“Originea Gherga” a fost afişată prima oară pe Internet în 2011 - ca o apariție cam neobișnuită în peisajul contemporan al publicațiilor tratând subiecte asemănătoare și actualizată anual, prin prezenta ediţie la nivelul anului 2021 - fără temeri de vremurile foarte vechi, faţă de care din partea unora sunt fantastic de multe reţineri sau “ocoliri”, cauzate de o “prudenţă” nejustificată cu seriozitate / căci evitările nu-i fac pe respectivii mai mari specialişti (printre cauzele prelungirilor anuale ale lucrării “Originea Gherga” fiind inclusiv faptul că realizarea nu e colectivă - având un singur autor - şi faptul că deseori a fost absent timpul concret pentru lucru, căci activitatea e fascinantă dar cronofagă); autorul n-are vreo frică de pierderea vreunui titlu - toate titlurile sunt date unor oameni de către alți oameni - iar identitatea de Român şi de Bănăţean a autorului (născut în Banat, crescut în Banat, trăind în Banat) n-o poate nimeni lua: Banatul este regiunea de baştină a Bănăţenilor, parte a poporului Românilor şi a teritoriilor Românilor (mai demult a existat chiar un Imperialism Românesc, estompat însă cu mult prin trecerea timpului, acum Românii ajungând - prin a afirma că mereu şi-au apărat Glia - până la a-şi declama unilateral doar invadările de către alţii, ceea ce-i nefiresc, căci inclusiv în prezent milioane de Români colonizează unele locuri din lume, mișcările majoritare fiind îndeosebi spre apus în zonele Românice și Germanice, mult mai numeroase decât cele spre răsăritenele zone Slave ori orientale / musulmane, ș.a.m.d). Locuind de o viață în Timișoara - cel mai mare oraș Bănățean - Eugen Gherga = autorul lucrării a trecut prin unele situații periculoase, ca de exemplu cronologic câteva, mai recente: 16-25 XII 1989 în Revoluția Română - izbucnită la Timișoara - fiind primul incendiator în public al lozincilor comuniste de propagandă / luat în cătarea armelor de câteva ori, scăpat neîmpușcat, prezent în blocada generală de la Belgrad / capitala Serbiei în 4 X 2000 (și acolo Revoluția a învins, reușind răsturnarea președintelui iugoslav), sosit de la Lisabona / capitala Portugaliei în Gara Atocha din Madrid / capitala Spaniei cu trenul următor după cel mai mare atentat terorist asupra Europenilor (din 11 III 2004), formator pentru drepturile omului la sfârșitul Revoluției din Libia / încheierea Primăverii Arabe (în 2012-2013), începând din Benghazi imediat după asasinarea acolo a ambasadorului American, traversarea unui stop cardiac - resuscitat cu șocuri electrice - după stop cardiac în 15 X 2014 la Timișoara ori martor în Nordul Italiei la declanșarea pandemiei noului coronavirus (în 17-21 II 2020), etc.; decesul autorului va întrerupe întreținerea pe Internet a lucrării “Originea Gherga”.
 |
| Învățații de limbă Greacă dinainte de filozoful Platon |
O abordare similară l-ar declara pe savantul Albert Einstein un nimeni iar pe cursanții lui ca fiind totul: totuși, indiferent de eforturi, studenții lui Albert Einstein nu s-au bucurat - nici cumulat, respectiv toți împreună - de notorietate mai mare ca a maestrului lor; de-a lungul timpurilor însă au fost multe victime ale manipulărilor diverșilor propagandiști (cu tehnici diversioniste similare). O atitudine asemănătoare s-ar regăsi de exemplu la o fotografie unde important ar fi ce se vede iar de importanțe secundare ar fi câți pixeli are pe unitatea de suprafață, cu ce aparat a fost făcută - European, Chinezesc, etc. - ori ce biografie are fotograful care a realizat-o sau la o știre din Epoca Modernă, când atenția s-ar muta de la un eveniment ori de la personajele implicate în eveniment pe jurnalistul care ar relata știrea, în sensul de a aprecia prioritar jurnalistul - cu elemente de tipul când s-a născut jurnalistul, unde s-a născut jurnalistul, ce familie are jurnalistul, unde, ce și cât a studiat jurnalistul, ce carieră are jurnalistul, etc. - în detrimentul detaliilor despre eveniment sau despre persoanajele aceluia: dintotdeauna au existat interese, în care s-au investit chiar mari valori / eforturi, pentru ca politicieni, istorici, ș.a. să distorsioneze ori să comute atenția publică de pe unele evenimente sensibile pe domenii colaterale, de importanțe reduse / neprioritare iar ca atare, pentru corectitudine prin exemplul lucrării curente cel mai mult contează datele înfățișate. Exemplificări similare ar fi și față de reporterul de război / din prima linie ori pictorul care prezintă o secvență semnificativă (corespunzător criteriilor proprii) spre deosebire de abordarea - intenționată și de lucrarea “Originea Gherga” - chiar ale mișcărilor eroilor imortalizați în poză ori în pictură, cu atenție deosebită mai ales pe poveștile acelora iar nu în mod special despre viețile artiștilor care au înfățișat eroii, căci desigur se remarcă diferențierea personajelor respective: ca la un monument sculptat, ar conta mai mult acțiunile eroului imortalizat iar nu profesionalismul sculptorului.
În 2010, cercetătorul Cristea Sandu Timoc - Vlah Timocean din Serbia, refugiat în România / la Timișoara - a sintetizat cum a fost odată (nu numai personal - față de autor - ci în public): “Cândva, tot Balcanul era Românesc”. Ideea lucrării “Originea Gherga” a apărut pentru un plus de vizibilitate şi ca necesară umplerii unor goluri ale cunoașterii - cauza lipsei informaționale respective derivând de la cercetătorii Români ori străini activând în proiecte limitate de propriile culturi, punând “distanţe” artificiale chiar cu vecinii iar în cazul depăşirii abordării monoculturale accentuând mai ales interesul multicultural şi din păcate prea rar operând intercultural - deosebirea, pe lângă aspectul cantitativ despre aşa subiect, fiind şi calitativă, prin utilizarea pentru această lucrare a mijloacelor Moderne într-o proporţie însemnată (o observaţie faţă de nivelul cunoaşterii este că foarte mulţi oameni n-au ştiinţă despre predecesorii lor, chiar dacă există posibilitatea tehnică a “descoperirii” lor): e înfăţişată îndelungata călătorie Gherga printr-o bună parte a lumii (aşteptările despre lucrare pot lejer converge spre povestea distinctă a unui neam distinct, Gherga), cu accentul nu pe zecile de milenii ale mutaţiilor genetice anterioare, ci pe cele mai recente zece milenii / după ultima mutaţie genetică Gherga. “Atenţia” mai redusă uneori din partea unor specialişti s-a datorat de-a lungul vremurilor şi unei veşnice slăbiciuni omeneşti - deci la nivel personal, nu neapărat la nivel profesional - anume uitarea, hrănită şi de gratuita invidie, faţă de trecutul măreţ Gherga, cercetători care n-au mai realizat (nu şi-au mai dat seama de) unele legături câteodată cu Gherga: toate faptele au existat, cu timpul pierderea atenţiei devenind progresivă, canalizările ajungând și spre alţii, ceea ce însă acum “ajută” în mod evident impactul lucrării, generată în mod intenționat inclusiv pentru umplerea lipsurilor (un scop al realizării lucrării “Originea Gherga” e și de “plus-valoare”, în sensul “urnirii” paradigmelor existente spre alte vremuri - cu mai mult timp, chiar milenar, înaintea producerii consecințelor lor - şi respectiv direcții decât cele în care sunt cantonate pe moment, aproape ca “prizoniere” lor înșile). Trista stare a cercetării trecutului, nu numai la Români, ci şi la mulţi alţii, se datorează dominării de către haos, regula fiind a confuziilor - uneori grosiere - iar excepţia fiind normalitatea (oferită de datele concrete și corecte); majoritatea lucrărilor despre trecut aproape că nu transmit ceva, fiind în vecinătatea mesajelor despre nimic (“surprizele” științifice rămânând foarte rare): mulți utilizatori consideră “Originea Gherga” ca firească - prezentând lucruri firești, desigur - dar nu observă ori nu le pasă că de-a lungul lucrării sunt exprimări chiar în premieră absolută ale multor aspecte (care nu au mai fost prezentate ori corelate vreodată așa cum le înfățișează autorul). Din perspectiva momentului apariţiei, lucrarea “Originea Gherga” poate fi nepotrivită: fie a apărut prea târziu, fie e înaintea timpurilor. Din perspectiva nihilistă, ar fi fost ceva dacă n-ar fi apărut deloc / nicicând, însă spusa împăratului Corsican / Francez Napoleon Bonaparte - când îşi invita strategii la sfat - redă esenţa: “mai bine un plan rău, decât nici un plan”; anterior aceluia, filozoful Francez Blaise Pascal - numele său fiind folosit la cel al unităţii de măsurare a presiunii - a enunţat: “Toate nenorocirile unui om vin din aceea că nu e capabil să stea singur, liniştit într-o cameră. Oamenii sunt de obicei mult mai convinşi de motivele descoperite de ei înşişi, decât de cele arătate de alţii. Vrei ca oamenii să gândească bine despre tine? Nu vorbi de bine despre tine. Am făcut această scrisoare mai lungă decât de obicei, doar pentru că nu am avut timp să o fac mai scurtă”. Într-o paralelă cu imaginea unui glob murdar, în loc de contemplarea straturilor depuse pe el de-a lungul timpurilor - şi eventualelor zgârieturi prin ele - autorul a preferat să pătrundă direct la strălucirea de odinioară, cea acoperită acum de multă mizerie (atât la propriu, cât şi la figurat): de pildă, un glob vechi, în prezent prăfuit, curăţat însă bine, poate reda aproape splendoarea ce o avea când a fost realizat / dar neprocedând aşa - şi păstrând doar globul prăfuit ori chiar distrugându-l, considerându-l deja “în plus” sau neştiind la ce o mai folosi - e superficialitate (dacă nu şi mai rău).
De altfel, despre “strălucire” / “stră-lucire” e de ştiut că îşi avea rădăcina pre Indo-Europeană - conform şi “Dicţionarului etimologic Indo-European” din 1959 al celebrului lingvist Julius Pokorny - sub forma a ceea ce scris azi e “Ghera” / “Greg” (din care au derivat și “zori”, “zări”, etc., în legătură cu Zeul Ra / Dr. Sorin Olteanu - de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti / capitala României - afirmând chiar că “radicalul indo-european ‘Gwhairdo’ - însemnând ‘strălucitor’ - era foarte potrivit pentru un nume de persoană”, aşa cum au fost de pildă regele Trac Gaidreas, ucis la un banchet cu toporul de către un comesean beat sau Tracul Fedru Gaidreas, cel mai important fabulist Latin, ş.a.); din termenul proto Indo-European ǵʰelh₃ pentru “a străluci” / “stră-luci” a apărut “galben”. Continuând exemplificarea: Originea Gherga nu studiază praful de pe glob, ci îi depăşeşte crusta de praf (mâzga “mulţumind” pentru mult timp pe prea mulţi, unii chiar crezând ce văd, închipuindu-şi că aşa era dintotdeauna) şi se ocupă de glob; desigur că oamenii sunt liberi să creadă ce vor, însă “cascada” informaţională a Originii Gherga în mod sigur rămâne măcar unul dintre meritele lucrării, conducând la curmarea scuzelor de genul subtil al susţinerii că “n-am ştiut” (mai ales că despre Gherga până acum nu s-a scris la scară aşa de dezvoltată, motivul principal nefiind că elementele nu existau, ci lipsa de interes). Foarte mulţi cercetători ai timpurilor şi-au dobândit titluri ştiinţifice prin a fi “corifei” de suprafaţă, fără nici o profunzime istorică (categoric ieşind din discuţie dimensiunea preistorică), din teama să nu se facă de “ruşine” în tagma colegilor / aproximativ la fel de superficiali; aşa ceva este jenant pentru “originalitatea” lor şi dăunează pe ansamblu studierii trecutului în mod profesional / profesionist: faptul că specialiştii / elitele formează minorităţi e valabil şi la medici, ingineri, ş.a. - toate ghildele / breslele fiind marcate astfel - aşa că numai puţini calificaţi (fie lingvişti, fie istorici, etc.) îşi pot “strălucit” / competent demonstra la superlativ “chemarea” / vocaţia în profesie, în cazurile cele mai sănătoase sincerul dar dificilul “dat din umeri” a neştiinţă fiind oricând mai valoros şi mai cinstit / onest decât înlocuirea sa cu vreo mistificare. Regizorul Moldovean Leonard Tonitza a remarcat că tot așa cum sunt apreciate cele mai recente cuceriri tehnico-științifice în domeniul medical - un pacient preferând oricând tratarea corespunzător procedurii mai de succes - și în istorie ori lingvistică s-ar putea lucra similar dar în domeniile respective abordările nu-s astfel, preocupările doar rezumându-se în general spre conservări.
Curgerea unui Râu poate ilustra paralele culturale pe tronsoanele “mono”-“multi”-“inter” (în dimensiunile de monoculturalitate-multiculturalitate-interculturalitate), cu aspecte repetitive apoi ca forme “multi-”, “inter-”, etc., similar apărând inclusiv la confluenţele Râului cu alte ape curgătoare sau la vărsarea finală în apa stătătoare; la nivel personal, o dinamică reţea ca şi cea acvatică ar fi chiar mai sugestivă decât un static arbore genealogic: ca valurile unui Râu curgând la Vale, care se despart întâlnind obstacole - de exemplu când dau de o cataractă sau un bolovan ori o creangă plutind - pentru ca apoi să se reamestece, imaginând fiecare val ca un nume, se poate “vedea” parcursul omenirii în timp. Pe un Râu, vărsarea în amonte a unei vopsele provoacă şuviţe colorate în avale, distincte și faţă de cursul principal al apei; la fel, pe Râul genetic uman, o mutaţie conduce la aspecte distincte faţă de ceea ce era anterior. Un exerciţiu de imaginaţie (sora geamănă a raţiunii e imaginaţia, care inspiră): închipuind cataractele / pragurile de pe cursul unei ape ca mutaţiile genetice din cursul istoric al unui neam, prezenta lucrare se referă la ultima porţiune, cea de la pragul / cataracta aflat/ă cel mai aproape (comparativ cu întregul parcurs în timp, poate părea modest, însă mai bine aşa decât deloc). Sub atmosfera poluată a globului, încă “susură” ceva / cineva (de multe milenii): Gherga; privind datările / vechimile abordate, de exemplu Atlantida (despre care - ca şi despre Troia - întâi se ştie că exista, urmând să fie şi fizic găsită) era aşa de veche, încât a fost întemeiată de cei anteriori ultimei mutaţii genetice Gherga. În Vechea Lume deoarece Atlanţii au migrat iar după ce au ajuns la coasta oceanică acel ocean le-a preluat numele i-a făcut pe cei din Lumea Antică - până la cea actuală - să considere Oceanul Atlantic ca gazda Atlantidei: aşa ceva e o iluzie izvorâtă dintr-o eroare de percepţie, căci Atlantida (respectiv Imperiul Atlant / Civilizaţia Atlantă) a fost la răsărit de Atlantic, în Europa paleolitică. Corespunzător “Dicţionarului etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” publicat în 2009 de către Dr. Mihai Vinereanu, “prag” - adică partea de jos / orizontală a unei porţi - e un termen provenind probabil din fondul Trac (în Sanscrită “poartă” = “pariga”); forma lingvistică provine din pre Indo-Europeanul / pre Kurganul “perg” / “portu” pentru “vad” / “trecere”. Chiar dacă multe date dintre cele prezentate aici nu sunt predate în manuale şi pe de o parte unele sunt enunţate public pentru întâia oară în lume iar pe cealaltă parte altele sunt formulate în premieră în Română, lucrarea aducând oarecum “un suflu nou” literaturii asemănătoare în profil, ea pe ansamblu - fiind foarte informativă - nu prezintă însă o istorie “nouă” (nici una statică, ci una “mobilă”, într-o abordare deosebită - “altfel” / originală - urmărind mişcările Gherga în timp şi spaţiu, “curgând” meandrat pe “Râul genetic”, dinspre trecut spre viitor): utilizând grila specifică, “Originea Gherga” reconstituie şi restituie sub forma actuală (la începutul mileniului III) întinsul traseu Gherga prin omenirea ultimelor 10 milenii - de la cea mai recentă mutaţie genetică până în prezent - respectiv din Epoca Pietrei până acum. Lucrarea este îndeosebi despre aspecte demult dispărute (oameni, aşezări, culturi, Civilizaţii - chiar teritorii - etc.), rămase în memoria publică: pe de o parte, există poveşti despre locuri ce au fost găsite fizic doar mult ulterior circulaţiei cunoştinţelor despre ele - ca de pildă Troia, descoperită din pământul multimilenar în secolul XIX - iar pe de altă parte, există multe locuri ale căror poveşti de-a lungul timpului s-au rătăcit ori s-au pierdut, prezenta lucrare înfăţişând elemente aflate între ambele ipostaze, desigur în legătură cu subiectul Gherga (despre Graiul Troian, e de știut că deriva din neolitica Kurgană / larg cunoscută ca “Indo-Europeana”, în grupul de limbi a căreia e și Româna; Kurganii / Gherganii - care au răspândit în lume limbile ajunse clasificate științific / lingvistic ca “Indo-Europene”, cu rădăcinile pre și proto Indo-Europene în timpurile diluviene - proveneau dintre Atlanții care și-au avut Imperiul centrat pe actuala Mare Neagră, erau Nordici în Vechea Lume / ca atare fiind numiți “Hiperborei” și au fost nomazi / apelativul consolidat ca atare, încă dinaintea Potopului pentru așa ceva, în timpurile migratorilor vânători-culegători, fiind de “Pelasgi”, Gherganii / Ghergoii și urmașii dovedindu-se încă din preistorie că au fost deopotrivă Pelasgi, Hiperborei, Atlanți). Conceptul în sine aduce și unele veşti “proaste” adepţilor fervenţi de pretutindeni ai continuităţilor, deoarece prezintă unele aspecte mobile şi interculturale din istorie (fie că e agreat ori nu, fenomenul migraţional s-a manifestat dintotdeauna în lume, exemple fiind inclusiv din actualitate, când de pildă în Europa milioane de Români sunt implicaţi în aşa ceva, mutați pe continent - pe urmele înaintașilor lor - ca o consecință parcă a unui război civil nedeclarat cu ei înșiși); de exemplu, în 1962 - anul nașterii autorului acestei lucrări - cu toate că Românii erau majoritari în Banat, Românii nu erau însă majoritari în cel mai mare oraș al regiunii, Timișoara (acum Românii sunt majoritari în localitate dar Românii născuți în oraș nu-s majoritari: raporturile dintre indigeni și cei veniți au fost dintotdeauna relative).
În 2014, Alina Pavelescu - directoarea adjunctă a “Arhivelor Naţionale” din România - a declarat că “o civilizaţie nu se poate dispensa de memoria sa decât dacă a decis să se sinucidă”. Acest produs - fără limitare convenţională, întâmpinând deficitul de judecăţi ori păcătoasele prejudecăţi - prin caracterul său totodată constituie un pionierat în documentarea istorică a evidenţei genetice şi este o premieră mondială, fiind (până acum) cea mai profundă lucrare de filogenie umană din lume / în mai multe elemente: amploarea temporală, amplitudinea interpretărilor, abordarea organizaţională (ştiinţifică dar şi artistică), etc.; prin comparaţie cu genealogia, în filogenie sunt unele elemente diferite. Conţinutul - realizat specific cu “cheia” Gherga şi creat după planul simplu al îmbinării geneticii şi istoriei / însă apelând instrumentar şi alte discipline - poate fi utilizat liber, în scopuri necomerciale; până în prezent, nici un nume din lume nu are o poveste aşa dezvoltată / extinsă ca Gherga (e de ştiut că numele vechi - indiferent de culturi - aveau semnificaţii, inclusiv Gherga confirmând aşa ceva): interpretările însă - deoarece perspectivele “observatorilor” nu-s niciodată identice - pot fi catalogate fie artistice, fie științifice (ceea ce le deosebesc net, căci același aspect, considerat “bun” / “pozitiv” de către cineva, poate fi considerat “rău” / “negativ” de către altcineva). Din cel puțin o perspectivă, toate datele esenţiale - mitice, istorice, genetice, etc. - converg în povestea Gherga (de exemplu, miturile nu-s “plăsmuiri” ori o înşiruire de prostii, scrise de proşti, ci codează experienţe reale şi nu fabulaţii, cum ar fi imaginaţiile unora / intrările în “legende” pretutindeni bazându-se pe adevăruri - majoritatea dovedite - nu pe falsuri); lucrarea aceasta are o singură miză: cunoaşterea (datorită alegoriei Gher-Ga a Cerului cu Glia, fiind evidenţiate - şi nu disimulate - vechile mărturii despre contactele dintre Cer şi Glie, apelând inclusiv resurse po-pulare, ca povestirile ajunse până în folclor, devenite totuşi mai amplu cunoscute de către mai mulţi şi mai larg răspândite decât opiniile izolate sau de circulaţie restrânsă ale unor specialişti). Despre marele trecut al lumii, unele surse Româneşti sunt chiar mai puternice decât altele de peste zări, Mări şi Țări (între care şi dovedirea existenţei celui mai vechi Homo Sapiens din Europa, în Banat); datorită extraordinarelor valori aflate la îndemână, cercetarea Românească a trecutului poate fi fruntaşă pe glob, însă o meteahnă încă există, după cum a notat Dr. Mircea Eliade în “Oceanografia” din 1934: “Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”. Potențialul Românesc e imens iar Românii și România deocamdată mai au de prezentat multe elemente “grele” în tabloul mondial (atât pentru preistorie, cât și pentru istorie). Oricine poate observa că - de departe - de pildă moştenirea folclorică din Carpați / Românească e cea mai bogată din Europa, apoi fiind cea Caucaziană (Culturile însă nu se compară - ca de pildă care-i mai “bună” ori “ne-bună” / cu toate că “normalitatea” e negociabilă - nici Civilizaţiile nu se compară, ca de exemplu care-i inferioară ori superioară, ci se acceptă la toate doar deosebirile, cauzate de diversitatea lor); în România încă trăiesc ultimii martori direcţi ai autenticei Civilizaţii Româneşti, cu pitoreştile obiceiuri şi porturi populare reale, nu muzeale - în prezent, ajunşi oameni în vârstă - iar în Caucaz, densitatea mai redusă a populației a rarefiat foarte mult manifestările publice. Românii se află în N Peninsulei Balcanice; iată o perspectivă a Peninsulei Apenine / Italice (vecina Vestică):
 |
| Peninsula Apenină / Italică văzută din N Peninsulei Balcanice |
Dr. Mircea Eliade, în lucrarea “De la Zalmoxis la Genghis-han” a afirmat că “miturile, simbolurile şi ritualurile ce ne oferă folclorul religios al românilor îşi înfig rădăcinile într-o lume spirituală care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului apropiat şi mediteranean”. Pe de altă parte, în multe privințe, vocabularul Român e chiar mai valoros decât cel Sanscrit, vechi Grec, Latin, etc. (în 2009, Dr. Mihai Vinereanu - autorul “Dicţionarului etimologic al limbii române / pe baza cercetărilor de indo-europenistică” - a enunţat că majoritatea elementelor lexicale Române au o vechime considerabilă, cei mai mulţi termeni din vocabularul Român făcând parte din fondul autohton pre-Latin, dânsul de altfel reliefând glotocronologic că “faliscii - strămoşi ai romanilor - au emigrat de pe cursul mijlociu al Dunării, regiune locuită de geto-daci şi pannoni care vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă”); în mileniul II î.C. - înaintea Războiului Troian - migrarea făloşilor / falicilor Falisci de la Dunărea mijlocie, începând cu Panonia, vestită zonă agricolă conectată onomastic din străvechime cu pâinea produsă acolo, în Peninsula Apeninică / Italică a fost deodată cu migrarea Ghetulilor / Gheţilor de la Dunărea inferioară în Libia / N Africii (datorită suprapopulării, după cum a consemnat Gotul Isidor din Peninsula Iberică): din cauza erupţiei Vulcanului Thera - din Insula Egeeană Santorini - la sfârşitul secolului XVII î.C. s-au înregistrat mari grupări de oameni în Delta Dunării din N / adică în Regatul Heraclid şi în Delta Nilului din S / adică în Regatul Hyksos (spre V au plecat Ghetulii şi Faliscii iar în E s-au dezvoltat Regatele Hurit şi Hitit / Indo-European vorbind un Grai pre-Latin).
După un secol de la erupţia Vulcanului Thera din San-Torini / Ciclade, Ghergheii fostului Regat Hyksos din N Egiptului s-au retras în Orientul Apropiat - înapoi în locurile lor din Canaan până în Caucaz, la răsărit coagulând Regatul Hurian, unde Anu era considerat fiul Zeului Alu / Alalu - iar Aheii din N Egiptean au trecut Mediterana în Peloponez / S Balcanic, unde Gherghiţii V Anatolieni deja aveau întemeiate cetăţile Sparta şi Atena (poate azi - din cauza propagandei politice, nu istorice - pare ciudat, însă în realitate Sparta şi Atena n-au fost întemeiate de Eleni, nici de strămoșii lor Ahei / Africani, ci de predecesorii EurAsiatici); apoi, vechii Evrei = urmașii patriarhului Avram / Ibrahim, fiul răsăriteanului Terah, corespunzător capitolului 11 din “Facerea” - care au însoțit prinții Hyksoși / Hamiți din Canaan în Delta Nilului când aceia au luat puterea acolo, rămași sclavi în Egipt după revenirea faraonilor - auzind de căderile Regatului Troiei şi Imperiului Hitit, au ieşit de asemenea din Egipt, fugind în Canaan, pretinzând Ţara Sacră a Ghergheilor ca a lor, proclamându-i teritoriul ca “Pământul Făgăduinţei”, prezentându-se ca “aleşii” sănătoşi / neleproşi pentru a stăpâni aşa ceva (ceea ce însemna mai mult decât doar a locui acolo): e de ştiut că grupul genetic major masculin la Semiții / “Corciții” Evrei e “J”, care iniţial a făcut parte din haplogrupul “IJ” împreună cu bărbaţii genetic “I”, majoritari printre Români, o altă apropiere (la nivel onomastic), apărând în nomenclatura de “Jidovi” / “Ji-dovi” pentru stră-Românii din Carpaţi, realizatorii unor impresionante valuri de pământ şi ziduri Ciclopice, respectiv de “Jidani” / “Ji-dani” pentru cei din Canaan, unde neoliticii autohtoni - anteriori vechilor Evrei apăruţi în Epoca Bronzului - au fost realizatorii unor impresionante capcane zidite Ciclopic ale animalelor, prefixul “Ji” la ambele populaţii fiind de la “Gi” / “Ga”, adică “Pământ”, pământenii stră-Români / respectiv cei de pe Râuri locuind în “dave” / “deve”, de aceea numindu-se “dovi” iar cei numindu-se “dani” provenind de pe Râuri, căci Iranianul “dănu” = “Râu”.
 |
Influența Culturii Ghergare Kura-Arax în Epoca Bronzului, între Volga inferioară și Nilul inferior (Dr. Toby Wilkinson, 2014)
|
Indigenii / autohtonii “Dună-Rii” / Dunării inferioare erau faimoși realizatori ai valurilor de pământ - “jiduri” / ziduri - având ca principală unealtă de săpat cazmaua numită în vechime chircă / ghircă (după cum a documentat și Dr. August Scriban în 1939 ori “Micul dicționar academic” editat în 2010 de Academia Română), ei lucrând mult cu cârca, protejându-și capetele cu cârpe de soarele puternic ori de ploile puternice și construindu-și inclusiv locuințe din chirpici: iar Munții Carpați - pe Văile căruia trăiau - au preluat onomastica lor. Vechiul Testament, scris de vechii Evrei, a consemnat că după Potopul biblic - ce a încheiat Epoca Pietrei - fiii patriarhului Noe au fost strămoșii Iafiților = “Însemnaților”, Semiților = “Corciților” și mezinilor Hamiți (printre care au fost Sfinții Gherghi): din perspectivă genetică masculină Homo Sapiens, așa ceva corespundea cronologic haplogrupului “IJ”, din care au provenit mai vechii stră-Români / cu majoritatea masculină “I” și Semiții / cu majoritatea masculină “J”, mai tinerii Hamiți din Canaan chipurile fiind blestemați să-i slujească, de la începutul Epocii Bronzului, dinaintea existenței Evreilor (la sfârșitul capitolului 9 din “Facerea” vechii Evrei au scris numai despre Canaan, nu și despre succesori). Sfinții Gherghi - adică biblicii Gherghe-sei, urmași în Canaan ai lui Ham / Hermes - au făcut parte din mai recentul grup genetic masculin “N” și peste ei în Canaanul Epocii Fierului au năvălit Semiții Evrei, ajungând cei mai numeroși cu numele Gherga doar printre Români. Binomul Jidovi-Jidani din Carpați-Canaan corespunde haplogrupului masculin pre-diluvian “IJ”, din care s-au despărțit genetic stră-Românii Iafiți cu bărbații “I” și Evreii Semiți cu bărbații “J” (dar Românii nu-s Semiți, spre deosebire de urmașii patriarhului Ibrahim / Avram - Arabi și Evrei - care sunt Semiți, fiindcă au fost născuți de Hamite). La început, Semiții - însemnând “Corciții” - în general au fost “semi”, adică pe jumătate, având părinți deosebiți; apoi - cu trecerea timpului - Semiții au preferat endogamia, în general încrucișându-se între ei: despre patriarhul Ibrahim / Avram - strămoșul Arabilor și Evreilor, care era Semit, fiind descendent al lui Sem - se poate observa că a apărut dintre Ghargheii / Chaldeii de pe Valea Eufratului (împreună cu anturajul său) printre Ghergheseii din Canaan doar după încetarea influenței Culturii “Kura-Arax” a Ghergarilor Caucazieni acolo.
