diferite de cele ale oamenilor Homo Sapiens (iar fantasticile trăiri ale Neandertalilor nu au putut fi decât observate de către Homo Sapiens, nu și experimentate, ci doar eventual imitate, ca de pildă prin stimulările epifizei ori prin drogări). În fond, apariția scrierii în Vechea Lume a șocat, căci a surprins: la început, aspecte religioase care până atunci nu erau necesar de reținut altfel decât mental - și poate transmise oral / verbal - au fost “înghețate” în scris (oamenii au simțit nevoia s-o facă, deoarece au observat că a sosit timpul prinderii anumitor elemente, care altfel s-ar fi pierdut; soluția la așa ceva a fost scrisul). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au consemnat: “În ciuda tuturor eforturilor făcute pentru a o înălţa la rangul de imagine a lui Dumnezeu, de tălmăcire a Cosmosului, sau chiar de a o diviniza, scrierea apare ca un substitut degradat al vorbirii. Istoria scrisului este veche de circa 6 milenii. Scrisul simbolizează o pierdere a prezenţei: scrisul apare când vorbirea se retrage. El constituie un efort de încapsulare a spiritului şi a inspiraţiei şi rămâne un fel de simbol al rostirii absente. Limbajul şi scrierea sunt 2 sisteme de semne diferite. Unica raţiune de a fi a celui de-al doilea este aceea de a-l reprezenta pe cel dintâi. Scrierea materializează revelaţia, retează legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de semne. Pentru a reactiva revelaţia, e nevoie de o prezenţă vorbitoare. În suflete nu se scrie cu un condei. Această valoare simbolică a scrierii, prin opoziţie cu limbajul, e ca o strădanie secundă şi periculoasă de reînsuşire simbolică a prezenţei”. Miracolul instalării la cârmuirea Atlanților a Pelasgilor Gherghi - sosiți în urmă cu peste 9 milenii din Asia Centrală în Europa Centrală - s-a datorat slăbiciunii vechilor autohtoni Atlanți (care deja utilizau scrierea pentru a-și fixa principalele teme), nou-veniții, adică “No-vații” / Novacii, fiind considerați novici în asemenea însușiri, deoarece fără a scrie reflectau pe de o parte străvechiul tip uman capabil de a reține tot iar pe de altă parte, prin prospețime reprezentau tipul uman ca model de lider necesar în fruntea celor afectați de scăderea energiilor; cei având multe energii erau considerați de atunci - ca și acum - drept oameni puternici. În legătură cu Ponticii = Indo-Europenii (de al căror Grai primordial - prin serioase cercetări, de către mulţi specialişti - s-a demonstrat că stră-Româna a fost strâns legată): ştiinţific se ştie că primii Pontici / Indo-Europeni au fost Kurgani = Gorgani iar tot ştiinţific se ştie că nu ei au fost primii Ghergani din lume, căci înaintea existenţei lor au fost precedaţi de mulţi Gherga, de-a lungul mai multor milenii chiar decât mileniile scurse de la Kurgani / Gorgani încoace; numirile lor de Gorgani / Kurgani - care în mileniul VI î.C. au domesticit caii (ţinându-i în gherghelii) şi din mileniul V î.C., după ce au descoperit roata, cu ajutorul carelor trase și de cai s-au tot răspândit în valuri prin Vechea Lume, ca “Indo-Europeni” - au fost la fel în diverse culturi, căci erau urmaşii aceluiaşi neam regal Ghergan din fruntea Imperiului Atlant, până la Potopul Pontic ce i-a adus sfârşitul dezastruos, în mileniul VII î.C. (dinaştii din neamul regal Ghergan al Atlanţilor au provenit dintre acei Gherghi care în mileniul VIII î.C. au suferit mutaţia genetică “N” din Pamir, datorită intensificării activităţii solare ce a provocat topirea ultimei glaciaţiuni, în paralel alte grupuri genetice masculine - ca “I” și “R” în Europa - intrând într-o extincție parțială / “sugrumare statistică” dovedită științific ca petrecută tot atunci).
Dr. Harald Haarmann a afirmat în 2007 despre ulterioara Kurganizare că “Indo-Europenii n-au înlocuit limbile locale, cu afiliere lingvistică diferită, ci au intrat într-un proces de fuziune cu ele, astfel încât produsele rezultate au avut elemente vechi şi noi; ulterior diluviului din mileniul VII î.C. - început prin apariţia Bosforului - au fost 2 tipuri de Indo-Europeni timpurii, anume agricultorii din S Pontic = Anatolia care au migrat spre V în Europa şi spre E în Iran-India, respectiv mai semnificativii păstori din N Pontic care au migrat spre V mai mult în Europa şi spre E în Asia Centrală: de altfel, în neolitic pentru fenomenul migrării - dintre succesorii paleoliticilor vânători-culegători - se pretau mai serios păstorii, care prin natura lor erau nomazi, decât agricultorii, care prin natura lor erau sedentari. Tranziţia de la stadiul din paleolitic de vânători la cel din neolitic de păstori n-a fost necesar să fi fost legat de domesticirea animalelor pe lângă agricultorii sedentari, apăruţi din foştii culegători; de pildă, în N EurAsiei a fost documentată trecerea de la vânarea renilor la creşterea renilor, fără nici un stadiu agricol. Conform cercetărilor arheologice, în Bazinul Pontic - excepţie Sudul său - păstoria a precedat clar agricultura. În spaţiul Ponto-Caspic, Kurganii (Indo-Europenii timpurii) au îmblânzit calul şi tot în acelaşi areal - prin folosirea roţii - a apărut căruţa / carul. Începând cu mileniul VI î.C., proto Indo-Europenii au interacţionat social (fără conflicte, având schimburi culturale şi împrumuturi lingvistice) cu proto Uralicii din N şi cu proto Caucazienii din S. Credinţa că mişcarea nomazilor a fost haotică e un mit; mişcările lor au fost strict organizate după numărul şi felul animalelor, după păşunile disponibile, etc. Începând cu mileniul V î.C., expansiunea Culturii Cucuteni - fundamentată agricol - spre răsărit a provocat ciocniri cu populaţiile stepelor, luptele dintre cele 2 părţi fiind demonstrate prin urmele arheologice”.
După stadiul nomazilor vânători-culegători din Epoca Pietrei / paleolitic, înainte de sedentarii agricultori neolitici, cei mai dispuşi migrărilor - prin natura lor - desigur că au fost pescarii / plutaşii şi păstorii. Protejați de platoșe realizate din bucăți tari de piei - ca niște solzi, cusuți între ei - acei fruntași cutezând explorări deosebite ale tărâmurilor virgine arătau ca niște “balauri” / “dragoni”: în EurAsia, acei “Dragi An” avansau în fiecare an, cucerind noi orizonturi, pe măsura retragerii ghețurilor; ei se îndreptau de la răsărit spre apus, înaintând și de la miazăzi către miazănoapte (sensul general al mișcărilor Homo Sapiens fiind de la SE la NV, așa cum s-a dovedit arheologic - de exemplu, la sfârșitul glaciațiunii - din Asia “Mică” în Europa Estică / Europa Centrală). Spre deosebire de războinicii luptând dezbrăcați pentru mobilitate mărită, platoșele tipice lor - cu solzi ca de balauri / dragoni, mai mari decât cei ai peștilor ori ai șerpilor - îi păzeau de răniri și îi fereau de friguri (cei purtând haine - fie acelea blănuri sau doar piei - fiind totuși superiori oamenilor goi, deopotrivă în afara încleștărilor dar și în bătălii); e semnificativ cuvântul șarpe / “șar-pe”, consolidat în vocabularul Român începând cu străvechiul dragon: “șar” = “rege” și “pe” = Sfânt, deci în primul înțeles, “Sfântul rege” era “dragonul”, adică “dragul An” (protejat de platoșa solzoasă a cârmuitorului, arătând ca un uriaș exemplar reptilian).
