Ultima lucrare a lingvistului German Gunter Reichenkron a apărut în 1966, anul decesului său: “Daca reconstituită din Română”; dânsul a apelat la paralelismul dintre Traco-Dacă și Kurgană / Indo-Europeană, respectiv dintre Româna veche și Latina vulgară, arătând - așa cum a făcut-o și în alte lucrări ale sale - pe de o parte că elementele Latine nu sunt numeroase în limba Română iar pe de altă parte, că numărul cuvintelor Românești clasificate cu etimologii necunoscute sunt foarte multe. Onomastic, coloana vertebrală Gherga este formată din consoanele G-R-G (chiar şi acestea - datorită pronunţiilor - având scrieri uneori diferite, însă cele apropiate de rădăcină merită atenţie), vocalele dintre ele apărând ca umplere conform specificurilor locale, ca de pildă în Asia Garga, Ghirga, etc.
 |
| Captură din Dicționarul Lanosovic, 1778: Gregorius = Ghergur, Gherga |
Respectiva cercetătoare Britanică a scris: “La Europeni, Grigore și Gheorghe inițial au fost nume consemnate de către vechii Greci. De la forma coruptă a verbului ‘a veghea’ a provenit ‘Gregorios’; termenul de ‘observator’ / ‘veghetor’ e potrivit pentru un bun slujitor religios. De la patronarea Pământului ‘Ghe’ și de la lucrul ‘ergo’ - derivat din verbul ‘a forța’ - a provenit ‘Gheorghios’; termenul de ‘gospodar’ / ‘agricultor’ a rămas potrivit pentru el: un martir din Capadochia a fost militarul Gheorghe, mort în ultima persecuție, foarte respectat în răsăritul Vechii Lumi, împăratul Constantin cel Mare ridicându-i o biserică bizantină (el ca războinic s-a luptat cu dragonul pentru a elibera biserica opresată și desigur că admiratorii miracolului s-au grăbit să dea substanță poveștii, în secolul următor papa Ghelasie / Gelasius încercând delimitarea adevărului istoric de legendă). Burgundia l-a adoptat ca patron iar Burgundul Henry l-a transportat în Portugalia, punând acea țară sub patronajul său; din Burgundia, el a fost luat și de Germani iar Venețienii - dintotdeauna conectați cu Grecii - imediat l-au glorificat ca patronul lor, așa că foarte curând jumătate din Europa l-a venerat pe Sf. Gheorghe. În apusul Europei însă numele n-a prea fost utilizat, din cauza dificultății pronunțării sale; Gheorghe / Georgos a prevalat în răsăritul Europei. În Arhipelagul Britanic, Gheorghe / George a ajuns venerat prin nobilii din Transilvania și Panonia, fiind printre strămoșii unor familii ca Atheling, Brunswick, Drummond, ș.a. George a fost nume de familie Normandă. Veneția îl avea pe Giorgio direct din Grecia dar numele n-a ajuns popular în Peninsula Italică”. În 2009, cercetătorul Harold MacGregor din Noua Scoție / Canada a scris: “Numele celor din clanul Gregor însemna cel al urmașilor lui Hercule; originea provine de la cel zis de către vechii Greci ca Herakles ‘Cuceritorul’. În Epoca Bronzului exista o limbă străveche, din care s-au desprins apoi Greaca, Latina, Gaelica, etc.: consoanele ‘H’ ori ‘C’ echivalau ‘G’; Grecul Herakles a fost Latinul Hercule și respectiv Ciric - pronunțat Kirig - în Latina vulgară / populară, Grioghair în Gaelică, Gregor în Engleză. Termenul Scoțian ‘kirk’ pentru ‘biserică’ a provenit de la Cirig / Gregor (Scoția / Albann - care are pe steag Crucea Sf. Andrei - s-a creștinat cel mai timpuriu în Arhipelagul Britanic: primul martir creștin a fost Sf. Alban, Scoțian din secolul III)”.
În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Procedeul numit ‘metateză’ se învață în anul I la cursurile de lingvistică din orice facultate de litere. ‘Metateza’ este o rocadă de sunete în interiorul unui cuvânt, de regulă între o consoană și o vocală, modificare ce se petrece în evoluția unei limbi, depărtând cuvântul de modelul inițial prin inversarea locului unor sunete, vocala apărând în fața consoanei”. (De exemplu, din “Gherg” în “Greg”, astfel cum Gregori / Grigore e aproape de Gherga / Gheorghe: vocala “e”, la Gherga anterioară consoanei centrale “r”, a ajuns la Gregori posterioară consoanei “r”). Printre metamorfozele celor 2 consoane constitutive în numele Gherga - “G” şi “R” - în timp şi în diverse Graiuri, mai frecvent “G” a apărut şi ca “T”, “D” sau “Д/“ð”, C-K-Q, “Dj/J” ori “Z” iar “R” ca “L”: în general, consoanele “G” şi “R” au fost păstrate de proprii purtători Gherga, pe când variaţiunile au fost aplicate de ceilalţi. Este de ştiut că litera “G” a fost introdusă în alfabetul Latin în secolul III î.C., până atunci pentru “G” fiind în uz “CC”, “K” sau “Q” ori forma Greacă Γ; pentru cealaltă consoană, în locul formei Greceşti P - citită “rho” - alfabetul Latin a introdus “R”. Ambele consoane Greceşti - şi apoi Latine - au derivat din alfabetul Fenician:
Este de observat că vechii Greci au verticalizat semnul din alfabetul Fenician pentru “G” în Γ - în sensul falic al plugului - conferind şi semnificaţia de agricultor purtătorilor Ghergari (celebri în V Anatoliei pentru culturile lor fiind cei din Caria / Ţara Gherghiţilor ori de la poalele Muntelui Sacru Ida / Gargaros: întemeietorii Ilionului / Troiei); vechii Greci foloseau pentru divinitățile Cerului (ca un cod urban) termenul de “Ouranioi” iar pentru divinitățile Pământului / agricole termenul de “Georgikoi” (ca un cod rural). Înaintea Epocii Bronzului - la sfârşitul Epocii Pietrei - vechii Egipteni (începând cu cei predinastici) foloseau doar o hieroglifă pentru Gherg: semnul bumerangului / cârjei sacre (ca în prima scriere din lume, cea unghiulară din Banat); vechii Indieni aveau aceeaşi reprezentare pentru numărul 1.
Odată cu apariţia scrierii fonetice - întâi consonantic la Fenicieni - “G” avea acelaşi semn pentru piciorul berzei, pentru bumerang, pentru cârja sacră a nobilului șef = sceptru, pentru plug sau pentru “1” şi “R” avea acelaşi semn pentru “4”, astfel încât GRG era stilizat notat 1-4-1 (alăturarea în viziune numerologică putând fi decriptată şi literar ca Gherga = “unul, în cele 4 zări primul”): numărând colţurile / unghiurile semnelor cifrelor, toate au exact atâtea colţuri / unghiuri câte sunt cuprinse în reprezentarea lor (cifra 1 are 1 unghi, cifra 4 are 4 unghiuri, etc). De altfel, în neutrele vocative plurale din vechile limbi Indo-Europene - inclusiv dispăruta Latină - se foloseau “tertia” pentru 3, “quartia” pentru 4, etc.: primele numere erau derivate Ghergane. Lingviştii au demonstrat pe larg şi alofoniile “G” şi “R”, în Graiuri diferite, de-a lungul istoriei.