 |
Evreii au pretins că strămoșul lor Avram a visat Canaanul “Mare”
(cu întinderea între Peninsula Sinai și Peninsula Anatolică) |
Biblia încă din prima carte (“Facerea” / “Geneza”) a indicat existența separată - după Potopul biblic de la sfârșitul mileniului IV î.C. - a Iafiților, Semiților și Hamiților, ceea ce înseamnă (și prin această sursă, pe lângă fiind sursa științei) că trunchiul comun genetic masculin “IJ” era pre-diluvian; în ultimele 4 milenii au fost mai multe mișcări semnificative deopotrivă privind Țara Sfântă din N / Europa și privind Țara Sfântă din S / Asia. Din punct de vedere genetic masculin - observând grupul uman “IJ” - se poate remarca “frăția” dintre bărbații Români care sunt în majoritate relativă “I” și bărbații Evrei care sunt în majoritate relativă “J” (corespunzător nomenclaturii științifice dar și faptelor din trecutul îndepărtat, Evreii fiind frații mai mici ai Românilor). Așadar, mai multe elemente importante conectează bărbații din apusul Pontic și cei din răsăritul Mediteran:
· genetica masculină Homo Sapiens, care a indicat majoritatea relativă a Românilor drept a verilor mai mari și mai numeroși ai celor mai mulți dintre Evrei
· concepția celor 2 Țări Sfinte în cele 2 zone populate de Români și de Evrei (Raiul fiind mai vechi decât Canaanul)
· nomenclatura apropiată de “Jidovi” la Români și de “Jidani” la Evrei
· răposații erau “re-pauzați” în râpele / Văile României și “Rephaimi” = “Refaimi” / “Refaiți” în Valea Râului Iordan
· onomastica Ghergană / “Gherga-Ană”, prin Gherga la Români și prin îngerii Gregori - respectiv biblicii Gherghe-sei - în Valea Râului “Iorda-An” / Iordan
· etc.
 |
| Atlanții la Istru au fost genetic “I” în Nord și “J” în Sud |
Față de cei din grupul masculin uman “IJ”, mai puțin numeroșii bărbați Gherghi - din grupul genetic “N”/“X” - au ajuns să cârmuiască ramurile “I” și “J” (relativ majoritare la Iafiții stră-Români și la Semiții Evrei), în ambele Țări Sfinte din inimile celor 2 Civilizații: Dunăreană / fostă Imperială Atlantă din N, respectiv Canaanită / în Cornul Abundenței din S. Așa cum a indicat și patriarhul pre-diluvian Enoh din SE / aflat în Orientul Apropiat, în partea aflată la NV de el / adică în Europa era deopotrivă destinația îngerească și omenească: acolo pe atunci erau râpele răposaților (Munții Ripae fiind Carpații celor stinși demult, adică ai Uriașilor Moși, pe Valea Iordanului de asemenea rămânând în memoria colectivă legendarii Refaiți / Refaimi = “Răposații”); ca Munți Ripae / Riphean au fost asimilați și cei din lungul lanț Montan Ural - de exemplu, de către Romanul Pliniu “cel Bătrân” - Munți delimitând Siberia de Europa, în NV cărora erau Solarii Finici / Suomi = “Ri-Phaen”, zonă unde Soarele Ra se afla la final (e de observat că termenul Latin “ripa” = “mal”). Azi mai sunt specialiști hidrologi care folosesc pentru “luncă” formula: “zona ripeană” (în general, dicționarele prezintă râpele ca maluri / coaste abrupte, ceea ce deseori sunt la înălțimi - nu la șesuri - astfel încât Munții cu râpe = Munții “Ripaei” sunt cei cu pante abrupte). Pre-diluvian, între cele 2 Țări Sfinte ale celor 2 Civilizații vecine - din spațiul Canaanit al Cornului Abundenței și din spațiul Românesc al Imperiului Atlant - erau comunicări bilaterale (în ambele sensuri) deoarece oamenii pe atunci aveau ca principala caracteristică faptul că migrau: paleoliticul a fost al nomazilor (culegători, pescari, vânători, etc). Munții strămoșești ai Rumânilor din Rai au fost Ripae / “Ri-pae”, adică ai sacrului - notat “pae” - Soare “Ra”: pe malurile Râurilor lor au trăit Moșii iar în râpele / “râ-pele” acelora au rămas să repauzeze, adică să se odihnească pe veci, răposații / “ră-posații” Moși; subteranul lor - accesibil prin numeroasele peșteri - era Tartar / Gargar = “Gar-Gar”, reproducând onomatopeic luminatul Cer / “Gher” de către Soarele “Ra”, organizarea pământeană fiindu-i opusă / simetrică, doar oglindindu-l. A repauza / “re-pauza” - ca verb folosit în trecut pentru a răposa / “ră-posa” - indica literalmente “ușa Sf. Ra”: răposatul / “ră-posatul” ieșea din Lumea “Asta”, trecând direct sub lumina Sf. Ra în “Altă” Lume, nevăzută / întunecată pentru cei vii dar luminată pentru cei duși, ieșiți de aici, trecuți prin ușa Sf. Ra în lumea aceluia, adică Sf. Rai avea ca reflexie pe Pământ fostul Rai (cel pre-diluvian populat de Atlanți, succesorii Uriașilor); partea cea mai profundă a Infernului - adică Lumea “de Dincolo” - nu era deloc luminată, fiind veșnic întunecată. Spre deosebire de Sfânta Țară Nordică - populată de stră-Români - Sfânta Țară Sudică (= Canaanul) nu a avut un parcurs sinuos. Pentru Evrei, prima intrare în Canaan a fost la începutul mileniului II î.C., când părintele lor Avram de pe Fluviul Eufrat a plecat acolo. A doua intrare în Canaan a Evreilor a fost la sfârșitul mileniului II î.C., când profetul lor Moise de pe Fluviul Nil a plecat acolo (cârmuind exodul biblic). După aceea au mai fost intrări în Canaan ale Evreilor, ca atunci când acolo au preluat puterea Perșii în mileniul I î.C., Arabii în mileniul I, ș.a., ultima oară fiind la sfârșitul mileniului II - după ultimul război mondial - când în noul Israel au emigrat și majoritatea Evreilor din România. La Români - începând cu stră-Românii - s-au înregistrat de asemenea exogamii / prin “roiri” și endogamii / prin “continuități” (mai ales în satele “tradiționale”); în Vechea Lume, “luxuriantul” spațiu Carpato-Dunăreano-Pontic a atras mulțimi de oameni dar conflictele alogenilor cu autohtonii au cauzat și plecări / “roiri” ale unora spre alte zări (fie mai pașnice - chiar dacă natural mai inospitaliere - fie mai bogate, pentru care însă trebuiau să lupte): fenomenul deplasărilor serioase a fost cam permanent, prezent la preistoricii luntrași (Valahii trăgându-și seva de la ei), la Pelasgi - care se tot mutau, ca păsările / după cum au fost atestați, în Antichitate - la păstorii transhumanți = tipici stră-Rumâni / așa cum au fost recunoscuți și documentați într-o bună parte a continentului, ș.a., inclusiv în prezent milioane de Români emigrând peste tot pe glob. Mai important şi mai recent pentru geneza Românească Gherga a fost în Epoca Bronzului Regatul Heraclid din N Dunării - cu capitala la Gherghina / azi Galaţi, după cum au constatat Dimitrie Cantemir / domnul Moldovei, Gheorghe Săulescu / primul arheolog Român, academicianul Român Vasile Pârvan, ș.a. - vechi oraș / “var” fruntaş populat pe atunci îndeosebi de către V Anatolieni (Troiani şi Cariani); aceia au declanşat imediat după Războiul Troian, la începutul Epocii Fierului, “Întoarcerea Heraclizilor”, adică migrarea Doriană / respectiv a celor de la Dunăre, în vechime folosindu-se și termenul “Darya” din Asia Centrală pentru “Fluviu”, înspre Peninsulele Sudice învecinate, Balcanică şi Anatolică, pe urmele ultimului val Kurgan, cuprinzând în mişcările lor inclusiv Insulele Egeeii şi ajungând până pe coasta Canaanului, în Nordul căruia - anume în Galileea şi Înălţimile Golan - îşi aveau baza de putere Ghergheseii, adică urmaşii îngerilor Gregori, care au “căzut” din Rai (despre care interpretările izvoarelor diferă, anume existând versiunile - complementare, de fapt - că fie au decis să plece din Rai sau fie că au fost alungaţi din Rai): la Marea Caspică, în fosta Media - dintre Ghergania / Gorgan de la E şi Albania Caucaziană / Ţara Ghergarilor de la V - există şi azi Provincia Iraniană Ghilan / Gîlan (cu care au fost dovedite legăturile Înălţimilor Golan din S, până în Delta Iordanului de la Lacul Galileeii). Istoricul Italian Guido Mansuelli a scris despre Heraclizi / Doriani - adică despre cei de la “Darya” / Fluviu - în “Civilizațiile Europei Vechi” (ca și cum ar fi fost urmașii Kurgani din Banat, regiune bogată în fier, având la S Gherdap = “Porțile de Fier”): “Dorianii erau o populație Indo-Europeană, originară poate din Valea Dunării, unde ar fi învățat să producă și să folosească fierul. Mergând pe Valea Moravei și apoi pe Valea Vardarului / Var-Darului, ei s-au ciocnit de Traci, care le-au deviat drumul spre Tesalia; de acolo - în cele mai multe cazuri - au emigrat în Elada, în Insulele Egeeii și pe coasta Asiatică: unele grupuri Doriane s-au așezat în Creta, în Rodos și pe coastele cele mai sudice ale Asiei Mici / Halicarnas. Se poate considera că în secolul IX î.C. acele invazii și așezări s-au stabilizat. Dialectul Dorian era vorbit la Megara, precum și la Halicarnas. Dorianii și-au dat numele stilului Doric”. “Dăruiții” / “Dorianii” - ținând cont de străvechiul termen EurAsiatic “Darya” / “Da-rya” însemnând “Divinul Râu” - literalmente erau “Riveranii” adică aceia din Valea Dunării, anume: din spațiul Românesc; echivalarea Dorianilor - considerați divin și ca “Dăruiți” - cu Heraclizii releva cine juca rolul cârmuitor, ei avându-i în frunte pe puternicii “Oameni ai lui Hercule” / Kerkuli = Gherguli (cu ascendență îndepărtată, chiar pre-diluviană). Heraclizii / Dorianii au fost știuți ca bravi lăncieri / sulițași, Româna veche - vorbită de strămoșii Geți - având termeni ca “giudea” / “gedea” pentru “suliță” / “lance”, “giudeț” pentru “cârmuitor”, etc. Urmașii nobili ai Heraclizilor / Dorianilor - de la Dunărea inferioară - din Epocile Bronzului și Fierului au fost dinaștii știuți ca Duras în Antichitate (regii Geto-Dacilor) ori ca Dulo la începutul Medieval (dintre care s-au ridicat împăratul Attila al C/Hunilor, Asparuh al Sciților / Bulgarilor, Arpad al Ungurilor, Rurik al Rușilor ș.a.), bărbați de stat cu profilul genetic Gherga = “N”/“X”; de pildă în Balcani transcriptul în cea mai recentă cronologie Đura / Đuro este pentru Gheorghe iar așa ceva reconfirmă identificarea Antică Duras / Zuras (cu forme Trace ori Latine ca Zorseo, Zuraso, Zuraseo, Zyraxes, etc.) drept fiind efectiv Gherga: de altfel, se știe istoric / științific că Gheraclizii / Heraclizii = Dorianii la sfârșitul Epocii Bronzului au plecat de la Dunărea inferioară în Caria / Regatul Gherghit din răsăritul Mării Egee și ca mișcare de retur - după jumătate de mileniu - la sfârșitul Epocii Fierului, descendenții Gherghiți din Regatul Cariei au colonizat litoralul apusean al Mării Negre, începând din Dobrogea, de la Dunărea inferioară (iar dinaștii Duras din Antichitate ai Geto-Dacilor, apoi dinaștii Dulo / Duri din Evul Mediu și-au avut leagănul tocmai în acel areal - dintre Crimeea și Balcani - continuitatea apărând cel puțin bimilenară, până la aristocrații Hunilor, vechilor Bulgari, ai Ungurilor, ș.a.m.d). Onomastica respectivă poate fi legată de pre Indo-Europeanul / Kurganul “doru” pentru “copac” (ori de decojirea aceluia), ecouri fiind printre semnificativii nobili “druizi” la Keltoi / Celți, ș.a.; de altfel, înțelesul pentru “Daro” era Sanscrit “Deal” - așa cum a fost de pildă la denumirea metropolei Mohenjo Daro din mijlocul Civilizației Ghaggar / NV Indiei - echivalentul existând în mijlocul Cicladelor / Arhipelag din Marea Egee la denumirea Insulei Delos însemnând “Deal”, cu sinonimul valabil deopotrivă din India până în Europa ca “Val” = movilă sau înălțime (în Babilon “dur” avea sensul de cetate” iar Siro-Aramaic “doiro” = “locuință”): așa ceva însemna că EurAsiatic dinaștii Dulo / Duras erau deopotrivă “Cei Înalți” dar și “Duri” (lideri masivi, regăsiți în fruntea oamenilor ca mari cârmuitori / așa cum a studiat în 1889 inclusiv cercetătorul Englez Claude Conder, în Vechea Lume titlurile liderilor erau “Tar” la proto-Mezi, “Tarka” la Hitiți, “Tar-khan” la Siberieni, “Tur” / “Dur” pentru “prinț” la Mesopotamieni, vechii Estoni aveau “Tara” pentru Zeu, etc).
Până în prezent, legătura dintre legendă și istorie oficial nu e făcută: acolo unde segmentul legendar există, segmentul istoric lipsește. Realitatea documentară actuală e cam tristă, deoarece versiunea etnogenezei Românilor - propagată acum formal - pare a fi în mare proporţie mincinoasă sau ocolind unele adevăruri (de pildă, în prezent nu se face nici o referire oficială la Români = “Ro-mâni” ca la foştii oameni ai Raiului); aşadar, Românii - formând poporul de la gurile Dunării şi trăind “pe-o gură de Rai” / corespunzător inclusiv creaţiei ancestrale specifice Române “Mioriţa” - formal n-ar fi avut de-a face cu Raiul (poate alţi oameni din lume au avut de-a face cu Raiul - poate şi din altă rasă umană, Românii fiind “inventaţi” - sau poate nimeni nicicând n-a avut de-a face cu nici un Rai, totul fiind o iluzie fantastic de puternică, timp de milenii la miliarde de oameni: un truc universal, depăşind orice Magie). Academicianul Brătescu Voineşti 1868-1946 în “Originea neamului Românesc şi a limbei noastre” a susţinut că Romanii descindeau din Traco-Geţi (iar istoria a reţinut despre cea mai mare victorie vreodată a imperialilor Romani că a fost învingerea la începutul secolului II a Geto-Dacilor din spaţiul actualei Românii / descendenţii direcţi ai strămoşilor lor: în secolul IV, împăratul bizantin Iulian “Apostatul” - nepotul păgân al împăratului bizantin Constantin “cel Mare” / ajuns Sfânt creştin - în paragraful 22 al lucrării “Despre Cezari” a scris despre Geto-Daci că au fost “cei mai viteji dintre toţi oamenii care au trăit pe Pământ”; se poate observa despre capitala bizantină că nu era altundeva decât în Balcani, pe locul fostei cetăţi Byzantium a Tracilor Besi iar conform istoricului Carian / Anatolian Herodot, în Antichitate Tracii erau cei mai numeroşi dintre Europeni, în prezent pe acel loc fiind Istanbul, cea mai mare metropolă din Europa). Academicianul Român menţionat a scris în 1942: “N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau Latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba Romanilor care era o formă literară a limbii Daciei iar mai târziu limba Italiană. Aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor iar cu timpul limba Franceză. În Spania, ea a devenit întâi limba Iberilor iar cu timpul limba Spaniolă. Aici, ea a devenit cu vremea limba noastră Românească”.
“Faliscii” - numiți falic pentru ceea ce respectau mai mult - de pe cursul mijlociu al Dunării au fost urmaţi în Peninsula Apenină / Italică de “Umbrii” (care conform Carianului Dionysos / Dionisie din Halicarnas 2:49 au fost strămoşii Sabinilor) de pe cursul superior al Dunării şi de alţii, acele deplasări de populaţii producându-se din cauza presiunii celor urcaţi intempestiv pe Valea Dunării în mileniul II î.C.: atunci a fost furată Cerga / Lâna de Aur de către jefuitorii Ahei iar apoi a fost celebrul Război Troian, care a încheiat Epoca Bronzului şi a declanşat Epoca Fierului (în acel timp, cea mai mare fortăreaţă de pământ din Europa era la Iarcuri / Corneşti-Iazuri, în Banat - adică în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii - ceea ce implica existenţa unei puternice formaţiuni statale, în centrul căreia era respectiva capitală Iarcuri / considerată a fi funcţionat şi în secolul V, ca reşedinţa împăratului Attila al Hunilor, însurat cu prinţesa locală Kerka, descendentă la fel ca și el din dinastia “g/herțegului” = regelui Decebal al Geto-Dacilor, mort cu 3 secole anterior nașterii lor, anume în secolul II); în Banat, metropola Cornești a Europei - de la sfârșitul Epocii Bronzului și începutul Epocii Fierului - a ajuns astfel de mare desigur și prin aportul Heraclizilor / Dorianilor care după Războiul Troian nu s-au dus toți în Balcani peste Ahei, ci au decis altceva atunci (în E Panonic, la sfârșitul Epocii Bronzului o cetate contemporană cu Troia dar mai populată - și mai întinsă cu 70 de hectare față de Wilu-sa / Troia - a fost inclusiv la Sântana 46,35 lat. N, 21,50 long. E / județul Arad, în Crișana = regiunea din N Banatului).
 |
| Bănățeana Cornești: cea mai mare fortificație de pământ din Europa Epocii Bronzului |
Umbrii au colonizat - conform geografului Antic Strabon - Ariminum / azi Rimini 44,03 lat. N, 12,34 long. E, pe coasta Adriatică, la gura Râului Ariminus / Marecchia. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” a scris: “Umbrii se cred cei mai vechi oameni din Peninsula Italică; ei cred că au fost numiţi ‘oameni din furtună’ de către Greci, deoarece au supravieţuit Potopului”. Arheologul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a afirmat în cartea sa “Civilizațiile Europei Vechi” că populații din “Aria Dunăreană” au mai pătruns în Peninsula Italică pe la mijlocul mileniului II î.C. după cei migraţi din Valea Dunării în Peninsula Italică iar acolo - în aceeaşi Peninsulă Italică / Apenină - apoi s-au instalat E-Truscii (din Troia, via Tracia); abia aşa a apărut cetatea Romei. În 1943, cercetătorul Român Ionescu-Nica a scris despre Sabini - descendenții Umbrilor - ca având forma onomastică locală (din centrul Apenin, unde e Roma) sinonimă pentru “ciobani, cuvânt foarte vechi, păstrat în limba Română neschimbat, ca neoaș Dac; în limba Sanscrită ‘cub’ (cu sedilă) înseamnă frumos: litera ‘c’ cu sedilă - adică având virgulă sub literă - se pronunță atât ‘ce’, cât și ‘s’, de aceea cioban în Italia a devenit ‘soban, sabin’ (‘Răpirea Sabinelor’ însemna răpirea ciobănițelor, frumoase despre care legenda confirmă poetic ‘Veniți fără neveste / După cum spune-n poveste / Nu putură trăi bine / Se gândiră la Sabine / Mândrețe de ciobănițe / Ce se țin după oițe / Să le-aducă în cetate / Chiar cu soții de s-ar bate’). Cuvântul Sabin-cioban și vechimea lui în limba Sanscrită și Tracă, luat ca numire ciobănească Latină, arată originea și vechimea Sabinilor”. În 1964, Dr. Nikolay Jirov a scris: “Pe baza metodei comparative nu s-a ajuns la o determinare sigură a înrudirilor limbii etrusce cu alte limbi. S-au găsit afinități cu limbile pre-elenice din Egeea și din Asia Minoră, cu cele caucaziene, cu cea bască, dar și câteva - destul de ciudate - cu grupul ugro-finic. În această privință nu știm mai mult decât Dionysos din Halicarnas, care în pragul erei noastre, când etrusca încă mai era vorbită, spunea despre acea limbă că ‘nu prezintă asemănare cu nici o alta’. Totuși, cu 4 secole mai înainte, compatriotul său din Halicarnas, Herodot, susținea că etruscii erau de origine lidiană și că au emigrat în Italia pe calea mării. Sunt puternice indicii de ordin istoric, lingvistic și arheologic care arată că și în această dificilă problemă ‘părintele istoriei’ trebuie să fi avut dreptate. Numai că despre lidiană - o limbă pre-elenică din Asia Mică / Anatolia - nu știm mai multe decât despre etruscă”. “Codex Sangallensis” - colecție de manuscrise Gotice în păstrare la Mănăstirea Sf. Gallus din oraşul St. Gallen 47,25 lat. N, 9,22 long. E / Elveţia - a consemnat cum a fost: “Primus rex Romanorum Alanus fuit” (adică “Primul rege al Romanilor fu Alan”) iar despre Alani se ştie că erau “MasaGeţi”, respectiv Geţi Masivi / Mari, din Aluania / Alvania = Albania Caucaziană, Țara Ghergarilor din apusul Caspic; se poate observa că atât Albania - Alvania / Aluania, adică Țara “A lui Anu”, populată de “Oamenii lui Anu” - cât și Gherga, au fost deopotrivă atestați în Caucaz și în Balcani (iar Alanii / Arianii la sfârșitul Antichității s-au mutat masiv din Caucaz până în N African). De exemplu, chiar în Antichitate / în secolul I, Evreul Iosif Flaviu în capitolul 7 din “Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor” a scris că Alanii la vremea aceea erau Sciți în N Pontic iar apoi nimeni altcineva decât nobilul Ammianus Marcellinus - istoric Roman - a afirmat că Alanii erau continuatorii Masa-Geţilor / Iranienilor (dintre Lacul Aral şi Marea Caspică), capitala Geţilor Europeni fiind în ceea ce e azi România: în timpul împăratului Burebista a fost la Argedava, în timpul regelui Decebal a fost la Sarmisegetusa (limita Vestică a Regatului cârmuit de regele Deceval / Decebal a fost întâi la Dunărea mijlocie, apoi s-a retras spre Est la Tisa, Romanii neocupând însă bune părți ale sale, ca de pildă regiunile Crișana și Maramureș - din stânga Tisei - nu au făcut parte niciodată din Imperiul Roman); cea mai veche atestare documentară a denumirii Romania a fost făcută în secolul IV de episcopul Auxentius din Silistra / Durostor (discipolul și urmașul episcopului Got Ulfila - celebrul realizator al alfabetului Gotic - a cărui familie era de sorginte V Anatoliană, de lângă Sanctuarul Gherga, posibil creștinată în secolul III, ajunsă la Geții Dunării inferioare). Savantul A/Român Gheorghe Muşu în studiul din 1981 “Lumini din depărtări” a observat: “desigur numirea oraşului Roma şi a întemeietorilor săi era de origine etruscă” (iar Etruscii / “E-Truscii” - iviți în istorie după Războiul Troian - și-au avut strămoșii în V Anatoliei, din Regatul Troian). Numele vechi / iniţial al Râului Tibru - pe care se află Roma - a fost şi Albula, respectiv Rumon; despre fondarea Romei, Carianul Dionysos din Halicarnas - azi Bodrum, în Anatolia acela fiind anterior lui important oraş al Heraclizilor / Dorianilor sosiţi de la Dunărea inferioară după Războiul Troian - l-a citat pe Troianul Cephalon din cetatea Gergis, care a afirmat că Roma a fost întemeiată de a doua generaţie după Războiul Troian (adică în secolul XII î.C., ulterior - adică în secolul X î.C. - aşezarea fiind declarată oraş iar apoi a devenit capitala regilor din Dinastia Etruscă / începând cu Romulus, adică în secolul VIII î.C., care s-a afirmat public în “Palus Caprae” / însemnând “Mlaștina caprelor” = centrul istoric al actualei Rome cu tribul său Ramnes): pentru a aprecia inclusiv dimensiunile mişcărilor unor populaţii de la sfârşitul Epocii Bronzului - şi respectiv începutul Epocii Fierului - e de cunoscut opinia unor cercetători, care au considerat căderea Troiei ca un dezastru la timpul său mai mare decât a fost apoi colapsul Imperiului Roman (ce a încheiat Antichitatea). Istoricul Carian Dionisiu din Halicarnas / Bodrum în “Antichități Romane” 1:73 a mai indicat și alte 2 momente reținute în Vechea Lume ca legate de întemeierea Romei: momentul timpuriu - dinaintea Războiului Troian - relatat în secolul V î.C. de Antiochus din Siracusa / Sicilia (fiul Ionianului Xenofan din portul Vest Anatolian Colofon) că în vremea autohtonului rege Morges, adică la sfârșitul Epocii Bronzului, a fost înființată prima Romă, respectiv momentul tardiv, anume cel reținut de Tradiția Romană, ca anul 753 î.C., cu primul rege drept Etruscul Romulus dintre nobilii dinaști Tarquini = Garghini.
 |
| Fostul Lac Cercinitis (în Bazinul Strumei) |
În secolul I î.C., istoricul Dionisiu din Halicarnas / Caria în “Antichități Romane” 1:47 a scris că după Războiul Troian pe drumul spre apus flota prințului Anatolian A/Enea a acostat în Balcani în N Peninsulei Khalki-diki, fugarii Troiei fiind găzduiți de localnicii “Kru-sei” / “Sfinții Kru”, anume “Crusaeanii = cei mai zeloși aliați Traci pe care i-au avut Troianii” (Crusaeanii au fost denumiți “Crușeni” / Crișani - identic cu indigenii Panoniei răsăritene - de către savantul Nicolae Densușianu, în “Dacia preistorică”): aceia dominau Bazinul inferior al Râului Struma, la poalele Munților Kerkini și Krousia (din Munții Krousia curge Râul Kerkinitis ce la confluența cu Râul Struma alimenta Lacul Cerinitis - între timp secat - acum existând în mod artificial Lacul Kerkini realizat din secolul XX pe cursul Struma / în vechime porțiunea dintre Marea Tracă = Marea Egee și fostul Lac Cercinitis de pe Râul Struma era navigabilă, în prezent Lacul Kerkini fiind paradis al păsăretului migrator spre și din Panonia ori Delta Dunării); în plus, se poate observa că Golful Strumei / Strymon e străjuit de promontoriul Sacrului Munte Athos - având capitala Karyes / Kareia - din Peninsula Makedonă Khalki-diki (aproprierile acelor locații de referință, onomasticile / toponimiile lor dar și contextul Gherghin - rezultat inclusiv documentar sau demografic ori etnografic - nu-s deloc întâmplătoare).
 |
| Munții Kerkini, Bazinul Strumei și Golful Strymon |
Cercetători serioși, ca academicianul Friedrich Muller 1834-1898 ori Dr. Mihai Vinereanu în “Fondul lexical principal al limbii române” din 2020, au corelat denumirea Râului Struma - al cărui cel mai important afluent e Strumița din Macedonia Nordică, Râu având 114 km - de onomastica Romană, respectiv de Român, remarcându-se etimologic de exemplu Grecul Ρεύμα “Reuma” ori Albanezul “Rrymë” pentru același înțeles de apă curgătoare (șuvoi / curent), așa cum e Râul; în Peninsula Apenină, ținând cont că Râul Tibru - lung de 406 km - anterior se numea Rumon, orașul întemeiat pe malul său a devenit Roma: Troianii înainte de a ajunge la Roma au fost în refugiu la cei mai aprigi susținători ai lor, în Bazinul Strumei (Râu Balcanic - lung de 415 km - ale cărui izvoare sunt în actualele Serbia și Bulgaria, Țări Sud-Dunărene ce au fost populate de Slavi doar din Evul Mediu, până atunci acolo majoritari fiind alții, anume stră-Românii, adică strămoșii Rumâni / Români, care dominau ambele părți ale Dunării inferioare, respectiv atât Sudul Istrean / Dunărean, cât și Nordul Istrean / Dunărean). În N Istrului / Dunării, sub Râul Strei, la începutul secolului II, regele Decebal al Geto-Dacilor - adică regele Tracilor Nordici - și-a ascuns o parte din tezaur (după cum a scris Romanul Dio Cassius); Râul Strei - ce curge din Munții Șureanu în Mureș, lung de 90 km, cunoscut Antic și ca Sargeția, străbătând Ținutul Hațegului, al fostului Gherțeg Decebal - își are denumirea evident conectată de cea a strungii, a Siretului / cunoscut Antic și ca Gerasus sau a Strumei / Strymon, la fel fiind și denumirea Fluviului Dunărea (dintre ele) ca Istru = “I-Stru” / “I-Ster” ori la fel fiind și denumirea Peninsulei Istria în V Balcanic populată inițial de Histri și de Veneți / cu cel mai mare oraș numit Pula sau denumirea Insulei Istros 36,39 lat. N, 27,06 long. E de lângă țărmul Cariei, Țară de unde mulți coloniști Gherghiți au ajuns în Antichitate la gurile Istrului, un oraș semnificativ devenind Histria în Dobrogea, având anul întemeierii 657 î.C., adică la nici un secol de la întemeierea Romei: autorul Roman Servius a consemnat că Dacii jurau pe Istru (Anatolianul Hesiod în “Teogonia” 339 a scris despre Istros că era fiul lui Okeanos).
 |
| Insula Istros - acum Gyali - de lângă Karia / Caria |
Iată așadar și potrivirea originară Istreană, pe lângă potrivirea lingvistică a solarilor Rumâni - “Oamenii Râurilor” - ori potrivirea geografică (Rumânii fiind majoritari în Bazinul Istrului / având la S Bazinul Strumei și la N Bazinele Strei, Siret, etc.) sau potrivirea istorică / orizonturile temporale corespunzând stră-Rumânilor = strămoșii Românilor dinaintea ivirii Romei în Vechea Lume; iar suplimentar se poate remarca prezența Gherghină - cu care era conectată atât Troia în Epoca Bronzului, cât și Bazinul Strumei în Epoca Fierului - cu activitatea G/Herțegă din Bazinul Strei în Antichitate, respectiv întreaga dezvoltare Ghergă legată de Bazinul Istrului, din Epoca Pietrei până în Epoca Modernă: în 2020, Dr. Mihai Vinereanu a conectat în mod special cuvântul Român - cu forma veche Rumân - de termenii proto Indo-Europeni “*sreu” pentru “a curge”, respectiv “*sreu-mon” pentru “râu, curs de apă”.
 |
| Zeul Istros / Hister pe Columna lui Traian din Roma |
În legătură cu Faliscii mileniului II î.C. emigraţi în Peninsula Italică / Apenină din Bazinul Dunării mijlocii, adică din Panonia (în răsăritul Panonic fiind Banatul, Crişana, etc. - vorbind acelaşi Grai Trac - Panonii / “Pa-nonii” însemnând “Sfinţii Prunci”, căci “Pa” era particula de sfinţenie iar “noni” = prunci, evidenţiindu-se rezonanţa dintre Panonia locuită de Panoni şi Apenini / A-Penini): Românescul “falus” (sau Latinul “phallus” ori Grecul “phallos”) pentru “penis” e în Româna populară “pula”, cuvânt despre care şi Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic român” / publicat în 2009 a afirmat că era vehiculat ca atare - adică popular “pula” - de către Traci (anteriori cu un mileniu existenţei Grecilor, atât în S Dunării, cât şi în N Dunării, aşadar termenul nu era împrumutat de la vechii Greci, care au avut balena φάλαινα “falaina” ca înrudită lingvistic); ținând cont că făloșii Pelasgi / “Pelas-Gos” - puternic răspândiţi pe principala cale de comunicare Europeană timp de milenii, adică pe Valea Dunării, inclusiv în Panonia - existenţi din Epoca Pietrei ca nomazi vânători-culegători / mai numeroși ca vânătorii fiind culegătorii şi pescari au dispărut în Epoca Fierului dar moştenirile de la ei n-au pierit, sorgintea termenului popular “pula” poate fi conectată de onomastica lor Pelasgă = “Pela-s-Gă”, ca a celor care iubind Pământul o adorau pe Marea Mamă Ga și desigur că implicit pe reprezentantele ei, respectarea manifestându-se prin Cultul Falic (forma “Pela-S-Gă” reprezentând literalmente “Pula Sacrei Ga”, fiind ceea ce Zeiţa Pământului adora suprem), aşa ceva împreună cu Cultul Vulvei făcând parte din ceea ce “la pachet” s-a practicat îndelung în cadrul Cultului Fecundității și Fertilităţii, ştiinţific numit astfel, cumulând riturile falic şi al vulvei.