Primii Pelasgi - aparținând genului uman Homo Sapiens, proveniți din Asia Centrală - procedau ca anteriorii Uriași “Cavaleri Glaciari” (Cro Magnon / Neandertal) care au stăpânit, la fel ca legendarii “Drag-Oni” = Dragoni sau Balauri = “Valauri” umedul Nord Arctic al EurAsiei, până la calota polară: într-acolo se îndreptau - în turme uriașe - animalele pe care ei le urmăreau deoarece urmau să le vâneze; despre străvechii Cavaleri e de știut că erau considerați ca “daimoni”, adică mediatori între om și divin, anume chiar ființe intermediare între oameni și Zei, respectiv drept Gini sau îngeri (în spațiul Românesc din Vechea Lume - reținut ca parte a Raiului - au fost atestați după diluviu la modul foarte concret SiGini / Sâgi = Sfinți Gini). După încheierea glaciaţiunii, revărsarea bruscă a săratului Ocean planetar peste dulcele Lac Pontic - cu oglinda aflată foarte jos, ducând prin extindere în final la formarea Mării Negre - a dislocat populaţiile de pe maluri, prin fluxul de refugiaţi din zona circum-Pontică explicându-se importantele schimbări neolitice = perioada pietrei şlefuite fiind cea a sfârşitului Epocii Pietrei (experienţa traumatică a diluviului Pontic ducând la răspândirea mitului Potopului iar Gorganii / Kurganii după ce au domesticit caii / ajungând să-i folosească în scopuri războinice, ţinându-i în “gherghelii”, în Nordul Pontic - după cum a scris inclusiv Dr. Michele Massa în 2016 la Institutul de Arheologie din Londra - au inventat roata / ca expresia circulară emblematică a însuşi numelui lor, călărind caii şi călătorind cu carele ajungând să introducă patriarhatul); din cauza Potopului întâmplat în mileniul VII î.C. în Bazinul Pontic, foştii Atlanţi Sudici preocupaţi de agricultură s-au mişcat în V spre Gherdap / Defileul Dunării iar foştii Atlanţi Nordici preocupaţi de păstorit s-au mişcat în E spre Stepa Ponto-Caspică, de unde apoi - în mileniile următoare - s-au manifestat drept Kurgani = Euro-Indieni / Indo-Europeni. Amintirea Erei de Aur - anterioară dramaticului eveniment diluvian - a rămas paradisiacă (recent însă, mulţi oameni şi-au rezumat perspectiva diluviană la un concept penibil de simplist, prin reducerea la un Potop, în ciuda dovezilor / evidenţelor - documentare, arheologice, etc. - că Potopul nu a fost un eveniment la singular; încă din urmă cu milenii au fost autori credibili care au transmis explicit amintirile celor reale, respectiv că au fost Potopuri: anume, atestările au fost la plural, un exemplu fiind istoricul Antic Xenofon - discipol al filozofului Socrate - care a scris despre mai multe Potopuri, indicând despre cel dintâi Potop că a fost pe vremea lui “Ogyges cel Vechi” având coadă de dragon = “vechiul Ghighes”, după cum i-a scris numele la “zidirea lumii” în “Letopisețul Țării Moldovei” cronicarul Nicolae Costin / care a citit originalul scris în Greacă). Corespunzător “Lexiconului” realizat de Henry Liddell și Robert Scott, vechiul termen Grecesc “Ogygian” însemna “Primordial” / “Uriaș” (Carianul Antic Pausania 9:5 a și scris despre regele aborigen Ogyges în Balcanii Vechii Lumi, cu baza în Ogygia = Muntele Athos din Peninsula Khalki-diki / Macedonia, istoricul Antic Julius Africanul - născut în Ierusalim / Kanaan - considerând că acela a întemeiat inclusiv Eleusis iar post-diluvian, Sudul Balcanic a fost cârmuit de Barbarul Kekrops / Cecrops = Pelasgul Gargitios / întemeietorul Atenei, așa cum a scris geograful Antic Strabon VII 7:1, despre acela Diodor Sicul 1:29 afirmând că ar fi ajuns acolo de la Zau / Sais din guvernoratul Gharbia, cel mai mare al Egiptului, aflat în Delta Nilului); de altfel, la începutul Evului Mediu, Muntele Athos din Macedonia - al cărui nume provine din cuvântul Armân / Vlah “Ată” însemnând “Mamă” - era dominat de Vlahi (astfel cum au fost atestați documentar pe acel Munte Sacru - în secolul VIII, pe vremea iconoclastă - înaintea durării marilor Mănăstiri: așa ceva a atras ulterior și marile donații ale Valahilor pentru viața religioasă de acolo). Arealul Macedoniei / “Make-Doniei” era al “Marii Zeițe” - adică a divinității supreme, care a dominat Vechea Civilizație Europeană - iar la Marea Egee (adică a Marii Mame Gea), Masivul Athos din Macedonia efectiv era “Muntele Mumei”: la sfârșitul Epocii Pietrei - adică în perioada când au fost Potopurile - Marea Zeiță era suprema Mamă; de altfel, Makedonii / “Make-Donii” erau ca “Mari Domni” urmași ai celor din Eden (onomastic similari cu răsăritenii MasaGheți / Masivi Geți, respectiv Mari Geți sau Moși Geți, adică vechi Geți), fiind “Domnii Maicii” - respectiv Domnii Marii Mame, cea de demult - Macedonia ca tărâm făcând parte din casa Marii Zeițe Mamă, reprezentând chiar “Domul Maicii”. Un alt fenomen implicând duplicarea, datând din Epoca Pietrei, a fost transmiterea ideii creaţiei prin clonare, adeseori subliniată și prin existența unor avataruri documentate religios, istoric, etc., ceea ce explica nu doar facerea / geneza omului - ca având origine divină - ci justifica şi androginitatea primară (adică lipsa sexualităţii iniţiale) atât a făpturilor cereşti, cât şi a celor terestre / pământene: sexul pe de o parte nu era un atribut al îngerilor ori al Doamnei-zeu sau al lui Dumnezeu iar pe de altă parte nu era un atribut al primilor oameni (până când au gustat din cunoaştere); acel aspect străvechi - de netăgăduit / religios prin diverse credinţe ori ştiinţific prin diferite cercetări istorice, etc. - a fost reţinut de memoria omenirii parcurgând consecvent timpul, fiind ştiut până în prezent (persoanele castrate erau considerate neutre sexual - adică similare celor androgine - de pildă Uran a fost castrat de fiul Cron iar Cron a fost castrat de fiul Zeus, cei 2 Zei predecesori ai lui Zeus, anume bunicul şi tatăl, încheindu-şi fiecare propria generaţie divină aşa). De fapt, Uriașii Titani / Neandertal au fost “castrați” de către Uriașii Giganți / Cro Magnon, care - la rândul lor - au fost “castrați” de către Homo Sapiens. Oamenii Homo Sapiens au învins deoarece femeile lor erau roditoare cu toți; la Uriași, femeile Neandertal nu puteau fi însărcinate de bărbații Cro Magnon, nici femeile Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens. Iată de ce s-a fixat mitul dublei castrări, a taților de către fii: întâi Titanul / Tătânul Zeu Uran (pentru a nu se mai înmulți) a fost castrat de fiul său - Gigantul Zeu Cron - iar apoi acela a fost castrat de fiul său Zeus, pentru oameni = Zeul Zeilor. În plus, incompatibilitatea genetică masculină față de Uriașe a fost științific dovedită în laboratoarele genetice ale începutului mileniului III, ceea ce a confirmat “mitul castrării”: 2 surse foarte diferite - cea mitologică și cea genetică - au coincis privind același adevăr. Pe lângă așa ceva, fenomenul avatarurilor a început cu imitarea de către oameni a Uriașilor “Zmei” - ca Dragoni / Balauri - astfel fiind știuți primii Pelasgi Homo Sapiens care (profitând că au rămas singuri, după dispariția Giganților Cro Magnon și respectiv a Titanilor Neandertal) au instaurat pe Pământ cele dintâi dinastii regale; așa s-a consolidat și credința în puterea gemenilor: de altfel, privind simbolismul gemenilor, Vechiul Testament în “Facerea” - prima carte - a scris explicit că la început exista asemănarea dintre uman și divin, omul primordial existând biblic “după chipul și asemănarea noastră” / Dumne-Zeiască iar de pildă filozoful Antic Platon a notat despre cei dintâi cârmuitori Atlanți că erau gemeni (indicând chiar că au fost 5 perechi), etc. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” din 1969 despre “altoire”, adică introducerea ramurii unei plante în ţesutul alteia, stabilind astfel un contact între ţesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însuşirile altoiului (procedurii i se mai zice şi “grefă”): “Ca modificare artificială a fecundării speciilor vegetale, altoirea / grefa a avut dintotdeauna un aspect ritual şi simbolic. În Orientul Apropiat se credea că altoirea nu reuşea decât cu condiţia ca ea să corespundă unei anumite conjuncţii între lună şi soare. În general, altoirea are o semnificaţie sexuală. Ea reprezintă o intervenţie în ordinea generării şi constituie o împreunare contra naturii. Toată problema altoirii ţine de puterea - şi de dreptul - omului de a contribui la modificarea regnului vegetal, ca şi de modurile şi limitele în care îşi exercită această putere şi acest drept. Ştiinţa şi practica medicală au extins altoiul / grefa şi la nivelul regnului animal, prin înlocuirea unui organ necrozat cu un organ viu, prin inseminarea artificială, prin transferul de celule fecunde de la un uter la altul, etc. Grefa necesită intervenţia umană, căci e în afara puterilor naturii neasistate de om: ea ar putea fi o accedere a omului la puterile demiurgice, limitându-se totuşi la modificările operate înlăuntrul aceleiaşi specii, căruia îi asigură continuitatea (la un anumit nivel al transformărilor unei specii în alta, manipulările genetice ar pune alte probleme şi ar îmbrăca un sens diferit)”. Autorii au continuat cu “androginia”, plecând şi de la ideea că prima fiinţă umană a fost androgină - după ispitirea de către Garzag = “șarpele încolăcit” - devenind Adam şi Eva (chiar dacă vechii Evrei au scris despre primul cuplu, aceia n-au fost Evrei, aşa cum n-au fost Evrei nici Gherghe-seii / Ghirga-şiţii din Galileea şi Înălţimile Golan - fapt care a fost consemnat și de Biblie - întâlniţi acolo ca indigeni / autohtoni de către vechii Evrei când au intrat în Canaan / azi Palestina şi Israel): “Potrivit viziunii escatologice a mântuirii, fiinţa redobândeşte o plenitudine - în care separarea sexelor se anulează - prin taina căsătoriei. Credinţa, universal afirmată, în unitatea originară pe care omul o recapătă post-mortem, e însoţită în majoritatea sistemelor cosmogonice de diferenţierea totală a sexelor în lumea aceasta. Pentru că - şi aici credinţele străvechi se întâlnesc cu cele mai actuale descoperiri ale biologiei - fiinţa umană nu se naşte niciodată complet polarizată din punct de vedere sexual. Faptul că omul e în acelaşi timp mascul şi femelă în trupul şi în principiile sale reprezintă o lege fundamentală a creaţiei. De aici decurge şi explicaţia cea mai răspândită pentru riturile de excizie şi circumcizie, care ar fi destinate integrării definitive a copilului în sexul său aparent, clitorisul fiind la femeie un fel de reminiscenţă a organului viril iar prepuţul bărbătesc - o reminiscenţă feminină. Orice opoziţie e destinată să fie anulată prin unirea cerescului cu terestrul, unire înfăptuită de către om. Arborele, avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, era îndeobşte socotit un simbol al raporturilor stabilite între pământ şi cer: în acest sens, avea caracterul unui centru, ceea ce-l făcea să fie sinonim cu Axa / Osia Lumii (figură axială, arborele reprezenta în mod firesc drumul ascensional străbătut între lumea vizibilului şi lumea invizibilului, la fel ca stâlpul şamanic din iurta siberiană, scara, coloana vertebrală a trupului omenesc, Copacul Cosmic, etc). Arborele a fost calea pe care se urcau sau se pogorau suveranii / mijlocitorii dintre Pământ şi Cer. Arborele Lumii avea drept sevă roua cerească iar fructele sale - păzite cu străşnicie - transmiteau nemurirea (ca de exemplu Merele de Aur din Grădina Hesperidelor ori Arborele Vieţii din Eden, etc). Arborele Vieţii a fost un simbol al fertilităţii, pe care s-a clădit - de-a lungul timpului - o întreagă magie: au fost analogii ale pomului fructifer fie cu femeia fertilă, fie cu bărbatul fecund (de exemplu, la populaţiile altaice şi turko-mongole din Siberia au fost întâlnite interpretări antropomorfice specifice ale arborilor); toate credinţele au arătat că - din punct de vedere sexual - simbolismul arborelui a fost ambivalent. Putem considera că Arborele Vieţii a fost la origine o imagine a androginului iniţial (în planul lumii fenomenale, arborele scorburos ori cel cu frunziş des unde se cuibăreau păsările şi care rodea periodic evoca imaginea arhetipală lunară a mamei fertile iar trunchiul înălţat spre cer, simbol eminamente solar de forţă, nu era altceva decât falusul). Cele 2 polarităţi se pot însuma, ajungând şi la o interpretare androgină sau hermafrodită”. Din relatarea biblică se poate remarca la cei ieșiți din Rai și acoperirea părților sexuale ale trupurilor, prin purtatul hainelor marcându-se evident trecerea de la androginie la viața sexuală. Sumerienii aveau pentru androgini termeni ca Galaturra și Kurgarra; după cum a scris în studiul din 1999 “Umbra din noi. Forța vitală subversivă” Dr. Verena Karst - profesoară de psihologie la Universitatea din Zurich / Elveția - “Zeul Enki al hăului și al apelor a plămădit din lut 2 ființe, Kurgarra și Galaturra, trimise cu ‘hrana vieții’ și cu ‘licoarea vieții’ în Infern. Pentru acele ‘ființe’ porțile nu constituiau un obstacol, ele se strecurau prin crăpăturile lor. ‘Ființele’ respective - Kurgarra și Galaturra - au fost instruite: nu aveau voie să mănânce nimic, nu aveau voie să bea nimic în lumea subpământeană iar drept răsplată să ceară bucata de carne neînsuflețită ce era Inana, pe care au acoperit-o cu ‘hrana vieții’, au stropit-o cu ‘licoarea vieții’, ea trezindu-se și ridicându-se în picioare: era regina lor și a plecat din acea lume”. În Biblie / Ioan 6:54 apare ce a spus Iisus: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (se poate observa că asemănarea între străvechiul mit Sumerian - din Mesopotamia - și Anticul mesaj al Fiului Domnului - din regiunea apuseană vecină Galileea - nu a fost întâmplătoare); taina împărtășirii din Trupul și Sângele Domnului - cea mai importantă la creștini - se pregătește prin post și prin spovedanie / mărturisirea păcatelor (așadar, taina împărtășirii a fost cunoscută de Ghergarii orientali din Kurgal / Ghiengar = Mesopotamia, cu mult înainte).
Generalul Britanic James Forlong 1824-1904 a notat în “Râurile vieții”: “În Sanscrită, ‘Pal’ / ‘Pala’ = ‘protector’ / ‘protecție’; în vechime, gardurile de protecție erau ‘palisade’. Apollo / ‘A-Pollo’ era ‘lumina soarelui’; la Romani, pandantivele cu șerpi se numeau ‘Pali’ (în Roma, prima colină a fost cea ‘Pala-tină’). Șarpele și Cultul Phallic s-au aflat în legătură”. Despre Apollo, Anticii au consemnat că era Hiperboreu - adică din Nordul Vechii Lumi - o așezare considerată a lui fiind orașul Ardelean Apulum / “A-Pulum” = Alba Iulia, pe Râul Mureș / unul dintre cele mai importante în spațiul Românesc din Nordul Dunării, adică între Nistru și Tisa, având 789 km: toate acele ape curgătoare erau Carpatice, dintre ele Nistru fiind cea mai Estică iar Tisa fiind cea mai Vestică; ape curgătoare izvorând din Carpați mai sunt în Nord, ajungând până în Marea Baltică (Bazinele Pontic și Baltic sunt vecine, apele Carpaților fiind cele care le unesc).