În citirea cu cheia “G”=“T” şi interpretând astfel, ceea ce a rămas ştiută în România ca Tărtăria era de fapt Gărgăria. În mileniul VI î.C., pe Valea Mureşului Gărgăria / Tărtăria a fost un centru cultural în care se practica pe Tăbliţe de argilă / lut cea mai veche scriere din lume, de către Ghergari (rămaşi cunoscuţi istoric ca Tartari); de exemplu, pe Tăbliţa rotundă din Tărtăria se pot observa semne ce mult mai târziu s-au regăsit în alfabetul Carian - al Gherghiţilor Anatolieni - şi apoi în cel arhaic Grec:
În 1837, în “Analiza gramaticală” realizată de lingviştii Nemți Joseph Eichenfeld şi Stepan Endlicher, a fost explicată egalitatea dintre Gargari şi Gargarus cu Tartari şi Tartarus; de altfel, istoricul Roman Justin / Iunian în ultima sa scriere (44:4) a notat în aceeaşi propoziţie codrii Tartesi - unde Titanii s-au luptat cu Zeii - şi locuitorii Cureţi ai acelora, care l-au avut ca prim rege pe Gargo-ris / Gargoris: “Saltus vero Tartessiorum, in quibus Titanas bellum adversus deos gessisse proditur, incoluere Curetes, quorum rex vetustissimus Gargoris mellis colligendi usum primus invenit”. Din studiile istoricilor despre Tartari ca despre Gargari, se poate observa înţelesul adăugat - din folositul Tartaros pentru iniţialul Gargaros - în lucrarea “Dacia preistorică” a arhivarului Academiei Române, savantul Nicolae Densuşianu (aşadar, prin interpretarea Gherga că Tartar = Gargar): “Pe Gargaros / Tartaros - identic cu Latinul arhaic ‘Tatăl’ - Geţii îl numeau şi Zalmoxis. Pământul / Gaea avu relaţiuni de dragoste cu Gargarul / Tartarul şi născu în Kylikia pe Typhon - care avea o natură mixtă de fiinţă omenească şi de monstru - şi care întrecea cu mărimea şi puterea corpului său pe toţi câţi îi născuse până atunci Pământul. După înţelesul său primitiv, cuvântul Gargaros / TarTaros era identic cu Latinul arhaic ‘tata’ (în limba Latină poporală; pe teritoriul Eladei exista de asemenea cuvântul ‘tata’, însă desigur Pelasg). Gargaros / Tartaros era astfel numai o simplă formă dialectală Nordică a cuvântului ‘pater’ sau ‘tata’ - titlu de onoare şi respect - ce se da în vechime părintelui creatoriu al zeilor şi al oamenilor (intercalarea lui ‘r’ la mijloc se datoreşte tendinţei de asimilare a silabei întâiu cu cea din urmă, spre a da acestui titlu de onoare un caracter mai energic şi totodată mai misterios; în limba Oscilor, zeul Mamers sau Marte încă era numit Marma şi Marmar, Mamor şi Marmor). De asemenea la Gali, Saturn (Gargaros / Tartaros) ca divinitate telurică era venerat sub numele ‘Teutates’, acelaşi cuvânt cu Latinul ‘tata’ şi Lituanul ‘tetis’. La Homer şi Hesiod, numirile de Gargaros / Tartaros şi Cronos sunt identice (mai este de notat că Typhon, al cărui părinte a fost Saturn, apare la Hesiod ca fiu al lui Gargaros / Tartaros); iar la Valerius Flaccus, supremul domn al Lumii Celeilalte apare sub numele de ‘Pater Gargarus / Tartarus’, cu toate că ambele aceste cuvinte din punct de vedere istoric şi filologic aveau la început una şi aceeaşi origine, una şi aceeaşi semnificaţiune. În fine, după cum spune Suetoniu, în o parte oarecare a Romei Apollo era adorat sub numele de Gorgor / Tortor, o formă evident alterată din arhaicul Gargar-us / Tartar-us. Am examinat aici - pe baza vechile doctrine religioase - originea şi înţelesul primitiv al cuvântului Gargar-os / Tartar-os, fiindcă această numire face parte din domeniul preistoric al Daciei. Diferite vârfuri de munţi din ţările Române, începând de la Siret până în Bihor, şi din Bihor până în ţinuturile Moraviei, mai poartă şi astăzi numirile de ‘Tatăl’, ‘Tătar’, ‘Tatra’ (Gargarka / Tartarka în Bucovina, Gărgăroaia / Tărtăroaia sau Gărgăroiu / Tărtăroiu în Bihor); Pliniu 3:20 şi Tacit 3:9 aminteau de Gargarus / Tartarus ‘fluvius’, ce curgea din Alpi în Pad iar vârful cel mai înalt al Carpaţilor poartă numele de Tatra. Originea acestor numiri orografice nu este nici familiară, nici etnică; nu avem de a face aici cu numele personale ale unor vechi proprietari de munţi. Ele sunt numai rămăşiţele obscure ale unui cult primitiv, când vârfurile cele înalte ale Carpaţilor au fost consacrate supremei divinităţi a Universului, numită ‘Tatăl’. În întreaga Italie - după cum ne spune Dionisie din Halicarnas - înălţimile munţilor şi ale promontoriilor au fost dedicate lui Saturn (Gargaros / Tartaros). La început, termenul de Gargar-os / Tartar-os ni se prezintă astfel în părţile de Nord ale teritoriului Pelasg, cu deosebire în Dacia, ca un titlu cosmogonic al supremei divinităţi. Mai târziu însă, după ce Saturn a fost alungat din domnie, Gargaros / Tartaros a decăzut. Teologia Grecească aplică această numire arhaică a Pelasgilor Nordici exclusiv numai la divinitatea lumii inferioare, pentru munţi (Gargaros / Tartaros - cu sensul de înălţime, ori munte - ni se prezintă şi la autorii vechi; la Homer / ‘Iliada’ 14:279 şi la Hesiod / ‘Teogonia’ 851, Titanii locuiesc sub Muntele Gargaros / Tartaros iar Platon numeşte Gargaros / Tartaros locul de lângă nori). În particular teogoniile Greceşti ne spun că Zeus, după ce a alungat pe Saturn din vechiul Olimp, l-a închis într-o vastă subterană, numită Gargaros / Tartaros, la un loc cu Titanii, reprezentanţii cei vechi ai rasei Pelasge. Marele zeu din ‘Iliada’ lui Homer - voind a da celorlalţi olimpieni o idee despre imensitatea puterii sale fizice - le-a adresat următoarele cuvinte: ‘Ascultaţi-mă cu toţii, zei şi zeiţe, ca să vă spun ce-mi zice inima. Peste cuvântul meu nimeni să nu treacă, nici zeiţă, nici zeu, ci cu toţii să mă ascultaţi, fiindcă dacă voi afla că vreunul din zei a mers pe ascuns ca să dea ajutor Troianilor ori Danailor, acela se va întoarce bătut şi cu ruşine în Olimp ori îl voi prinde şi-l voi arunca în Gargarul / Tartarul cel întunecos şi foarte depărtat, unde este sub pământ o prăpastie foarte adâncă, acolo unde-s Porţile de Fier şi Pragul de Aramă, şi atunci el va cunoaşte că eu sunt cel mai puternic dintre toţi zeii’. Lupta Titanilor cu Zeus s-a întâmplat în pădurile de la Garghesiu / Tartesiu; termenul de ‘Titan’ - după originea şi înţelesul său - este identic cu forma Românească ‘tătâni’ (pluralul de la tată). Unii Titani au fost nimiciţi în marele război civil ce s-a terminat cu catastrofa de la Garghesiu / Tartesiu, alţii au fost închişi în peşteri întunecoase (Gargaros / Tartaros) iar aceia care putură să scape de mania învingătorilor, au fost siliţi să-şi caute o nouă patrie. Poporul Roman - ne spune Suetoniu - numea patricienii şi ca Orcini, adică cei care au fost odată închişi în Orcus sau Gargaros / Tartaros; iar Plutarh scria că au trecut cu barca în Gargaros / Tartaros sau Infern. Giganţii au dat ajutor lui Zeus contra Titanilor (‘Teogonia’ 714); iar după terminarea acelui război nefericit pentru rasa Pelasgă, ei au fost însărcinaţi să păzească pe Titanii învinşi în închisoarea numită Gargaros / Tartaros (Apollodor 1:4). Saturn fu prins, pus în lanţuri şi închis (Cicero, ‘Natura