Babilonenii / Vavilonenii numeau vulva ca “gala” - sinonimă cu “strălucitoarea” / “stră-lucitoarea” - iar în Greacă s-a păstrat termenul πέλας / “pelas” pentru “client”, astfel încât direct se poate interpreta denumirea Pelasgă / “Pelas-Gă” sub forma de “clientul Gaii” sau Româneşte “Pula Sacrei Gheia” = “Pela-S-Ga”, oriental cu figurări simbolice prin falicele Obeliscuri (piloni avându-și denumirea de la ceea ce reprezentau - anume penisul Zeului Fecundității și Fertilității Bel / Baal - ținând cont și că “P” a fost înlocuit de “B”, astfel cum e în pronunție Arabă și azi, putându-se vedea numele divin ca Paal / Pel, “pașa” fiind “bașa” / “ba-șa”, etc. ori în umorul popular Românesc eroul principal fiind Bulă, personaj masculin la care “B” intenționat l-a substituit pe “P”, discuția putându-se extinde și la apropierea dintre Bactria și Parthia, Pulgari = Bulgari, etc.); de altfel, se poate remarca și apropierea dintre “pulă” / penis și “pilon” (pilonul înfățișând emblematic “pula lui An”). Sumerienii au avut ca preoți “gala” - după cum a scris și istoricul Român Constantin Daniel în “Civilizația sumeriană” din 1983 - pe cei “care potoleau cu muzica lor inima marilor zei, liniștindu-le mânia prin recitări de rugăciuni însoțite de muzică, uneori prin bătăi de tobă, apoi prin imnuri cu mâinile ridicate în sus; preoții ‘gala’ aveau un rol însemnat în ceremoniile de restaurare a templelor vechi, apoi la confecționarea tobei sacre, în fine având rol important și la înmormântări (la încheierea liturghiei pronunțau câte o binecuvântare, plătită foarte scump)”. În Sumer, preoții “gala” o slujeau îndeosebi pe Marea Zeiță Inanna - “stăpâna cerului” - zisă și Iștar, asociată planetei Venus, patronând sexualitatea. Considerând echivalarea “Pela” = “Bel” / “Bal” și observând că termenul Turc “Bal” = “miere”, forma “Pela-S-Gă” putea foarte bine fi înțeleasă ca “Mierea Sacrei Gă”: semnificația Română a lingerii - relevată concret de cuvântul Sanscrit “lingam” pentru “pulă” / “penis” în Română - are și astfel relevanță practică; mai mult, în Peninsula Anatolică - ca de exemplu în metropola Efes - se știa că primul rege din Vechea Lume a fost demi-Zeul apicultor Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris, șeful Uriașilor Cureți (ajuns cunoscut până în Peninsula Iberică, după cum a scris și istoricul Roman Marc Justin în secolul II). Sanscrit, “membrul viril” = “linga” mai era literar considerat “trăznet” = “vajra” (termen echivalat și cu “goliciune”): în străvechile aglomerări urbane denumite “var”, orășenii des erau goi, printre manifestările publice frecvente regăsindu-se atât goliciunea, cât și orgia. Etimologia cuvântului Englez “ball” însemnând “obiect rotund” - ca de exemplu “mingea” - are la baza sa atestată Medievală înțelesul de “testicul” (termenul fiind conectat - conform “Dicționarului etimologic” editat în 2001 de lingvistul Douglas Harper - și de “umflare” ori de Grecul “phallos” = “penis umflat”); apropierea și astfel de falicul Zeu Paal / Baal ori de înțelesul ca “rotund” / “cerc” - având onomastica etimologic legată de Gherga - încadrează străvechiul echivalent Pelasg dintre Gherga și Paal (Baal / Vaal).
Sorgintea Pelasgă masculină pentru “pula” / “pu-la” era din “Pu-Ra” a venerării “Sacrului Soare”, pentru slăvirea căruia se înfigeau pari falici în țărână iar Pelasgă feminină - dovedită ca pre Indo-Europeană - pentru “Pizda” / “Pi-Z-Da” însemna venerarea a ceea ce era a “Sfintei Zeiţă Ga” (pe de o parte, “Pu” = “Sfânt” iar “Ra” = “Soare” şi pe de altă parte “Pi” = “Sfânta”, “Z” = “Zeiţă”, “Da” = divina Ga); cu înţelesul de “fiu”, în Sanscrită s-a păstrat “pur”, Dacii având “per” (un exemplu din urmă cu aproape 2 milenii fiind inscripţia în alfabet Latin dinaintea războaielor Romanilor cu ei “Decebalus per Scorilo” adică literalmente cu înțelesul “Zece-valuri, fiul Scurgătorului” / de sânge pe altar, la păgâni acea postură fiind onorantă, de pe un mare vas descoperit în 1954 la SarmiseGetusa de arheologul Român Ion Crișan): ținând cont că întotdeauna în Vechea Lume numele însemna ceva, la înaintașul Burebista - împăratul Geților în secolul I î.C. - se pot observa înțelesuri, prin frecventele echivalențe consonantice ale Asiaticului “B”, în “P” ca “Pur-Epista” = “Fiul Epistolarului” (în secolul I succesorul Deceval / Decebal fiind “Fiul Scurgătorului” = “Per Scorilo”), respectiv în “V” ca “Vure-Vista” = “Vestitorul urbei” / așezările orășenești fiind știute, spre deosebire de cetățile “dave”, ca “vare”, astfel că onomastica Burebista, de factură Asiatică în Europa, indica prin ambele versiuni sorgintea sa nu militară nobilă, ci administrativă nobilă, probabil ca fiul unui aristocrat din Curtea Getă, înrudit cu cârmuitorul Regatului Get, căci fiul numit Burebista a ajuns ca adult tânăr în fruntea statului.
 |
| Marele vas ștampilat “Decebalus per Scorilo” și clădirea cu sala având 120 mp din SarmiseGetusa unde era |
Se poate observa că mândrii / semeții Bănățeni folosesc și în prezent cuvântul de “paori” / “pauri” pentru țăranii puternici: termenul nu e deloc întâmplător și nu este un neologism, ci e străvechi. Calchierea lingvistică “L” peste “R” a apărut ca în Grecul “-poulos” pentru “fiu” dar şi “pui” - în Greacă “polla” = “mulţime” - în Latină “pullus” însemnând păsărică / pasăre mică (Romanii folosind - înlocuind “R” cu “L” - de pildă termenul “popoli” pentru stră-Românescul “popor”), etc.: apropierea păsărească a fost deopotrivă a organelor genitale masculin şi feminin, în jargon Român prin “păsărică” înţelegându-se oricare din ele (echivalând “puţa” sau “pizduţa”, etc). Bărbații Pelasgi / Pelasgoi iubeau “pământencele” Zeiţei Gaiei / Gheii (știute și ca Amazoane / “Ama-zoane”, ele venerând tandemul Pământ / “Ga” - Lună / “Ma”), sfințenia legăturii Pu-Ra cu Ga / Ma fiind reprodusă de împreunarea lor - a bărbaților “cerești” / “solari” și a femeilor “pământene” / “selenare”, aceeași ca și cea regăsită în Gherg-Ga / Gherga - iar femeile Pelasge / Gher-Ga erau cele știute ca Gorgone, atestările lor fiind anterioare Indo-Europenilor Kurgani / Gurgani care au răspândit în lume Graiurile / limbile Indo-Europene și au realizat gorgane neolitice, ca neam foarte puternic, căci nu doar spiritual ci şi fizic au fost părinții Indo-Europenilor; mult ulterior, similar s-au perpetuat - până în Antichitate - raporturile dintre bărbații Daci și muierile Gete (poporul Geto-Dac fiind strămoșul direct al poporului Român Modern). Exemplul Pelasg al celor plecaţi din Panonia - de pe cursul mijlociu al Dunării - în Peninsula Apenină, Faliscii vorbind acelaşi Grai Pelasg ca şi strămoşii Românilor (adică stră-Româna), care au ajuns importanţi strămoşi ziși inițial Ramnes ai Romanilor acolo, e relevant: cine din cine a apărut - Romanii din Români în mileniul I î.C. sau Românii din Romani în mileniul următor, adică în mileniul I - nu-i chiar aşa de simplu cum pare (dacă e văzută doar partea cea mai recentă a istoriei); de altfel, în secolul VII - la începutul Medieval - Sf. Isidor în “Etimologii” 14:4 a și scris despre legătura evidentă dintre Panonia (unde cândva erau Ramani / “Ra-mani”) și Peninsula Apenină / “A-Penină” (unde la începutul Romei erau Ramnes). În 1943, cercetătorul Român Ionescu-Nica a enunțat: “Poporul Român vorbește de Râm nu de Roma, când vrea să amintească pe Romani sau Râmleni. Râm este Roma, cetate așezată pe râul Râm, zis Rumo sau al Rumonilor, înainte de înființarea cetății Romei de către Duci (după cum spune legenda). Râul Râm azi se numește Tibru. Pe valea lui, înainte de zidirea cetății Roma, s-au așezat Traci, numiți Rumoni. De la ei râul s-a numit Rumo. Rumonii erau cam la marginea lumii Trace, înspre apus. Rumonii erau împărțiți între ei după profesiune și purtau - în afară de numele de Rumoni - numele profesiunii lor sau al zonei lor. Cei din munte se numeau Sabini, adică ciobani. Cei din câmpie se numeau Latini, adică agricultori. Roma desigur s-a zidit pe locul unui târg vechi, Trac, făcut de populația din Latiu de Latini și de ciobanii din munți, ziși Sabini. Toți vorbeau limba Tracă. Legenda spune că Roma a fost înființată de Romulus și Remus, copii gemeni, alăptați de o lupoaică (lupul era stindardul Dacilor). Numele de Râm, Rumo, Rumoni, Sabini și Latini, lupoaica doică și Latina vorbită de Rumoni, deveniți Romani, arată că adevărul este de partea legendei de origine Tracă. ‘Furatul fetelor’ a rămas un obicei care există și la Români. ‘Răpirea Sabinelor’ a fost născocită din necunoaștere. Se știe că la noi și ‘furatul’ și ‘fugitul fetei’ se fac cu voia fetei, când se opun părinții la cununia fetei cu un ales al ei, care nu le convine lor. Dacă ‘răpirea Sabinelor’ se admite ca luarea cu forța, cu violența, atunci trebuie admisă și cucerirea Romei. Dacă ‘răpirea’ a fost de fapt fugit sau purtat - în înțelesul Românesc, adică mergerea de bună voie a fetei după soț - atunci se poate trece peste o cucerire a Râmului, considerând-o inexistentă. Comunitatea de origine, comunitatea de obiceiuri, comunitatea de limbă, înlătură Latinizarea fulgerătoare a Dacilor, Latinizare care devine o altă confirmare sau dovadă că Dacii și Romanii, care au cucerit Dacia, vorbeau aceeași limbă, populară”.
 |
Polimorfismul somatidelor în Europa
(de același gen în spațiul Românic, Nordic Italic și Sudic Iberic) |
Dovezi ale vechii limbi Românice există şi în formă fizică, de exemplu în 1972 arheologul Ion Nania în Mozăceni 44,34 lat. N, 25,10 long. E - cea mai mare comună din judeţul Argeş / România - a găsit un topor de la sfârşitul Epocii Bronzului, inscripţionat stră-Român “SVI MI PIE” (însemnând “şi mie pios” ori - din “SVIMI PIE” - “pios de seamă” sau “pioșenie înaltă”), cu scrierea de la stânga la dreapta, aşa după cum s-a impus stilul de scriere apoi ca model în toată Europa: datarea artefactului - în secolul XV î.C. - era anterioară Fenicienilor (din alfabetul cărora ar fi derivat cel al Grecilor iar apoi cel Latin al Romanilor); e de considerat că există opinia derivării alfabetelor actuale Europene din cel Pelasg, prin intermediul Geților (sursa străveche - inclusiv pentru scrierea Feniciană - fiind cea Pelasgă, existentă și la stră-Români). Privind Fenicienii, la care “sama” = “înalt”, oamenii înalți fiind în general considerați și de seamă, e de considerat - foarte serios - cum și-a început “Istoriile” Carianul Herodot, care a trăit o vreme pe Insula Samos, a sfinților moși Carieni, oameni de seamă (scriind pe când Fenicienii chiar existau iar autorul nefiind atunci combătut): “Fenicienii veniți de pe țărmurile Eritreii pe cele ale Mediteranei, statornicindu-se în Țara pe care încă și azi o locuiesc, se apucară îndată de un întins negoț pe Mare”. Istoricul Herodot - din Caria / Asia Mică - a susținut că Fenicienii erau originari de la Oceanul Indian / Golful Persic, el mai notând că Fluviul Eufrat curgea în aceeași apă roșie a “Eritreii” (Golfului Persic / Oceanului Indian); de altfel, inclusiv altă lucrare Antică - “Periplu în Marea Eritreii”, scrisă tot Grecește, în Egiptul secolului I / deci după jumătate de mileniu - a indicat Oceanul Indian ca “Eritreu” (însemnând “Roșu”), Marea Roșie pe atunci fiind numită altfel, anume “Arabică”: există și hărți, ca ale cartografilor Abraham Ortelius 1527-1598, Jean d’Anville 1697-1782, ș.a. reprezentând vechea situație (e de știut că în vremurile Vechii Lumi pe coasta Indiană a Oceanului “Roșu” era foarte populară băutura “soma”). Fenicienii s-au manifestat pe coasta Canaanului / Estul Mediteran după Războiul Troian, ajungând cu comerțul inclusiv în Caria - de exemplu matematicieni ca Thales din Milet ori Pitagora din Samos având ascendențe Feniciene - și în Bazinul Dunării inferioare (de pildă la cotul Dunării, unde era târgul Gherghina - azi Galați - pentru electrum / chihlimbar); Fenicienii - mari navigatori și mari negustori - s-au emancipat în Epoca Fierului, întâi la Vest de Ghergheseii Canaanului (la S de Ghergașii Ugaritului și la N de Filisteni / Palestinieni), apoi în N Africii: în Antichitate, Fenicienii au dispărut din cauza Europenilor, întâi cei Asiatici fiind ocupați de Europenii Makedoni din Peninsula Balcanică iar apoi cei Africani fiind ocupați de Europenii Romani din Peninsula Apenină.
 |
| Corabie Feniciană |
Se poate constata facil că “Românu-i născut poet” - folosind şi acum “Lerui, ler” - nu este o expresie “gratuită” (la Romani, Larii / “Lares” erau “eroii-strămoşi” - ca geniile ancestrale / duhurile gospodăriei - aceia fiind Gardianii / protectorii), incantația respectivă ducând la religioasa “aleluia”: în Bazinul Mării Negre încă din paleolitic exista scriere (așa după cum a notat filozoful Platon drept premieră mondială a oamenilor, anume că pe pilonul / columna centrală din sanctuarul capitalei Imperiului Atlant / Borean, aşezare aflată pe o paleo-insulă ajunsă apoi pe fundul Mării Negre, erau gravate legile - ceea ce însemna că atunci a fost cineva care le-a inscripționat pentru ca altcineva să le citească - pe lângă faptul că acelea au necesitat conceperea de către legiuitori, care aveau şi organizare statală în Epoca Pietrei), de la inscripțiile din Gherdap, din neoliticul Ardealului - incluzând “Tăblițele din Tărtia / Tărtăria”, din vremea contemporană cu Sanctuarul de la Parţa din Banat, cel mai vechi din Europa - fiind descoperită prima scriere din lume = “Scriptul Dunărean”, etc. Mai mulţi autori Antici au consemnat despre scrierea Pelasgă că era cea mai veche din lume (iar vadul preferat Pelasg a fost cel Pontic, încă dinainte de Potop): de exemplu “Cartea jubileelor” - canonică în Biserica Ortodoxă Etiopiană - a notat că înainte de Potop îngerii scriau pe “Tăbliţe Cereşti” (iar tot pre-diluvian, patriarhul An, respectiv Eno = Enoh, înaintaşul lui Noe din Sudicul Corn al Abundenţei a scris - după întâlnirile sale cu îngerii din Cer - prima carte din lume, ceea ce conectează și Nordicii Atlanţi de ştiinţa lui, el fiind “moşul Cher / Her”, adică “Her-mes”, după cum a fost echivalat în EurAsia; puterea nemuritorului An Ceresc se reînnoia anual în spațiul Atlant / Pontic, aflat în N Cornului Abundenței, Tradiția Românească - din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, adică din acel areal - conservând de pildă, ca urmașă directă, dovedită în continuitate milenară, Magia Anului Nou peste cel Vechi / împreună cu legendarul ansamblu aferent de mituri și rituri). Biblia menționează cu mai multe prilejuri numele celor înscriși în ceruri; se poate remarca despre Gherga că și-a avut de la început numele scris în Cer (începând cu Veghetorii îngeri Gregori). Este de observat că filozoful Elen Platon din Atena n-a fost primul din istorie care a scris despre Atlantida (înaintea lui au fost alţii; de la Platon însă - fiind mai recent în timp decât ceilalţi - s-au păstrat cele mai multe notiţe despre Atlantida): spațiul Atlant - al Atlantidei / respectiv al Imperiului Atlant - a fost consolidat la N de Anatolia, acela fiind spațiul Pontic, colectorul apelor dulci din spațiul Dunărean. În Epoca Bronzului - inclusiv în spațiul Carpatic / traversat de cursul Dunărean - genealogiile dar și legile, religioase ori ale societății, rămase de la Pelasgi, erau memorate “în versuri” pentru a fi mai ușor transmise, de pildă, în afara creațiilor proprii, inclusiv producțiile epopeice V Anatoliene din Epoca Fierului, ca ale poeților Gherghiţi / Gherghini Homer, Hesiod, ș.a., fiind apreciate de Geto-Dacii din actualul spațiu Român, Antic aceia vorbind un Grai apropiat Latinei vechi / spre dezamăgirea cercetătorilor dorind să reveleze o limbă Dacă distinctă (ce n-a fost găsită, în ciuda eforturilor îndelungate), etc.; e de reţinut că omenirea întâi a trecut prin Civilizaţia memoriei iar apoi a trecut prin Civilizaţia scrierii (străvechii înţelepţi având abilităţi mentale uriaşe de stocare a datelor, abia mult ulterior - pentru a face faţă societăţilor inclusive - Homo Sapiens ajungând copleșiți la utilizarea scrierii, la început din motiv religios iar după aceea din raţiuni comerciale, intelectuale, etc.): cu timpul, în diverse medii, memorările înaintașilor s-au tot redus, de exemplu în Evul Mediu la populațiile Turke rămânând obligatorie amintirea doar a celor mai recente 7 generații, alții renunțând complet la așa ceva - amintirile cedându-le scrierilor - preferând să-și dedice capacitățile mentale altor preocupări. Geograful Anatolian Strabon X 3:17 a scris că nu numai poezia, ci şi muzica (cu ritmurile şi melodiile sale) aveau origini Trace, istoricul Got Iordanes în “Getica” 71 a afirmat că preoţii Geţi îşi însoţeau rugile cu muzică, cronicarul Ştefan din Bizanţ = “Vizandia” a reţinut că Geţii cântau la ghitări când trebuiau să transmită mesaje, etc.: aşa era mecanismul străvechi al mesagerilor (iar Geţii aveau o cultură orală serioasă, în general scrierea nefiindu-le necesară, ca de altfel nici reprezentarea Zeilor, religia fiindu-le fără icoane - fără idoli ori statui, aşa cum era caracteristic şamanilor Nordici EurAsiatici - spre deosebire de alte populaţii; Geții au fost “fundamentaliștii” religioși ai Tracilor, în secolul IV î.C. oratorul Elen Androtion notând că Tracii nu cunoşteau literele şi că - în general - spre deosebire de Varvarii / Barbarii din Asia, Varvarii / Barbarii din Europa, care populau aglomerările umane “var” = “bar”, considerau scrierea ca ruşinoasă, la ei înţelegerile fiind numai verbale iar cuvântul “dat” având valoarea “jurării”).
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a scris despre “ler, cuvânt care serveşte ca refren la colinde: românescul ‘ler’ înseamnă ‘vreme’, ‘timp’ (referindu-se la cineva în floarea vârstei); întâlnit în expresia ‘a-i trece (cuiva) lerul’ are sensul de ‘a fi îmbătrânit’ dar cu farmec, însemnând ‘cândva în vremurile de început, vremurile fericite de demult’ / un timp mitic, fericit. În plus, românescul ‘ler’ / ‘lerui’ poate fi asociat cu albanezul ‘lere’ pentru ‘naştere / răsărit’, sensuri cvasi-identice; astfel, pare să fie vorba de un radical vechi traco-iliric ‘ler-’ cu sensul de ‘început / răsărit’, cu referire la naşterea unei divinităţi pre-creştine”. În spaţiul Român, străvechea urbanizare din oraşele neolitice / unde se practica şi prima scriere din lume - tipică societăţii organizată matriliniar - a dispărut în Epoca Bronzului, după valurile Kurgane, datorită acelora trecându-se la vigurosul rural dominat patriliniar (evidenţiat de Geto-Daci în Epoca Fierului şi Antichitate); pentru cetate / oraş în Tracă se folosea “para” - în Sanscrită era “pura” - astfel derivând în vechea Greacă “polis” iar în Română fixându-se termeni ca “a apăra”, “perete”, etc. (sensul iniţial al toponimelor Orşova, Orăştie, Oradea, etc. a fost de a indica oraşul din afara cetăţii “dava”). În 1941, Gheorghe Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Numirea de Orăştie păstrează, în sine, însuşi cuvântul ‘vár’ = cetate / castru. Acest ‘var’ este un termen împrumutat de Unguri. Faptul că Ungurii, împrumutând cuvântul ‘var’, au păstrat pe ‘v’ iniţial ar fi o dovadă că împrumutul s-a făcut relativ târziu, căci popoarele Mongole nu pot pronunţa pe ‘v’ de la începutul vorbelor. Vlach ne dă Ungureşte ‘oláh’; popular ‘varos’ se va fi spus ‘aroş’ / ‘oraş’.” Din acelaşi motiv lingvistic Mongol al evitării “V” la începutul cuvintelor / numelor, primii Unguri au preferat să folosească Balaton pentru Valaton: marele Lac Panonic - pe malurile căruia cândva au trăit Valahii - a fost înglobat în Regatul Medieval al celor care pe Dunărea mijlocie au ajuns să fie vecinii apuseni ai Românilor; transferul din “R” în “L” s-ar fi manifestat şi la orăşeni, locuitorii “Var” - Varahi / “Va-Rahi” - ajungând Valahi, mediul urban caracterizând stră-Românii neolitici, care obişnuiau să trăiască în asemenea aglomerări umane de la vaduri, locuri unde venerau Soarele Ra, ca “Ra-mani” / Ramani. În N Indiei / Bazinul Ghaggar, indigenii Barahi / Brah-mani erau oamenii sufletului Ba al Soarelui Ra, ceea ce asamblat era “Ba-Ra” = rădăcina pentru numele Țării Bhărat și denumirea preoților brahmini, egalarea “B”/“V” fiind atestată de specialiști ca validă și acolo, India efectiv fiind Vharat / “Vha-rat” = “regatul orășenilor”. De altfel, pentru “varos” / “oraş” - “polis” în Greacă ori “târg” în Română sau “grad” ori “burg” la alţii - s-au putut distinge deopotrivă conexiunile dintre Sf. Ra, popular uzitat ca “pura” / “pula” cu “polis” ori a lui Gherga cu celelalte denumiri (târg, gorod / grad, burg, etc.): în aglutinantul oraş / mediu urban - care a generat termenul de “politică” dar şi pe cel de “politeţe”, etc. - s-a definit de la început manifestarea Gherga, îndeosebi sexuală, cu valenţe mistice, activităţile de gen fiind nu numai la sat / în mediul rural, ci şi acolo, la oraş / în mediul urban (pe scară chiar mai mare, profitând de aglomeraţia / aglutinarea corespunzătoare), astfel rezultând onomastica semnificativă a aşezărilor po-pulaţiei grupată aşa; orăşeanul era politicos considerat “domn”, ca având autoritatea de “stăpân” (în mediul Român fiind inventariate numeroase formule de politeţe, împreună cu variantele lor). Conform Dr. Adrian Poruciuc, “rădăcina Indo-Europeană ‘per’ însemnând ‘a procrea’ (la vechii Egipteni ‘per’ având înţelesul de ‘a apărea’ / ‘a se naşte’) nu provenea din vreo coincidenţă, ci a fost la baza Tracului ‘poris’, cu originea pre Indo-Europeană în idiomurile neolitice paleo-Balcanice”. (Încă din Epoca Pietrei, în general vulva era imaginea arhetipală a mamei iar falusul era imaginea arhetipală a tatălui, ambele emblematice pentru Cultul Fecundității și Fertilităţii, atât în mediul rural / sat, cât şi în mediul urban / oraş). Rădăcina “DN” - folosită de pildă la Iranianul “dănu” pentru “Râu” - s-a regăsit din vechime în titulatura de “domn” pentru omul = “man” de pe Râu (în Latină folosindu-se “dominus” pentru “lord” - adică “posesor” / “dominator” - “domus” pentru “casă”), etc., din trecutul îndepărtat “Ro-mânii” fiind ştiuţi ca stăpânii / domnii apelor, respectiv “Valahi” şi respectaţi ca atare: Eden / “Ed-En” era literalmente locul “ud al lui An” (în Română existând atât “ud”, cât și “An”, în legături cu străvechiul înțeles de Rai ce era odată în spațiul stră-Român; în “Epopeea lui Ghilga-meș” a marelui rege Sumerian post-diluvian, referințele explicite la Eden ca loc foarte umed au fost studiate de exemplu și de către arheologul American James Pritchard 1909-1997). Utilizarea termenului de Valahi - pentru oamenii consideraţi ca “ai valurilor” - pe uscat corespundea denumirii atât a celor traversând platourile îngheţate, cu aspectul ca Mări vălurite de nea, cât şi a realizatorilor valurilor de pământ (forme megalitice ştiute şi ca “brazde”, create de Uriaşii “ji-dovi” până la cele mari ca nişte “jiduri” = ziduri pentru aşezările lor botezate ca “var”, locuite de “varahi” / “valahi” = orășeni și păzite de citadelele numite “dave”, locurile cu domnii din domuri / case, respectarea unor bărbaţi din mediul urban ajungând până la formularea “domnii de la oraş”; de exemplu, “Limes TransAlutanus sau Valachicus”, aşa după cum apare în “Istoria românilor” de Academia Română, a fost în Muntenia valul de pământ lung de 235 km - paralel cu Râul Olt, între Fluviul Dunărea / Poiana 43,44 lat. N, 24,57 long. E, judeţul Teleorman şi Munţii Carpaţi / Râşnov 45,35 lat. N, 25,27 long. E, judeţul Braşov - lat de circa 11 metri şi înalt de circa 3 metri, ce în prima jumătate a secolului III a constituit graniţa de răsărit a Daciei Romane). Dr. Tatiana Slama 1920-2011, care a cercetat “Conceptul de ‘bunăcuviinţă’ şi formulele care îl exprimă în limba română”, a enunţat că “rădăcinile conceptului de politeţe se află, în mare măsură, în tradiţia rurală, populară”. Aşadar, nomazii Pelasgi care s-au încumetat să traverseze pustiuri vălurite de zăpadă au fost Valahi, la fel ca “Oamenii valurilor” păzind vadurile - de treceri ale apelor - aglomeraţi (din raţiuni de rentabilitate) pe maluri în aşezările urbane / numite “Var”, întărite cu valuri de pământ.
Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013 a scris ce a fost la sfârşitul Antic în spaţiul Rumân / Român: “Retragerea Romei a marcat începutul unei perioade în care aspectele de viaţă urbană din Dacia s-au deteriorat destul de rapid, dispărând toate oraşele romane până în secolul V. Pe parcursul unei perioade de aproximativ un secol şi jumătate, locuitorii Daciei (incluzându-i atât pe urmaşii direcţi atât ai latinofonilor colonizaţi, cât şi pe ai localnicilor romanizaţi) au rămas doar cu viaţă rurală şi cu obiceiuri de sorginte mai ales preromană, dintre care unele aveau adânci rădăcini în preistoria sud-est europeană. Practic, în cele mai multe teritorii ale părţii nordice a Peninsulei Balcanice, stilul de viaţă rural-analfabet a rămas apoi dominant pe parcursul Evului Mediu şi în prima parte a Epocii Moderne. Dar lipsa ştiinţei de carte nu a însemnat şi imposibilitate de continuitate culturală. Dimpotrivă, transmiterea tradiţiilor ‘prin viu grai’ de la o generaţie la alta - fără reale prohibiţii sau prescripţii (cu excepţia celor destul de blânde venite din partea bisericii creştine de rit răsăritean) - poate explica, de fapt, spectaculoasa păstrare a unor elemente precreştine, preromane, şi chiar preindoeuropene în folclorul românesc, ca remarcabilă parte din cultura tradiţională sud-est europeană”. Geţii / Dacii vorbeau vechea Română înaintea sosirii doar peste unii din ei - şi doar pentru relativ scurt timp - a unor Romani folosind Latina (limba administraţiei Imperiului Romei - limbă ce a dispărut - Româna însă rămânând, fiind mai populară); după ce majoritatea istoricilor au demonstrat continuitatea trimilenară de netăgăduit în spaţiul actualei Românii, e ciudat că unii dintre ei au susţinut existenţa limbii numai ca bimilenară, pentru primul mileniu (când se vorbea stră-Româna) declarându-se incompetenţi a recunoaşte pur şi simplu că era vechea Română / preferând clasificarea ei sub forma de “limbă necunoscută”: o chestiune care academic nu poate rămâne aşa, din moment ce deja se cunosc binişor în lume limbi şi mai vechi de 3 milenii (unele dispărute au putut fi descifrate după mult timp iar de pildă în Balcani prin Greacă se perpetuează o limbă trimilenară şi la fel Româna - chiar dacă în forma Modernă - e în uz şi azi, ceea ce clar înseamnă plus-valoare, în beneficiul patrimoniului universal, căci Româna s-a impus ca limbă primordială). Un parcurs asemănător celui atribuit Românei ca hiatus a fost trasat de către cercetători Latinilor - apăruţi în Peninsula Italică la sfârşitul mileniului II î.C. - şi limbii Latine vorbită acolo de urmaşi, atestată numai de la mijlocul mileniului I î.C., deci cu diferenţă de multe secole între formarea etnică şi formarea lingvistică; totuşi, faţă de majoritatea naţiunilor din lume la care din strămoşi s-a vorbit proto-limba proprie / “maternă”, la Români ar fi fost o severă anomalie, strămoşii Românilor chipurile vorbind orice altceva decât stră-Româna (ideea unei aşa colosale excepţii coborând din constatarea absenţei în general a scrisului / ceea ce însă nu însemna că Graiul era altul decât cel stră-Român). La Geto-Daci, renumiți drept conservatori ai străvechilor Tradiții, lipsa scrierii la nivelul majorității impunea “înşurubarea” limbii în mod foarte profund în matricea existenţială - căci era parte din fiinţa lor - mai profund decât de exemplu “înşurubarea” ideii din Epoca Modernă la Români că limba Română ar fi existat numai din Evul Mediu (chiar ca existând doar din a doua jumătate a perioadei de 3 milenii - adică de un mileniu jumătate sau chiar de numai un mileniu - după cum susţin cei mai radicali activişti a aşa ceva); susţinătorii aberaţiei filologice / lingvistice nu sunt capabili să producă nici o dovadă solidă despre limba “diferită” vorbită în prima jumătate a perioadei în cauză - adică în primul mileniu şi jumătate, când în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic se utiliza vechea Română, succesoarea stră-Românei din Erele precedente - iar perpetuarea unei asemenea propagande e de fapt continuarea atacului atât la limba Română, cât şi la fiinţa Românilor (pe principiul minciunii repetate până devine adevăr): fără să probeze discontinuitatea limbii atunci când a fost probată continuitatea populaţiei, ipoteza că limba Română şi Românii ar fi apărut pe la sfârşitul Antichităţii sau începutul Medieval n-are bază ştiinţifică decât între susţinătorii atacării neamului Românesc (chiar şi un exerciţiu logic simplu ar evidenţia anomalia chipurile reuşită de atacatorii Romani, ca în timp de doar câteva generaţii, după ce au omorât floarea bărbaţilor Geto-Daci, să reuşească “ştergerea” matricii existenţiale a puţinelor Geto-Dace cucerite - care nici nu foloseau scrierea, deci vorba le era impregnată inclusiv în felul de a gândi, etc. - iar apoi urmaşele, foarte interesate să-şi abandoneze limba maternă, “eliberate” prin “mărinimia” Romană, să fi continuat prin copii şi nepoţi timp de secole multiplicarea entuziastă / difuzarea eficientă a Latinităţii printre mult mai numeroşii compatrioţi neafectaţi până atunci de Romani şi de Latinizare, tocmai într-un timp când Latina dispărea din lume, începând chiar cu Roma, vatra ei). Ţinând cont că în Europa ultimului mileniu nu s-a mai format nici un popor nou, imaginaţia atacatorilor fiinţei naţionale Române a ajuns de felul că poporul Român a fost ultimul format pe continent (adică exact contrar / simetric opus adevărului); o remarcă ar putea fi despre atacarea identității Române, că nu e exercitată de pildă asupra vecinilor - Bulgari, Sârbi, Maghiari, Ucraineni - ceea ce de fapt denotă importanța Românilor, ai căror strămoși au format cel mai vechi popor European, anume cel Pelasg. În 2008, Dr. Aurora Peţan de la “Institutul de Lingvistică” al Academiei Române a afirmat: “Există un război împotriva limbii române, căci există un război împotriva identităţii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot tăia rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră. Constantin Noica spunea că vorbirea omului este fiinţa lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie să îi distrugi limba: atât istoria limbii, cât şi spiritul ei. Căile pe care se desfăşoară lupta împotriva limbii române şi, implicit, a identităţii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savanţii, fie ignoranţi, biete marionete oportuniste, fie vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului, depun eforturi în a ne falsifica rădăcinile. De aici aversiunea făţişă, devenită un adevărat război, faţă de civilizaţia dacilor şi faţă de tot ce înseamnă componenta străveche a limbii române: cetăţi dacice lăsate pe mâna jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziază în faţa ideii cuceririi Daciei şi a masacrării dacilor care şi-au apărat pământul, dicţionare şi tratate ridicole, care caută să demonstreze că dacii au renunţat brusc, definitiv şi în masă la limba lor, iar limba română este continuarea limbii latine, devenită imediat un ‘primitor universal’, o ‘limbă ospitalieră’ care a renunţat de bună voie la tot ce a avut specific şi a luat de la alţii tot ce are acum. Mass-media este un alt canal prin care se duce acest război. Presa şi internetul promovează cu mare insistenţă sărăcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevărat că limba oglindeşte realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevărat că şi noi suntem modelaţi, foarte subtil şi eficient, de limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un vocabular sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit”.
Faptul că în partea din Dacia cucerită de Romani s-au găsit vestigii ale ocupanţilor nu înseamnă că acolo şi atunci s-a născut poporul Român ori limba Română; aşa ceva, în accepţiunea cea mai timpurie agreată de diversioniştii respectivi “Latino-maniaci” - pentru care “Latinitatea” a ajuns o doctrină aproape de talia dogmei religioase - anume că pe la mijlocul mileniului I numai mulţumită efortului pedagogic Roman, de a-i determina pe autohtoni să înveţe limba duşmanilor ireversibil şi s-o uite pe cea nativă / maternă a lor, ar fi apărut Românii şi Româna vorbită de ei, frizează absurdul, împingând Istoria Românilor în derizoriu (căci dacă inclusiv lingvistic sunt vizate doar repere recente, atunci şi Româna Modernă - a secolului XXI - prin numeroasele neologisme se poate declara ca “nouă” faţă de Româna din urmă cu un secol, după cum şi Româna secolului XX prin numeroasele neologisme de la timpul ei era “nouă” faţă de Româna anterioară cu un secol / adică aceea din secolul XIX, ş.a.m.d., baza Românei însă nefiind “buchetele” de neologisme apărute în timp, aşa că referirea la ele ca ajunse să fie esenţa limbii iar nu adausuri limbii n-are relevanţă ştiinţifică): vechea limbă Română, ştiută cândva şi ca Latina rustică sau vulgară - limbă Barbară - a fost echivalenta aşa-zisei Indo-Europene comune (dinaintea existenţei Romanilor în Peninsula Italică / iar chiar aşa o exagerare - că Latina a fost “mama” Românei - e flagrant abuzivă). Româna nu s-a tras din Latină, nici Latina nu s-a tras din Română: ambele limbi s-au tras - la fel ca surorile ori verișoarele lor - din aceeași sursă Indo-Europeană / Kurgană. De pildă, în 2007 lingvistul Francez Yves Cortez a demonstrat că “Franceza nu vine din Latină”, printre altele şi exemplificând: “Cum se zice ‘tratat’? În franceză ‘trate’, în spaniolă ‘tratado’, în italiană ‘tratato’, în română ‘tratat’; în latină? ‘Fuendus’! Cum se zice ‘dezastru’? În franceză ‘desastre’, în spaniolă ‘desastre’, în italiană ‘desastro’, în română ‘dezastru’; în latină? ‘Clades’! Cum se zice ‘luptă’? În franceză ‘luta’, în spaniolă ‘lucha’, în italiană ‘lota’, în română ‘lupta’; în latină? ‘Pugna’! Etc. În toate limbile românice terminologia coincide, însă nu şi cu latina. Ele provin din ceva comun; e clar că au aceeaşi origine, o limbă mamă, care nu este latina. Mai degrabă, latina a fost o verişoară a limbilor românice, nu mama lor! Să ne înţelegem, nu neg influenţa latinei, însă aceea a fost ulterioară, o influenţă din Evul Mediu”. (În Latină, la nişte mari cuceritori cum au fost Romanii, câmpurile semantice importante - ca ale războiului, familiei, etc. - au fost diferite de cele ale limbilor Românice). În 2013, lingvista Carme Huertas din Spania a afirmat că “Limbile românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri locale. E clar că au aceeași origine, o limbă mamă, care nu este latina. Latina este o soră sau mai degrabă o verișoară a limbilor românice. Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susțină că locuitorii din ținuturile noastre au renunțat la limba lor înlocuind-o cu alta pe care n-o înțelegeau și chiar mai grav, că au început să o vorbească atât de rău încât au pierdut pe drum cazurile şi genurile gramaticale? Cum se face că această limbă nouă e atât de diferită de latină încât latina devine de neînţeles? Şi că toate schimbările s-au produs în doar câteva secole? Prea multe întrebări fără răspuns, căci explicaţiile date pentru a justifica schimbările lingvistice pornind de la latină nu sunt convingătoare. De fapt nici nu răspund la întrebările pe care tocmai le-am formulat. E posibil să existe altă explicaţie? Să vedem mai întâi ce s-a întâmplat cu alte limbi mediteraneene. Comparând, spre exemplu, greaca modernă cu cea clasică, observăm că distanţa dintre ele nu e atât de mare ca distanţa dintre latină şi limbile românice. La fel şi în cazul limbii turce. Şi exact acelaşi lucru se poate spune despre arabă. Faptul că diferenţa dintre limbile moderne şi cele clasice e atât de mică înseamnă că procesul de schimbare lingvistică în interiorul unei limbi nu se produce de la o generaţie la alta prin ‘mutaţie spontană’. Ibericii n-au vorbit latina, nici romanii care au venit în Peninsula Iberică nu vorbeau latina; fiecare îşi vorbea limba proprie. Latina se vorbea doar în Laţiu, o zonă foarte mică a Peninsulei Italice; ştim asta şi pentru că poetul Naevius pe piatra mormântului şi-a lăsat în anul 201 î.C. textul că ‘romanii au uitat limba latină’.” Cercetătoarea Catalană a continuat în 2016 argumentarea că strămoşul comun al limbilor Românice - între care se numără şi Româna - nu a fost limba Latină, ci o limbă cu mult mai veche, vorbită de păstorii din Munţi care au migrat către Europa: “Sistemul de învăţământ spaniol porneşte de la premiza că limba mamă este latina şi explicarea transformărilor lingvistice pe asta se bazează. Gramatica istorică ne spune că latina a suferit în timp schimbări succesive, devenind aşa-zisa latină vulgară care, la rândul său, prin noi şi adesea complicate transformări, a format limbile romanice. Limbile romanice ar fi, aşadar, rezultatul degenerării latinei, deci ar trebui să semene cu mama lor, limba latină, la fel de mult sau chiar mai mult decât seamănă între ele. Or, lucrurile stau chiar pe dos! Limbile romanice / românice seamănă mai mult între ele decât cu limba latină, inclusiv cele îndepărtate, în aparenţă, cum sunt româna și galiciana. Latina a fost ‘limba de cultură’ a jumătate de Europă, timp de multe secole. Ştiinţele umaniste au folosit-o în studiul juridic, istoric, literar şi - mai ales - religios. Chiar şi astăzi o folosim, de exemplu, pentru denumirile ştiinţifice ale plantelor. În Evul Mediu, era cea mai importantă limbă din Europa, pentru că era limba scrisă universală. Dar când latina a fost aleasă ca limbă de cultură, ea era deja o limbă moartă, nu se mai vorbea nativ nicăieri. A fost consacrată intenţionat, tocmai pentru că nu mai putea fi înţeleasă decât dacă o studiai. Era limba puterii. Plebea, pătura de jos a societăţii, adică cei ce nu făceau parte din nobilime şi cler, nu aveau acces la cultură, pentru că nu înţelegeau latina. Oamenii au fost nevoiţi să o accepte, pentru că a fost impusă de sus în jos, dar populaţia de fapt nu a asimilat-o niciodată. A rămas doar o limbă scrisă, nu vorbită. Chiar în Imperiul Roman, latina era doar o limbă planificată şi impusă, pentru a comanda trupele şi a unifica armatele de diverse origini, pentru a redacta documente. Am descoperit că nu există, de fapt, nici o dovadă a existenţei latinei vulgare, adică a latinei vorbite de popor. Dovezile arată că se scria în latina clasică, dar se vorbea în alte limbi. Nu doar că limbile românice seamănă mult mai mult între ele decât seamănă cu latina, dar, în timp, au adoptat soluţii care nu au nimic de-a face cu latina. Ni se spune, de exemplu, despre cuvintele catalane ‘cap’ şi ‘nas’ că vin din latinescul ‘caput’ şi respectiv ‘nasus’. Şi, cu toate acestea, în română se spune tot ‘cap’ şi ‘nas’, exact ca în catalană, o limbă anterioară latinizării! Şi nu doar cuvintele izolate coincid; când un român spune: ‘tot s-a pierdut’, un catalan înţelege fără probleme, pentru că fraza se construieşte la fel şi în catalană ‘tot s’ha perdut’ sau în castiliană ‘todo se ha perdido’. Cu greu se pot atribui întâmplării asemănările dintre aceste construcţii care, pe de altă parte, nu au nimic de-a face cu latinescul ‘omnia perdita’. Se spune că din latină vine şi ‘casa’, unde are sensul de colibă. Însă latinii îşi numeau casele ‘domus’. Şi, cu toate acestea, în română, dalmată, italiană, occitană sau portugheză casa înseamnă casă. Astfel de exemple sunt numeroase. La ele se adaugă chestiuni mai serioase, precum faptul că toate aceste limbi, în mod inexplicabil, pur şi simplu, şi-au pierdut genurile din latină. Chiar şi româna are genuri prin flexiunea articolului, nu a substantivului propriu-zis. Faptul că întâlnim astfel de asemănări între, să zicem, română și catalană, despărţite acum de 5 limbi diferite şi de peste 2 mii de kilometri, e greu de explicat. Singura explicaţie este că toate aceste limbi au avut o mamă comună, dar care nu a fost latina, ci o limbă mai veche. Tind să cred că exista o limbă a popoarelor de transhumanţă, cu mult mai veche decât formarea Imperiului Roman, o limbă comună a populaţiilor ce locuiau în munţi şi se ocupau de păstorit, şi care a avansat prin transhumanţe în toate zonele Europei. Diferenţele majore au început să apară când toate acele grupuri migratoare s-au stabilit într-un anume loc şi au început să devină sedentare. Oricum, asemănările dintre română, occitana vorbită în sudul Franţei şi limba bascilor vorbită în Pirinei, sunt surprinzătoare. Mai cred că aceste limbi românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri locale, uşor diferite pe măsură ce se îndepărtau lingvistic şi geografic de locul de vorbire. Faptul că în România, de pildă, se vorbeşte o limbă românică, pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă seamănă izbitor cu românicele occidentale, deşi nu s-a aflat în contact cu ele în ultimele 2 milenii, ne trimite, încă o dată, la o mamă comună a acestor limbi, mult mai veche decât procesul de latinizare. Limbile românice împărtăşesc un procent important de caracteristici fonetice, lexicale, morfosintactice şi semantice, ceea ce demonstrează un grad înalt de înrudire, cu o tipologie lingvistică ce le relaţionează între ele, dar le diferenţiază de latină. Fonetica şi morfosintaxa limbilor românice nu aparţin tipologiei latine, acesta este adevărul. Cu latina ar fi o legătură de înrudire, nu de filiaţie. O altă posibilă explicaţie a dat-o arheoloaga lituaniană Maria Gimbutas. Ea a afirmat că în Europa a existat o veche civilizaţie, care nu era indo-europeană, şi care și-a avut rădăcinile în Epoca Pietrei. Acea civilizaţie ar fi format culturi regionale cu aproximativ 7 milenii înainte de Christos, fără influenţe din Orient, dar la fel de dezvoltate ca şi contemporanele lor din Anatolia. La mijlocul mileniului VI î.C., în prim plan a apărut cultura Vincea-Turdaş descoperită pe teritoriul României. Subiectul acesta ar trebui cercetat mai în profunzime. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona dintre Carpaţi şi Balcani. M-am bucurat să descopăr limba română şi să văd că în ea se confirmă toate ideile mele. În sensul acesta, am constatat că în România există deja o mişcare ce încearcă să ne transmită că e mai probabil ca latina să provină din strămoaşa limbii române, decât româna din latină. Nu avem destule cunoştinţe pentru a evalua această ipoteză, dar sunt date care permit începerea investigaţiilor lingvistice de către voi, românii. Tăbliţele de la Tărtăria, aparţinând culturii Vincea-Turdaş, au o vechime de 7300 de ani şi, în mod curios, ele au similitudini cu pietrele pictate din Franţa şi cu cele din Portugalia. Latinizarea Daciei ridică mari semne de întrebare, pentru că este imposibil ca o limbă să sufere un proces de modificare ce durează de obicei milenii, în doar 165 de ani, şi cu un teritoriu doar parţial ocupat, unde revoltele erau frecvente. În plus, spre deosebire de Spania, unde a existat jugul Bisericii Catolice, în România latina nu s-a impus ca limbă de cultură. Unitatea lingvistică a României nu se poate explica prin romanizare, de altfel, factorii de romanizare sunt mult mai puţini decât în alte părţi ale Europei. Nu este simplu să schimbăm lucrurile. Vă daţi seama că o astfel de teorie acceptată ar duce la schimbarea tuturor manualelor şcolare şi a cursurilor din universităţi. Orice schimbare, la început, produce teamă. Trebuie continuată munca de cercetare, altă cale nu există!” Oricine poate observa că Imperiul Roman a stăpânit în 3 continente: în S Europei, în N Africii şi în V Asiei; în cele 2 continente vecine Europei - Africa şi Asia - unde Romanii au intrat înainte de a-i ataca pe Daci şi de unde Romanii au plecat după ce s-au retras dintre Daci (deci unde Romanii au stăpânit mai mult timp decât au reuşit în Europa s-o facă printre Daci), n-a fost şi nici nu e limba maternă vreo limbă Romanică. În Europa, Romanii au stăpânit timp mai îndelungat popoare care n-au avut şi n-au ca limbă maternă vreo limbă Romanică (de exemplu pe Germani, pe Greci, ş.a.), nereuşind să le schimbe limba maternă; politica Romanilor faţă de Geto-Daci a fost de jefuirea lor iar nu de integrarea lor: privind cetăţenia Romană, e de ştiut că au rămas ordine scrise ale militarilor Romani cantonaţi printre Dacii ocupaţi ce interziceau cununiile Romanilor cu Dacele în timpul stagiului militar, fiind permise numai veteranilor (după minimum 25 ani de activitate în armată), când aceia deja - corespunzător vremurilor - erau prea în vârstă pentru a mai întemeia de fapt familii / gospodării iar de altfel, trupele imperiale în majoritate erau formate din mercenari de pe cuprinsul Imperiului Roman, nu din “etnici” Romani, deci vârstnicii soţi n-aveau de ce să-şi impună în propria casă o limbă ce nu le era maternă nici lor.
Dr. Augustin Deac a scris: “Se dovedește pe zi ce trece, tot mai argumentat, că ‘formarea limbii și poporului român’ prin romanizarea geto-dacilor de peste 3 milioane de locuitori, în spațiul strămoșesc, este o teză falsă. Arheologul român Vasile Pârvan recunoștea că ‘nimeni n-a putut demonstra convingător acest proces de romanizare’ iar istoricul Petre Panaitescu remarca și el că ‘nu există aspecte mai puțin studiate decât problema romanizării’. Filologul italian Carlo Tagliavini declara: ‘romanii nu și-au propus nici o asimilare violentă a populațiilor supuse și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor, considerând - dimpotrivă - folosirea latinei culte ca o mare distincție’. Academicianul Niculae Iorga concluziona: ‘nu credem în romanizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriți cu femei barbare, care - cu tenacitatea conservativă a femeilor - mai curând ele i-ar fi putut deznaționaliza’. Dimitrie Cantemir - analizând originea cuvântului românesc ‘gluga’ - susținea convingător că este un cuvânt din ‘limba noastră dăcească’. Nu limba latină romană cultă a stat la baza formarii limbii române, și - în general - a limbilor zise ‘romanice’, ci tocmai invers, vechea limbă a strămoșilor noștri autohtoni a traco-geto-dacilor, ale căror mlădițe cu milenii în urmă, în diferite etape istorice, au migrat ajungând și pe teritoriul Peninsulei Apenine (a Italiei de astăzi), limba rustică / populară, de neam ‘latin’, a stat la baza forjării târzii, în ultimele secole ale mileniului I î.C., a limbii romane culte, în timpul afirmării și a gloriei Imperiului roman. Filologul Petru Maior aprecia: ‘Limba românilor celor de la Muntele Pina din Peloponez, una este cu limba dacilor, adică cu a românilor din Dacia; de unde urmează că românii aceia cu aceștia oarecum au fost laolaltă’.” Cercetătorul Român Ioan Ispas a scris în 2015: “S-au adus foarte multe argumente că limba vorbită de daci a fost aceeași înainte, în timpul și după ocupația romană, perpetuându-se până în zilele noastre, asimilând desigur și cuvinte de la cei cu care au venit în contact strămoșii noștri. Însă istoricii noștri nu îndrăznesc să accepte că latina dacilor era mai veche decât latina romanilor (neacceptând aceasta au apărut diverse explicații pentru a justifica faptul că totuși limba noastră este o limbă romanică). Femeile dace nu au învăţat latina de la soldaţii romani. Pe Columna lui Traian de la Roma - o istorie în basorelief a războaielor cu dacii - nu există nici o scenă care să prezinte o atitudine prietenească a femeilor dace faţă de soldaţii romani; dimpotrivă, există o scenă în care prizonierii romani erau torturaţi de femeile dace. Sigur nu făceau asta ca să le înveţe limba! Monumentul Columna lui Traian a fost terminat în anul 113, deci la 7 ani de la încheierea războiului; cu toate acestea, nu conține nici o scenă care să arate că lucrurile s-au schimbat și că femeile dace s-au aruncat în brațele soldaților romani. Dacă scena torturării prizonierilor romani de femeile dace, care se răzbunau pentru soții sau frații pierduți, a fost imortalizată era normal să fie prezentată o scenă a reconcilierii dintre învinși și învingători după o perioadă în care au fost lăsați la vatră câteva sute de veterani (fiecare legiune romană angaja anual cam 275 de tineri ca să compenseze pierderile diverse și lăsările la vatră). Dacă răzbunarea femeilor dace față de invadatorii care le-au ucis soții sau frații pare a fi un act de cruzime, ce să spunem despre scena în care legionarii romani prezentau capetele retezate ale dacilor împăratului Traian. Ei o făceau ca să primească decorația ‘Cupa de argint’. Teoretic ar fi fost 2 posibilități ca femeile dace să se fi combinat cu soldații romani: a) în perioada serviciului militar, sau b) după lăsarea la vatră. Până în anul 197, soldații romani n-au avut voie să se căsătorească. Legionarii romani aveau dreptul la un concediu de 4 luni odată la 4 ani, în perioada iernii, când nu erau întreprinse campanii militare. Rezultă că singura perioadă în care un legionar îşi putea întemeia o familie (după anul 197) ar fi fost în concediu. Este însă greu de crezut că în perioada concediului un legionar umbla hai-hui prin satele ostile ale Daciei să-și caute o nevastă în loc să o facă în locurile de origine în siguranță, unde era cunoscut și mai cunoștea niște fete bune de măritat. Serviciul militar la romani dura 25 de ani și sigur că o asemenea perioadă lungă de timp nu se putea trăi în abstinență. Într-adevăr, orice legiune romană era însoțită de măgari pentru transportul corturilor soldaților și ofițerilor, mașinilor de război, materialelor și proviziilor, oameni care se ocupau de aceste animale, negustori, sclavi și… prostituate. Toată această adunătură era plasată în spațiul dintre corturi și valul de apărare. Este un argument în plus că soldații romani nu aveau ce căuta prin satele dacilor decât în mod organizat, de exemplu când ajutau la strângerea dărilor. Dacă pentru a demonstra că femeile dace n-au avut legături cu soldații romani (exceptând prostituatele, neexistând pădure fără uscături) am folosit argumente logice pe baza regulamentelor militare ale romanilor, în cazul situației veteranilor avem dovezi materiale că ei s-au întors în locurile natale. Pe teritoriul României nu s-a găsit nici o dovadă că după terminarea serviciului militar veteranii originari din alte părți ale imperiului s-ar fi stabilit în Dacia. Monumentele funerare găsite pe teritoriul țării noastre pe care apar nume romane au fost interpretate ca fiind ale unor veterani romani căsătoriți cu femei dace, ceea ce ar putea fi adevărat în ipoteza că veteranii erau daci care au servit în cohortele din Britania, Siria sau Capadocia și s-au întors acasă. Faptul că numele de pe ele par a fi romane nu are relevanță deoarece romanii romanizau toate numele (așa cum procedează și astăzi ungurii care maghiarizează tot ce prind)”.