 |
| “iYi” în neoliticul Civilizației Dunărene |
 |
| Tridentul Atlant |
 |
| Yarga / Svastica |
 |
| Îngerul Gavriil / Gabriel |
 |
| Scrierea neolitică |
 |
| Intensificarea activității solare acum 10 milenii a provocat în nodul Pamirului ultima mutație genetică bărbătească Gherga |
 |
| Apele Carpaților (între Mările Neagră și Baltică) |
În 1922, cercetătorul Scoțian Ballantyne Hannay 1855-1931 a scris despre “Simbolismul sexual din religie”: “La hinduși, cele 2 sexe îl reprezentau pe Marele Zeu / ‘Maha-Deva’ (‘Pala’ / ‘Linga’ era penisul iar ‘Yoni’ / ‘Dovi’ era vulva). ‘Puranele’ s-au bazat pe Cultul Falic - însuși numele ‘Pur’ / ‘Pul’ avea echivalentul ‘El’ la vechii Evrei sau ‘Al’ oriental, ceea ce de fapt era de la Zeul Ra - iar ‘Ka’ a fost zeitatea ‘Puranelor’ (organul sexual masculin era la vechii Indieni ‘Pala’, la vechii Evrei ‘Phalim’, la vechii Greci ‘Phallos’, etc. - aproape toate limbile semnificative având denumiri apropiate - de pildă litera Greacă ‘Pi’ Π redând prin spațiul feminin dintre cele 2 coloane reproduse grafic ‘Poarta vieții’ iar litera Greacă ‘Phi’ ϕ fiind considerată ‘phalică’, dând viață). La vechii Egipteni (unde ‘faraonul’ era ‘Phala-On’), hieroglifele din cartușele faraonilor au redat aspectul falic Ka, savanții hinduși recunoscând astfel aceeași zeitate ‘Puranică’. Fiindcă Isis, după ciopârțirea soțului ei Osar / Osiris - de către fratele lor Set - nu i-a mai găsit penisul, a făcut unul și l-a pus în chivot / arcă; Egiptul a fost țara arcelor, pretutindeni unde era un sacru falus fiind o arcă. Toate templele aveau arce (ceea ce a fost familiar profetului Moise și oamenilor lui); termeni ca ‘arca’ / ‘argha’ și ‘altar’ au fost legați, la fel și Arkule / Herakles. În ‘Facerea’ 1:2 apare că ‘Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor’; acel divin Duh era feminin: a fost ‘RK’ (respectiv consoanele de la ‘arcă’ iar vechii Evrei o numeau ‘Ruak’ / ‘Ruach’ pe Marea Mamă, ființă divină numai ‘Duh’ / ‘Spirit’). Io și Eva au derivat din numele divin Iahve / Iehova: Io / Ju a fost folosit și la Jupiter / Zeus iar Eva a fost prima femeie din lume; mereu apa - mediul umed / acvatic - a fost în asociere cu fecunditatea / fertilitatea feminină iar ungerea cu virilitatea masculină (sacrii pari / piloni - chiar și menhirii - au fost totdeauna unși cu ulei). Biblia abundă de falism = simbolism sexual; creștinismul s-a bazat pe Cultul Falic. La fel ca ghioaga lui Hercule, toiagul lui Moise a fost falic. În ‘Cartea judecătorilor’ 8:33 e scris că ‘fiii lui Israel au început iarăși a păcătui pe urma baalilor și și-au așezat ca dumnezeu pe Baal-Berit’: așadar, Iehova lor a fost cândva Ba-Al / Baal = Phallus (iar Berit însemna circumcis). Ultimul capitol din ‘Cartea lui Daniel’ - despre ‘Bel și Dragonul’, considerat apocrif - reda povestea babiloniană a Zeului Marduk, reluată frumos de creștini prin cea a Sf. Gheorghe, însă ridicol transformată de Evrei față de versiunea inițială; din cuneiformele tăblițelor se știe că între Marduk și Bel era coincidență iar Dragonul asociat cu el era de gen feminin, care se putea multiplica: pentru ca zeii să nu se teamă de puterea Dragonică, inclusiv de a-și dobândi ajutoare prin a face prunci, Zeul Bel / Marduk - dotat cu trident / așa cum probabil a fost cândva lancea Sf. Gheorghe - a reușit sechestrarea sa în Templul din Babilon, așa că ea nu se mai putea apropia de apele ce-i plăceau foarte mult (fie apele căzute din cer, fie cele de la suprafață în care să se scalde, fie apele subterane în care să se scufunde / astfel justificându-i-se aspectul solzos). În Extremul Orient până azi dragonii au rămas divini, ei fiind de fapt împrumutați din Tartar (după cum au notat vechii Greci. Biblia relatează în primul capitol ce a fost după prima zi a creației:
‘6. Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape! Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul! Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine’.”
“Apele au fost constant indicate de scrib drept primele gazde ale evenimentele; apele s-au strâns ca să se ivească pământul, în ele au mișunat primele vietăți, care întâi s-au înmulțit pentru ca să le umple iar abia în al doilea rând uscatul a găzduit restul: la început, apele au fost cele mai importante. Iove - ca și Marduk - a fost zeul special creator ca Geeurge făcând Cerul și Pământul (dar nu și apele, ce n-au fost menționate / așa fiind influența pe poveste a tribalilor Evrei din habitatul lor uscat, ignorând marea); apele primordiale erau cele ale inundațiilor iernii, anotimp când și Soarele e învăluit de către nori. Relatarea din ‘Facerea’ a prezentat starea devastată a pământului, așa că geneza / creația n-a fost din ‘nimic’, ci de fapt ‘o repunere în ordine’ (sensul cuvintelor - traduse corect - demonstrând asemenea înțeles). Dragonul era Iarna iar Bel / Marduk subjugând-o însemna de fapt că a forțat fertila Doamnă a Raiului să producă viață în mediul devastat; prima carte din Biblie n-a fost o literatură omogenă inspirată divin, ci s-a închegat ca o compilație de străvechi mituri (ceea ce le conferea suficientă autoritate) pentru a prezenta începuturile. Ca gen, se poate observa că ‘biserica’- având la bază ‘Kirk’ pentru ‘Poarta vieții’, denumirea derivând de la ‘Cultul Inelului’ = adică al străvechiului cerc de piatră ‘Chirchel’ - e totdeauna feminină și mereu are cel puțin un ‘turn’, ce întotdeauna e masculin: suntem copleșiți de o arhitectură subînțeleasă în gândirea umană. Arheologii au găsit o mulțime de falusuri - din toate materialele posibile - datând de milenii, peste tot în lume; au fost 2 sisteme de credințe: falusul dătător de viață și falusul solar, aducător de căldură primăvara, după iarna rece din Emisfera Nordică, cu celebrarea prin festival. Asirienii - numele țării lor Surya fiind la fel ca al Soarelui Indiei - au scris în cuneiforme pe tăblițele lor că Soarele și Falusul erau tată și fiu. Falusul era asemănat cu șarpele; în Ebraică - anume, limba în care a fost redactat Vechiul Testament - pentru echilibru se folosea termenul ‘peles’, adică același ca și cel pentru ‘falus’. Balanța justiției avea inițial agățate talerele pe penisul tatălui iar mult mai târziu, pe cornul taurului. ‘On’ - însemnând ‘cel puternic’ sau ‘cel viguros’ - a fost constantul termen eufonic pentru falus, atribut al Zeului Hermes; de exemplu, ‘piscul’ / vârful muntelui e denumire falică iar ‘palatul’ la început era sfântul loc unde se venera phalusul: rădăcina a fost ‘Pala’ / ‘Pela’, însemnând ‘Toiagul Domnului’ la vechii Egipteni ori ‘lucru minunat’ la vechii Evrei (care evitau orice referire directă la cele sfinte). În Persia, creația a fost sub semnul celui lucrând cu pământul, numit ‘Gee-urges’ / Geeurge iar Raiul a fost sub patronarea Doamnei Raiului numită ‘Grădină’, primul om fiind Adam, cel ‘Roșu’ (după cum i s-a zis celui care ara Grădina). În vechile limbi, ‘R’ și ‘L’ se interschimbau, căci în afara pronunțărilor pretențioase, ele sonorizau palatal similar (copiii sau unii oameni având dificultăți pentru asprul ‘R’, pronunțând în loc ‘L’). Așa că Ararat a ajuns Alalat iar prefixul Ala / El fiind divin, a fost utilizat de pildă la Allah / ‘Al-Lah’ (în ‘sacra arcă’ regăsindu-se atât masculinul Ra, cât și feminina Ka): în mod simbolic, Arca a dus o nouă viață pe Ararat. Focul - ‘Pyr’ la vechii Greci - de asemenea era în legătură cu Pala / Phala; după vechii Greci - care aveau paradele penisului numite ‘Phallika’ / ‘Phallophoria’ - la creștini ridicarea verticală a crucii ar aduce cu erecția falusului”.