Deorum’ 2) în peştera - sau adâncimea cea întunecoasă - numită de Greci Gargaros / Tartaros iar în papirusurile Egiptene Tatu, în Atlas. Cetele învinse ale Titanilor s-au retras spre apus în regiunea cea muntoasă, numită Gargaros / Tartaros, unde sunt munţii cei înalţi după care soarele trece în altă lume geografică, a întunericului sau a nopţii (‘Teogonia’ 748). Acea grupă de munţi, numită de cei vechi ‘Gargaros’ / ‘Tartaros’ şi Tatu se vede a fi citadela cea puternică formată de culmea de apus a Cernei, unde 3 vârfuri principale mai poartă şi astăzi aceleaşi nume: Tatul, Tătoiă (feminin) şi al treilea Tătar, o formă veche dialectuală în loc de ‘Tatăl’ şi ‘Tătân’. O parte din Titanii credincioşi lui Saturn au fost închişi de vii în peşterile - sau adâncimile cele întunecoase - numite ‘Gargaros’ / ‘Tartaros’; după unele amintiri - ce le aflăm de la Homer şi Hesiod - Saturn a fost închis de viu, dimpreună cu acei Titani, în prăpastia sau caverna cea enormă şi întunecoasă, numită Gargaros / Tartaros. Locuinţele Giganţilor se aflau în părţile de Nord ale Fluviului Istru, lângă Ţara Arimilor, în apropiere de locurile unde au fost bătuţi Titanii, lângă Gargaros / Tartaros, astăzi la frontiera de apus a Ţării Româneşti (conform şi lui Hyginus); sunt aşa numiţii Gugani, care în mare parte se disting şi astăzi de ceilalţi locuitori ai Carpaţilor prin o statură înaltă şi robustă. În partea de Sud-Vest a Retezatului se află Muntele Gugu; în jur trăieşte din cele mai îndepărtate timpuri o populaţiune de păstori, oameni robuşti, bărbaţi şi femei de o statură înaltă, adeseori uimitoare, cu tip, cu port şi cu tradiţiuni particulare: ei sunt numiţi Gugani. O parte însemnată din aceşti păstori Gugani se află răspândiţi, încă din timpuri depărtate, prin regiunile muntoase ale judeţelor Mehedinţi şi Gorj. Aici ei formează cătunele şi comunele lor proprii, ducând o viaţă mai mult izolată de trib, ca şi când s-ar considera mai vechi, mai de neam, şi cu alt trecut istoric, decât ceilalţi locuitori ai acestei zone. Tradiţiunile poporale spun despre aceşti Gugani că sunt originari din Ţinutul Gugănesc, ce se află peste munte. Limba acestei populaţiuni de Gugani se distinge prin unele particulări fonetice caracteristice, ce se reduc la o eră foarte veche: Guganii nu au pe ‘ş’ şi ‘j’, în locul cărora întrebuinţează numai pe ‘s’ şi ‘z’; astfel, ei exprimă ‘si’ pentru ‘şi’, ‘septe’ pentru ‘şepte’, ‘zoc’ pentru ‘joc’, ‘zos’ pentru ‘jos’, etc. (pronunţă pe ‘z’ format din ‘d’ ca ‘dz’ = ‘dzece’ iar sunetele ‘ce’ şi ‘ci’ au o şuerare moale, după cum pronunţă Românii din Bănat ori din Haţeg, satele în care întrebuinţează acest dialect fiind toate situate pe plaiul Cloşanilor). Numele de Gugani - ce se aplică la aceşti locuitori Munteni - era cunoscut şi Antichităţii Greceşti; o localitate din regiunea unde s-au luptat Giganţii cu zeii purta numele de Gigonus (după Ştefan din Bizanţ). De asemenea, era cunoscut numele de Gugani şi în lumea Romană; Ligurii - emigraţi de la Carpaţi - care locuiau în Italia pe un teren stâncos, aveau cai şi catâri numiţi ‘gugăneşti’ (sau de munte), după cum afirma geograful Strabon IV 6:2. Despre Typhon, legendele vechi (‘Teogonia’ 868) anunţă că a fost aruncat în Gargaros / Tartaros. După notiţele geografice ale celor vechi, locul numit ‘Gargarus’ / ‘Tartarus’ se afla în apropiere de Porţile de Fier; Gargaros / Tartaros este un cuvânt Barbar, rotacizat, format din ‘tătân’, ‘pater’ fiind numai o simplă explicaţiune sau repetare a cuvântului ‘Gargarus’ / ‘Tartarus’, căzut în desuetitudine. Tatu în religia osirică era un munte sau loc, Olimpul sau Paradisul Egiptean, situat în părţile de Nord ale Lumii Vechi. În timpurile dominaţiunii Pelasge, se introdusese la Egipteni, ca şi la Greci, misteriile şi doctrinele religioase ale Hiperboreilor despre locurile fericirii eterne, ce se aflau în părţile de Nord ale fluviului numit de Egipteni Nun. Tatu a fost reşedinţa lui Osiris după încetarea sa din viaţă, un loc identic cu Gargaros / Tartaros, unde petrecea Saturn după detronarea sa. Barbarii - scria Isidor - nu pronunţă cuvintele Latine în întregimea lor; o particularitate caracteristică dialectului vechi Arimic era uzul frecvent ce-l făceau de litera sonoră ‘r’: despre trecerea lui ‘n’ în ‘r’ în dialectul Arimic al Pelasgilor avem unele exemple din timpurile homerice. Gargaros se numea în ‘Iliada’ vârful cel mai înalt al Muntelui Ida, însă forma originală era Garganus; cuvântul Tartaros în timpurile teogoniei avuse înţelesul de ‘pater’ / Titan, Românescul ‘tătân’.” Localizarea Gargară / Tartară în Banatul Montan, la V de Râul Cerna - ce izvorăşte de la poalele Masivului Gugu din Munţii Godeanu şi se varsă la Orşova în Dunăre - corespunde zonei unde şi acum sunt Ghergari / Ghergani printre Gugani / Gugulani; prin aceeaşi echivalenţă “G”=“T”, se poate observa şi asemănarea lingvistică direct dintre Gigant şi Titan (“tătânii” fiind fraţii mai mari ai mai tinerilor Giganţi, ambele soiuri de Uriaşi fiind născuţi de aceeaşi Mare Mamă, Ghea). Este interesant despre cel mai apusean loc al Finlandei / Suomi că este numit Tartarus 60,29 lat. N, 19,33 long. E, totodată biotopul Finic - la fel ca acela dintr-o parte a Scandinaviei, Scoției și Islandei - fiind apropiat în prezent de condițiile Carpato-Alpine (în termenii comparativi ai condițiilor naturale de temperaturi relative, ai geotipurilor vegetațiilor, etc., așa cum se poate vedea cu nuanțe de albastru în continuare):
Așadar, corespunzător vechilor Greci, Saturn / Crăciun a ajuns închis pentru eternitate (tocmai el însuși - care patrona timpul - rămânând pentru veșnicie) în Gargaros / Tartar, adică în Lumea “de Dincolo”; privind lumea celor care au fost - respectiv lumea dispăruților - descrierile vechilor Greci au cuprins relatări despre vaste “Câmpii”, despre “Ostroavele Fericiților”, etc.: acelea reproduceau de fapt imagini ale Nordicului Imperiu Atlant, unde erau temperaturi reci - ca o paralelă evidentă, inclusiv morții sunt ca înghețați - fiind ca Lumea “Cealaltă” pentru Sudici (în Vechea Lume, pe timpurile Atlante, cei care reușeau să treacă în tărâmurile reci din N erau “Fericiți”, bucurându-se de belșugurile zonelor virgine unde ajungeau iar foarte îndepărtat - respectiv Hiperboreu / “Hiper-Boreu”, la capătul lumii - se considera existența Lumii “de Dincolo”, locație primitoare, de unde nimeni nu se mai întorcea). În N European - așa cum de exemplu s-a păstrat Tradiția la Ruși - “Moșul iernii” / Hiper-Boreu = “extrem Nordic”, echivalentul Moșului Crăciun, era închipuit înveșmântat într-o mantie argintie / azurie (iar în Vechea Lume, culoarea sacră a Atlanților / HiperBoreilor n-a fost alta decât cea azurie / albastră); simbolic, în N European mai ales, “Moșul iernii” / Moș Crăciun a fost din mare vechime reprezentat simplu dar puternic, prin “Omul de zăpadă” (iar acea Tradiție HiperBoree a străbătut vremurile cu succes, regăsindu-se până în Epoca Modernă).