Tot în 2015, Dr. Paul Cheptea - conferențiar universitar, preşedintele “Terra Dacica Aeterna” - a afirmat: “Astăzi, orice om de condiţie medie din România mănâncă aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era însă de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulţumea cu o fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar nu erau toţi voinici şi rumeni în obraji. Plus că erau o grămadă de boli. Sigur, erau mai rezistenţi ca noi la boli şi la frig, însă studiile legate de media de viaţă arată că noi trăim de aproape 3 ori mai mult decât ei. Media de viaţă era de circa 30 de ani. De asta se şi căsătoreau la 16 ani, pentru că era jumătatea vieţii. Erau vremuri grele. Moartea era ceva firesc, o vedeai la tot pasul, era mult mai prezentă decât astăzi. De-asta, pentru daci, nu faptul că mureau era problema, ci cum o făceau. Soldaţii, mai ales cei romani, o duceau un pic mai bine, însă şi lor războiul le scurta viaţa. E greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că un război era efectiv un măcel. După câte un atac sau raid, erau anumiţi oameni cu o misiune precisă, să dea foc membrelor amputate şi cadavrelor, pentru a nu se declanşa o molimă. Erau puţini supravieţuitori ai serviciului militar complet. Multe femei mureau la naştere. Majoritatea oamenilor nu aveau nici ceas, nici calendar. Viaţa nu era simplă. Tot timpul erau invazii ale străinilor sau chiar ale tribului vecin. În interiorul Carpaţilor, ţărănimea a avut parte de securitatea munţilor şi era o populaţie mai stabilă şi mai dezvoltată. Cei din Muntenia sau Moldova, însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar. Inventarul obiectelor descoperite e redus. Casele nu erau decât nişte improvizaţii, pentru că nu rezistau atacurilor, căci îţi luai vaca de funie şi cam cu atât fugeai în pădure”. În 2016, Mihai Gheorghiu - directorul adjunct al “Muzeului Țăranului Român” - a afirmat: “Sunt împotriva idealizării vieții țărănești tradiționale. A idealiza este a avea o privire superficială. Era o viață dură, aspră, o viață pe care noi astăzi nu o gândim la adevărata ei dimensiune. Plutește prea mult un aer folclorizant peste multe din iluziile și prejudecățile noastre. Țăranul român era un adevărat luptător, un om adevărat, care a dus greul supraviețuirii naționale, altfel nu am fi rezistat ca popor. Este meritul pe care i l-au recunoscut atât aristocrația românească, cât și elita intelectuală a României moderne”. Academicianul Bulgar Vladimir Georgiev a afirmat în 1968 că “româna a păstrat ca substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute care au o anumită importanţă pentru indoeuropenistică şi istoria ei: este vorba de limba daco-moesiană; româna poate fi studiată chiar ca o limbă indo-europeană specifică”. În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu - lingvist Român emigrat în SUA - a argumentat: “O deosebire fundamentală între provincia Dacia şi alte provincii romane este aceea că a fost ultima provincie europeană adăugată imperiului şi prima din care romanii s-au retras. Este puţin probabil ca populaţia satelor să fi ştiut latină iar cei care ştiau erau desigur bilingvi. Astfel, cei care nu aveau nevoie să circule, mai ales femeile, nu cunoşteau latina sau o ştiau în foarte mică măsură. Este evident că puţinii vorbitori de latină, la rândul lor bilingvi, nu au putut romaniza restul populaţiei nevorbitoare de latină din fosta provincie romană şi, cu atât mai puţin, pe cei din afara ei, cu mult mai numeroşi. Aceasta numai şi pentru simplul motiv că bilingvii comunică cu ceilalţi bilingvi în limba pe care o cunosc mai bine, mai precis în limba lor maternă, iar cu persoanele monolingve în limba celor monolingvi. Orice persoană bilingvă ştie bine acest lucru, fapt complet ignorat de lingvistica românească. Pe de altă parte, este important să arătăm că s-a făcut prea mult caz cu privire la inscripţiile latine din Dacia, dar prezenţa acestora nu este deloc o dovadă a romanizării. Se ştie că inscripţii latine s-au găsit peste tot în fostul Imperiu Roman, chiar şi în regiuni unde populaţia nu a fost romanizată. În plus, inscripţiile latine erau o modă a celor avuţi, puţini la număr, unii dintre ei bilingvi sau chiar neştiuitori de limbă. Theodor Capidan în ‘Aromânii’ a arătat că, în secolele trecute, datorită prestigiului limbii greceşti, aromânii mai înstăriţi îşi puneau pe mormânt inscripţii în neogreacă, chiar şi unii care nu ştiau o boabă greceşte. Accentuăm ideea că limba vorbită şi limba inscripţiilor existente într-o regiune, la un anume moment istoric, pot să nu coincidă. Limba inscripţiilor coincide cu limba oficială sau cu ‘limba de prestigiu’, fapt bine bunoscut cercetătorilor care studiază societăţile bilingve. Un exemplu cu mult mai la îndemână în acest sens este cazul Ţărilor Române, spaţiu în care limba slavonă s-a folosit ca limbă oficială şi de cultură câteva secole şi unde avem multe inscripţii în limba slavonă. Când este vorba de morminte, aceste inscripţii apar pe mormintele domnitorilor şi ale boierilor din acea epocă. Era limba slavonă limba lor maternă? Oricine va răspunde: nicidecum! Ca să nu mai vorbim de restul populaţiei româneşti din Ţările Române. Ştim bine că limba lor maternă era limba română, dar ca orice persoană educată din acea vreme, mulţi dintre boieri ştiau slavonă, mai mult sau mai puţin. Oamenii simpli însă nu ştiau slavonă şi nici nu-şi puneau pe morminte inscripţii în limba slavonă iar dacă îşi vor fi pus, acelea au fost pe cruci de lemn şi nu au ajuns până la noi”. Academicianul Român Niculae Iorga de altfel a scris: “Inscripţii şi sculpturi lasă cei care au posibilităţi materiale, deci bogaţii, nu oamenii săraci şi umili; e o greşeală istoria reconstituită numai prin inscripţii şi statui, ce este una a celor bogaţi (iar strămoşii noştri nu erau bogaţi, ci formau un popor de ţărani)”. Limba Română de fapt este limbă Românică (grup lingvistic din care a făcut parte şi Latina); limba Română nu este limbă Latină (catalogare improprie, nu numai deoarece Latina / limba administraţiei Imperiului Roman a dispărut, ci şi din cauză că statistic cuvintele Latine ori de origine Latină în vocabularul Român sunt în minoritate iar ca atare - termenii Latini neformând majoritatea - e nepotrivită încadrarea Românei ca “Latină”: dimpotrivă, s-ar părea că o bună parte a Latinei provenea din fondul autohton stră-Român - dar asta-i altă analiză - îndeajunsă fiind clasificarea Românei ca limbă Românică / stră-Româna fiind chiar “naşa” reală a respectivei grupe lingvistice Indo-Europene). De exemplu, Dr. Johannes Schmidt 1843-1905 din Pomerania - lingvist German - autorul “Teoriei valurilor” (susţinând că la fel cum o piatră aruncată în apă generează cercuri concentrice, aşa şi caracteristicile unei limbi se difuzează dintr-un punct central) a afirmat că Greaca, Latina dar şi alte limbi Europene s-au născut din Rumână / stră-Română. Dr. Lucian Cueşdean din România a afirmat în 2012: “Româna onomatopeică precede neoliticul; observaţia atentă a mii de termeni din vocabular ne demonstrează că ‘româna onomatopeică’ stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, pe baza reflectării auditive a lucrurilor, ce a condus la limbajul metaforic al lexemelor româneşti, noţiuni compuse prin morfeme ce au produs cuvinte-metaforă. Modelul onomatopeic a generat sistemul de cuvinte-metaforă; indo-europeana a rezultat din rumâna pelasgilor şi nu invers. Latina s-a desprins din română”. În argumentaţia sa, Dr. Mihai Vinereanu a sintetizat: “Trebuie reevaluat aportul limbii latine la formarea limbii române; în plus, este evident că multe presupuse împrumuturi ale limbii române din alte limbi (greacă, turcă, slave, maghiară, etc.) sunt împrumuturi ale acelor limbi din fondul trac. Am urmărit evoluţia limbilor de la ‘nostratică’ la ‘indo-europeană’, la ‘traco-dacă’, până la română, argumentând cu date lingvistice şi istorice, tocmai pentru a ne îndepărta de interpretările şi teoriile false care au fost susţinute de-a lungul timpului. Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca se învecina şi se înrudea, folosind informaţii la zi mai puţin cunoscute atât marelui public, cât şi specialiştilor. O analiză etimologică a tuturor toponimelor, hidronimelor şi gloselor care ne stau la dispoziţie din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă este o necesitate în cultura română, tocmai pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi propria noastră origine. Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie interpretate şi selectate în funcţie de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii române şi a poporului român - istorici şi lingvişti - să reinterpreteze şi să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri privind istoria, lingvistica şi mai nou, genetica”.
Boreana / Nordica limbă Nostratică a fost vorbită dinaintea constituirii Imperiului Atlant / Borean, filologi ca Aharon Dolgopolsky în 1998, Allan Bomhard în 2014, ş.a., datând-o ca începând cu mileniul XV î.C., din ea, ce a devenit limba Atlanţilor / strămoaşa directă a Românei = “stră-Româna”, derivând - de interes pentru Gherga - mai ales grupurile Kartvelian / Caucazian şi EurAsiatic (cel care a generat Graiurile Gorgane ale Indo-Europenilor); încă din Nostratică (cu mult anterior Indo-Europenei, adică dinaintea Gorganei / Kurganei, cu 10 milenii, pe când era ultima glaciațiune) embrionii lingvistici Gherga deja existau, în prezent fiind disponibile numeroase reconstituiri realizate de specialişti, ca de exemplu proto-Nostraticul “Khara” pentru “întuneric” a dus la AfroAsianul Gherghi, proto-Nostraticul “Ker” pentru “bătrân” a dus la EurAsiaticul Ghergheros, etc.: iată că dăinuirea Gherga încă din Epoca Pietrei a fost dovedită nu doar arheologic sau genetic, ci şi lingvistic.
 |
| Gloto-calibrarea lingvistică (de la Nostratică până acum) |
Dr. Mihai Vinereanu a scris în 2017: “Deși de-a lungul timpului limba română a suferit diverse influențe, aceasta rămâne o limbă conservatoare, păstrând elemente lexicale indo-europene care nu se mai găsesc în multe din limbile aparținând acestei familii de limbi. Mergând mai departe, din cele peste 6 sute de rădăcini nostratice reconstituite de John Kerns și Allan Bomhard în 1994, peste 2 sute se regăsesc în limba română actuală, prin urmare mai mult de o treime, aproape fiecare din ele având 2-3 sau mai mulți derivați în română. Ulterior, Allan Bomhard a extins mult cercetările sale, identificând un număr mult mai mare de rădăcini nostratice din care, la rândul lor, multe s-au păstrat în română”. Este de remarcat că arheologia din România, folclorul Românilor, limba Română, inteligenţa cunoscătorilor Culturii Române, ş.a.m.d., constituie tezaure de prim rang pentru cei interesaţi atât în Vechea Lume pre-Romană - cât şi în dezvoltarea actuală - printre exemple fiind: comorile Vechii Lumi găsite de specialişti în România, basmele Româneşti (unele fără perechi pe glob), vocabularul deosebit - multor străini fiindu-le mai greu să-l înveţe decât le e Românilor să le înveţe limbile - premierele extraordinare nu numai religioase, ci şi tehnologice / ştiinţifice produse de cei aparţinând cultural Românilor, etc.; folcloristul Ardelean Ovidiu Bârlea 1917-1990 a afirmat: “Basmul e ca un râu în care se varsă toate celelalte torente ale culturii populare (mituri, legende, credinţe şi practici religioase, concepţii despre lume, etc)”. Oriunde în lume există însă destui oameni care-şi neglijează moştenirile, presupunând că lumea porneşte doar cu propriile lor persoane iar restul nu prea contează, ceea ce nu-i lipsă de “patriotism” sau de “cunoaştere”, ci de energie / vârtute pentru depăşirea orizonturilor (aflate acolo unde sunt - adică tocmai la orizont - îndeajuns de comod pentru a nu deranja): deconectați tot mai mult de natură, oamenii Moderni sunt tot mai lipsiți de energia vitală (pe care încearcă s-o compenseze prin surogate); e foarte vizibil că acum energiile Românilor - ca şi ale multor neamuri / popoare - se consumă ca un foc mocnit, rar ivindu-se ici-colo câte o vâlvătaie / aşa cum ar corespunde potenţialului.
Savantul Basarabean Victor Kernbach în “Enigmele miturilor astrale” a explicat: “În accepţiunea curentă, noţiunea de ‘mit’ are sensuri paralele - co-existente - de memorie tradiţională (cel fundamental), de tradiţie sacră a unor revelaţii din erele timpurii ale popoarelor şi de simbolistică sau ficţiune metaforică. Originea tuturor miturilor şi - implicit - a religiilor se bizuie pe contemplarea unor fapte reale care depăşeau puterea de înţelegere a privitorilor şi este o prejudecată părerea că fantezia omenească poate inventa ceva din nimic, fără a avea un sprijin în cunoaşterea concretă. Sensul demitizării nu este distrugerea mitului, ci decantarea memoriei de metaforă şi simbol. Luciditatea oamenilor care se preocupă intens de găsirea adevărului e mai logică decât reveria celor care-l ştiu înainte de a-l fi căutat. Mitologia românească nu e cu nimic mai prejos decât ‘frumoasele’ mitologii clasice, vehiculate de mitografi. În spaţiul carpato-danubiano-pontic pot fi găsite dovezi folclorice din pastoralitatea mezolitică şi arheologice de continuitate din neolitic. Ritualuri arhaice ca roţile de foc şi priveghiul, tradiţii sau noţiuni mitice ca tărâmul-celălalt şi pendularea ideii de destin ori chiar elemente lexicale, inclusiv beneficiile literare din basme, balade, etc., pot constitui repere inductive”. Specialiştii în credinţe religioase preistorice au demonstrat că aspectele ritual-cultuale etichetabile ca “populare” s-au dovedit în general a fi mai vechi decât cele specifice mitologiei “literate”; mezoliticul - adică Epoca Pietrei “de mijloc” - a fost împărţirea cronologică a unora pentru perioada cuprinzând deopotrivă sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului, adică exact timpul de apogeu al Atlanţilor / “Oamenilor bărcilor” (în al căror Imperiu acvatic = lacustru deplasarea facilă era pe apele rezultate din topirea calotei polare, îndeosebi cu ajutorul buştenilor / plutelor, după glaciaţiune în EurAsia suprafeţe vaste mustind, vreme îndelungată fiind nenumărate bălţi, Lacuri, Râuri ori Fluvii cu ape mult mărite faţă de ce mai e acum, oamenii de timpuriu - în lipsa şoselelor şi podurilor - specializându-se în navigări: de exemplu, animalele mai mari sau carele erau trecute prin legarea laolaltă a mai multor pirogi - canoe / bărci - unite prin scânduri puse peste, de-a curmezișul iar apoi, pe uscat, plutele erau trase de marile animale sau purtate în căruțe). Către sfârșitul Epocii Pietrei (în ultimele sale milenii), inclusiv în spațiul stră-Român - de exemplu în Bazinul Dunărean, de la Gherdap în jos - erau tipice elemente ca: în paleolitic și mezolitic au fost caracteristice migrările / nomadismul iar sedentarii - ca piețele / târgurile de la Porțile Atlante sau Atlantida / capitala Imperiului Atlant - erau excepțiile, în neolitic stările inversându-se, anume oamenii sedentarizându-se masiv iar nomazii / migratorii rămânând excepțiile; în Epoca Modernă, datorită comodității cercetării mai facile, savanții aparținând curentului principal în general s-au concentrat pe studierea urmelor de pe uscat ale sedentarilor - care dacă erau de pe înălțimi erau mai conservatoare - și mai puțin pe ale celor de mai jos, de la Vale (cu mobilitate mai mare sau migrantă) iar și mai puțin pe navigatorii cu urmele legate de rețeaua acvatică, fie cu ape dulci sau sărate / prezentând dificultățile cele mai mari de cercetare.
 |
Imperiul Atlant cu 3 milenii înaintea Potopului Pontic
(1=Bosfor, 2=Delta Sakarya, 3=Kerch, 4=Caspica, 5=oraș Atlant, 6=Pont, 7=Egeea)
|
Termenul de “tărâm” probabil a fost compusul “Tă-Râm” pentru “Ţara Rumână / Râmână” / din aşa ceva derivând şi cuvântul Latin “Terra” (iniţial, “Tă-Râm” / Tărâm putând fi chiar Gă-Râm, adică literalmente “Teritoriul” / “Pământul” Român, transpunerea “T” peste “G” fiind frecventă în vechime, Pământul Ga devenind Ta iar luminat de Soarele Ra ca “Terra”); autorul Român Costel Popescu în “Religia nemuririi” din 2014 a scris: “O legendă spune că Ram - prin 6700 î.C., după Kabala - a plecat în Asia iar apoi ‘trecu la cucerirea Indiei aflată în acea vreme sub stăpânirea negrilor, căci a fost o vreme când malurile Gangelui au fost locuite de Etiopieni’ (care se pare că au fost duși acolo de Horus, cu mult înainte de Ram, care era însurat cu o Atlantidă)”. Primul tărâm consolidat imperial - ca Rai - avea aproape de inima sa Ţara Rumână / Râmână, a “oamenilor Raiului” / “Râurenilor” (adică a oamenilor de pe Râuri: “Râu-mâni” / “Ru-mâni” - ulterior ştiuţi şi ca Valahi, adică vâslaşii de pe apele curgătoare - întâi aceia fiind pe buşteni de goruni / stejari scobiţi, apoi pe plute din brazi legaţi între ei). La latitudinile temperate ale stră-Românilor, bradul - verde tot anul, inclusiv iarna - a fost considerat Copac Cosmic = Osia Lumii iar gorunul / stejarul (verde vara) a fost apreciat ca “Ar-Borele” / Arborele Vieţii, Pomul Cunoaşterii fiind mărul; încă din timpurile Epocii Pietrei, puterea codrilor a dus la tripla ipostază fitomorfă a Osiei Lumii, prin Copacul Cosmic, Pomul Cunoaşterii, Arborele Vieţii (popular, Osia Lumii era Columna Cerului care trecea prin Buricul Pământului, având tripla dimensiune universală materială, spirituală și sufletească iar în legătură cu forța morală de virtute s-au deosebit personificările de “Fârtat” și de “Ne-Fârtat”, respectiv de bine sau de rău: Fârtații - literalmente cei “fără tați” Neandertali, adică erau Homo Sapiens - își arătau prietenie, solidaritatea lor făcându-i învingători față de străvechii Uriași “tătâni” / Titani, individualiști care erau Neandertali iar după extincția Neandertalilor, fârtații, adică oamenii “fără tați”, au exprimat realitatea poliandră a matriarhatului, considerată pozitivă, pe când situația negativă era cea patriarhală, a recunoașterii pruncului inclusiv de către celălalt părinte). Este de observat că traversarea unei ape curgătoare - chiar şi prin vad - deseori atrăgea ajungerea pe celălalt mal mai la Vale în comparaţie cu punctul plecării (tărâmul - având mereu axial Râul - incluzând de obicei ambele maluri, aşa şi extinzându-se popularea unei Văi / lunci). De altfel, Dr. Tache Papahagi - profesor universitar, reputat lingvist - a prezentat în dicţionarul publicat în România că la Armâni / A-Români (zişi Vlachi / Vlaki în Balcani), termenul “Avlaki” înseamnă “gârlă” iar “Avlakiu” e “rigolă” / “canal”: înţelesul acvatic - “Valah” fiind apropiat de “val” la Români - s-a prezervat şi ca “Avlaki/u” la A-Români (Vlaki / Vlahi); dintotdeauna poporul Român / Valah - format de “Oamenii Raiului” - a fost cel de pe apele din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din Nordul Balcanic, cu observaţia suplimentară că în zona Balkană / Valkană - populată de Vlaki - s-a practicat des suprapunerea “V”/”B”, în mod similar ajungându-se şi la onomastica Lacului Balaton = Valaton). În Nordul Europei, de unde Medieval s-au lansat Varegii = Vikingii ce au uimit lumea prin capacităţile lor de navigări, “Vala” era forma literară pentru “profetă” - forma populară a ei fiind “Volva” - prin ea înţelegându-se purtătoarea baghetei Magice, care făcea incantaţii (numite “galdrar”); la denumirea Vikingă se poate observa rezonanţa cu onomastica Wulfingă a Geaţilor răsăriteni - de pe coasta Baltică a Scandinaviei - aşa cum ziceau Europenii Vestici (în legătură cu simbolistica lor lupească, anume ca “Lupi de Mare”): denumirea lor Varegă provenea de la Europenii Estici - echivalată Latin prin “verax” pentru “corect” sau de vechile cuvinte Ucrainean “varjah” pentru “voinic”, Rusesc “varyag” pentru “negustor”, German “wara” pentru “credincios” / “loial”, etc., Varegii populând primele capitale ale Rușilor, orașele = “var” Garða și Kiev - pe atunci Nordicii Europei folosind Warg pentru Lup (redând ceea ce erau Varegii, anume Lupii apelor).
Din timpuri îndepărtate, oamenii au obișnuit pretutindeni să-și denumească așezările - mai ales cele în tandem - ca localitate din “vale” sau din “deal”, “de sus” ori “de jos”, “veche” sau “nouă”, “mică” ori “mare”, etc. (orientările de așa genuri parcurgând mileniile, fiind în uz și azi); “Valahii” au fost cei de la “Vale” - din “Văi” - adorând “valurile” apelor curgătoare sau stătătoare pe malurile cărora erau stabiliți (în urmă cu milenii, în Europa post-glaciară, stăpânii uriaşei reţele acvatice rezultată din topirea calotei polare Nordice - ce avea ca axă principală Fluviul Dunărea - erau cei numiţi Valahi): în Evul Mediu, Românii populând Valea Dunării inferioare au ajuns să fie larg considerați, de toată lumea, drept cei mai semnificativi Valahi / vârtoși vâslaşi (inclusiv Ţara Românească - de pe malurile Dunării şi ai ultimilor săi afluenţi - fiind ştiută ca Valahia), arealul lor de locuire - cu timpul Românii, adică oamenii de pe Râuri sau “Râurenii” = “riveranii” stabilizându-se pentru trai în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - remarcându-se prin marcarea teritoriului lor cu valuri de pământ şi de aceea rămânând în amintiri ca Uriaşi “ji-dovi” = “zi-dari”, fiind vestiţi realizatori de valuri, din pământ şi piatră, în Vechea Lume. Foarte relevant, teritoriul României este plin de străvechile urme ale valurilor de pământ şi ale “jidurilor” ridicate de Uriaşi, semnificative în Ţara Românească - între Dunăre şi Carpaţi - rămânând numeroasele resturi ale Brazdei lui Iorgu / Novac (din cea mai mare construcţie megalitică - neolitică, datând din mileniul V î.C. - de pe glob); în 2011, cercetătoarea Olimpia Cotan-Prună în studiul “Giganţii - strămoşii noştri Semizei” a afirmat: “În limbajul daco-românesc multe cuvinte şi expresii sunt cu trimitere directă la oamenii mari: oriani, urieşi, orieni, jidavi, jidori, jidovi, jidobi, giganţi, titani, eroi, veghetori, găligani, gogomani, namile, haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe, vladniki, vlăsaci, pelivani, plăvani, hâldani, huidume, babani, balabani, doboli, blăjani, blajini, măgădani, maldări, om cât malul, căpcăuni, stâlpnici, talani, nefilimi, zaplani, zablăi, zăplani, zmei, etc. Alte neamuri au desigur multe denumiri pentru Uriaşii care nu pot fi scoşi din memoria istoriei. Pelasgii, Peloros, Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale Omului Mare. Uriaşii se mai numeau şi Novaci. Populaţiile din Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi, cu ochii albaştri şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii antici ‘Oameni sacri’. În scrierile antice Uriaşii erau o rezultantă genetică între zei şi oameni, numiţi semizei - eroi la greci - iar în alte scrieri sunt consemnaţi cu diverse nume dintre care cel mai des întâlnit este cel de Omul Mare. Brazda lui Novac este unul dintre cele mai importante monumente: ‘Troianul’ începe din Panonia şi traversează România de la vest la est, apoi se îndreaptă până la Don (toate teritorii stăpânite din vechime de numeroasele neamuri ale strămoşilor Românilor); Novac era împăratul Oamenilor Mari, un urmaş al lui Noe. Isprava Oamenilor Mari, numită ‘Brazda lui Novac’ e cunoscută şi sub numele de ‘Valul Troian’, căci a fost făcută de Omul Alb, Troian: însemnând ‘Alb’, ‘Troianul’ era aşa deoarece semnifica uriaşe depuneri de nea / zăpadă în valuri (la vechii greci, nămetele ‘Troian’ n-avea vreo semnificaţie)”. Privind acei străvechi “Oameni sacri” - Mari şi Albi, blonzi cu ochi albaştri - din spaţiul Român, genetica a confirmat că au fost Finico-Ugri (anume, urmaşii lor fiind mai ales printre actualii Balți / Baltici), majoritatea din grupul bărbaţilor fiind cu profilul genetic ca Gherga; e util de remarcat că “Velho” la vechii Finici / Suomi avea sensul de Mag (după cum a documentat Basarabeanul Victor Kernbach în “Dicționarul de mitologie generală”): apropierea dintre Velho și Valah parcă n-ar fi exagerată dacă se ia în considerare că N Europei a fost populat de cei plecați în urmă cu milenii din vechiul spațiu al Românilor.
Valul - adică meterezul de pământ - era făcut cu materialul locului (argilă / lut), dublat de şanţul însoţitor (apărut datorită volumului excavat), la aşezări cu rol de fortificaţie pentru a stăvili vreo năvală iar la proprietăţi cu rol de marcare a limitelor, hotar pe care se mergea / migra: popular, autohtonii Români - numiţi “Valahi” de către celelalte popoare - ziceau valului de protecţie “jid” iar valului de marcare “brazdă”; la multe dintre valurile ale căror urme există şi acum au lucrat mulţimi de Valahi, timpi îndelungaţi, impresionând Europenii ca realizatori de valuri (de unde şi puternica denumire păstrată pentru ei, de Valahi). Construcţiile respective i-au caracterizat pe stră-Români din neolitic, fiindu-le emblematice în Vechea Civilizaţie Europeană (în Epoca Pietrei, stră-Românii paleolitici / adică pre-diluvieni au fost legaţi mai mult de dimensiunea acvatică a dulcilor ape continentale, inclusiv a navigării peste valurile ce le străbăteau vâslind de pe plute, din pirogi, etc., formând un popor deosebit în Civilizaţia Atlantă iar stră-Românii neolitici / adică post-diluvieni au început să fie legaţi de dimensiunea aşezată / sedentară a stabilirii de-a lungul dulcilor ape continentale, fiind continuatorii celei ce a fost Vechea Civilizaţie Europeană, construind şi tot mai multe valuri de pământ, încă din preistorie denumirea lor de Valahi echivalând-o pe cea de Români); în Europa, în afară de Valahi la Dunărea inferioară s-au mai înregistrat de pildă şi Valoni în Belgia / “Bel-Gia” sau Wales = Ţara Galilor, etc. (de exemplu, în Engleză - limbă Indo-Europeană, chiar dacă nu Românică - cuvântul “wall” reţinând înţelesul termenului definitoriu, adică “zid”, chiar şi oarecum scris ca “val”, în Irlandeză fiind “balla”, etc.: e interesant că Slavii pentru “zid” au “stena” / “stina”, Slavii fiind cei care la începutul Medieval au apărut în E European mimetic pe Văi, imitându-i îndeosebi pe Anticii Valahi). La debutul Evului Mediu, oamenii din N Românilor au început să constituie populații Slave, formate din Slavi, adică din cei slăvind frenetic valorile Românești (începând cu așezările lor tot pe Văile Râurilor, zidind tot valuri de pământ atât pentru apărare, cât și pentru hotărnicie, venerând tot divinitățile Valahe, etc.): de altfel, în Europa dacă Antic cei mai numeroşi erau Tracii - aşa cum a notat istoricul Carian Herodot - acum cei mai numeroşi sunt Slavii (cu răspândirea în Nordul arealului înaintaşilor); mulţi savanţi Români, Slavi, ş.a. au documentat simbioza Slavilor timpurii cu stră-Românii / Valahii din mileniul I - de la începutul Medieval - atestările fiind prea evidente pentru cei care ar căuta disocierile lor. În vechea Europă - în Lumea Veche - Valahii au fost urmaşii străvechilor Uriaşi / “Jidovi”, care făceau “jiduri” = “ziduri”: ei “zideau” valuri (de pământ); Valahii - cu denumirea legată de cea a orășenilor din “var” = “oraș”, Varahii fiind locuitorii urbei / primele orașe din Europa găsindu-se în România - erau amicii valurilor (anume, valuri atât de pământ / pentru protecție, cât și valuri de apă / din vad), așezările avându-le nu altundeva decât pe malurile principalelor ape dulci. Prezenta lucrare este colecţia unor elemente mai relevante despre Gherga - ca ecouri ale unor realităţi - prea multe şi prea evidente, astfel încât nu pot fi ignorate sau uitate: cunoaşterea face oameni liberi (deseori lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par); în mare parte, lucrarea este produsă în Timişoara / “capitala” Banatului şi publicată de către Eugen Gherga (Bănăţean după tatăl Gherga, Basarabeano-Dobrogean după mama fostă Guțu), în urma unui studiu ca un rebus Gherga, demarat la începutul secolului XXI, având ca subiect principal o temă sensibilă - identitatea - şi apărută în sensul că nu există subiecte neinteresante, ci există doar persoane care nu manifestă interes ori vieţuiesc ignorant / de altfel, fiecare persoană care a trăit vreodată a lăsat o moştenire subtilă a faptelor sale, conform legii enunţate pentru întâia dată în lume de către Gherganul Thot / Hermes, că “nimic nu se pierde, totul se transformă”, fapt reamintit și de Francezul Antoine Lavoisier 1743-1794, “părintele chimiei Moderne”: nimic nu apare din ceea ce nu există. Bucovineanul Mihai Eminescu - poetul cel mai important al Românilor - a spus că “adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”. Ca paralele: dacă printr-o eroare, cineva primeşte pentru orientarea într-un teritoriu harta greşită şi încearcă zadarnic să găsească o locaţie, trăieşte frustrări datorită eforturilor depuse inutil (cu efectul ajungerii la altă destinaţie) ori un diagnostic fals pus de un medic duce la un tratament greşit şi la catastrofă; la fel ca şi condiţia hărţii corecte pentru orientare, în istorie contează cele întâmplate aşa cum au fost - adică realităţile - nu interpretările câteodată intenţionat îndepărtate de adevăr (care - ca elementele unei hărţi greşite - îndrumă spre concluzii eronate).