 |
| Viața eternă |
“Vechiul Egipt a fost plin de reprezentările Crucii Ankh / ‘An-Kh’, simbolul vieții eterne: aici, în stânga imaginii e reprodusă joncțiunea dintre ‘Linga’ / ‘Pala’ și ‘Yoni’ / ‘Dovi’, cu raze emise în jur ca de pe un sfânt cap; în dreapta imaginii e reprodusă unirea lor în simbolul suprem divin al Vechiului Egipt, Crucea Ankh. De pildă în Sicilia, însuși capitala Palermo are o denumire bi-sexuată, deopotrivă cuprinzând masculinul ‘Pala’ și feminina ‘Ma’. Nu întâmplător, în fiecare primăvară era Festivalul Fecundității în Vechea Lume iar Paștile și-au găsit locul atunci; de exemplu, în ‘Ieșirea’ 32:19 (‘el a văzut vițelul și jocurile’) hora împrejurul vițelului era un dans pur falic, în ‘Cartea judecătorilor’ 3:5-7 unde fetele Evreilor au fost date după feciorii Gherghesei ‘și au slujit baalilor și astartelor’ însemnau organele masculin și feminin, în ‘Cartea a treia a regilor’ 18:26 - ‘și săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră’ - a fost folosit cuvântul ‘pesach’, ce era un dans ‘phallic’ de Paști, etc.: de fapt, Baal și Iahve aveau aceeași identitate și același simbol falic. Vechilor Evrei (așa cum reiese din Vechiul Testament) li s-ar fi promis Țara Sfântă dintre Nil și Eufrat când necondiționat, când condiționat: ei au fost împinși mereu la lupte cu cei de acolo. Biblia e plină de simbolism și unii consideră explorarea din asemenea unghi a scrierii sale ca o blasfemie, ceea ce nu-i onest”. În mare vechime, la politeiștii păgâni / “Pă-Gâni”, adică la “Sfinții Pa ai Pământului Ga”, Balaurul / “Bal-Laurul” era puternicul Dragon / “Drag-On” - “Bala-Ur” fiind în rostirea orientală cu “B” în loc de “P” ceea ce era “Pala-Ur” = “Pala Uriașă” - iar Pulerul / “Pu-Lerul” a fost liderul suprem, “Sf. Ler” (“Pu” fiind prefixul sfințienei); se poate observa plasarea prefixului ori sufixului în funcție de vechimea termenului sau de regiunea unde era utilizat: de exemplu, biblicii “Gherghe-sei” (care trăiau în Canaan când au năvălit acolo vechii Evrei) literalmente erau “Sfinții Gherghe” căci în Românește așa apare sufixul oriental “sei”. La monoteiști, “cel uns” a fost Mesia - “Moșiach” în Ebraică - adică Dumnezeu, respectiv cel străvechi (termenul echivalent Românesc fiind “Moș”); încă din Epoca Pietrei, aristocrații / nobilii umblau unși: acela era deopotrivă atât semn rămas de la vânătorii paleolitici care aveau succes în consumul de grăsimi - ceea ce le conferea statut deosebit în societatea cu multe lipsuri - cât și protecție față de paraziți (cei unși trăind mai mult, în comparație cu semenii neunși), de pildă în Canaan înțelegându-se că Gherghe-seii = “Sfinții Gherghe” literalmente erau “unșii Gherghe”. Cultul Fecundității și Fertilității - care a dominat omenirea multe milenii prin relațiile sexuale - a consacrat printre ritualuri și ungerea cu uleiuri (ca parte a preludiilor în actele sexuale), fie la modul restrâns pe organele sexuale, fie la modul extins pe piele; în vechime (când nu existau medicamente), inclusiv cu scop curativ se foloseau pe locurile vătămate - ceea ce mărea speranța de viață - tot felul de unguente: uleiuri, unturi, etc. (unele foarte scumpe, accesibile doar liderilor). În Vechea Lume, mari frecvențe ale celor unși și-au avut atestări în Media / S Caspic, Misia / S Pontic, Moesia / S Dunării, etc.: cu genericul Mesia - asociat Moșilor - s-au întâlnit Magii din Regatul Mediei, Misii din Misia (“Moșia” Regatului Troiei), Moeșii din N Balcanic / de pe Valea Dunării, ș.a. În 2010, Dr. Alexandru Mihăilă a documentat că “rădăcina verbală ‘mșh’ însemnând ‘a unge’ e în aceeași categorie cu ‘mașiah’ și substantivul ‘qatil’, asociat în special cu profesii agricole, ritualul în sine nefiind specific vechiului Israel, în Egiptul vechi demnitarii fiind investiți prin ungere, sirienii și hitiții practicând ungerea regilor, etc. (cel mai vechi vestigiu din Canaan datează din mileniul VII î.C)”. Tot în 2010, Dr. Adela Kovacs a scris în studiul “Definirea spațiului sacru: între monumental și ritualic” că s-a stabilit “o serie de categorii tipologice pentru sanctuarele preistorice. Trei mari categorii au fost identificate: ‘sanctuarul-poartă’ (cu situarea la intrarea într-un spațiu bine conturat), ‘megaronul’ (o sală lungă cuprinzând în interior coloane și platforme de tipul băncilor destinate activității de oferire a ofrandelor) și cel tripartit (ce cuprindea 3 compartimente separate). Altarul a fost locul ridicat - sau masa - pe care se aduceau jertfe zeilor”. Procedeul Magic de protecție era stropirea cu apă sau ungerea cu ulei ori cu untură (începând cu “Era de Aur” = paleolitic, jertfele supreme au fost cele umane, înlocuite treptat cu cele animale; când jertfele erau arse, partea cea mai plăcută Zeilor se considera că era fumul grăsimii): cei unși erau legați de divin.
Sunt de remarcat transcrierile în Engleză ale cercetătorului Britanic citat (Ballantyne Hannay despre “Simbolismul sexual din religie”) ca “Gee-Urge” / “Geeurge” pentru ceea ce în Română e “Gheorghe” - iar “Gurges” în Vechea Lume era “tornada” - ori ca “Pala” / “Pela” pentru ceea ce în Română e “Pula”, etc. Avertisment: pentru cine ridică o sprânceană privind terminologia prezentului text, are simplu de revăzut subiectul acestei lucrări - care este despre “Originea Gherga” - ceea ce implică menționarea iar nu evitarea elementelor necesare prezentărilor (de altfel, în plan puternic emoțional - astfel asigurându-se dăinuirea - fără târzia pudoare, se poate lesne observa că Românii au o gamă bogată de înjurături cu tentă sexuală iar rădăcinile pentru așa ceva sunt chiar străvechi și nu au apărut nemotivat sau inocent, astfel că abia după explicarea motivelor acestei caracteristici culturale, oricine interesat de alte dimensiuni ar avea o platformă mai serioasă de start). În geneza Crucii Egiptene “a vieții eterne” se poate vedea unirea organelor sexuale masculin și feminin, dintre “Pala” Zeului An (al eternității) și “Yoni” Zeiței Ka / Ga (a vieții), ceea ce a dus la apariția numelui său “An-Kh” / Ankh; în general, Crucea exista din preistorie, cea înălțată - aproape ca “T” - având sorginte sexuală iar cea echilibrată - cu brațele egale - provenind din 2 bumeranguri alăturate vârf la vârf ori din stilizarea Svasticii / Zvasticii (Crucea Solară / îmbârligată, a 2 seceri încrucișate): e de știut că în Vechea Lume nu doar Svastica a apărut în Europa, ci și bumerangul (cel mai vechi bumerang din lume - datând din urmă cu 30 de milenii, confecționat dintr-un colț de mamut - a fost găsit în Peștera Oblazowa 49,25 lat. N, 20,07 long. E din Carpații Poloniei). Președintele farmaciștilor Americani Otto Wall 1846-1922 în cartea “Venerarea sexului” a analizat falicitatea tridentului și observând că vechii Egipteni figurau “Tatăl” prin desenul organului sexual masculin, s-a ocupat inclusiv de reprezentarea alfabetică “T” ca stilizarea penisului încadrat de testicule (așa cum vedeau credincioșii); el a arătat că în Vechea Lume procrearea pruncului rezulta (astfel de pildă rămânând relicve cruciforme în cimitirele Anatoliei / Turcia) din îmbinarea parului cu inelul iar Sfânta Treime - a Tatălui, Mamei și Pruncului - era redată hieroglific în vechiul Egipt așa cum se poate vedea:
“Geneza” / “Facerea” = “prima carte a lui Moise” evident a cuprins evenimente dinaintea vieții profetului respectiv (personajul Moise a apărut numai din “cartea a doua a lui Moise” = “Ieșirea”); mediul umed al Grădinii paradisiace descris ca existent la începutul lumii nu era cel subtropical - uscat / arid - din Egipt / NE African ori din Canaan / “Țara Sfântă”, ci foarte bogat acvatic, unde a fost alt tărâm sacru (și primul în ordinea cronologică), anume: Raiul (ivit într-o zonă inițială acvatică / umedă, în flagrant contrast cu mediul de trai al vechilor Evrei, căci povestea nu era a lor, ci a fost preluată, fiind Okeanică / Atlantă). Privind abordarea vieţii divine și într-o altfel de modalitate, etimologia termenului “divin” însemnând “înzestrat cu însuşiri excepţionale” poate fi conectată atât de vulva Marii Mame - denumită “Dovi”, înțelegându-se prin ea literalmente “Doi-vii” / “Două vieți” - cât și de Sanscritul “dvija” însemnând “născut de 2 ori” (căci “dvi” = “dublu” iar “ja” = “naştere”); hinduşii considerau păsările ca dublu-născute: apărute întâi în ouă, apoi ca puii ieşiţi din găoace (numeau pasărea ca “dvija”). Tot “dvija” se folosea şi la desemnarea unui om special, anume brah-manul, ca “născut de 2 ori”: simpla naştere din părinţi nu era suficientă pentru a fi “dvija” (în pronunţie “divia”); încă o naştere era cea