 |
| Sfârșitul mileniului VII î.C. (Dr. George Boeree, 2013) |
 |
| Mileniul V î.C. |
Așa cum se știe că omul chiar nu se trage din maimuță, ci maimuțele și oamenii se trag din același strămoș care a trăit acum 7 milioane de ani - conform multor cercetători - inclusiv în domeniul lingvistic Româna nu se trage din Latină, ci ambele limbi se trag din același Grai, anume cel Kurgan = Euro-Indian / Indo-European, vorbit în urmă cu 7 milenii; în Epoca Modernă s-au consumat multe energii pe subiecte aberante ca omul care s-ar trage din maimuță ori ca Româna - sau alte limbi Românice - ce s-ar trage din Latină, etc. (în locul considerării sursei comune, s-a preferat cu trivialitate izvorârea din cealaltă, într-o aparență “științifică”: asemenea abordări - respectiv tratări, de evitare a triunghiului rădăcinii și ramurilor, pretinzând doar apariția vreunei ramuri din cealaltă ramură - mereu au fost diversioniste). Spaţiul Român a fost centrul de difuzie Kurgan = Indo-European, marile Peninsule din Sudul său - Anatolică, Balcanică, Italică - urmând cronologic şi geografic în difuzări, astfel încât limba Română a reţinut în vocabular “la prima mână” multe dintre cuvintele străvechi, de bază în numeroase alte limbi; Româna este atât cea mai răsăriteană dintre limbile Românice, cât şi cea mai veche dintre ele, conservând o seamă de cuvinte ale locului (tocmai deoarece a fost centru de difuzie); în principalele grupe lingvistice Europene, limbile Românice sunt cele mai vechi, urmate în ordinea cronologică de cele Finice, apoi Germanice iar mai recente fiind cele Slave. Faptul că Antic Latina utilizată de oficialii Romani a influenţat - pentru un timp istoric relativ scurt şi numai o parte a Daciei - este filologic minor, căci popoarele Imperiului Roman (formând “vulgul” / o aluzie onomastică la numeroşii răsăriteni - “vulgari”, mai ales dinspre Bazinul Volgăi - care tot ajungeau în zona de influenţă Romană) în partea Europeană au ajuns să vorbească pe scară mai largă forme populare vulgare, cam diferite de Latina oficială adoptată în capitala imperială Roma. Acest aspect - al transmiterii de la răsărit la apus - corespunde şi fluxului milenar general petrecut pe direcţia E-V (iar nu invers). De exemplu, filoloaga Lucia Wald a prezentat în publicaţia “Lumea Veche” din 1996 “Argumentul ‘mării’ în stabilirea patriei primitive indo-europene”: “Reconstituirea, fie şi parţială, a elementelor de cultură materială şi spirituală a indo-europenilor se poate realiza numai prin demers multi-disciplinar, un rol important revenind datelor oferite de vocabularul reconstruit. Raţionamentul era simplu: dacă în mai multe limbi indo-europene vechi se întâlnesc cuvinte asemănătoare cu sens şi formă sonoră, ele trebuie să derive din acelaşi etinom indo-european, care poate fi reconstituit pe baza lor; iar existenţa cuvântului în limba indo-europeană ar constitui dovada sigură a existenţei noţiunii (şi a obiectului) la vorbitorii limbii comune indo-europene. Acest principiu, numit ‘paleontologie lingvistică’ a continuat să fie aplicat până în vremea noastră, perfecţionat în ceea ce priveşte analiza lingvistică: cerinţa respectării concordanţelor fonetice în semnificantul sonor, detectarea nuanţelor semantice în cele mai vechi texte din limbile indo-europene atestate, stabilirea configuraţiei dialectale a teritoriului indo-european, postularea unei cronologii relative a prototipurilor reconstruite. Atestările pe baza cărora unii cercetători au reconstruit un termen indo-european cu sensul ‘mare’ sunt următoarele: latin ‘mare’, celt (irlandez ‘muir’, breton ‘mor’, gal ‘’aremorici’ / cei de lângă mare), germanic ‘marr’ (‘mar’ / mlaştină, englez ‘mor’ / mlaştină, anglo-saxon ‘mere’ / apă stătătoare, saxon ‘meri’ / iaz), baltic (lituanian ‘marios’, prusac ‘mary’ / golf), slav ‘morje’, got ‘marei’: termeni proveniţi din rădăcina indo-europeană reconstituită sub forma ‘mari’. Acest tablou de corespondenţe lexicale pune în lumină, de la bun început, unele dificultăţi pentru stabilirea, pe baza lor, a unui prototip indo-european: cuvântul nu este atestat în SE (greacă, armeană, indo-iraniană); într-o serie de limbi baltice şi germanice are (şi) sensul de ‘mlaştină’ adică de ‘apă stătătoare continentală’. Pe baza acestor mărturii concluziile cercetătorilor diferă: astfel, pe de o parte sunt suficiente argumente pentru a admite că indo-europenii, în faza comunităţii lor, au locuit în vecinătatea unei mări (date suplimentare referitoare la climă, faună şi floră par a indica marea în chestiune drept Caspica / în prezenţa acestor multiple apropieri nu poţi să nu tragi concluzia că vechii ariani au locuit în preajma unei mări); pe de altă parte, în ciuda absenţei unui termen corespunzător în sanscrită, nu există obiecţii pentru a li se atribui indo-europenilor cunoaşterea mării, opţiunea fiind Baltica. Alţi cercetători s-au situat însă pe poziţia opusă susţinând că, în perioada comunităţii, indo-europenii nu cunoşteau termenul pentru ‘mare’ şi că, deci, patria lor s-ar fi aflat într-un ţinut continental, ca stepa rusă; cercetătorii care au adoptat această poziţie au evidenţiat inexactităţi în stabilirea unor etimologii, menite a atesta prezenţa rădăcinii indo-europene ‘mar’ şi în limbi indo-europene din SE, dificultăţi în stabilirea unei cronologii relative a sensurilor, neluarea în considerare a factorilor areali, etc. Întrucât datele vocabularului reconstruit aduc un sprijin important în completarea informaţiilor furnizate de arheologie referitoare la viaţa comunităţii indo-europene, problema metodologică esenţială este aceea a argumentelor pro sau contra prezenţei unui termen în lexicul indo-european comun, în cazul nostru al unui lexem cu sensul ‘mare’. Termenii proveniţi din rădăcina ‘mar’ se întâlnesc numai în grupul dialectal indo-european de NV, caracterizat mai ales prin trăsături lexicale proprii atestând o perioadă de viaţă în comun a vorbitorilor lor, care - după desprinderea din trunchiul comun - au dezvoltat o civilizaţie proprie. Nu au lipsit însă încercări de a atribui rădăcinii