Legendele străvechi (după cum au consemnat Hesiod, Horaţiu, Ovidiu, Macrobiu, ş.a.) afirmau despre Gherganul Hermes / “Her-moş”, adică “Sfântul-Moş”, respectiv “Vechiul Sfânt” - fiul Maiei, cea mai mare și cea mai frumoasă dintre Pleiade / numite de Romani ca Vergile, adică Inocente - că a fost autorul limbii vorbite / că el a dat voce celor dintâi oameni (sau facultatea de a-şi exprima gândurile prin cuvinte); animalul său sacru era câinele, simbol al vigilenţei şi fidelităţii (câinele a fost primul animal domesticit - din lupul cenuşiu, în Siberia Epocii Pietrei, cel mai vechi exemplar fiind găsit înghețat de acum 18 milenii în Belaya Gora 68,33 lat. N, 146,11 long. E / republica Sakha, zonă în care majoritatea bărbaților sunt genetic “N” ca Gherga - începând cu folosirea sa la vânătoare şi e interesant că un arhaism Românesc pentru lătratul câinelui era “a gârdi”: în prezent pe planetă sunt mult mai mulți câini decât lupi / “lu-pi”).
 |
| Primul animal domesticit din lume |
De altfel, Sf. Isidor în “Etimologii” 14:3 a scris despre existența unor câini enormi în Albania Caucaziană / Țara Ghergară, care “în ferocitatea lor puteau ataca tauri și puteau omorî lei”: mențiunea savantului ViziGot din secolul VII - “Doctor al Bisericii” - despre așa ceva a fost doar pentru că faptul era chiar deosebit, la fel de deosebiți fiind și proprietarii / stăpânii lor, anume legendarii Ghergi = partenerii favoriți ai Amazoanelor (în Carpați, sprintenul câine ciobănesc mioritic - de talie mare - este singurul ce poate scăpa cu bine dintr-o luptă cu ursul; se pare că acel câine Caucazian - al Gargareilor / Ghergarilor = iubiții Amazoanelor - era înrudit cu Mastifful Tibetan / acum cel mai scump câine din lume).
 |
| Câinele Caucazian Ovcharka |
Anticul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 8:61 a scris că în secolul IV î.C. regele Albaniei Caucaziene a dat împăratului Makedon Alexandru în dar întâi un splendid câine Caucazian, de o dimensiune neobișnuită: văzând că acela nu a reacționat la cerb, mistreț sau urs, împăratul a poruncit uciderea lui; însă când vestea a ajuns la regele Ghergar, acela a mai trimis un câine Caucazian, anunțând că putea fi provocat numai de animale corespunzătoare, așa că împăratul Alexandru “cel Mare” l-a încercat cu un leu și cu un elefant, uriașul câine ieșind victorios la fiecare înfruntare. În secolul III autorul Roman Solinus în “Colecția curiozităților” 15 a scris că Albanii Caucazului aveau cei mai grozavi câini din Vechea Lume, regăsiți și la Ghelonii din N Pontic, așa cum a consemnat în secolul XI episcopul Adam din Bremen, aceia fiind știuți ca Wilzi, echivalați cu Alanii Wizi; în secolul II, geograful Ptolemeu a scris despre Veltoi, la începutul Medieval Slavii timpurii numindu-i Wieleci (la Suavii Veltae, termenul “Wilcy” însemna Lup): mai mult, Anticul Solinus în “Minunile lumii” 45 a scris că Veneții au fost Pontici, plecați din locurile unde Carianii și-au întemeiat multe colonii, ca Paflagonia și Crimeea / de acolo fiind Ghelonii (iar Carianul Herodot s-a referit în cartea 4 din “Istorii” la sedentarii Gheloni - frații Sciților și AgaTârșilor - că erau amestecați cu nomazii Budini / Vudini considerați Wenedi de arheologul Francez Pierre Larcher 1726-1812). Ceea ce în Română a rămas definit drept “câine” a avut în vechea Greacă sinonimul “kyon” κύων (acum câine în Greacă e “skylos” σκύλος). Oamenii au conferit unor viețuitoare - plante și animale - valori totemice; de pildă, în Vechea Lume ființe aeriene ca vulturii, acvatice ca peștii ori terestre (cele mai multe desemnate) s-au înscris în așa abordări, semnificative fiind pe zone climatice:
· rece - ursoaica
· temperată - lupoaica
· caldă - leoaica
sau barza ori lebăda, șarpele / dragonul, iapa (ca la Troiani), cornutele (ca vaca la hinduși inclusiv și acum), etc. De altfel, în 2018 cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris despre Vechea Lume că “regalitatea avea asociată în Orientul Apropiat leoaica și în restul EurAsiei lupoaica”. Maia - mama divinului Hermes - a fost fiica Oceanidei Pleione / patroana navigației și a Zeului Atlas (de aceea era Atlantă); teologul Roman Cornelius Labeo a identificat-o pe Maia explicit cu Gaia = Zeița Pământului, ulterior savantul Macrobius în “Saturnalia” 1:12 echivalând-o pe Maia cu Marea Mamă (la fel cum de altfel a făcut-o Romanul Varro în secolul I î.C.), în secolul II autorul Roman Aulus Gellius considerând-o altceva, anume chiar atributul feminin al Zeului Hefaistos / Vulcan: în secolul VI, cronicarul Ion Lydianul a scris că “majoritatea vechilor învățați o asociau pe Maia cu apa - așa cum Sirienii nevorbitori de Greacă au chiar așa cuvânt în uz - de aceea Varro fiind îndreptățit să-i dedice ei luna Mai”. Numele Hermes / “Her-mes” provenea din “Gher-mes” / “Gher-moş” (Gher = Ker / Cer, literalmente - pe silabe - acela fiind “Cer”-“moş”, respectiv “Cerul vechi”); el a fost cunoscut din vechime ca Mag, care purta “keryke-ionul” = “caduceul” / respectiv târşul (la scară mare craca cu care se face o îngrăditură primitivă ori pe care se clădeşte căpiţa de fân sau la scară mică bățul de agitat jarul focului molcom, pentru întreținerea sa). Vechii Greci l-au ştiut pe fiul lui Hermes / “Gher-mes” cu numele de Keryx / Ceryx şi că împreună cu muierea sa (prinţesa Kekropă care patrona roua) a fondat clanul înalţilor preoţi Keruke / Keryke ai Misteriilor. Despre “rouă”, “Dicţionarul de simboluri” a notat: “În general, simbolismul legat de rouă e apropiat de cel al ploii dar influenţa sa ţine de o organizare mai subtilă. Expresie a binecuvântării cereşti, ea reprezintă în esenţă graţia care însufleţeşte. În cărţile sfinte ale Indiei era ‘simbolul cuvântului divin’. La grecii vechi, roua era legată de miturile de fertilitate; Dionysos încarna roua fertilizatoare a cerului iar Afrodita era pusă în aceeaşi relaţie cu roua fertilizatoare. Pliniu o numea ‘sudoarea cerului, saliva astrelor’. Importanţa pe care o avea roua în numeroase ritualuri şi preparate magice provenea din faptul că ea împăca opoziţia dintre apele de sus şi cele de jos, dintre apele cereşti şi cele pământeşti; e apa pură, apa preţioasă, apa principiilor prin excelenţă, un condensat al forţelor generatoare ale principiului umed”. Vechii Evrei în Biblie l-au notat pe Gherganul “Her-mes” / Hermes - echivalat cu Ham / mezinul patriarhului Noe - ca bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu”. Este de ştiut că primele grămezi de pietre - numite African “kerkour” sau EurAsiatic “herme” - au fost ridicate religios pe căile oamenilor, pentru a marca drumurile sacre (iar acelea au fost semnele “moşului Her”, adică ale divinului mesager Hermes):
 |
| Kerkour = Hermă la poalele Himalaiei |
Magul Ghergan Hermes - în ce priveşte cărţile gravate prin grija sa - a poruncit să rămână ascunse privirilor indiscrete (cărţile erau în egală măsură martorele şi intermediarele revelaţiei / în vechea Greacă “martor” = “martus”); în “Imnul înnoirii” a indicat procedura de la începuturi: “Stai în picioare undeva sub cerul liber şi cu faţa către vântul de miazăzi, la apusul soarelui, premăreşte. Fă acelaşi lucru şi la răsăritul soarelui, întorcându-te către vântul de răsărit. Tăcere, copile”. Puternicul vânt cald din Sudica Sahara ce bate peste Mediterana în Nordica Europă în prezent e ştiut ca Ghibla / Chergui; vântul dinspre răsărit - direcţie cardinală numită “Anatole” de vechii Greci - era numit în Antichitate “Vulturnus”, cel opus lui fiind “Circius” / “Cercius”: e de ştiut că în “Lexiconul Indo-European”, “Vultur” = “Gultur” iar pentru “cald” - aşa cum era cerul în timpul topirii ultimei glaciaţiuni - în proto Indo-Europeană se folosea “Guer” / “Gher”. Păsările răpitoare se pot concentra de-a lungul unor culmi atât cu ocazia migrării, cât şi cu ocazia hrănirii. Asemenea zone sunt preferate de păsările cu zbor planat - cum sunt vulturii - din cauza aşa-numitelor “termice” (curenţi ascendenţi de aer cald) favorabili ridicării păsărilor la înălţimi de unde vor realiza zbor planat pe distanţe mai lungi. Gultur pentru Vultur era suprapunerea peste Gurgur, termen Ghergar; printre alţii, în 2013 şi cercetătorul American Joel Wilkinson i-a studiat provenienţa: “Din mileniul IV î.C., cuvântul Indo-European ‘Gultur’ s-a răspândit îndeosebi spre Est, ajungând până în subcontinentul Indian. Gultur e onomatopeic la rădăcină, reflectând rapidele şi furioasele obiceiuri de hrană ale vulturilor; de aici şi denumirea unei ierbivore / bovine sălbatice ca Gaur, deoarece semnifica masa potenţială a vulturilor. În legătură cu Gultur era străvechiul Ghi pentru ‘largă deschidere’, în prezent hinduşii numind vulturii ca Ghi. Vechiul nume Garuda indică originea vulturească: rădăcina Garg imita sunetul făcut de creatură când mânca; Gultur şi Ghi au fost bazele pentru denumirea vulturilor. În Asia Centrală, metamorfoza filologică a dus la denumirea de Karka pentru Vultur iar pentru Vultur, termenul în forma de Ghreib a fost împrumutat de Hitiţi în mileniul II î.C., care a ajuns apoi inclusiv ca Grifon la vechii Greci şi la Romani”. (Cercetători ca Dr. Julius Wellhausen în 1885, William Propp în 2006, Dr. Robert Paul Beekes în 2010, ș.a., au echivalat Cheruvimii din Orientul Mijlociu cu Grifonii din Orientul Apropiat, egalitatea lor cea mai evidentă fiind în Anatolia / Asia “Mică”: iar Garuda = pasărea Magică era apropiată de ceea ce s-a fixat drept Cheruvim / Cheru-vim = ființă Cerească; e de știut că Gardua - nume rezonând mai profund cu Garg sau Gherga - a fost la vechii hinduși varianta arhaică / Vedică a Zeului Soarelui, simbolizat prin Vultur).
“Gyps Fulvus” = Vulturul-Grifon (Românește zis “vulturul pleșuv”) azi e dispărut din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic: era răspândit între Nordul Indiei, Altai / “Al-Tai” și Pamir - ca limita răsăriteană - până la Strâmtoarea Gibraltar. Pentru “Grifon” / “Grif-On”, Românii au echivalentul “Gripsor” / “Zgripţor”, prezent în corindele / colindele despre timpuri foarte vechi, diluviene (iar zgripțuroaica a rămas în basme ca femeia din vechime cu puteri supranaturale); la vechii Greci, Grifonul era simbolul solar al Zeului Apollo / “A-Pollo”, divin arcaş dotat de îndemânatecul Zeu Hefaistos / Vulcan: Gherghitul Apollo - geamănul Artemidei / şefa nimfelor, mare arcaşă - săgeta cu otravă, aducând moartea sau boli grave, putând însă şi vindeca rănile, căci oricând avea antidotul (Diodor din Sicilia 4:51 a notat că Artemis umbla pe cer în car tras de Dragoni).
 |
| Grifon |
“Dicționarul etimologic român” din 1966 a tratat cuvântul “goga” în legătură cu Albanezul “goge” pentru “bau-bau”, incluzând și următoarele considerații: “Gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac 2:717, Philippide 2:715, Rosetti 2:117 și Pușcariu 265 îl pun în legătură pe ‘goga’ cu ‘alb’. După Lahovary 330 sunt cuvinte anterioare indo-europ. Der. ‘goaga’ (bilă); ‘gogea’ (bulgăre de sare gemă); ‘goghe’ (copil, prunc); ‘goghie’ (pește mărunt); alb. ‘gege’ = albanez din nord; ‘gogoloș’ (bulgăre); ‘gogon’ (boabă, obiect rotund în general); ‘gogonat’ (rotund, sferic, umflat, exagerat); ‘gogoriță’ (sperietoare); ‘gorgună’ / var. ‘gorgoană’ (vrăjitoare bătrână); ‘gorgoane’ (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea 4:820, s-ar explica prin intermediul lui ‘gorgon’ (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele Gorgona, conform Tagliavini 12:204, este incertă); ‘gorgoni’ (a goni, a alunga); ‘gotoi’ (masca ce se scoate în procesiunea de Sfântul Gheorghe)”. Așadar, din vremurile arhaice / stră-Române, “zgripțuroaica” - conectată de înaripatul Gripsor / Grifon - era o spirituală “gorgoană” (vechii Greci reținând că în mare vechime “Mătușa” / Medusa Gorgona reușea să împietrească privitorii săi, căci avea puteri Magice); legăturile Ghergane sunt astfel evidente prin referințele deopotrivă lingvistice, mitice, religioase, etc. Românești, Grecești ori altele conectate Vechii Lumi. În 1990, Dr. Michael Weiskopf a scris (referindu-se la Cariani, adică la cei din Ţara Gherghiţilor / Vestul Asiei “Mici”): “Numele Karka apare pe vechea Listă Regală (conform lui Herodot în ‘Istorii’ 1:171 şi 1:174, Xenophon în ‘Cyropaedia’ 7:4, ş.a.); între dinaştii Cariani s-a păstrat continuitatea pe termen lung, unele generaţii fiind bine documentate. În Labraunda, Zeus era echivalentul Iranianului Zeu Ahura Mazdă - adică Stăpânul Suprem - şi adorat ca atare”. Oraşul Labraunda - echivalat cu Karghe-Djak de către arheologul Francez Alfred Laumonier 1896-1988 - se afla în apropierea marelui Sanctuar Gherga: cu lungimea de aproximativ 1,5 km, Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare aşezământ religios din Anatoliana Carie = Ţara Gherghiţilor (în studiul “Arheologie Cariană” din 1936, savantul respectiv a afirmat că “Sanctuarul Gherga, cu mare importanță strategică pe drumul dintre Alabanda și Hilarima, locul fiind caracterizat printr-o puternică forță Magică - având animale din piatră flancând bazele monumentelor, așa cum au procedat Hitiții - e de recunoscut ca o realizare primitivă artistică locală în stil unic pentru Vestul Anatoliei, cu inspirația din conservatorismul religios, dorind să renoveze străvechiul Cult nativ rustic al lui Gherga. Sanctuarul era de tip deschis - în fața Templului său central sacrificându-se boi - fiind înrădăcinat Asiatic, poate Leleg, ca o reședință semnificativă de reper oriental Mediteran, așezământul ajungând chiar fortificat cu turnurile de pe direcțiile accesului acolo. În Templul din Labraunda - a cărui intrare era străjuită de 2 statui decorate cu vulturi - se văd aspecte pre-istorice ca sala de fundal, similară nișei primitivului Templu Gherga”). De altfel (în plus față de acele cercetări), raportul arheologic din 2013 al colectivului condus de Dr. Olivier Henry - printre care fost și Dr. Vasilica Lungu de la “Institutul de Studii Sud Est Europene” al Academiei Române - a consemnat observațiile cercetărilor desfășurate în Labraunda relevând influența arhitectonică acolo a Sanctuarului Gherga.
 |
| Vulturul bicefal în Altai |
Timp de milenii, în Anatolia vulturul a fost emblematic (spre exemplu, Românii zicându-i “Gripsor”, vulturul bicefal, semnificând prin dublare puterea supremă, ca suveran imperial / “rege al regilor”, a fost reprezentantiv în vecina Kurgal / Ghienghir = Mesopotamia mileniului IV î.C. pentru Zeul “En-Lil” / Enlil - care a fost patronul vânturilor, însemnând “Puntea” - era şi pe ghergul = gherbul / stema Imperiului Hitit din mileniul II î.C., ajungând preluat şi de Imperiul Bizantin / până în mileniul II, etc.); Zeul Tornadelor Enlil al Sumerienilor - oriental știut ca Bel / Baal, semnificând “Domnul” / “Stăpânul”, “Ba-Al” / “Ba’al” fiind Sfântul Suflet”, unde “Ba” = “Suflet” iar “Al” = “Sfânt” - era Kharbe la Kușani / “Kuș-Ani”, Kalkal în Mesopotamia, Gurges în Anatolia, Kronos la Vechii Greci, Crăciun la stră-Români, ș.a. Despre cuvântul “gherb” - însemnând blazonul unei familii nobiliare - e de știut că în versiune veche era “gherg” (corespunzător și “Dicționarului etimologic român” din 1966) iar prin înruditul “hereghie” se înțelegea stirpea / neamul descendenților; așadar, forma veche a semnului simbolic pentru indicarea originii nobile a neamului - clanului sau familiei - ori a mărcii / stemei vreunui oraș sau al unei Țări era “gherg”.
 |
| Pasărea dublă |
În “Dicţionarul de simboluri” e scris despre “vultur, regele păsărilor” (apropierea onomastică dintre vultur și Gherga a fost atestată de paleo-lingviști în Vechea Lume ca semnificativă inclusiv în jurul Pontului): “Vulturul fixând soarele cu privirea este un simbol al percepţiei directe a luminii intelective. ‘Vulturul priveşte fără teamă soarele în faţă’ - a scris Angelus Silesius - ‘iar tu, strălucirea veşnică, dacă sufletu-ţi e neprihănit’. Vulturul a fost substitutul soarelui în mitologia nord-asiatică. Se înţelege deci uşor că pana de vultur şi fluierul din os de vultur erau indispensabili oricui trebuia să înfrunte încercarea dansului care privea soarele”. În “Dicționar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”, Dr. Mihai Vinereanu a scris despre “vultur” că provenea din termenul proto Indo-European “uel” pentru “a jefui” / “a zgâria” și că “Walde-Pokorny a derivat latinul ‘vello’ = ‘a sfâșia’ de la acel radical iar în ediția din 1996 ‘Dicționarul Latin Oxford’ - realizat de colectivul coordonat de către lingvistul Britanic Peter Glare - de asemenea a asociat cuvântul Latin ‘vello’ de vultur”; se poate observa că mereu a fost legătură între Vultur și Valahi (oameni denumiți îndeaproape de termenul Latin “Vello”, care își asociau emblematic vulturul, încă din mare vechime). Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a scris în 1999: “Apariţia frecventă a vulturului pe monumentele funerare închinate eroilor dar şi pe stema României nu este străină de cultul neolitic al Zeiţei Pasăre” (Cultul Lunar matriarhal a fost urmat de Cultul Solar patriarhal). În vechime, Soarele - cuvânt derivat din Sf. Ra - a fost personificat ca mare Zeu, având un ochi central, zburând pe cer ca o pasăre / “Pa-Să-Re”, cu strălucitorul său car; în legătură cu divinul ochi - respectat solar tocmai din timpul ultimei glaciațiuni / Epoca Pietrei - academicianul Român Petriceicu Haşdeu a început “Dicţionarul limbei istorice şi poporane” din 1887 chiar cu reconstrucţia etimologică la “ochi” şi “urechi”: “Termenul mediu pentru formele Românice ale ‘urechii’ admite probabilitatea masculinului ‘auriclu’, care ar corespunde unui Latin ‘auriculus’ de o provenienţă posterioară, născându-se prin analogia cu masculinul ‘ochi’ în toate graiurile Românice; intima corelaţiune între ochi şi ureche - ca 2 părţi ale capului şi ca organe ale celor 2 sensuri principale - lesne putea să se întâmple oriunde pe cale independentă. Prin aceeaşi corelaţiune, ‘ochiul’ se pare a fi exercitat o influenţă lingvistică asupra ‘urechii’ încă la Romani, dar nu în schimbarea genului, ci în modificarea sensului: Latinul clasic ‘auricula’ avea deminutivul ‘auris’; la Romani, pentru ‘ochi’ era clasicul ‘oculus’ - deminutiv de la un pierdut ‘ocus’ - dar cu o nuanţă dispărută cu desăvârşire deja în cea mai veche Latină cunoscută. Corelaţiunea între ‘ochi’ şi ‘ureche’ - între ‘oculus’ şi ‘auris’ - va fi împins graiul Roman la uniformarea sufixului / a terminaţiunilor, aşa că ‘auris’ pentru ‘ureche’ a trecut de-a dreptul în ‘auricula’, prin simpla analogie cu ‘oculus’ pentru ‘ochi’.” La hinduşi, cu numele “Ajna” - având înţelesul de “comandă” - este ştiut locul de pe frunte pentru al treilea ochi; e de clarificat că Antic “Romani” - ca şi Medieval “otomani”, ș.a. - nu reprezenta etnia, ci cetăţenia. Privind rădăcinile străvechi ale Românei, e de observat că forma primară a derivării onomatopeice nu există decât în limba Română, în ea fiind conservate multe din Graiul Vechii Europe: Româna nu este o limbă Modernă sau Medievală - așa cum insistă unii - ci e mult mai veche într-o bună parte a vocabularului și a gramaticii sale. Ca exemplu foarte concret, prezenta lucrare - Originea Gherga - are cel mai însemnat sens în Română (spre deosebire de versiunile sale traduse în alte limbi, cititorii în Română fiind privilegiaţi, ca mai apropiaţi de înţelesuri); de pildă, ce aveau în comun pe timpuri “peştera” şi “peştele” poate fi facil observat în Română (atât onomastic, cât şi ontologic): în paleolitic, peştera era văzută ca vulva / vaginul Pământului iar peştele - cu mirosul asemănător celui al vulvei / vaginului - avea denumirea corespunzătoare (apropierea dintre cele 2 apărând evident în terminologia Română, mai conservatoare în multe privinţe decât alte vocabulare, ale limbilor diferite - însă şi mai noi - în care cuvintele pentru cele 2 sunt aşa de deosebite încât nu mai fac străvechea pereche relevantă / “peşteRa” - a cărei gură era luminată de Sf. Ra / Soarele - fiind “pizda” Pământului, termen proto Indo-European lingvistic conectat de “peşte”, vechii Greci având “pynna” pentru organul genital feminin, “păno” pentru “peşte” şi “spîlaio” / “s-pîlaio” pentru peşteră).
Anterior cu mult timp Imperiului Roman - în care era ştiut ca Mercur / “Mer-cur” - “Sf. Moş” Hermes a decis gravarea cărţilor înaintea dispariţiei sale, datorită următoarelor (apărute în textul Grec “Kore Kosmou” / “Virginitatea cosmosului” 7): “În zori, contempla răsăritul cu ochii săi atotvăzători, când zări ceva neclar şi - pe măsură ce privea - fără să se grăbească, ajunse la hotărârea de a depune simbolurile sacre ale elementelor cosmice lângă obiectele sacre ale lui Osiris, apoi, după ce va face o rugăciune şi va spune anumite cuvinte, să urce la cer”. Despre zorii contemplaţi de Zeul Hermes / “Her-mes” = “moşul Her” / adică “vechiul Her”, e de remarcat că în spaţiul Român din Epoca Pietrei - pe lângă Cultul Soarelui - exista Cultul Aurorei / al zorilor, neregăsit la nici un alt popor European (în Asia “Mică”, la primii Greci, anume cei Anatolieni, a existat Titana Eos - “Zarea împurpurată”, având ca soră Luna şi ca frate Soarele - sinonima sa în N Indiei fiind Zeiţa Zorilor Uşas / cu titlul mereu la plural, în asociere cu vaca roşcată, denumirea Latină ajungând să-i fie Aurora; de exemplu, în mantra 7 din “Rig Veda” sunt mai multe Imnuri închinate răsăritului / zorilor, unele versuri - ca de pildă 7:76 - referindu-se la o perioadă de “câteva zile” trecute între apariţia zorilor şi apariţia Soarelui la răsărit, aşa ceva fiind aspect polar tipic).
 |
| Aurora boreală |
Eos / Aurora a fost mama înaripatului Zeu Boreas - al Munţilor, al iernii și al vântului Nordic = “Crivăț” la Români - reprezentat în purpuriu, culoare asociată regalităţii, numită de Aromâni ca “Garivaldu” (dar vântul acela n-a suflat niciodată în HyperBorea / tărâmul de la miazănoaptea extremă): Zeiţa Zilei Hemera - cu care s-a înrudit Hera / sora şi soţia lui Zeus, numită Uni de către Etrusci - a ieşit din Gargar / Tartar şi a substituit-o pe Eos = Aurora, patroana zorilor (Hemera - latura nevirgină a Zeiţei Artemis / “Arte-mis”, la vechii Iranieni “arta” însemnând “adevărata” dar și “forța” - i-a iubit pe Orion, Phaeton, Kephalos şi Tithonos / care i-a devenit soţ pe locul unde a apărut Troia); corespunzător etimologiei Nostratice studiată în Facultatea de Filologie a Universităţii de stat “Mihail Lomonosov” din Moscova / capitala Rusiei, rădăcina EurAsiatică “kurv” însemnând “rece” (având sinonime în Tătară “kort” = “troian de zăpadă”, în Finică / Suomi “kuura” / “huurre” = “îngheţ”, etc.) ar fi fost rădăcina lingvistică pentru “crivăţ”, un vânt Nordic aşa de puternic încât curba / îndoia pe oricine sau crăpa pietrele. Este de știut că Mari = Finicii de pe Volga - ai căror preoți păgâni erau denumiți “Kart” / “Card” - ziceau “Suas” vecinilor Tătari; iar Finicii și-au denumit Țara ca Suomi (în Finică, “suoma” = mlaștină), ca atare Finicii lesne putând fi înțeleși - în general - ca “Oamenii mlaștinilor”. Artemis / “Arte-mis” = Zeița Arte din moși (adică din bătrâni / din vechime) era a Lunii “Ma-sa”, numele ei putând fi echivalat ca Arte-Masa = “Forța Lunii” / “Puterea masivă”. În asemenea context, MasaGeții = Geții din Asia pot fi similar înțeleși deopotrivă ca Geții “Lunii” sau “Masivi / Mari”; e de știut - după cum a studiat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în 2016 - că în Mesopotamia mileniului IV î.C. s-a înrădăcinat Cultul Zeului Men al Lunii Masa, acela fiind cunoscut ulterior cu numele respectiv inclusiv în regiunile Anatoliei Caria și Frigia. Pe de altă parte, înaripatul Himeros - unul dintre Eroti, fiu al Zeiţei Frumuseţii Afrodita - a patronat dorinţa sexuală (a avut centrul de cult în Sanctuarul Afrodisia din Anatoliana Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor). La Slavii Baltici / Balți, Aurora = Zeița Zaria, fiica Zeului “Pe-Run” / Perun (care își comunica voia prin intermediul gorunului / stejarului sacru). În 1987, profesorul universitar American William Mahony - colaborator cu Dr. Mircea Eliade, profesor universitar în Chicago / SUA - a scris în “Enciclopedia religiei”: “Însemnând ‘ordinea cosmică’, noțiunea vedică ‘rta’ era a unei puternice forțe, existentă dinaintea zeilor (care și-au avut sursa în așa ceva); termenul ‘rta’ reflecta rădăcina Indo-Europeană ‘ar’ pentru ‘potrivire’. În ‘Rig Veda’ e scris că ‘zeii s-au născut din rta’ și că ‘zeii posedau rta’; zeii trebuiau să respecte legile ‘rta’ (străjerul / gardianul legilor ‘rta’ era Zeul Varuna, admirat de vedici ca etic ceresc). Tradiția vedică a fost că structurile ‘rta’ permiteau comunității credincioșilor accesul la puterile conducătoare universale”. Principiul “rta” / “ritu” n-a fost unic în India, ci s-a regăsit în Lumea Veche ca de pildă în “Logos” = “Cuvântul”: de exemplu, din Biblie se știe că “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu iar Dumnezeu era Cuvântul” (“Sfânta evanghelie după Ioan” 1:1); după cum au studiat și autori ca Joseph Smith, Carla Fertsman, ș.a., vechii Greci simbolizau cuvântul = “logos” prin “phallus”.