culturală (dobândită prin educaţie şi cunoaştere / cu concretizare încă din preistorie în a ştii “Vedele”), astfel că foarte mulţi doreau - ba chiar considerau că au obligaţia - să se nască pentru a doua oară, alimentând prin asemenea credinţă atât progresul, cât şi religia. De pildă, în mod Tradiţional, tânărul care se iniţia în mânuirea armelor şi devenea războinic era de atunci “dvija” (războinicii timpurii în general - indiferent de climă - luptau aproape goi, eventual cu scuturi ori coifuri dar de obicei fără armuri, căci protecțiile îi îngreunau la fugă ori în bătălii); la vechii Indieni, numai cei care erau “dvija” (brahmanii, războinicii, negustorii, ş.a.) puteau să practice în societate anumite rituri şi ritualuri. În trecutul îndepărtat, persoanele “născute de 2 ori” erau foarte respectate. Prima naştere era fizică, a doua naştere era spirituală. Cei divini / “di-vini”, adică născuți de două ori, aveau două vieți, în Lumea “Asta” și în Lumea “Cealaltă”, respectiv erau Nemuritori. Se poate remarca particularitatea numelui Gherga = Gher-Ga, că între puținele litere are o dublură (anume chiar a celei mai importante dintre litere, fiind prima în fiecare din cele 2 silabe ale sale): “G”. În acelaşi “Dicţionar de simboluri”, aceiaşi autori au scris şi despre “doi” şi Dionysos (în pronunţie “Dio-nusos”), inițial ca Zeu androgin: “Ne putem întreba dacă divinităţile schiloade (şchioape, chioare, etc.) nu erau cumva divinităţile ordinii impare - ordinea cea mai secretă, cea mai înfricoşătoare, cea mai transcendentă - de vreme ce, la scară umană, cuvântul ‘ordine’ se asociază întotdeauna cu ideea de paritate; acea ordine impară (un picior, un ochi, trei gorgone, etc.) ar simboliza o putere divină de temut, uzurpată şi deturnată de la adevărata-i menire. Căci lumea omului - lumea temporalităţii - era dominată de numărul 2 şi nu de 1, cifra atemporalului, a increatului, a lumii interzise a divinului (şchiopul, fiind asociat cu numărul 1, era un simbol al masculinităţii şi putea îmbrăca o semnificaţie falică iar în antiteză, sirena avea coada dublă). În cultura iraniană, regăsim cifra ‘doi’ legată de teme ca:
· ziua şi noaptea prezentate ca 2 aspecte ale eternei reîntoarceri a timpului şi a mişcării cereşti
· lumea de aici şi lumea cealaltă, simbolizate prin 2 locuinţe
· viaţa pământească reprezentată printr-o locuinţă făcută din ţărână, care are 2 uşi, una pentru a intra şi alta pentru a ieşi, adică pentru a muri”
“O imagine dublă - 2 lei, 2 vulturi, etc. - mărea (prin multiplicare) valoarea simbolică a imaginii. Dionysos a fost divinitatea a cărei semnificaţie e simplificată în mod abuziv când este considerată numai ca simbol al entuziasmului şi al dorinţelor amoroase; complexitatea inepuizabilă a personajului Dionysos - tânărul divin sau zeul născut de 2 ori - e atestată de numărul mare de nume ce i-au fost date, dintre care, ce-i drept, primele (‘Cel care delirează’, ‘Fremătătorul’) trimit la strigătele tumultoase din timpul orgiilor. O tradiţie greacă menţiona că Zeus, după ce a înghiţit inima încă palpitândă a lui Zagreus, l-a zămislit pe Dionysos cu Semele: inima lui Zagreus regenerat l-a dat pe Dionysos. După ce a fost scos de Zeus din trupul matern mistuit de fulger, zeul a fost adăpostit până la naştere în coapsa tatălui său. Afabulaţia dublei naşteri a permis pe de o parte recuperarea fulgerului care la origine simboliza îmbrăţişarea cerului cu pământul iar pe de altă parte, evidenţierea situaţiei excepţionale a noului zeu descinzând din Zeus. Această dublă naştere - care însemna şi o dublă gestaţie - trimitea la schema iniţierii: naştere, moarte şi renaştere; coapsa lui Zeus - goală pe dinăuntru ca arborele scorburos - adăuga simbolic puterilor iniţiatice ale lui Dionysos forţa formidabilă care sălăşuia în coapsa tatălui zeilor. Dionysos a fost principiul şi stăpânul fecundităţii; de altfel, era denumit Phallen sau Phallenos şi procesiunea Phallos-ului ocupa un loc important în multe din sărbătorile sale. Speciile prolifice ale taurului şi ţapului au intervenit frecvent în legenda şi în cultul lui; ţapul şi taurul au fost victimele sale de predilecţie pentru sacrificii şi - într-o perioadă mai veche - în practica îmbucătăţirii, ce se termina printr-o comuniune sângeroasă. Dionysos a fost îndrăgostit de Caria, el a încercat să-i introducă pe oameni în lumea zeilor şi să-i transforme într-o seminţie divină”. (Iar în Caria - SV Anatoliei - cel mai mare așezământ religios, la capătul Căii Sacre Gherga, a fost Sanctuarul Gherga; acolo statuia colosală a Zeului Dionysos - având pe piept inscripția GHERGA - flanca intrarea dinspre orașul Valarima / Hilarima).
Istoricul Carian Herodot - deci localnic al regiunii - scria în secolul V î.C. că “arima” în înțeles Scit era “una”, ceea ce poate duce sensul etimologic pentru Valarima / “Val-arima” ca “Valul unic” (sau “Orașul unic”), căci “Val” putea deriva din străvechiul “Var” folosit pentru “oraș“, de pildă Varvarii / Barbarii fiind în Vechea Lume larg știuți ca locuind astfel, în mediu urban, mult mai mult decât în mediu rural. Istoricul Anatolian Grec Arrian în lucrarea “Indica” 1:9 - din secolul II - a scris că “de la Dionysos până la Alexandru Macedon au trecut 6042 de ani, Indienii afirmând că a fost cu 15 generații mai timpuriu decât Hercule” și că în Bazinul Ghaggar / Gargar din NV Gyagar / “Gya-Gar” - adică din NV Indiei - au fost 153 de regi: așadar, Zeul Dionysos era datat de acea sursă Antică în mileniul VII î.C., la 4 secole după Potopul Pontic (rezultând că “noul” Hercule a fost diluvian, la aproape 4 milenii după vechiul Hercule / așa cum a scris Diodor Sicul); trebuie știut că printre sacrificiile ce i se aduceau Zeului Dionysos figurau - în primul rând - jertfele umane (mai târziu înlocuite de flagelații). Se poate observa că în spațiul Românesc Nord-Dunărean, unde a existat Regatul Heraclizilor, Arianii AgaTârși / Sciți Iranieni - care în mileniul I î.C. au cârmuit în Moldova și Ardeal mai ales peste terase, “aga” însemnând “conducător” iar gruparea consoanelor “TRS” fiind cea de la terase = “Te-Ra-Se”, Grecii considerând ca “târș” cârja / sceptrul liderului - au fost mari adoratori ai Zeului Dionysos; istoricul Antic Herodot Karka a scris despre AgaTârși că procedau la fel ca Ghergarii - din V Caspic - cu Amazoanele: “au în devălmășie neveste, ca să fie frați cu toții și, înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmășie”. În 2013, cercetătorul Român Adrian Bucurescu a studiat la Zeul Dionys emblema (anume pasărea având în cioc Zvastica / “Zvas-tica” dedicată fraților gemeni mai mari ai săi) și epitetul folosit de Traci pentru el (anume Bassareus / “Bassa-reus”, literalmente însemnând “regele Bessilor”), afirmând: “În limba tracică, BASSAREVS era unul dintre supranumele lui Dionysos, teonimul fiind atestat şi de lingvistul Gheorghe Guţu. Din BASSAR- româna a moştenit mai multe cuvinte, printre care ‘pasăre’, ‘pajură’, ‘biserică’, ‘fecioară’, ‘fecior’ şi ‘bujor’, sugerând şi măreţia şi puritatea şi frumuseţea (în germană corespunzând ‘wasser’ = ‘apă’), calităţi fireşti ale zeilor. De aceea, se poate afirma că păsările sunt simbolurile ‘Celor Puri’ / ‘Celor Divini’, ale Zeiţei Supreme şi ale Celor 2 Fii ai Săi. Tot din BASSAREVS a provenit şi numele pur geto-dacic de Basarab, care a şi dat numele dinastiei medievale din Ţara Românească, precum şi herbul acestui stat (româneasca pajură), păstrată până astăzi în stema României. Cum - ca şi în latină - în limba tracă litera ‘V’ nota şi sunetul ‘V’ şi sunetul ‘U’, teonimul BASSAREUS poate fi o traducere pentru ‘Pasărea Măiastră’, suprafireasca făptură din mitofolclorul nostru (conform româneștilor pasăre / pajură și albanezului ‘josh’ = ‘a fascina’). Că Pasărea din stema Ţării Româneşti este divină o sugerează Crucea pe care o poartă în cioc, care, în vechime, după cum a arătat Nicolae Densuşianu, era Zvas-tica. De altfel, Zvaztica - 2 de Z - era simbolul ‘Celor 2 Zalmoxis’, Artemis și Apollon”. (Cei 2 Zei vechi - Artemida și Apollo - erau gemeni, fiind și primii, respectiv cei mai mari dintre pruncii lui Zeus, ea fiind conectată de ursoaică iar el de lup / de pildă în Anatolia Epocii Bronzului Hitiții, reprezentați de vulturul dublu, având pentru ursoaică termenul “hartaga” = rădăcină onomastică la Artemis; pajura = pasăre răpitoare sau cea mai mare acvilă ori vultur, avea puteri miraculoase: “Dicționarul etimologic român” din 1966 a notat că termenul Românesc pare a fi conectat cu cel Rusesc “požratĭ” pentru “a devora”, Rutenii - din N Românilor - numind rechinul ca “pažera”).