indo-europene ‘mar’ unii termeni din vechea indiană şi din greacă: astfel, s-a raportat la acest etimon de grad redus ‘mîra’ / mare ori limită, forţându-se fonetica sau - ca ipoteză de lucru - sanscritul ‘maryăda’ / malul mării’; în ceea ce priveşte greaca, rădăcina ‘mar’ a fost căutată în numele propriu al fiului lui Poseidon sau după înţelesul de canal, exemple neconcludente sub aspect semantic. Problema esenţială este aceea de a decide dacă rădăcina ‘mar’ a creat un termen cu sensul ‘mare’ în lexicul indo-european sau numai într-o zonă dialectală. Distribuţia areală a termenilor derivaţi din ‘mar’ nu duce spre o unică formulă (aceea că e vorba de un termen dialectal). Cercetătorii sunt, în general, de acord că rădăcina ar putea fi atribuită indo-europenei comune, iar absenţa unui termen derivat din ea în sanscrită sau greacă s-ar putea explica şi prin pierderea lui la populaţiile din SE în concurenţă cu termeni sinonimi de altă origine (din substrat ori adstrat) sau tot indo-europeni (o indicaţie a vechimii cuvântului o dă structura temei, căci neutrele în ‘i’ sunt arhaice şi rare). Dacă majoritatea cercetătorilor consideră că rădăcina ‘mar’ aparţinea fondului lexical indo-european comun, părerile lor nu concordă în ceea ce priveşte sensul ei cel mai vechi. E puţin probabil că însemna ‘apă’ în general, căci acest sens nu e atestat nicăieri, iar pentru această noţiune indo-europeana avea alt termen, care a dat în hitită ‘watar’, în gotă ‘wato’, etc., alături de care exista rădăcina indo-europeană ‘ap’, care stătea la baza sanscritei ‘apăs’, hititei ‘aku’, latinei ‘aqua’, etc. Apoi, este de crezut că lexicul indo-european era constituit, în marea lui majoritate, din cuvinte cu sens concret şi conţinea puţine sinonime. Pornind de la termenii atestaţi trebuie decis, pentru limba comună indo-europeană, între sensul ‘mare’ şi acela de ‘mlaştină’. Se ştie că, în materie de evoluţie semantică, nu se pot formula legi nici pentru limbi cu istorie atestată şi cu atât mai puţin pentru un vocabular reconstituit. În cazul de faţă pare mai acceptabilă teza dezvoltării secundare a sensului ‘mare’ din următoarele considerente: marea este o realitate mai rar întâlnită decât apele stătătoare continentale, ca atare, este logic ca ea să fie concepută (şi numită) ‘balta cea mare’, sensul de ‘mare’ fiind atestat numai în Europa. Ar rezulta că, pentru denumirea unei realităţi noi, diversele comunităţi tribale indo-europene au apelat la mijloace diferite: unele limbi (din grupul NV) au adăugat un sens nou la un termen existent cu sens apropiat; în limba greacă sensul ‘mare’ a fost adăugat prin metonimie termenului ‘sare’ trecut la feminin, frecvent la plural, deci marea ca ‘întindere sărată’, ‘apa mării’, ‘marea văzută de pe uscat’; o evoluţie similară a fost în sanscrită, unde ‘sal-ilă’ este o substantivizare a adjectivului ‘sărat’, cu sensurile ‘întindere sărată, mare, flux marin’, atestate în ‘Rig Veda’ şi sub influenţă greacă s-a produs la termenul latin ‘sal’ (folosit cu sensul ‘mare’ de Vergiliu şi Ovidiu). Pentru denumirea mării, greaca şi limbile germanice au recurs şi la împrumuturi din limbi ne-indo-europene; e cazul rădăcinii care a dat termeni cu variate sensuri precum gotul ‘saiws’ / lac, germana ‘see’ / mare sau lac, englezul ‘sea’ / mare, islandeza ‘soer’ / mare. Pe baza acestor consideraţii încă nu s-ar putea trage concluzia fermă că indo-europenii nu au cunoscut marea. S-a arătat adesea că valoare probantă au numai argumentele pozitive şi că din absenţa unui cuvânt nu se poate deduce şi absenţa noţiunii (obiectului); termenul indo-european putea să se fi pierdut sau să-şi fi schimbat sensul, obiectul putea fi desemnat printr-o perifrază, etc. Astfel analiza onomasiologică îşi dovedeşte utilitatea şi în domeniul lexicului indo-european reconstruit, fie obligând la postularea unui termen pentru care nu avem suficiente atestări în limbile indo-europene vechi (de exemplu pentru ‘car’, în condiţiile în care există termeni vechi indo-europeni desemnând părţile carului), fie confirmând absenţa din limba bază indo-europeană a termenului central prin absenţa altor termeni importanţi din acelaşi domeniu (din acelaşi câmp lexical). Această din urmă situaţie o aflăm în cazul câmpului lexical al mării, care conţine un inventar redus de lexeme din domeniul faunei marine şi al navigaţiei. Din prima categorie sunt ‘scoică’ în general şi ‘stridie’ în special: latin ‘ostreum’, german ‘auster’, englez ‘oyster’, irlandez ‘oisdrich’, scandinav ‘ostra’, armean ‘osdrî’, etc., în unele limbi putând fi împrumut şi lipsind din baltică şi indo-iraniană. Aria numelor de peşti este limitată la 2 teme: ‘piski’ (latin ‘piscis’, got ‘fisks’, etc.) deci numai în zona NV, celelalte limbi indo-europene prezentând termeni diferiţi (lituanian ‘zuvis’, sanscrit ‘matsya’, etc.); cealaltă temă, ‘laks’ e reconstruită pe baza germanului ‘lachs’, rusului ‘lososî’, etc., având deci o difuzare redusă. Termenii derivaţi din cele 2 teme au, în unele limbi indo-europene vechi, sensul generic ‘peşte’, în altele desemnează o anumită specie, caracteristică unor anumite zone. În ceea ce priveşte domeniul navigaţiei, există un vechi termen indo-european cu largă atestare ‘nau’, din care provin latina ‘nauis’, irlandeza ‘nau’, armeana ‘nav’, persana ‘naviya’ / navigabil, care apare în texte cu sensul ‘corabie’, dar e posibil ca el să fi denumit iniţial o ambarcaţiune mai rudimentară (chiar un trunchi de arbore scobit). Alături de el trebuie situat termenul indo-european pentru vâslă: ‘era’ / ‘re’ din care au derivat sanscritul ‘aritră’, latinul ‘remus’, germanul ‘ruder’, irlandezul ‘rame’, lituanianul ‘ara’, etc. Se poate adăuga şi tema indo-europeană cu sensul ‘a pluti’: ‘plouo’, din care se trag grecul ‘ploîo’ / vas sau ambarcaţiune, lituanianul ‘plaukti’ / a pluti, etc. Pentru restul inventarului din domeniul navigaţiei există numai concordanţe parţiale între limbile indo-europene vechi şi acestea la termeni care, în fazele mai vechi, aveau alt sens: aşa e cazul latinului ‘mălus’ (cu ‘l’ ne-explicat) ca