 |
| “Rta” / “Ritu”: ordinea cosmică sau ciclul natural |
Privind particula comună “a/rta” regăsită conservată și în străvechi termeni Români ca arta, burta / “bu-rta”, harta, Martie, Marte, Martin (cum a ajuns denumit ursul, popular zis “Ăl Mare”), Mărțișor, poarta / “po-arta”, etc. - despre care s-ar putea vedea, prin egalitatea “a/rta” = “a/rga”, conexarea cu Garga / Gherga - cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris în 2016, privind “Era de Aur”: “Sanscritul ‘Arya’ însemna ‘nobil’ iar India a fost ‘Țară Ariană’; probabil că și vechiul Egipt - denumit ‘Aeria’ / ‘Harie’ în vechea Greacă - însemna la fel. Ariana era denumirea vechiului Iran iar Mezii / Medianii timpurii - din care au apărut imperialii Harri / Huriani = Mitani - au fost Arii notați așa de către istoricul Antic Herodot. Pe mormântul împăratului Darius cel Mare al Perșilor a fost scris că era ‘descendent Ariyo’. Goții aveau termenul ‘Her’ pentru ‘Stăpân’ (sursa Modernului ‘Herr’ ori a prefixului ‘Ar’ la ‘Aristocrat’). Titlul de ‘Ar’, ‘Ari’, ‘Arya’, ș.a. la primii Ariani provenea din termenul Sumerian ‘Ar’ pentru ‘plug’, cu regăsire azi în cuvinte ca ‘a ara’, ‘ar-abil’, etc. Arianii au fost inventatorii plugului și au introdus agricultura în Lumea Veche. Denumirea Armeniei / ‘Ar-Meniei’ a fost pe baza rădăcinii Indo-Europene ‘Ar’ de la ‘Adunare’, pe larg utilizată în termeni privind ‘Soarele’, ‘lumina’ sau ‘focul’; Sumerianul ‘Ara’ însemna ‘glorios’, regăsit la ‘Aristocrat’ / ‘nobil’, pe larg folosit la străvechea indicare de ‘Ariani’ (considerați nobili). Corespunzător vedicului ‘rta’ exista termenul Avestan ‘așa’ / cu echivalentul vechi Iranian ca ‘arta’; semnificația termenului ‘așa’ / ‘arta’ în sfera morală a fost complexă, de importanță cardinală în doctrina zoroastră (în Sanscrită, ‘rtam’ era ‘legea divină’). Armin era străvechiul nume folosit de Perși pentru ‘Gardianul tărâmului Arian’. Fondatorul națiunii Armene a fost Khaldi, cu altarul principal numit Artin, amplasat pe Vulcanul Ararat: el era cununat cu Arubani / ‘Aru-bani’, Zeița Artei și Fertilității și a avut portretul ca persoană înaripată, șezând pe un leu (‘leu’ în Siriacă era ‘Aryo’, în Turkă era ‘Artan’, etc.); Khaldi a fost Zeul Războiului iar templele sale erau adevărate depozite de arme, decorate cu arcuri și săgeți, săbii, sulițe, etc”. În imaginea următoare, la fortul “Ere-buni” / Erebuni = EreVan / Erevan (capitala Armeniei) se poate vedea reprezentarea Zeului Gharghi / Khaldi din mileniul I î.C.:
 |
| Zeul Gharghi / Khaldi în Caucaz |
În 2016, același cercetător Armean Sjur Papazian - stabilit în Norvegia / Scandinavia - a mai enunțat: “Înrudit cu așa ceva era cuvântul ‘aur’ - în Latină ‘aurum’ - de la rădăcina proto Indo-Europeană ‘ǵʰelh₃’ a strălucirii = ‘auriu’ / ‘galben’ (în vecinătate fiind cuvântul ‘aurora’ pentru ‘zori’): asemenea relații etimologice presupun înțelesul aurului ca egal cu cel pentru ‘strălucita auroră’. Personificarea zorilor și iubirii a fost printr-o tânără frumoasă: Zeița Zorilor, care la început era și Zeița Dragostei; în timp, rolurile ei s-au despărțit, ca Eos în Greacă / Aurora în Latină = Zeița Zorilor, respectiv Afrodita în Greacă / Venus în Latină = Zeița Dragostei. Etimologia Afroditei - Zeița Dragostei fizice - încă păstra rolul său din Era de Aur ca Zeița Zorilor (căci ‘aphros’ = ‘spumă’ și ‘deato’ = ‘strălucitoare’): numele ei însemna ‘strălucitoarea din ocean / spumă’.” Planeta Venus - asociată Afroditei - devine vizibilă după apunerea Soarelui la Vest (vechii Greci folosind denumirea de Hesperus, nimfele HesperIde - “Domnițele Serii” - fiind Atlante). Pe lângă dimensiunea Vestică, a fost și cea Nordică, astfel completându-se direcția referențială Nord-Vestică: față de Caria / Turcia - unde se afla Afrodisia / centrul cultic al Afroditei - la NV e Banat / România, regiunea unde s-au păstrat conservate foarte bine respectivele Tradiții Atlante. Aurora boreală - adică polară Nordică - e un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă pe cerul nocturn în regiunile Arctice, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru: deosebita prezenţă a aurorei în Tradiţia Română e mărturia măreţului trecut Hiperboreu al stră-Românilor. Dr. Octavian Buhociu 1919-1978 în “Folclorul de iarnă” a scris: “Ceea ce ne apare ca fundamental, ca rădăcină şi idee directoare, e unitatea comportamentului românesc general cu credinţa în zori, în ziuă, în apropiata răsărire a soarelui. Dintre toate neamurile Europei, numai românii au o credinţă în auroră pe toate planurile şi sub toate aspectele vieţii individuale şi sociale, după cum ne dezvăluie tradiţiile şi folclorul în genere. Situaţia ‘primitivă’ - încă vie - graţie zorilor, e un fenomen complex de cultură; la acest nivel, situaţia nu se mai repetă în Europa”. Soarele a fost mare Zeitate în vechiul spaţiu Român, purtând diverse nume: Crăciun, Salmoxis / Zalmoxe, Ares / Marte, ş.a. (față de străvechiul Ra, termenul “Soare” e legat de Sf. Ares = “So-Ares” iar de pildă, istoricul Mnaseas din Patara Anatoliană la sfârşitul secolului III î.C. a scris că “la Geţi e cinstit Cronos, pe care-l numesc Zalmoxis” - deci în Antichitate se ştia că Zeul-moş / Zalmoxe a fost Moșul Crăciun = Cronos - iar la Aromâni patronul focului era Cărciun = Crăciun); în secolul I î.C. Vergiliu în “Eneida” 3:35, în secolul VI Iordanes în “De origine actibusque Getarum” 40, ș.a. au confirmat importanța Zeului Marte la Geți, pe al căror pământ se credea că se născuse. Savantul German Johann Freinsheim 1608-1660 în “Suplimentele” la cartea 2 din “Istoriile lui Alexandru cel Mare” scrise de consulul Roman “Curce V cel Roșu” = Quintus Curtius Rufus (adică “al cincilea Curtius Roșcovan” - “Rufus” însemnând “Roșcat” - familia sa Curtii existând de la fondarea Romei, în Forumul Roman inițial fiind Lacus Curtius, apă numită așa după clan), a notat că Patara Lyciei era locuită de Gherghiți și că în vechea Asie era o importantă localitate - denumită Gergythe - alături de Mylasa, capitala Cariei: la 6 secole după înglobarea de către împăratul Makedon Alexandru “cel Mare” a portului Patara în Imperiul său - cea mai mare structură imperială din istoria omenirii până atunci - acolo s-a născut Moșul Nicolae (episcopul regiunii), Sfânt Anatolian foarte iubit de ortodocși, considerat ocrotitorul navigatorilor și copiilor. Poetul Anatolian Homer în epopeea despre Războiul Troian - anume “Iliada” 13:279 - a scris că Zeul Marte era “viforaticul Ares”, echivalat de Heros, cu dublul înțeles că Ares / “A-res” (numele Grec al Zeului) era deopotrivă Nordic și aducea răcoarea morții: în accepțiune Iraniană, Zeul Ares era chiar patron Arian, stăpânul Nordicilor războinici Ariani. Așadar, Zeul-moș a avut nume: era Moș Cărciun / Crăciun (străbătând timpul, numit Cronos de către vechii Greci), respectiv Zeu rece, al iernii sau al morții. Muierea Zeului-moș era Zeița-mamă, care a avut nume: era Circe sau Kirke / Ghirga, bărbatul ei Cărciun / Crăciun fiind de fapt Gherga. În imaginea următoare se poate vedea reprezentarea Zeului-moş într-un gorgan Trac din Aleksandrovo 41,58 lat. N, 25,44 long. E / Bulgaria - secolul IV î.C. - după cum l-a identificat arheologul Georgi Kitov 1943-2008 ca Zalmoxe ( = Crăciun gol):
 |
| Zalmoxe |
“Labrys” = toporul dublu - purtat de Zalmoxiu / Zalmoxe dar şi de Amazoane - schiţat fiind ca litera”T”, era emblematic la nobilii Cariani / Anatolieni şi Traci / Balcanici (lingvistic, foarte des s-a practicat echivalarea “T”=”G”, pornind de la Uriaşii Titani / Giganţi şi de la zona Tartar / Gargar; de altfel, în alfabetul Grec literele “gamma” = “G” şi “tau” = “T” au reprezentări grafice apropiate, putându-se compara uşor: “Γ” şi “T”, ambele reproducând stilizat vechi arme uşor de aruncat, anume bumerangul şi toporul dublu).
În secolul V î.C., poetul European Pindar a scris despre Amazoanele de la Istru / Dunăre; în secolul IV î.C., Grecul Ephoros din portul V Anatolian Cume - populat de Gherghini - a afirmat că Amazoanele au existat între Caria, Lydia şi Mysia (iar unele porturi pe coasta Egeeii - ca Efes, Smirna / Izmir ori Cume - au fost întemeiate de către ele): a rămas în legende că partenerii preferaţi ai curtezanelor Amazoane au fost albii Caucazieni Gargari = Ghergari (tratați în Vechea Lume frecvent la plural, sinonim cu modul colectiv ca acela al Amazoanelor). De altfel, în secolul V î.C. istoricul Herodot Karka a scris despre Car, Lydus şi Mysus că au fost fraţi, ei păstrându-se în memorie ca etnonimii populaţiilor respective (fiul lui Car - cel mai mare dintre cei 3 - a fondat Alabanda, cel mai apropiat oraş de Sanctuarul Gherga / cel mai mare aşezământ religios al Cariei); Karghedjak Yaïla = străvechiul oraș Labraunda - având denumirea în evidentă legătură cu “labrys” - se afla în aceeaşi zonă cu marele Sanctuar Gherga din Kerka = Caria iar aşa ceva e semnificativ, fiind mai mult decât o coincidenţă, chiar prin asocierea emblematicului topor dublu cu Gherga (numele având 2 Γ).
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Traseul complex al labirintului se regăseşte în stare naturală în culoarele de acces ale anumitor peşteri preistorice; a fost desenat - aşa cum ne-a asigurat Vergiliu - la intrarea sălaşului Sibilei din Cumae. Asocierea labirintului cu peştera e indicată prin faptul că trebuie îngăduit accesul la ‘centru’ printr-un fel de călătorie iniţiatică şi să-l interzică celor necalificaţi pentru aşa ceva; în acel sens, labirintul a fost apropiat de ‘mandala’ (care comportă de altfel uneori un aspect labirintic): e vorba deci de figurarea unor încercări iniţiatice discriminatorii, care procedau înaintarea către ‘centrul ascuns’ (‘alesul’ ajungea în simbolul ‘centrului lumii’). ‘Dansul cocorilor’ - ori alt dans labirintic de păsări - a fost desigur legat de întortocherea labirintică. Centrul protejat de labirint era rezervat iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice (ocolişurile labirintului) se arăta demn de a accede la revelaţia misterioasă, odată ajuns în centru, era ca şi consacrat. Ritualurile labirintice pe care se întemeia ceremonialul de iniţiere aveau tocmai drept scop să arate neofitului - în chiar timpul vieţii sale pământeşti - felul de a pătrunde (fără a se rătăci), în teritoriile morţii / aceea fiind poarta spre altă viaţă; într-un anume fel, experienţa iniţiatică labirintică ajutată de firul Ariadnei echivala cu căutarea Merelor de Aur din Grădinile Hesperidelor sau a Lânii de Aur din Colchida: fiecare dintre acele încercări nu semnifica altceva - în limbaj morfologic - decât pătrunderea victorioasă într-un spaţiu greu accesibil şi bine păzit, în care se afla un simbol mai mult sau mai puţin transparent al puterii, al sacralităţii şi al nemuririi. La grecii vechi, labirintul şi mlaştina aveau acelaşi rol. Labirintul ar fi o combinaţie a 2 motive, spirala şi împletitura, exprimând o voinţă foarte evidentă de a figura infinitul sub cele 2 aspecte, adică infinitul în veşnică devenire al spiralei şi infinitul eternei reîntoarceri, figurat de împletitură. Întâia armă-unealtă a omului, securea a fost un centru de integrare, expresia unei permanenţe, un fulger acumulat. Labirintul ar putea avea şi o semnificaţie solară datorită ‘dublei securi’ (emblema regalităţii), amintind trăznetul arhaic al lui Zeus. Securea loveşte şi taie, iute ca fulgerul, zgomotos şi stârnind - uneori - scântei; neîndoios, acela e motivul pentru care a fost asociată - în toate culturile - cu fulgerul şi deci cu ploaia, ceea ce ne îndreaptă spre simbolurile fertilităţii. Prin securea cu tăiş dublu, deopotrivă distrugătoare şi oblăduitoare, ambivalenţa funcţională se materializa pe deplin: simbolismul aceleia trimitea la dualitatea moarte-viaţă, sau dualitatea energiilor contrare şi complementare, apropiind această secure de caduceu”. Ar fi de remarcat că fiul arhitectului care a realizat celebrul labirint Cretan a rămas legendar în Vechea Lume (așa cum a redat poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 8): în zborul pe care l-a efectuat deasupra Mării Egee, s-a prăbușit lângă Insula Icaria 37,35 lat. N, 26,10 long. E din largul țărmului Cariei / Regatului Gherghiților (a fost un accident aerian mortal cauzat de topirea cerii de pe aripile artificiale pe care le avea, tatăl său - care le-a fabricat - supraviețuind întâmplării și denumind inclusiv apele din jur, în amintirea tragediei, ca fiind ale Icariei). Toporul dublu / “labrys” a fost arma caracteristică atât Amazoanelor şi Ghergarilor, cât şi a Zeului-moş = Zalmoxe al Geto-Dacilor, regăsindu-se deopotrivă în Kerka / Caria = Ţara Gherghiţilor (din Anatolia / Turcia de azi) şi în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din România de azi), mai ales la vechii lideri; doborârea unor arbori - unii consideraţi şi sacri, din varii motive - din codrii străvechi se făcea îndeosebi cu toporul: în trecut, la latitudinile medii, vaste suprafeţe erau împădurite puternic, pe atunci oamenii bucurându-se de vegetaţie mult mai bogată decât în prezent. În Epoca Pietrei, Crăciun - fiul Cerului - a apărut în Carpaţi ca partenerul patroanei Magiei Circe (şefa Gliei, fiica Soarelui): după cum a scris poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 14, Magiciana Circe l-a iubit şi pe fiul lui Cronos / Crăciun. Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” al Academiei Române - a afirmat în “Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013: “An = personificare a Soarelui; sinonim cu Crăciun, Saturn, Mitra, Şiva, Zeus”.
 |
Cea mai veche mască din Europa
(Valea Cibinului / județul Sibiu)
|
În neoliticul localității S Ardelene Cristian 45,47 lat. N, 24,01 long. E, zisă Grossau de Sași / Germani - din județul Sibiu - în 2012 a fost descoperită cea mai veche mască din Europa, corespunzător Dr. Sabin Adrian Luca, directorul “Muzeului Brukenthal”: “prin tipologia acelei măști, e cert faptul că sculptorul, populația, provin din Anatolia”. Adepţii Marii Zeiţe Kirke / Ghirghe - timp de milenii - au fost credincioşii Gherga (denumiţi după ceea ce venerau, la fel cum de pildă adepţii lui Christos în ultimele 2 milenii sunt credincioşii creştini, denumiţi după ceea ce venerează): aşa ceva a pornit de la hierogamia Gherga / Gher-Ga (a fuziunii Cerului Gher cu Glia Ga), perpetuată cu pruncul Crăci-Un al acelor părinţi Ghergani, anume Cerul şi Pământul, ş.a. Ca diminutiv la Crăciunica, cea denumită Anica / Ana - muierea Zeului An - era (prin măreţia ei de Mare Zeiţă) unică; rima Română pentru Anica / Unica n-a rămas fără ecou, Nike de pildă regăsindu-se în Sudul Vechii Lumi (la stră-Români “voi-nic” - pentru cel viguros / vânjos - însemna în primă instanță “războinic unic” / “războinic victorios”, căci din vechime “voi” = “războinic”, de pildă “voi-vodă” fiind “domnitorul războinic”). Vechii Greci o numeau ca “Nike” pe victorioasa Titană înaripată, considerată de unii ca fiica Zeului Războiului “Pallas”, fiul Titanului Krios (la început, ea era Atena Pallas - distribuitoarea victoriei - Atena / “A-tena” = “Prima forță” provenind din “As-Ana”, adică literalmente “Osul lui An”, Zeiţa făcând parte din Sfânta Familie); etimologia Nike - de exemplu şi conform Dr. Paul Beekes - era pre-Greacă iar numele bunicului / moşului Titan Krios, fiul Cerului şi Pământului, însemna că patrona Sudul (patronul Nordului era fratele său, numit “Polus” / “Koios”): ei - Krios şi Koios - au fost fraţii mai mari ai lui Kronos / Cronos (numele pe care îl foloseau vechii Greci pentru Crăciun). Epitetele Zeului Hermes au fost “Krio-phoros” (însemnând “purtătorul de berbec”, cu apariţiile consacrate primăvara - în Martie şi Aprilie - purtând animalul pe după cap), mai rar “Mosko-phoros” însemnând “purtător de viţel”:
Principiul clonării (reflectat prin avataruri, gemeni, ş.a.) se transmitea din moşi / bunici spre nepoţi / nepoate şi în formula onomastică, de exemplu vechiul An mereu - stins la Crăciun - reînnoindu-se apoi, ca An Nou: Anul dar şi Ana / Anica - soaţa sa - au parcurs anii chiar cu mult succes, atât milenar, cât şi pe areale mari (în multe generaţii şi într-o largă geografie). Karia / Caria - adică Ţara Gherghiţilor din SV Anatoliei, unde inclusiv azi i se poate vizita cel mai mare aşezământ religios, atât în termeni de suprafaţă, cât şi ca durată de funcţionare, anume Sanctuarul Gherga - era consonantic notată KRK (în primele scrieri alfabetice) şi i se mai zicea “Phoe-Nike” / Phoenike iar denumirea de “Phoenix” = “Phoe-Nix” s-a fixat pentru Sfânta pasăre din străvechime, absolut fabuloasă, cunoscută până în Gyagar / India ca Garuda / Garuga, o denumire Ghergană: ea desigur că era bine cunoscută şi de vecinii Carianilor / Karianilor = Gherghiţilor (al căror Regat explicit a fost consemnat de Anticul Karian / Carian Athenaues ca “Phoenike”), anume de Phrygii din Anatolia, geografic aflaţi între Sudicii Phoenikieni / Fenicieni şi Philisti / Filisteni - din Canaan - şi Nordicii Phinni / Finici, adică “Sfinții nuni” = “Sfinții prinți” din Karelia / Finlanda, ş.a. Titanul Pallas - Zeul Războiului - tatăl Atenei Pallas / Nike (respectiv al stră-Românei Crăciunica / Anica, adică “A-Nica”) patrona Constelaţia Auriga, ce răsărea primăvara: în vechime se zicea Auriga războinicului conducător de car; Finicii / Suomi zic Soarelui “Aurinko”. Pe de altă parte, Titanul Polus / Koios - Zeul Nordului - era frate cu tatăl lui Pallas iar denumirea sa literalmente reda ceea ce-l caracteriza: literalmente era “coios”, adică fertil (iar aşa însuşire a bărbatului Nordic a fost mult apreciată de Amazoane, începând cu negresele / Africanele care urmăreau Polul Nord în înaintarea din migrarea lor în EurAsia).
 |
| Înaripata Nike = Zeiţa Victoriei (Caria) |
Datele existente converg spre ipoteza că în Epoca Pietrei arhetipul divinei perechi An-Anat a fost cuplul Crăciun-Circe, al Ghergoilor / Gherganilor stabiliţi nu altundeva decât tocmai în răsăritul Panonic (la V de Carpaţi), în Crişana şi Banat; arhetipul masculin Gherga a fost major legat de Crăciun în Crişana / regiunea de la N de Mureş iar arhetipul muierii Gherga a fost major legat de Circe în Banat / regiunea de la S de Mureş: numele patronilor Gardienilor din Era de Aur / paleolitic - care străjuiau la apus Imperiul Atlant - au fost însuşite în Era de Argint / neolitic şi transmise până în prezent, prin prima scriere din lume, acolo Civilizaţia Atlantă în Epoca Pietrei continuându-se după Potopul Pontic direct prin Vechea Civilizaţie Europeană (considerând dubletele apreciate iniţial în cele 2 regiuni ca asexuate / castrate iar apoi sub forma clonelor sau gemenilor, Crăciun în regiunea Crişana a Zeului An derivând din Ghergan / Gherga-An şi Circe în regiunea Banat a Zeiţei Anat derivând din Kirke / Ghirghe). O oarecare localizare a oferit-o Plutarh în “De defectu oraculorum” 18 care a scris despre Cronos că a adormit - pentru eternitate - într-o “Insulă Hiperboree”; vechii Greci considerau tărâmul Hiperboreu ca începând din Nordul Dunării, până la Polul Nord. Pentru “durata vieții” / “hotarul în timp”, în vocabularul Românesc s-a fixat termenul “veleat” / “văleat” iar echivalarea Românilor ca “Valachi” / “Valahi” ar egala înțelesul ca “Oamenii Timpului” - adică ai lui Cronos / Crăciun - “văleatul” / “veleatul” însemnând în vechime explicit “Timpul” / “Anul”; mai ales străinii au obișnuit - încă din vremurile vechi - să-i apeleze ca “Valahi” pe Români: Rumânii / Ramanii - adică Oamenii Raiului - erau “oamenii de la hotarul Timpului / Crăciunului” = “Valachi” / “Valahi” (respectiv, Uriașii Gealați / Blajini ai Moșului Crăciun, cu înalt respect pentru “văleat” / “veleat”, excelenți Veghetori / observatori ai Cerului - ca astronomi pricepuți și vestiți - Sfinți păstrători conservatori ai calendarului circular, la care spirala era semnificativă). În 1971, cercetătorul Adrian Riza din România a arătat că numele “Zărand” din Crişana / Munţii Apuseni - zonă bogată în aur - e de pus în relaţie cu termenul Iranian “zar” pentru “aur” (aşa cum a apărut la Magul Gargo = Zoroastru / Zaratustra, ş.a.); aurul era simbol al firii divine, preţiosul metal fiind din Ţinutul Zărandului (aflat în NE Banatului, anume zona cu Munţii străjuind Bazinul Crişului Alb, de unde încep Moţii, statistic formând cea mai deasă populaţie din spaţiul Român cu păr şi ochi deschişi la culoare, după cum a observat şi cercetătorul Ioan Costea): de altfel, aurului în Greacă i se zice “chrysos” (puternic rezonând cu Crişurile, respectiv cu Crișana) iar în Caucaz pentru “bătrân” e termenul Oset / Alan “zærond” (just apropiat lingvistic de Zărand), ceea ce aşa poate duce la înţelesul în Carpaţi de Zalmoxe pentru “Zar-moxe” şi literalmente ca “moşul aurit” = “stră-moşul”. În 2017, cercetătoarea Ionela Achim în lucrarea “Gog și Magog: prima civilizație a rasei albe europene sau Protoistoria popoarelor europene” a reflectat: “Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur ‘chrysos’ ar proveni de la numele Crișurilor, râurile noastre care străbat ținuturile aurifere”.
 |
| Legătura dintre Caucaziana Osetă / Alană și Asiatica Afgană |
În 2012, Dr. Teodor Ardelean a scris despre “Dacii din Ținutul Zărandului” că “piesele arheologice din Zărand, fotografiile din satelit în zona Munților Zărand coroborate cu topice, cântece, credința, limba vorbită de țărănimea română din Ținutul Zărandului și informațiile anticilor înfățișează o realitate aproape de necrezut: originea strămoșilor românilor din această parte a Daciei urcă până la supraviețuitorii potopului”. Despre Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - din SV Anatoliei - trebuie ştiut că odată se numea Chrysaoris, adică “Aurita” (după cum a consemnat în secolul II chiar localnicul Pausania 5:21 - care purta acel nume însemnând “Sfântul Sfinţilor” - născut în anul 110 lângă Sanctuarul Gherga / academicianul Român Papadopol Calimah a indicat anul 174 ca acela când a scris geograful Pausania); același înțeles de “Aurita” l-a avut pentru Greci în acel timp Antic și regiunea Crișana (din spațiul Românesc, din apusul Carpatic). Din “Zare” sau “Zori” (derivarea fiind din rădăcina “Gher” / “Ghel” = “strălucire” / “stră-lucire”) s-ar putea vedea că “Zal” - prima silabă din “Zeul-moş” / Zalmoxe - era în legătură cu Soarele / Latin “Solis”, ceea ce însemna că denumirea Geto-Dacă a Zeului suprem desemna atributul solar al “luminosului” bărbat: iluminatul bătrân sau strălucitorul / “stră-lucitorul” moş (nu neapărat în vârstă, ci din vechime); literalmente, în “strălucirea Pământului” = “Gher-Ga” se poate vedea ce însemna Gherga mai ales pentru partenera sa, Mama Pământului / Marea Zeiţă. Mitografii Antici au afirmat că Zalmoxis purta o piele de urs pe umăr. În neolitic s-au folosit figurine reprezentând urşi şi s-au găsit vase pe care erau reprezentaţi urşi.