 |
| Procesiune Dionisiacă |
Valahii venerau Vulva (astfel îi ziceau Zânei Apelor, atestată de pildă ca diluviană la Gherdap / Porțile de Fier, din timpul primului Potop); e interesant că la vechii Anatolieni “walwa” (în Luwiană, respectiv în Lydiană) însemna leoaică: deseori felina era asociată Marii Zeițe (leii în spațiul Românesc au existat până la mijlocul mileniului I, conform “Dicționarului de mitologie română” din 2013 de Dr. Ion Ghinoiu). La Gherdap, în cel mai lung defileu din Europa, în Carpații Sudici, stră-Românii / Valahii fiind locuitorii urbelor “var” - adică Varahii / Valahii, literalmente însemnând “Orășenii”, populând primele așezări permanente denumite “var”, unde s-au polarizat în premieră continentală - a fost centrul Vechii Civilizații Europene, succesoarea imediată a Civilizației Atlante (pe de altă parte, prima Civilizație post-diluviană independentă din lume, apărută în Bazinul Ghaggar din Nordul Gyagar / Indiei - Țară autohton numită Bhărat - a fost populată de “barah-mani” / “varah-mani” = “Oamenii sufletului solar”, echivalența “V”/“B” fiind documentată lingvistic / ștințific în EurAsia, aceia până azi fiind știuți ca “brah-mani” / brahmini): despre cele 2 Civilizații sincrone ale EurAsiei - evidențiate imediat după primul Potop - Vechea Civilizație Europeană a fost în continuitatea firească, pe loc, a Civilizației Atlante (fiind doar o altă etapă a aceleia), pe când în Asia, Civilizația Indiană a pornit separat, acolo ivindu-se și aportul distinct al autohtonilor în amestec cu urmașii Atlanților alogeni în prima mare Civilizație post-diluviană independentă din lume, aceea începându-și dezvoltarea în Bazinul Ghaggar / al Fluviului cu cel mai mare debit din acel timp de pe glob, cauzat de topirea ghețarilor Himalaiei, cei mai mari Munți de pe planetă. Etimologic, “Hima-laia” = “casa zăpezii” în Sanscrită (căci हिम “hima” = “zăpadă” iar आलय “laya” = “casă”); e interesant că în zonă - ca de pildă în Cașmir - “ham” = “nea” (în Graiul Urdu): așa cum a scris în 2003 Anjum Shahbaz despre Râul Jhelhum, afluent al Râului Apaga / Chenab = cel mai Vestic dintre cele 5 ape curgătoare ale Punjabului, parte a Vedicului “Sistem al celor 7 Ape”, acela își avea denumirea din “ja” = “pur” și “ham” = “nea” (iar apa din neaua pură Jhelhum, cu izvorul în Cașmir, inițial se numea Sanscrit Vitasta, respectiv Hydaspes - de la străvechiul rege Viștaspa sau Hystaspes al Mezilor / Magilor - conform Anticului Lactanțiu în “Divinae Institutiones” 7:15). În prezent, atât Cașmirul, cât și Punjabul, sunt împărțite de India și Paki-stan: cea mai mare parte a Cașmirului este în India iar cea mai mare parte a Punjabului este în Paki-stan. Așadar, în vechea Indie - Râul respectiv acum fiind în Paki-stan, Țară din NV Indiei, desprinsă în Epoca Modernă din vechea Indie - a fost atestată influența Medă / din SV Caspic (în “Gathe” - cele mai vechi texte zoroastre - ca de pildă “Yasna” 46:14, Viștaspa era aliatul profetului Zoroastru / notat și Zertoost); Media = Țara Magilor s-a aflat între Țara Ghergană / Hyrkania din S Caspic și Țara Ghergară / Albania din V Caspic: cei mai puternici dinaști Mezi au fost Gherghi. Denumirea Indiei - mult timp condusă de puternicii dinaști Garga - ca Bhărat / Bharat = Vharat pe de o parte reda Țara urbilor / așezărilor “var” populate de frații “vhar-mani” / “brah-mani” iar pe de altă parte “Bhă-rat” / “Bha-rat” era “Țara de Suflet” / “Țara Sufletului” (interpretând “Țara” în sens invers “rat” = “tar” și “Bhă” / “Bha” ca “Suflet”), o traducere apropiată fiind oferită de Dănilă Incze în “Dicționarul sanscrit-român” din 1995 pentru particula Sanscrită “bha” ca însemnând “luminoasă” / “strălucitoare”, ceea ce ar înfățișa India drept “Țara luminoasă”: în fond, se știe universal de strălucirea / lumina sufletului, astfel încât denumirea reflecta concret expresia energetică a tărâmului respectiv (iar denumirea Indiei ca “Barat” / “Varat” - cu sufixul “rat” - a rămas sugestivă); Dr. Ion Ghinoiu a definit în “Dicționarul de mitologie română” că aburul = “esența vitală care părăsește trupul la moartea omului, sinonim cu sufletul”. În 2006, cercetătorul Timocean Dimitrije Singulirovici în “Mica enciclopedie a zonei Djerdap și împrejurimilor” a scris (aflată în vecinătatea Sudică a României, zona Balcanică Timoceană = “Craina” / “Margina” are ca ax central Râul Timoc - granița dintre Serbia și Bulgaria - întinzându-se între Râul Morava Mare / Serbia la V și Râul Lom = fostul Almus / Bulgaria la E, în N fiind colectorul Fluviu Dunărea): “În primul rând, legenda ‘Vulvei’ - ‘Zâna Apelor’ - a fost (după spusele Valahilor), despre o creatură mitologică trăitoare printre stâncile de lângă ape, care venea și în munții din aceste părți; tânără și frumoasă, cu pletele lăsate pe umeri, pe spate și pe piept, purta rochie albă. Nu făcea nimănui rău dacă nu era supărată; dacă da, atunci putea și omorî. Trăia în Defileul Dunării, de unde ieșea când se stârnea furtuna. După ieșirea din hăul în care sălășuia, ea se ridica spre cer - până chiar sub nori - și lupta cu stihiile cerești pentru ca să potolească nenorocirea. Ea ferea oamenii - după cum zic agricultorii - de furtună, grindină, ploi torențiale și calamități. Pentru această Zeiță - pentru a-i spori și revigora forțele - se mai lasă și acum pe câmp un urcior cu lapte și un topor; dacă acelea sunt găsite de vreun trecător, el nu trebuie să le atingă dar mai ales nu trebuie să le ia”. Așezați în localitățile denumite “Var”, Valahii iubeau Vulva, fiindcă era Zâna Apelor lor - protectoare ca Marea Zeiță - Valahii știind-o desigur pe Vulva lor ca Muma lor (deopotrivă progenitoare și ocrotitoare): Vulva = organul sexual feminin iar în spațiul Rumânesc / Românesc practicantele Cultului Vulvei / “Vul-vei” erau “Val-ahe” / Valahe; Vulva = Marea Zeiță Mamă a Valahilor. La Gherdap - adică în Defileul Dunării / Porțile de Fier - dar și în regiunile vecine, populate majoritar de Români / Valahi, dovediți istoric în continuitate de la strămoșii lor acolo din Epoca Pietrei, Marea Zeiță Mamă a fost atestată arheologic, scriptic, onomastic dar și mitic chiar de atunci, din Epoca Pietrei, cu numele de Ghirghe / Kirke (reluată apoi și drept Circe / Kybela sau Sibila / “Si-Vira” pentru Sfânta protectoare / profetă a așezărilor Barbare / “Bar-Bare” de tip “var” sau “Si-Bila” = “Sfânta lui Baal”, ș.a.); despre continuitate ca fenomen se poate observa că n-a însemnat neschimbare: de-a lungul timpurilor, populațiile din aceleași perimetre au trecut prin diverse stadii culturale și Civilizaționale / de transformări și de dezvoltări.