prăjină sau catarg, irlandezul ‘maide’ ca baston, islandezul ‘mastr’, etc. În multe limbi indo-europene vechi termenul pentru ‘barcă’ sau ‘corabie’ pleacă de la o rădăcină cu sensul ‘lemn’ sau ‘copac’ ori e împrumutat din alte limbi, ca de exemplu latina ‘barca’, copta ‘bari’ / barcă, etc. În limba germană o serie de termeni din acest câmp semantic au origine necunoscută: ‘segel’ / velă, ‘rahe’ / vergă, ‘kilppe’ / stâncă (abruptă) în mare, ‘strand’ / ţărm, etc. Mai trebuie adăugat şi faptul că o parte din termeni nu sunt specifici faunei marine sau navigaţiei pe mare. Din cele enunţate până acum se conturează concluzia că nu există suficiente argumente pentru a se reconstrui un termen comun indo-european cu sensul ‘mare’. Chiar cei ce postulează existenţa unui prototip indo-european cu acest sens nu au cum preciza despre ce mare va fi fost vorba. De altfel cercetările arheologice din ultimele decenii au adus argumente serioase în sprijinul ipotezei situării patriei primitive, cel puţin în ultima fază a comunităţii indo-europene, într-o regiune continentală. Totodată, din sumara prezentare a implicaţiilor lingvistice ale argumentului ‘mării’ se desprinde şi concluzia potrivit căreia orice ipoteză din domeniul paleontologiei lingvistice trebuie să plece de la fapte şi nu de la idei nedemonstrate, uneori preconcepute. În cazul argumentului ‘mării’ s-a ajuns la raţionamente circulare: se pornea de la ipoteza că patria indo-europeană se afla în preajma unei mări apoi se încerca reconstrucţia unui termen comun indo-european cu sensul ‘mare’ sau se pleca de la ideea că indo-europeana ‘sal’ însemna ‘sarea mării’, concluziile extralingvistice, care se cereau demonstrate lingvistic, figurând de fapt ca ipoteze. Sub aspect lingvistic argumentarea se cere bazată pe aşa numita evidenţă cumulativă, adică pe date rezultând dintr-o multiplă analiză lingvistică: etimologică, semantică, fono-morfologică şi dialectală a termenilor pe baza cărora se operează reconstrucţia unui prototip indo-european. Fără îndoială, în acest domeniu rămâne mereu riscul de a se postula pentru faza comunităţii termeni sau sensuri aparţinând unei ere mai târzii sau unei zone restrânse şi care s-au extins ulterior prin împrumut de la o limbă indo-europeană la alta. Dar, corectând erorile predecesorilor şi încercând să aproximeze, cu ajutorul şi al altor discipline (arheologie, etnografie, etc.) într-un grad mai mare starea reală a lexicului indo-european comun, cercetătorii vor continua să apeleze la vocabularul reconstruit ca la o importantă sursă de informaţii”. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris despre navigaţie: “Barca fusese o emblemă a lui Ianus: ea putea naviga în ambele direcţii, simbol al celor 2 chipuri, al dublei puteri a zeului. Cuvântul ‘arcan’ - etimologic derivat de la ‘arcă’ - evocă misteriile a căror divinitate era Ianus (‘Bhagavad-Gîtă’ asimila de asemenea în mod expres barca); barca lui Ianus pare a fi totodată în raport cu ciclul solar. ‘Aş-vinii’ - zeii solari hinduşi - aveau uneori drept emblemă o corabie; aceea era reprodusă ca simbol al fecundităţii. În Egiptul vechi, ‘bărcile solare’ asigurau o navigaţie post-mortem. Maniheismul utiliza în acelaşi scop ‘corabia lunii’ şi ‘corabia soarelui’. Tema navigaţiei ‘post-mortem’ s-a regăsit în multe alte religii. Asimilarea semilunii cu o barcă a ajuns de altfel foarte răspândită. Ea apărea deosebit de clar la sumerieni, unde Zeul-Lună - navigator al cerului - a fost fiul zeului Enlil; Enki - orânduitor al lumii - era de asemenea navigator”.
Savantul A/Român Gheorghe Muşu a afirmat: “În ‘Iliada’ 16:408, apare sintagma ‘Enopi Chalko’ ca epitet al bronzului, Chalkos cu un sens nu de ajuns de clar, dar care probabil era ‘Strălucitorul’; epitetul Eniopeus / ‘Albul’ era al zeului Poseidon, în Milet Ino, Leucothea (în textul original al lui Homer din ‘Odiseea’ 5:334 cu virgulă între cele 2) era o zeitate marină, enigmatică în primul termen ‘Ino’, clară în cel de-al doilea: ‘Leucothea’ = ‘zeiţa Alba’, reprezentare crescând din respectiva tonalitate a apelor marine; iar enigmaticul întâi termen, cu tot ce reprezintă el, aduce vechiul fond al legendei, aduce şi greutatea lămuririi sale. Ino-Leucothea şi familia extinde fondul cuvintelor din preistorie, în cadrul anunţat. Astfel, zeitatea marină numită Ino-Leucothea aducea imaginea albului respectivelor ape, divină ipostaziere pre-elenică pe care năvălitorii elini au adoptat-o, dându-i - totodată - şi tălmăcirea: ‘Leucothea = ‘zeiţa Alba’ (aşa cum şi zeiţa Thetis, ipostazierea divină a aceloraşi ape - tot ‘Alba’ - purta, prin sinecdohă, epitetul ‘argyro-peza’ = ‘cu picioare de argint’) echivalenţă de altfel nerecunoscută odată cu trecerea vremii. Sensul uitat al numirii familiei reînvie însă dacă luăm în considerare realităţile cărora le-a dat expresie: ape continentale sau ape marine, ipostaziate - sau nu - ca figuri divine. Fără să ne oprim asupra hidronimelor de aceeaşi temă - cum a fost Inopos = râul Alb din insula Delos sau în Troada unde era cursul de apă Ainios, identificat cu Aisepos = râul Negru - variantele cromatice se aseamănă cu cele exprimate de francezul ‘blanc’ pentru ‘alb’ şi de corespondentul englez ‘black’ pentru ‘negru’. Astfel, vestitul ‘protopărinte’ Enea / Aineas nu va fi fost ‘literal’ cu alt chip decât ‘Negru-Vodă’; aruncând o privire asupra cuvintelor înrudite din limba etruscă, în faţa pre-elenicei Ino avem pe marea zeiţă de o seamă cu Iunona romană Uni, ‘Lucina / Lumina’ (pe urma rostului ei la naştere, aducând la ‘lumină’ pruncii). Oare să fie exclusă posibilitatea ca în fondul limbii române să se fi păstrat vreun ‘vlăstar’ din această familie? În nordul Transilvaniei se ridică - din calcar - muntele Inău: un nume pentru care nu s-a găsit nici o explicaţie, nici o relaţie cu vreun cuvânt, de orice provenienţă, natură ar fi putut fi el (toponimul Inău din Banat este pe urmele acestuia şi fireşte nu poate să aducă vreun punct de reper); iar în această parte a ţării avem cursul de apă cu nume pre-trac Samus, cum şi înălţimea Şimleu”.