 |
| “Zeul-greu”: “Zagreus” (la Tomis / Constanța) |
Stră-Românii / Valahii l-au cunoscut și l-au venerat inclusiv pe “Zeul Greu” = “Za-Greu” / Zagreus ori “Zag-reus” (acela era zis de către Traci ca Bassareus / “Bassa-reus”, egalat cu Zeul numit de vechii Greci ca Dionysos; autorul Antic Macrobiu/s 1:18 a scris că Tracii Besi aveau în Munții Rodopi un Templu circular unde interpretau flăcările marelui foc veșnic de acolo ca Oracol consacrat Zeului Dionysos / Bassaris, de la numele său fixându-se vechiul termen local pentru blana vulpii: Zeul purta - emblematic - piei de vulpi / mici mamifere roșcate, rude cu lupii). Se poate remarca divinizarea în N Tracilor - inclusiv în Bazinul Dunării inferioare - de către Sigini / Sâgi (anteriori sosirii din Asia a Geto-Dacilor) a vechiului Zag-reu: acela - după cum îi reda numele “Zag-reu” - se afla în fruntea Sâgilor, căci Zag-reus = regele Zag (Sâg / Sigin). Este de știut că în paralel cu Troianii care populau Vestul Anatoliei / Asiei “Mici” până la Strâmtoarea Dardanele, pe partea Balcanică / Europeană trăiau Tracii Besi / “Be-si” (literalmente ai “sufletului sfânt”, căci “Be / Ba” = suflet iar “si” era sufixul sfințeniei): Tracii Besi îl venerau mai ales pe Zeul Bassareus / Bassaris (care le patrona regii), cârmuitorii lor fiind știuți ca “Ra-bi” însemnând “suflete solare”, căci “Ra” = Soare iar “Be / Bi” = suflet; deja dinaintea timpurilor Antice întinderea Tracilor Besi a fost între Marea Mediterană / Egee și Marea Neagră (numai pe partea Balcanică / Europeană, deoarece pe partea Anatolică / Asiatică erau Troianii), de la Strâmtoarea Dardanele, pe partea Vestică a Mării Albe / Marmaris până la Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor unde străvechiul fort de la Cornul de Aur a fost numit după Besi până în Evul Mediu ca “Biz-anț” / Bizanț. De fapt, în trecut partea Europeană a litoralului Pontic era considerat între Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor - numită “Kerch-el”, a Mării Marmara / Albă cu Marea Neagră - și Strâmtoarea Kerch = “Bos-forul Crimeeii”, a Mării Negre cu Marea Karga / Azov (acolo era gura Fluviului Don, Valea sa fiind considerată până în Evul Mediu ca granița dintre Asia și Europa): pe acel tronson European Pontic (dintre Strâmtorile Kerch-el și Kerch - dubletele celor 2 Strâmtori fiind deopotrivă ca Bosfor și Kerch - adică între Strâmtorile Bosfor / Kerchel și Bosforul Crimeeii / Kerch, onomastici relevante dezvăluind aceeași sursă lingvistică) au fost de-a lungul vremurilor cunoscuți nu doar Tracii Besi și cetatea Byzantion, ci și așezământul religios de la Basarabi-Murfatlar în Dobrogea ori regiunea Basarabia (începând din Bugeac, zona dintre Fluviile Istru și Nistru), etc.; de pildă, dinaștii “Basa-rabi” / Basarabi au cârmuit cu succes Românii în Evul Mediu (la Tracii “Besi” se poate vedea și forma “Vesi” - prin echivalarea “B”/“V” - HiperBoreii având termenul “Vesi” ca acvatic, însemnând “Apă” / așa cum se regăsește inclusiv azi în vocabularele Eston și Finic). Este de ştiut că Zagreus - Bassaris / Bassareus - însemna vânătorul ce prindea animale vii, în legătură cu termenul Ionian / V Anatolian “zagre” pentru “groapa de capturare a animalelor” (savantul Bănăţean Kerenyi Karoly l-a considerat pe Zagreus - fiul Zeiţei Mamă Perke, aşa cum îi era numele Trac - ca supravieţuitorul unui rit preistoric, alţi cercetători echivalându-l pe Zagreu cu Zalmoxe); unirea mamei cu fiul într-o nuntă sfântă - ca hierogamia de sorginte Tracă semnificând actul creaţiei - a influenţat de pildă în Balcani / “Baal-Kani” = teritoriul cârmuitorilor lui Baal şi ritualul Misteriilor din Eleusis, celebrarea făcându-se prin sacrificarea unui taur pe ţărâna simbolizând poala Marii Mame (“Eleu-sis” însemna “locul sosirii” grânelor în Europa “pentru întâia oară”, conform și Anticului Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:69). Carianul Odeon din Halicarnas (Bodrum azi, în Turcia) a afirmat că Thrake era fiică a Zeului Okeanos: eponima Traciei a fost zână Dunăreană (Tracia acum e împărțită de 3 republici - Bulgară, Elenă, Turcă - tot de câte 3 state fiind împărțite și Macedonia vecină ori regiunea Banat, zone foarte importante pentru Gherga); azi SV Traciei face parte din republica Elenă, Tracii nefiind Eleni sau Greci (similar, azi SE Macedoniei face parte din republica Elenă, Makedonii nefiind Eleni sau Greci). Marele vânător Zagreus - adică literalmente “Zeul-greu”, respectiv Zeul vechi - a patronat vânătorii care în marginea calotei polare aflată în retragere (la sfârşitul glaciaţiunii) prindeau numeroase exemplare de frunte ale faunei paleolitice; propagat mai ales de către Pelasgii Atlanţi sosiţi din centrul Asiei în centrul Europei în urmă cu peste 9 milenii şi de urmaşii acelora, mitul său a fost foarte puternic, alimentat atât prin repetata promisiune de întoarcere din expediţiile Nordice avute - ceea ce a dus la nostalgia eternei reîntoarceri, cu difuzia din Era de Aur până în prezent - cât şi prin succesul avut la prinderea animalelor vii (dintre care o parte au fost domesticite).
Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în “Dicţionar de simboluri” despre “re/întoarcere”: “Întreg simbolismul cosmic, toate demersurile spirituale, ca şi simbolurile ce le sunt comune - cum ar fi labirintul, mandala sau scara - marchează o reîntoarcere la centru, la origine, la Eden, o reintegrare a manifestării în principiul ce i-a dat naştere. Cum punctul cuprinde cercul, cercul se întoarce la punct. Omul primordial sau omul adevărat, reintegrat în starea paradisiacă, s-a întors de la circumferinţă la centru; or, centrul lumii, centrul Edenului, era punctul în care comunicau pământul şi cerul, de unde se pornea în dobândirea stărilor supraumane. Să reţinem şi un alt aspect: acela al ciclurilor temporale; aici găsim întoarcerea zilei şi dispariţia beznei, legate de miturile Aş-vinilor hinduşi, Isis şi Osiris, Artemis şi Apollo, ş.a., întoarcerea verii şi trecerea iernii, legate de simbolismul porţilor solstiţiale şi al lui Ianus, al alternanţei dintre Yin şi Yang, etc. (astfel e - dar în alt mod - şi întoarcerea din Iad). Reintegrarea în centru se exprimă prin spirala involutivă; caracterul chinezesc ‘hui’ - ce traduce această noţiune - avea, la origine, forma unei spirale. Yoga e o mişcare de întoarcere la izvoare - procesul invers manifestării - reintegrarea în centru a fiinţei; ceea ce se traduce prin ‘a merge împotriva curentului’ prin mişcarea regresivă: înghiţirea suflului, reţinerea spermei, împreunarea interioară dintre lună şi soare. Această întoarcere la starea de nediferenţiere, la embrion, la matrice, la vremurile de la început se exprimă şi în budism prin cunoaşterea vieţilor anterioare. Anamneza analitică e - şi ea - o întoarcere la izvoare. Tehnicile taoiste asociază Yoga şi simbolismul alchimic (mişcarea regresivă a suflului şi spermei e şi ea practicată în aceste tehnici): adevărata putere se întoarce, picătură cu picătură, la izvor. Suflul şi sperma se unesc aidoma focului şi apei - ca Yang şi Yin - şi produc embrionul nemuririi, care corespunde stării dinaintea despărţirii Cerului de Pământ. Întoarcerea la mamă, la matrice, adică la starea primordială de nediferenţiere, la umezeală, e ceea ce alchimia a desemnat prin disoluţie: noaptea şi moartea prealabile restaurării luminii şi noii naşteri. Un simbolism de acelaşi fel se regăseşte în ezoterismul islamic: calea spirituală e o cale regresivă, ea duce de la multiplicitate la unitate, de la periferie la centru. Toată gândirea ermetică - făcând abstracţie de diferenţele de conţinut - se bazează pe schema intelectuală a unităţii cosmice: ea se exprimă prin imaginea Unului - Întregul (forma lui circulară - simbol al lumii - e şi o aluzie la ‘principiul închiderii’ sau la secretul ermetic); el exprimă - pe lângă aceasta - veşnicia, concepută sub forma unei eterne întoarceri (ceea ce nu are nici sfârşit, nici început). Numai o concepţie liniară despre un timp limitat pentru fiecare fiinţă şi după a cărui trecere fiinţa dispare în neant îşi reprezintă moartea ca pe o călătorie fără întoarcere, de unde nimeni nu se mai întoarce niciodată şi care nu duce nicăieri. Aceasta înseamnă plasarea centrului vieţii, al cosmosului şi al creaţiei numai pe acest pământ şi numai în fiinţa particulară ce dispare. Lucrurile stau cu totul altfel în concepţiile ce admit o transcendenţă şi pentru care moartea e numai una dintre porţile prin care trece ciclul vieţii”.