 |
| Situația lingvistică la sfârșitul Epocii Pietrei |
Echivalenţele “G” cu “D” sau “Д/“ð” au fost semnificative de pildă cu “D” pentru acei Gargani ştiuţi ca Dardani, de la care a rămas denumirea Dardanele pentru Strâmtoarea Garganele dintre Anatolia şi Balcani (unind Marmara şi Mediterana), cealaltă Strâmtoare, unind Marmara şi Marea Neagră, fiind denumită Cherchel / Kerkel ori - de pildă cu forma “Д/“ð” - au fost semnificative mult mai târziu la întemeietorii Rusiei sau Va-regii / Vikingii Scandinavi Garðar, coloniştii Islandei, Groenlandei şi Canadei. În numele Gherga, consoana “G” uneori a fost scrisă şi “C” sau “K” ori “Q”; harta următoare înfăţişează divizarea consonantică “G”/“K”, cu roşu fiind grupa Satem, pronunţând sunetele mai palatin. Ca variaţiuni “G”/“K” pe structura Gherga (cu “R” central în cele 3 combinaţii posibile) se pot observa:
· GRK - ca fundal prezent mai ales Asiatic şi Balcanic (cum ar fi prezenţa în Nepal dar şi în Albania)
· KRG - Kerga dar şi Karga, etc. ca denumiri Asiatice de locuri / ca de exemplu în Paki-stan şi Afghani-stan sau Karga-stan / Kârgâzia în N acelora
· KRK - în înţelesul străvechi Ugro-Finic / Finico-Ugric, Kerka însemna “acasă” - ceea ce denotă şi sedentarismul Gherga; combinaţia apare European şi e răspândită mai ales în răsăritul continentului, ca de exemplu şi în Balcani
 |
| “G”/“K” |
În “Istoria scrisului”, Andrew Robinson de la “Muzeul Britanic” a redat studiul limbii scrise față de cea vorbită, după lingviștii Americani John DeFrancis și Marshall Unger, prezentând sistemele de scriere pe o axă de la fonografia pură la logografia pură, scrierea Finică - corespunzător studiilor acelor savanți - fiind în lume cea mai eficientă din punct de vedere fonetic (așa ceva apropie încă o dată de spațiul Românesc - unde a fost atestată prima scriere din lume / de sorginte Atlantă - ceea ce au relevat lingviștii respectivi privind actuala scriere practicată în Suomi / Finlanda, ca evident ecou al unei străvechi vecinătăți):
Dr. Marija Gimbutas - care şi-a prezentat descoperirile arheologice începând cu 1956 - a concluzionat: “Dezintegrarea Vechii Europe s-a produs după jumătatea mileniului IV î.C. în cea mai mare parte a Europei central-estice şi în Peninsula Balcanică, cu excepţia zonelor de munte şi de coastă, a insulelor din Marea Egee, din Marea Adriatică şi a Italiei. Superstratul kurgan (indo-european) este identificabil prin predominanţa elementelor războinice, precum şi prin tradiţiile diferite în ce priveşte religia, artele şi meşteşugurile. O serie de acropole cu fortificaţii masive din piatră au apărut în Turcia centrală şi vestică (ca Troia I, în Lesbos, Lemnos, etc). Aşezările urbane ale Vechii Europe cu templele lor, cu altare rafinate, vase rituale, trepiede şi sculpturi / figurine au dispărut. Un proces de amalgamare culturală a urmat stilului variat şi complex al Vechii Europe. Cultura nou apărută a manifestat tendinţe spre uniformitate. Perioada dintre secolele XXV î.C. şi XXIII î.C. a reprezentat ultima fază a expansiunii populaţiei kurganelor / gorganelor. Distrugerea masivă a aşezărilor din estul Mediteranei, Anatoliei şi din zona Egeană a marcat sosirea triburilor indo-europene Gorgan. Comorile fabuloase din mormintele regale indică victoriile căpeteniilor indo-europene în războaie şi în stăpânirea unor populaţii cu alt fond cultural. Substratul ‘vechi european’ s-a păstrat mai bine acolo unde infiltrarea populaţiei gorgane / kurgane a fost târzie: în zona Egeană - în insule ca Thera şi Creta - Vechea Civilizaţie Europeană persistând până spre mijlocul mileniului II î.C”. Întoarcerea pentru rugăciune cu faţa spre răsărit a rămas în multe religii, din timpuri vechi: era respectul faţă de sacrul venerat tradiţional astfel, ca recunoaşterea zonei de unde venea seva / puterea. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a punctat: “Tema cosmogonică a separării Cerului de Pământ a fost destul de răspândită, găsită la diferite niveluri de cultură; în India vedică, cel mai tânăr zeu, Indra - conform ‘Rig Veda’ 8:3 - a pus capăt hierogamiei ‘prin puterea lui desfăşurând cele 2 lumi, Cerul şi Pământul, şi făcând soarele să strălucească’ iar versiunile înregistrate în Orientul Mijlociu şi Mediterana au derivat din tradiţia sumeriană (după cum a apărut într-un fragment despre despărţirea părinţilor): ‘Zeul An a urcat Cerul în înalt, iar En-lil a luat cu el pe mama sa, Pământul’.”
În 2007, cercetătoarea Mioara Călușiță-Alecu a scris despre “Legile de evoluție ale limbajului”: “Limbajul / vorbirea a fost creat/ă și dezvoltat/ă de oameni ca să comunice între ei și astfel să poată să colaboreze și să supraviețuiască. Limbile au evoluat o dată cu creierul oamenilor și s-au dezvoltat ca să satisfacă necesitățile mereu crescânde de comunicare ale vorbitorilor. La început, s-au folosit multe sunete, eventual însoțite de gesturi. Cu timpul, unele sunete au fost asociate, după reguli logice, formând rădăcini de vorbire care puteau să transmită precis multe informații. Rădăcinile de vorbire au alcătuit cuvinte iar acestea s-au asociat, tot după reguli logice, în fraze. Limba sanscrită, cea mai veche limbă bine cunoscută, ilustrează această evoluție. Acum mai multe milenii, în vechea Indie se vorbea o limbă ariană în care se mai putea descifra semantica (înțelesul) unor sunete și rădăcini care alcătuiau unele cuvinte. Savanții hinduși, vrând să exprime în această limbă învățăturile sfinte, au studiat-o și au fixat-o după reguli gramaticale, pentru ca textele să nu fie ambigue. Au numit această limbă ‘sama-scrita’, adică cea mai fixată, ordonată. Așa a apărut limba sanscrită, limbă sfântă, care s-a transmis exact ca pronunție și înțeles de la învățător la discipol timp de milenii. Ea nu mai era vorbită de popor în mod curent, înainte de întemeierea Romei. Mă întreb: cât de corect au vorbit oamenii de pe uliță această limbă care avea 8 cazuri de declinare și 3 numere: singular, dual și plural? Poate la fel de corect ca și vorbitorii de ‘latina prisca’ sau cei care au scris textele din limba getă pe tăblițe. Când posibilitățile de comunicare create au devenit suficiente, limbile au evoluat spre ușurarea pronunției, precizia recepției și mărirea vitezei de comunicare. S-a redus numărul de sunete și s-au simplificat cuvintele. Limba sanscrită avea, după dicționare, 38 de consoane și 14 vocale. Avea, de pildă, 4 moduri de a pronunța pe ‘d’ și ‘t’. În limbile moderne s-a redus numărul de sunete, astfel încât să fie pronunțate ușor și recepționate corect. Și limba română a pierdut sunete. În scrierile vechi, se întâlnește un ‘dz’ și un ‘u’ scurt final. Și limba actuală are 2 feluri de ‘i’: ‘i’ scurt și ‘i’ lung, dar gramatica nu recunoaște. Multe cuvinte sanscrite ilustrează, prin rădăcinile care le alcătuiesc, logica după care au fost create. Astfel, rădăcina ‘kha’ definea ‘cerul’, ‘ga’ - deplasarea, iar ‘na’ - înglobarea. ‘Khaga’ însemna ‘cel ce se deplasează’ - ‘ga’, pe ‘cer’ - ‘kha’ (de pildă astru) iar ‘khagana’ - ‘cel care înglobează’ (=‘na’) ‘ceea ce se deplasează pe cer’ - ‘khaga’, arăta un cer plin, un univers. O interpretare asemănătoare se poate face și unor cuvinte românești. De pildă, ‘cer’ definea, ca și ‘c(e)ar’, în limba sanscrită, pe ‘cel care se mișca’. În adevăr, strămoșii vedeau că cerul se mișcă. Ca urmare, Cerna însemna că ‘înglobează’ - ‘na’ pe ‘cel ce se mișcă’ - ‘cer’, deci indica un loc de trecere, ca și cerdacul sau Cernavodă (iar nu o apă neagră cum s-a dedus greșit pe baza semanticii rădăcinii ‘cern’ în limbile slave). Este probabil că mediul geografic ca și limba de substrat, în cazurile în care a existat, a influențat formarea limbii. Nu este probabil ca în cuvintele românești ‘l’ să fi evoluat în ‘r’, sau ‘ct’ spre ‘pt’, deoarece ‘r’ și ‘pt’ cer un efort de pronunțare mai mare decât ‘l’ și ‘ct’. Este probabil că ‘soare’, ca și ‘sura’ / ‘surya’ din limba sanscrită, provine dintr-o formă mai veche decât latinul ‘solem’. Aceasta argumentează și cuvântul ‘arsura’, existent în română și latină, cuvânt care indică un efect al soarelui. La fel și în cazul cuvântului ‘sare’. În numele lunii octombrie, moștenit așa din limba latină, ‘ct’ nu a devenit ‘pt’. Este, deci, probabil că nici ‘opt’ din română nu a evoluat din latinul ‘octo’. Pentru a mări viteza de comunicare și ușurința de pronunțare, în multe cuvinte s-au produs metateze sau alterări de sunete. Astfel Zeul Mokșei, numit Zalmoxis în timpul lui Herodot, a devenit Zamolxe pe tăblițe. Citind invers unele rădăcini de vorbire din limba română, se obține o rădăcină antonimă sau cuvinte cu sens corelat cu al rădăcinii. De pildă, un ‘dar’ se dă iar când ‘rad’ înseamnă că iau totul. ‘Div’ arată divinul iar ‘vid’, golul. ‘Es’, rădăcina existenții, are invers pe rădăcina secătuirii. ‘Ha’ sugerează hazul iar ‘ah’, oftatul. ‘Har’ arată harul iar ‘rah’, crahul. ‘Ia’ are invers pe ‘ai’, ‘log’ pe ‘gol’... Acest fapt nu s-a observat la rădăcinile din limba sanscrită, nici la cele deduse pentru indo-europeana comună. Cuvintele create pot îmbogăți sau schimba înțelesul unei rădăcini. În acest caz, vechiul înțeles este asociat unei noi rădăcini, fără să dispară cuvintele create cu vechea rădăcină. Rădăcina la sugera pământul în lan, vale, oală... Referirile făcându-se la pământ, ‘la’ a început să indice raporturi în spațiu și timp și, în cuvintele nou create, pământul a început să fie sugerat de alte rădăcini. Limbile se dezvoltă și evoluează o dată cu concepțiile, mediul și modul de viață al oamenilor. De pildă, apariția cuvântului Dumnezeu (stăpân al zeilor) a indicat o trecere spre monoteism. Limba geto-dacilor, o limbă ariană vorbită de la granița cu Persia, acolo unde regina Tomyris a învins pe Cyrus, până în Balcani, a suferit multe influențe și a evoluat în condiții astăzi greu de stabilit. În ea se pot face cercetări arheologice anevoie de descifrat și datat. Limba română argumentează istoria și gândirea românilor și aceste însușiri ale ei au fost insuficient studiate. Geto-dacii erau situați în inima vechii Aria. Așa cum dovedește limba română, aria definea o întindere de pământ, deci arieni însemna pământeni. Când arienii făceau cuceriri și deveneau stăpâni, numelui lor căpăta și înțelesul de nobil. Geții erau fiii Gaeii / zeița pământului deci numele lor însemna pământeni și era sinonim cu arieni. ‘Ksa’ însemna țară / regiune iar ‘da’ putea fi interpretat al zeilor / sfânt. În dicționarul sanscrit-francez, ‘daksa’ - cu al doilea ‘a’ lung - este tradus la ‘la terre’, deci ‘daci’ însemna tot ‘pământeni’. Numele pelasgilor și al valahilor conțineau silaba ‘la’, rădăcină de cuvânt care sugera pământul (mantra pământului la yoghinii hinduși), deci ‘lasci’ / ‘lahi’ însemna tot ‘pământeni’. Suntem urmașii vechilor pământeni ai acestor locuri. Vom ști să ne păstrăm tradițiile și să fim demni de vechii strămoși?” (Cu asemenea interpretare, pornind de la “lahi” = “pământeni”, înțelesul pentru “Va-lahi” / “Ba-lahi” poate fi echivalat cu cel de “pământeni vii” sau ținând cont de sensul “Ba” ca “suflet”, drept “pământeni sufletiști” = “sufletiștii pământeni”).
Rocadele “Dj” / “J” ori “Z” pentru “G” - frecvente oriental - au apărut în Europa mai ales Medieval, la Slavi şi Veneţieni (cu răspândire şi în Valea Dunării; de exemplu, în Slavona Curţii Domneşti a Ţării Româneşti, stolnicul Gherga = Gorga al lui Vodă Mircea “cel Bătrân” era notat Zorza). Pe lângă “G”, EuroAsiatic şi consoana “R” - centrală în numele Gherga - uneori a suferit o translaţie, în “L” (de pildă pentru Ţinutul Caucazian al Amazoanelor Kolkis / Colchis se poate întrezări Gorghis - fostul Regat Kolkha, acum Georgia - în Kurgal / Sumerul şi Canaanul Epocii Pietrei sugestive au fost Ghilga / Ghelga pentru Ghirga / Gherga, denumirea Înălţimilor Golan derivând din Ghoran, regiunea Galileea / fostă Gari-Rhea fiind aceea a populaţiei Garu din Valea Ghiordanului unde trăiau Gherghe-sei, etc. ori în apusul European Gorganele denumite Galgal de fapt avându-şi numele derivat din răsăriteanul Gargar); etimologic, însuşi Canaan / Ka-naan deriva din numele Ga-nan al prinţilor Mamei Ga / cu energia Ka (cuvântul Sumerian pentru prinţ era “nan” / “nun”, aşa după cum Românii folosesc pentru cei mai mari cuvântul “nene”) iar în plus, după caracteristicilor lingvistice ale unor populaţii, în diverse perioade şi locaţii, îndeosebi sufixul Gherga a fost împodobit corespunzător - ceea ce a conferit numelui câteodată un aspect pitoresc - alteori întregul nume fiind grav distorsionat, ajungând până la a nu mai fi recunoscut drept Gherga. Savantul Român Gabriel Gheorghe a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile despre stră-Română că a fost limba Kurgană / Indo-Europeană comună, afirmând că din ea s-au tras multe dintre limbile Europei; dânsul a afirmat că numai Româna are rădăcini proprii - iar o limbă originară trebuie să aibă rădăcini proprii - de exemplu, Latina n-a avut rădăcini, Germana ori Franceza idem, etc.: “că limba română poate fi o limbă primordială rezultă din foarte multe aspecte. De pildă, se observă că gradele de rudenie apropiată numai în română sunt definite prin reduplicări de silabe: ma-ma, pa-pa, ne-ne, da-da, le-le, ba-ba. Deci era modul cel mai simplu pentru ca unui copil să-i spui: e mama, e tata, e nenea, ș.a.m.d. Acest lucru se găsește numai în română. Cuvântul ‘mama’ este peste tot, e universal și este natural, pentru că un copil îl pronunță spontan. De ce trebuie să spui ‘mother’, ‘mutter’. Toți copiii germani spun la început ‘mama’, nu ‘mutter’; la fel este și la englezi, copiii nu spun de la început ‘mother’.” În 2009, cercetătorul Român Timotei Ursu a scris: “Un fapt esenţial trebuie neapărat remarcat: păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical şi al structurilor gramaticale din arhetipul proto-danubian; ceea ce înseamnă, ipso-facto, o continuitate etnică remarcabilă. Faptul că tocmai în acest idiom (geografic direct învecinat cu ‘Centrul Danubian’ şi, structural, un idiom conservativ) se păstrează un impresionant volum de rădăcini lingvistice la care se raportează, concomitent sau separat, un număr elocvent de cuvinte din toate ‘ramurile’ de origine danubiană (indo-europeană), trebuie să constituie o pistă de cercetare cu mult mai serioasă pentru lingvistica contemporană. Numeroase cuvinte de origine comună prezente în cvasi-totalitatea limbilor ‘indo-europene’ par să-şi regăsească radicalul (sau cel puţin forma cea mai apropiată de presupusul proto-radical) în daco-româna nord-dunăreană, în dialectele ei sud-dunărene, în corespondentele albaneze sau în ‘relicve’ păstrate în cele 2 dialecte reto-romane din Alpi. E şi normal: acestea sunt idiomuri din imediata apropiere a fostului Centru Danubian şi e firesc să fi suferit alterări mai reduse decât idiomurile indo-europene ajunse la mari distanţe, în spaţiu şi timp! Examinarea şi aprecierea limbii române (cu dialectele ei) nu ca ‘o limbă tânără, recentă, dezvoltată prin numeroase împrumuturi’, ci drept o străveche urmaşă, directă şi acut învecinată geografic cu fostul Centru Danubian al ‘emisiei indo-europene’, aşadar ca o limbă ‘creditoare’ şi nu ‘debitoare’, va oferi cu siguranţă cercetătorilor surprize de proporţii”.
 |
| Limba scrisă față de limba vorbită |