 |
| Răspândirea urșilor |
Pe de altă parte, Zeiţa Artemis - căpetenia nimfelor - era simbolizată printr-o ursoaică; se poate considera că ursul era animalul sacru al geamănului ei Apollo Gergithios / care era totuna cu Zeul Zorilor / Soarelui, respectiv cu Zalmoxe (în trecut - după cum a apărut şi în “Lexiconul Suida” din capitala bizantină - “Zal-moxe” era folosit deopotrivă pentru Zeiţă şi pentru Zeu): ulterior, luminosul Apollo a fost asociat și cu lupul alb / popular la HiperBorei. Conform filozofului Porphyrios / Porfiriu din Tyr / Liban 233-303 în “Viaţa lui Pitagora” (care a scris despre Pitagora că a fost discipolul “MorGetului” - adică “Getului Negru” = “Getului Nordic” - Dactylus), Heracles / vechiul Hercule era Zalmoxe = “Zeul-moş”, el prezentând etimologia Antică a lui Zalmoxis: “Unii oameni - spre a interpreta acest nume - spun că Zalmoxis are înţelesul de om străin”. Tot el a afirmat că “Tracii numesc ‘Zalmon’ pielea de animal” (termenul Trac “Zalmon” - corespunzător cercetătorului Antonian Nour din România în studiul “Cultul lui Zalmoxis” din 1941 - era înrudit cu cel Sanscrit “Carman” semnificând “învelit în piele”): “Car-manii” / Carianii - din Caria = Ţara Gherghiţilor, în SV Anatoliei, puternici colonizatori ai Dobrogei inclusiv în mileniul I î.C. - au fost cei care îi adorau atât pe Zeul Hermes, cât şi pe gemenii divini Artemis şi Apollo, în metropola Efes puternic populată de la începuturi de către ei (fiind la marginea regiunii lor) Templul Artemidei ajungând una dintre cele 7 minuni ale Lumii Antice; anterior Carianilor / “Car-manilor”, adică a oamenilor îmbrăcaţi în piele, fie acelea de urşi, de lupi ori de lei, ca “Zeul-moș” / Zalmoxe sau ca Hercule, în mileniile III-II î.C. importanţi colonişti la gurile Dunării au fost Gherganii Troiani, care au şi avut - în Epoca Bronzului - Regatul Heraclid, cu capitala la Gherghina (în Nordul cotului Dunării), azi Galaţi. “Întoarcerea Heraclizilor” după Războiul Troian, adică plecarea Dorianilor - de la Istru, via Balcani, în S Anatoliei - întâi, prin stabilirea în partea Anatolică Sudică, a determinat ca ecou imediat instalarea celor din N Anatoliei la Dunărea inferioară, apoi fiind urmaţi de Cariani, din S Anatoliei: astfel s-au instalat Geto-Dacii în fruntea stră-Românilor, ajungând curând la putere în tot spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic; actualii Români - descendenţi direcţi ai Geto-Dacilor, aşa cum au dovedit istoricii - păstrează inclusiv în limba curentă un important fond străvechi de cuvinte, cu nenumăraţi termeni stră-Români (după cum au demonstrat lingvişti competenţi, prin cercetări desfăşurate cu mare seriozitate). În trecut, era o împietate să se rostească numele Zeului, fiind interzisă - ca tabu - pronunţarea sa (încălcarea unei asemenea cutume reprezentând o gravă ofensă). “Dicţionarul de simboluri” a enunţat despre tabuuri: “au existat în toate societăţile umane, făcând parte dintr-un sistem animist pre-religios; regulile par să provină dintr-o învăţătură referitoare la suflete şi să fie determinate de simpatii şi antipatii, de preferinţa sau sila diferitelor categorii de duhuri faţă de unul sau altul dintre ele. Mai presus însă de suflete s-a dezvoltat concepţia despre o zeiţă puternică, care le-ar fi stăpânit pe toate; acea concepţie a devenit tot mai importantă iar tabuurile au ajuns treptat să fie socotite mai curând un mijloc menit a atrage bunăvoinţa zeiţei, decât reguli care să se adapteze preferinţelor sufletelor. Principiile de conduită au căpătat deci o bază supranaturală în locul vechii lor baze naturale. Oricât de imaginare ar fi fost primejdiile expuse la încălcarea lor, tabuurile au fost redutabile şi puteau duce la moarte. Închipuirile acţionează asupra oamenilor la fel de eficace precum gravitaţia şi îi poate ucide cu aceeaşi certitudine ca acizii. Tabuurile jucau deci rolul unor izolatori meniţi a ţine la distanţă forţele spirituale ale persoanelor care făceau obiectul lor, aşa încât acelea nici să nu sufere, nici să pricinuiască suferinţă; căci lumea rămânea teafără dacă se ferea de atingerea lor. Tabuurile au fost sacralizante, ca şi ordinea impară”. Despre timpurile vechi, e necesar de observat că în general referințele erau la Zei și mai vechi, de exemplu în Epoca Bronzului nemenționându-se Zei contemporani, ci Zei din perioada precedentă a Epocii Pietrei, apoi în Epoca Fierului relatările fiind îndeosebi despre făpturile divine din Epocile Bronzului și Pietrei, ș.a.m.d. (astfel apărând 2 Novac / Noe - cel “bătrân” și cel recent - 2 Zeus / cel vechi și cel nou, 2 Hercule / cel dintâi și cel de apoi ori chiar triplete sau multiple versiuni, ca Atlas din paleolitic / Era de Aur, ș.a.: ca exemplu sugestiv, ca și Marea Mamă în plan muieresc, similar în plan masculin moșul Her - adică Hermes - a fost foarte vechi, bucurându-se pe spirala timpului de numeroase nominalizări iar primul Hercule / cel vechi, corespunzător filozofului Gal Favorinus 80-160, era numit Chon de către vechii Egipteni, la fel ca şi Cron, pentru care Aromânii au numele de Cărciun iar Românii au numele de Crăciun; primul Zeus, adică “Zeul”, al Grecilor - anume Zeus “cel vechi” - era “Zal-moxe”, adică “Zeul-moş” al Geţilor, ambele popoare conservându-şi Zeul suprem cu denumiri similare, ca Zalmoxis la Nordicii Geţi şi respectiv Zeus la Sudicii Greci). Patriarhul Noe al Evreilor a apărut ulterior celui reţinut de stră-Români ca Novac: de altfel, primul Potop a şi fost peste Lacul Pontic - actuala Mare Neagră - de unde o bună parte a supravieţuitorilor s-au refugiat în susul Dunării (pe atunci, Evreii - care au scris apoi în Biblie despre Noe - nu existau). În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot 2:43 a scris despre 2 Hercule, indicând atât că numele Hercule era știut de către vechii Egipteni dinainte de a fi știut de către vechii Eleni, cât și despre cel dintâi Hercule ca fiind datat de către vechii Egipteni anterior începutului domniei faraonului Amasis / Ah-mose II (570-526 î.C.) cu “17 milenii”: “anii aceștie sânt mulți, pentru că ei lunile facu ani, au trii luni un an” (corespunzător traducerii din Moldova anului 1645); socoteala de 5667 ani solari - cât reprezintă cele 17 mii de luni - adăugați debutului stăpânirii faraonului indicat îl plasa pe vechiul Hercule în mileniul VII î.C. (secolul LXIII î.C.), adică în perioada imediat post-diluviană a primului Potop. Este interesant că echivalarea calendaristică dintre vechii Egipteni și vechii Greci a apărut în ediția Românească din secolul XVII, traducerea fiind făcută după o versiune a “Istoriilor” Carianului Herodot ce exista la îndemână pe atunci (de tiparul din 1984 s-au îngrijit Liviu Onu și Lucia Șapcaliu): încă o confirmare din vechime tocmai despre vremurile Epocii Pietrei, din așa-zisa “pre-istorie”.
 |
| Ghergu-regele / Ghergu-res a devenit Herku-les |
Regele Ghergu (Ghergu-res / Herku-les, notat după milenii de vechii Eleni şi ca Herakles), fiul cerescului Muntean “Ur-An” / Uran - Titanul “Tătâne” - era ştiut de vechii Români drept Moş Crăciun / nume dovedit de paleolingvişti ca pre Indo-European; e de observat că la Aromâni “uraniu” e albastru” iar în Greacă pentru “albastru” încă se utilizează “ghalano” / “ghalazo”: Aromâna s-a probat mai apropiată decât Greaca de Uran. Civilizaţia Dunăreană - urmaşa Vechii Civilizaţii Europene centrată în Banat, la distanţă confortabilă / sigură de inundatul Pont - din Ghergu / Herku a transmis (sub formă prescurtată până și în Bazinul Nilului) inclusiv nume ca Hermes, adică literalmente “moş Her” şi ca Horus / Orus, unii cercetători considerându-l pe Horus / Kheru-Ur drept adevăratul fiu al lui Hermes: de exemplu, oratorul Roman Cicero a scris în “De Natura Deorum” din 45 î.C. că tatăl lui Hermes a fost nocturnul Zeu Uranus iar conform scriitorului Elen Plutarh, Hermes / “Her-mes” a fost bunicul lui Horus / Hor - tatăl mamei Isis a aceluia - biblic acelaşi “Her-mes” / Hermes fiind echivalat cu Ham, bunicul Sfântului Gherghe / Gherghe-seu, ajuns după Potop stăpân în Ţara Sacră Canaan / cu mult înaintea sosirii vechilor Evrei acolo (e de remarcat că ritualul îmbăierii a fost numit “Hammăm” de cei din străvechiul Iran şi iniţial tot împrejurul Caspic de asemenea a fost populat de Iranieni - iar baia ritualică era practicată în marile Fluvii, atât în Dunăre, cât şi în Gange, etc. - Arabii dar şi Anatolienii încă numind baia lor specifică ca Hammam). Harul Zeului Osiris a fost Hor / Horus, acel unic fiu împreună cu părinții Isis și Osiris formând Sfânta Treime a Egiptului; vechiul har divin a fost al lui “Her-mes” = “Her moșul”. În 1985, Francezul Francoise Bonardel - profesor de filozofia religiilor la Universitatea Sorbona I din Paris - a comentat: “Faptul că decizia lui Hermes a fost luată în zorii zilei, când privea spre răsărit, întăreşte forţa simbolică a acelui episod. Aurora e ora privilegiată a trecerii prin excelenţă, cea care negociază tranziţia şi schimbarea de stare. Pe de altă parte, răsăritul este - mai mult simbolic decât geografic - locul de unde se manifestă lumina originară, cea care asigură regenerarea şi dă naştere unei adevărate cunoaşteri, prin contrast cu o simplă reprezentare a lucrurilor. Într-un asemenea context îşi are înţelesul păstrarea cărţilor: ‘O, cărţi sacre, scrise de mâinile mele nepieritoare, voi, asupra cărora, miruindu-vă cu licoarea nemuririi, am toată puterea, rămâneţi în vecii vecilor neatinse de putreziciune şi de stricăciune, fără a fi găsite de nimeni din cei ce vor petrece pe acest pământ, până în ziua când cerul îmbătrânit va da naştere unor făpturi demne de voi, cele pe care Creatorul le-a numit fiinţe’. Aici lua sfârşit ciclul revelaţiei hermetice, când Verbul lui Hermes fusese la început singurul revelator. Cărţile permiteau de acum înainte discipolului să retrăiască acelaşi traiect, făcând din el contemporanul, ba chiar noua întrupare a lui Hermes. Verbul lui Hermes era cuprins în originea ecloziunii sale, reducând prin aceasta la minimum distanţa dintre Cuvânt şi descifrarea sa. Faptul că Hermes a hotărât să ‘pună în păstrare’ cele mai importante ‘simboluri sacre ale elementelor cosmice’ pare legat de propria retragere: când zeii sunt prezenţi în lume, simbolurile nu-şi au locul; dimpotrivă, retragerea zeilor presupune ca de atunci încolo ele să mărturisească despre prezenţa lor, ocultată”. Hermes a fost Zeul Gardienilor, descoperitorul focului şi patronul sacrificiilor, semnul său emblematic fiind “kerykeionul” (cârja decorată cu 2 ghirlande împletite / ce animalier au fost interpretate ca 2 şerpi încolăciţi); fiind mesager / mesa-ger divin, “moşul Gher” = “moşul Cerului”, respectiv “moşul Her” sau “Her-mes” a fost considerat sursa primelor scrieri (cercetătorul Român Dragoş Birlea a scris despre “Mesageri şi etimologie” în 2013 “să vedem cum se zice la ‘mesager’ în câteva limbi: în latină ‘nuntius’, în idiş ‘malak’, în greaca veche, cea mai veche limbă cultă europeană (deşi Grecia a înflorit fără dubii în Asia), mesager era ‘angelos’. Da, surpriză, surpriză. Dacă Dumnezeu ar exista şi ar trăi în altă lume decât a noastră ne-ar comunica, vorbi, trimite mesaje prin mesageri, adică prin îngeri. ‘Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului’ spunea apostolul. Ce ciudat că ‘apostol’ însemna tot trimis, mesager”. (Iar “moşul-Her” era primul “mesa-ger” - cel mai însemnat - el fiind, în Graiul îndărăt, divinul “Gher-mes”, respectiv Hermes, indicat de genealogiile străvechi ca bunic Gherga: era Cerescul moş, adică străbunul / vechiul bărbat divin, foarte important pentru Pământul Ga).
În 1940, filozoful Nicolae Bagdasar în “Teoria cunoştinţei” - editată de Academia Română - a expus: “Gândirea reală şi efectivă este condiţionată de la un capăt la altul de procese psihologice. În număr de 4 sunt acele procese psihologice fundamentale care fac posibilă gândirea: interesul, intenţia, emoţia şi satisfacţia. A spune că orice gândire este călăuzită de un interes psihologic e tot una cu a exprima un truism. Iar a căuta să refuzăm psihologiei dreptul de a se ocupa cu acest interes cognitiv - pe motiv că ar fi un interes ‘specific logic’ - e o raţiune ce nu poate sta în picioare. Căci chiar dacă logica ar fi să se ocupe cu natura specifică a acestui interes, ca interes el cade totuşi în domeniul psihologiei, care descrie natura genetică a intereselor. Iar un logician nu poate în nici un caz admite că interesul cognitiv ocupă un loc cu totul aparte, ca şi cum n-ar avea nici un interes cu viaţa şi ca şi cum ar fi disociat de personalitate. Un atare logician nu poate decât să repudieze opinia după care o gândire ce depinde de interes ar putea fi independentă de psihologie. Gândirea este apoi esenţial ‘intenţională’, şi cu cât ea este mai conştient intenţională, cu atât este mai eficace. Logica nu poate sesiza natura veritabilă a gândirii, dacă nu consideră în mod concret sensul judecăţii, dacă nu ţine seamă de faptul că sensul depinde de întrebuinţare şi întrebuinţarea de intenţia aceluia care vrea să facă această întrebuinţare. Intenţia este încă un fapt psihic şi ca atare trebuie să fie cercetată de psihologie. Orice ignorare a ei ca fapt psihic se răzbună în cele din urmă. Dacă atribuim regulilor logice un soi de valoare intrinsecă, un soi de existenţă dezincarnată, independentă de aplicarea lor la cazurile gândirii efective, le reducem la fantome pe cât de futile, pe atât de ininteligibile. Interesul şi intenţia sunt lucruri esenţiale pentru actul judecăţii şi procesul cunoaşterii. O fiinţă neposedând nici un interes ar fi incapabilă să dea atenţie la ceea ce se petrece în jurul ei, să aleagă cutare lucru în locul altuia, să aprecieze cutare obiect mai curând decât cutare altul şi un obiect dat n-ar putea să-i zguduie apatia mai curând decât un alt obiect oarecare. Spiritul este guvernat de interese variate, ce se raportează toate - direct sau indirect - la funcţiile şi scopurile vieţii. Organizarea spiritului este biologică şi teleologică, adică selectivă. Numai în anumite cazuri, anormale sau morbide, ca de pildă în idioţie, nebunie sau vis, el e privat de organizarea selectivă. În starea ei normală, viaţa mintală este ‘esenţial intenţională’, adică nu este inteligibilă în afară de raporturile sale cu scopuri actuale sau posibile, cu toate că ea nu vizează un scop definit şi clar privit. Emoţia întovărăşeşte gândirea efectivă după cum umbra întovărăşeşte lumina. Tonalităţi afective întâlnim şi la actele de gândire care - la prima vedere - ar părea să nu aibă nici o legătură cu afectele, cum este calculul matematic. Noi putem observa adesea că ura sau iubirea comunică o adâncime de vederi pe care ochii indiferenţei reci nu sunt niciodată capabili s-o atingă. Este exact că uneori - şi la anumite persoane - emoţia, prin unele forme ale ei, poate prejudicia actul cunoaşterii. Aceste cazuri trebuie de aceea cunoscute îndeaproape şi dovedite fiecare în parte. Căci chiar şi cazurile când emoţia prejudiciază rezultatelor cunoaşterii, cel mai bun mijloc de a contracara înclinaţia emoţională constă în a-i admite evidenţa. ‘Credinţa’ nu mai trebuie considerată ca un adversar şi un substitut al raţiunii, căci ea este în realitate un factor constitutiv al acesteia. Raţiunea n-are deci dreptul să conteste sistematic validitatea credinţei, pentru că fără credinţă raţiunea însăşi n-ar fi posibilă. Orice cunoştinţă are un caracter pasional şi emotiv, volitiv şi selectiv; orice cunoştinţă cuprinde în constituţia sa elemente esenţiale neraţionale. Adevărurile matematice însele nu sunt decât în aparenţă lipsite de caractere emotive. În realitate, ele prezintă aceeaşi structură ca toate celelalte adevăruri. Ele nu mai trebuie deci considerate ca o grupă tipică de judecăţi pur raţionale şi ca un ideal către care să tindă celelalte adevăruri. Adevărurile matematice sunt şi ele adevăruri omeneşti, purtând în ele pecetea naturii omeneşti. În sfârşit, orice proces cognitiv care realizează intenţia, care ajunge la rezultatul dorit, procură un sentiment de satisfacţie. Un astfel de sentiment avem şi înainte ca gândirea să-şi realizeze scopul, atunci când procesele ei decurg fără piedică, netulburate, şi se apropie liniştit de scopul lor. Dacă facem abstracţie de sentimentele de satisfacţie, noţiunile de ‘necesitate logică’, de ‘adâncime logică’, de ‘tărie logică’ îşi pierd orice sens. Nu există şi nu poate exista gândire fără interes, fără intenţie, fără emoţie şi fără satisfacţie. Suprimând aceste condiţii, suprimăm gândirea însăşi iar împreună cu ea probabil şi logica, fiindcă sunt condiţii constitutive atât pentru una, cât şi pentru alta. Interesul, intenţia, emoţia, satisfacţia, sunt mai esenţiale gândirii decât vaporii, unei maşini cu aburi”.
Biochimistul Isaac Asimov 1920-1992 de la Universitatea din Boston / SUA - Evreu Rus, preşedintele “Asociaţiei Umaniste Americane” - în cartea “Despre Pământ şi Cer” a scris: “Unul dintre motivele pentru care cei mai mulţi dintre noi nu ştiu despre lume atât de mult cât s-ar putea ştii, este acela că pur şi simplu nu se ostenesc să se gândească la aceste lucruri. Asta nu înseamnă că nu gândesc deloc. Toţi oamenii gândesc, însă fiecare persoană tinde să se concentreze cu predilecţie asupra problemelor ce par a fi de importanţă imediată. Ce mâncăm la cină? Cum să-mi plătesc datoriile? Unde să mă duc în concediu? Cum să fac să obţin o promovare şi o creştere de salariu? Oare să aranjez o întâlnire cu ştiu-eu-cine? Ce-o fi cu durerea asta ciudată care m-a săgetat deodată pe sub coaste? Acestea sunt întrebări importante pentru fiecare dintre noi iar nevoia de a le găsi răspunsurile este adesea atât de puternică, încât nu ne mai rămâne timp să ne îndreptăm atenţia către probleme mai generale, cum ar fi: care este forma Pământului? Un răspuns firesc la această întrebare ar putea fi: Ce-mi pasă? De ce mă sâcâi cu asemenea chestii prosteşti? Ce importanţă are? (Pentru milenii, a fost mult mai simplu ca Pământul să fie imaginat plat - formă ce nu ridica nici un fel de problemă - mai ales că aşa se vede la orizont. V-aţi putea pune întrebarea: Putem oare avea încredere în ceea ce vedem? Este destul să privim spre orizont? De fapt, suntem adesea induşi în eroare de ochii noştri, dacă nu examinăm cu grijă dovezile). A-ţi pune întrebări este de-a dreptul fascinant iar găsirea răspunsurilor devine destul de uşoară dacă abordezi problema metodic. Desigur, orice întrebare conduce de regulă spre alta. Cunoştinţele despre lume nu se înşiruie în linie dreaptă, ci sunt ca o împletitură tridimensională cu ochiurile înlănţuite, aşa încât pentru a răspunde unei anumite întrebări este uneori nevoie să fie mai întâi explicat altceva, ceea ce duce la necesitatea explicării unui alt fenomen, ş.a.m.d. Pe de altă parte, pe măsură ce avansăm de la o întrebare la alta, uneori nu e suficientă raţiunea; trebuie să aflăm câte ceva despre ce au observat şi dedus oamenii de ştiinţă. Gândirea duce la şi mai multă gândire iar acest proces n-are limite. Pentru oamenii care găsesc o bucurie în a gândi, aceasta este calea spre glorie. Pentru cei care nu sunt încântaţi să cugete la lucrurile care nu-i privesc direct şi imediat, necesitatea de a face acest lucru este înspăimântătoare iar ei se îndepărtează de ştiinţă”.
În 1995, profesorul Richard Dawkins de la Universitatea Britanică Oxford în lucrarea “Un râu pornit din Eden” a enunţat: “Toate popoarele au legende privitoare la strămoşii triburilor lor şi adeseori acele legende se transformă în veritabile culte religioase. Oamenii îşi respectă sau chiar îşi venerează strămoşii, ceea ce e şi firesc, pentru că e vorba de nişte strămoşi reali - care deţineau cheia înţelegerii vieţii - nu de nişte zeităţi supranaturale. Din totalitatea organismelor ce se nasc pe pământ, o foarte mare parte mor înainte de a atinge vârsta maturităţii. O minoritate supravieţuieşte şi se înmulţeşte iar din aceasta o şi mai mică minoritate va avea o descendenţă viabilă, mii de generaţii. Acea minusculă minoritate a unei minorităţi - acea elită reproductivă - este ceea ce viitoarele generaţii o poate considera ancestrală. Descendenţii sunt obişnuiţi, strămoşii sunt rari. Toate organismele care au trăit cândva pot rosti cu mândrie, privind către lungul şir al strămoşilor lor: nici măcar un singur străbun n-a murit copil. Cu toţii au atins vârsta maturităţii şi fiecare a fost capabil să-şi găsească cel puţin un partener cu care să se împerecheze cu succes. Nici unul din strămoşii noştri nu a fost răpus de un duşman sau de un virus înainte de a aduce cel puţin un urmaş pe lume. Mii dintre contemporanii strămoşilor noştri au eşuat în toate acele privinţe, însă nici măcar unul singur dintre străbunii noştri nu a dat greş în vreuna dintre ele. Aceste afirmaţii sunt absolut evidente: cu cât sunt mai ciudate şi mai neaşteptate, cu atât se justifică mai bine şi uimesc şi mai mult. Deoarece toate organismele moştenesc zestrea genetică de la strămoşii lor - mai degrabă decât de la contemporanii fără succes ai acelora - toate tind să posede gene valoroase. Ele au ceea ce trebuie pentru a deveni strămoşi, altfel spus pentru a supravieţui şi a se reproduce. Din această cauză, organismele tind să moştenească genele a căror prezenţă condiţionează construirea unui mecanism bine proiectat, un organism ce lucrează activ ca şi cum s-ar strădui să devină un strămoş. Din această cauză ţinem la viaţă, la dragoste şi la copii. Şi toate acestea pentru că noi toţi - fără nici o excepţie - moştenim toate genele noastre de la un şir neîntrerupt de strămoşi încununaţi de succes. Genele nu se îmbunătăţesc prin funcţionare; ele se moştenesc neschimbate, excepţie făcând erorile cu totul întâmplătoare. Nu reuşita face genele valoroase, ci genele valoroase determină reuşita şi nici un individ în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în vreun fel, propriile gene. Indivizii care s-au născut cu gene valoroase cel mai probabil vor ajunge la maturitate pentru a deveni strămoşi încununaţi de succes; prin urmare - spre deosebire de genele nevaloroase - genele valoroase au cele mai mari şanse să se transmită în viitor. Fiecare generaţie este un filtru, o sită: genele valoroase tind să treacă prin sită în generaţiile viitoare; genele nevaloroase tind să-şi încheie existenţa în indivizi care mor înainte de maturitate sau care nu se reproduc. Asemenea gene pot traversa o generaţie sau două, poate pentru că au norocul să co-existe cu genele valoroase într-un acelaşi individ. Dar este nevoie de ceva mai mult decât noroc pentru a trece prin mii de site aşezate succesiv una sub alta. După o mie de generaţii succesive, este probabil ca genele care au reuşit să treacă să fie cele valoroase. Din perspectiva genelor, există doar concepţia stabilită pe termen lung al râului de ADN curgând neîntrerupt de-a lungul generaţiilor numai temporar adăpostite într-un corp sau altul, numai temporar împărţind un corp cu genele companioane ce pot fi favorizante sau defavorizante”.
Ideea de clonă / avatar - din cele mai vechi timpuri - a apărut tocmai din observarea unor aşa aspecte; remarcarea rezonanţei dintre Românescul “corp” şi Gorg, respectiv Latinescul “corpus” şi Gorgus, etc., reflectă în termenul de corp - cumulând treimea formată din suflet, spirit şi trup - un produs Gherga de fapt, al agregării elementelor esenţiale vieţii omeneşti, cu generarea din unirea / cununia Cerului şi Pământului în fiinţa animând trupul uman (în ultimele 2 milenii, creştinii au prezervat ancestrala triadă prin respectul suprem faţă de Sfânta Treime formată din Creatorul Dumnezeu / Domnul-Zeu = spirit, Sfinţitorul Har / Duhul Sfânt = suflet, Mântuitorul Iisus Christos = trup: în secolul IV, Grigorie “Teologul” - de Nazianz / Capadochia, al cărui cap e păstrat pe Muntele Athos la Mănăstirea Vatoped / denumirea însemnând “pruncul livezii” - a predicat că “a încerca înţelegerea nenaşterii = Tatăl, naşterii = Fiul sau purcederea = Sfântul Duh conduce la nebunie”). Privind obârşia, pruncul Gherga şi părinţii săi au format în total 3 personaje foarte importante, încă din timpurile păgâne: Gherga / “Gher-Ga” i-a avut ca tată pe “Gher” = Cer şi ca mamă pe “Ga” = Pământ, cei 3 formând treimea emblematică generic numită Gherga şi desigur consacrată aşa, încă din Epoca Pietrei iar de atunci, în legături cu Gherga s-au dezvoltat existenţial o mulţime de alte concepte şi termeni, cu rezonanţe culturale / civilizaţionale până în prezent.
Este de observat că în urmă cu 1000 de generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Neandertal iar în urmă cu 400 de generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Cro-Magnon: puterea Homo Sapiens a rămas singura umană în lume; cel mai vechi Homo Sapiens din Europa a fost găsit în 2002 de un grup de speologi din Timişoara în Peştera cu Oase 45,01 lat. N, 21,50 long. E din Banatul Montan - în Epoca Pietrei, peşterile / grotele fiind îndeosebi locaşe de cult, nu locuinţe - acel Homo Sapiens datând din mileniul XXXVI î.C., contemporan cu celelalte 2 tipuri umane, Neandertal şi Cro Magnon (faţa sa a fost reconstruită de specialistul Britanic Richard Neave).
 |
| Răspândirea Neandertală la sosirea Homo Sapiens în Europa |
Desigur că acel Homo Sapiens din Banat nu era pe atunci vreun explorator izolat în Europa Neandertală, el având părinți Homo Sapiens și anturaj Homo Sapiens (familie, parteneri, ș.a.); străbunicul său a fost Neandertal, după cum a cercetat în 2015 colectivul coordonat de geneticiana Qiaomei Fu de la Şcoala Medicală Harvard / SUA (specia umană a Neandertalilor era originară Europeană şi a fost formată din strămoşii albilor - şi galbenilor - Homo Sapiens, după întâlnirea cu negrii Homo Sapiens, Neandertalii dispărând). În graficul următor apare declinul procentelor de ADN Neandertal la Homo Sapiens (cu individualizarea notată “Oase”, a celui mai vechi European Homo Sapiens, având o zecime ADN Neandertal):
După cum a documentat în 2016 un vast colectiv internațional de geneticieni (din Australia, Coreea de Sud, Marea Britanie, SUA, etc., cuprinzând cercetătorii David Poznik, Yali Xue, Fernando Mendez, Thomas Willems, Andrea Massaia, Wilson Sayres, Qasim Ayub, Shane McCarthy, Apurva Narechania, Seva Kashin, Yuan Chen, Ruby Banerjee, Rodriguez Flores, Maria Cerezo, Haojing Shao, Melissa Gymrek, Ankit Malhotra, Sandra Louzata, Rob Desalle, Graham Ritchie, Eliza Cerveira, Tomas Fitzgerald, Erik Garrison, Anthony Marketta, David Mittelman, Mallory Romanovitch, Chengsheng Zhang, Xianggun Bradley, Goncalo Abecasis, Steven McCarroll, Paul Flicek, Peter Underhill, Lachlan Coin, Daniel Zerbino, Fengtang Yang, Charles Lee, Laura Clarke, Adam Auton, Yaniv Erlich, Robert Handsaker, Carlos Bustamante, Tyler Smith, ș.a.) a reieșit că profilul genetic patern al primului Homo Sapiens din Europa corespundea tranziției dintre cel mai recent bărbat aparținând grupului “IJK” și cel al progenitorului grupului “NO”, adică a fost direct strămoș Gherga: așadar, în aceeași regiune Banat unde gruparea Gherga e nominal în prezent cea mai numeroasă din lume a fost documentat primul Homo Sapiens din Europa iar potrivirea nu e doar geografică peste atâtea milenii, ci și genetică, căci analizele genetice din mileniul III au demonstrat științific despre cel dintâi bărbat European că efectiv a fost strămoș Gherga. Mai mult, iată că în Banat - regiune Europeană clar delimitată natural încă din preistorie - speologia / arheologia a confirmat mitologia: 2 surse științifice - imaterială prin etnografia Bănățeană și materială prin artefactul Bănățean, analizat genetic - au indicat același fapt, că actualul spațiu Român a făcut parte din patria legendarilor Uriași (cei care erau corciturile / hibrizii dintre Neandertal și Homo Sapiens); se știe, în plus prin cercetările genetice din prezent, că în Europa Neandertalilor primii Homo Sapiens n-au pătruns exclusiv prin forță, ci și inclusiv prin încrucișările fizice ale speciilor umane - întâi rezultând Cro Magnon - ceea ce face descoperirea Bănățeană de la începutul mileniului III ca extrem de valoroasă (la început, progeniturile uriașe neavând de ce să apară la mari distanțe de prezența în Carpații Vestici / Occidentali a acelor primi oameni). În 2009, un grup de speologi din Crişana - din Arad, Brad şi Ştei - au descoperit în Peştera Coliboaia 46,31 lat. N, 22,35 long. E / judeţul Bihor picturi rupestre din vremea coabitării Neanderthal - Cro Magnon - Homo Sapiens (realizate cu cărbuni pe pereţi, înfăţişând animalele timpului, printre care şi rinoceri păroşi); arheologul Francez Jean Clottes, specialist în arta parietală - după datarea celor mai vechi realizări ale preistoricilor acolo ca din mileniul XXXII î.C. - a afirmat, în 2010: “Acele desene au fost făcute adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Scopul lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care le vânau; de exemplu, în Peştera Coliboaia sunt 2 reprezentări de rinoceri iar acei oameni nu vânau rinoceri: ei vânau urşi, reni, bizoni, însă nu rinoceri”.
În acele timpuri ale paleoliticului, oamenii deja trăiau între 2 lumi: cea naturală şi cea imaginară (închipuită de ei pe atunci; aşa ceva făcea deosebirea faţă de orice a existat anterior pe glob - căci nici o vieţuitoare n-a fost capabilă de a gândi similar, despre “Cealaltă Lume” - oamenii reuşind astfel să “păşească” în afara realităţii lor imediate, printre primele sanctuare, în afara celor din aer liber, fiind cavernele / grotele). Primitivii locuiau firesc în colibe din crengi şi piei (din care arheologic nu s-au mai prea păstrat urme naturale); faptul că în grote / peşteri s-au găsit urmele lor (chiar oseminte umane), nu însemna decât folosirea de către ei a acelor spaţii subterane ca locaşe de cult / căci - prioritar - ele erau locuri sacre: pentru aprinderea focului, se folosea iască (o ciupercă parazită) şi pirită - ce la lovire scoate scântei - numele piritei fiind în legătură cu termenul “pyr” = “foc”, fixat aşa la Traci, în Română “de-a pururi” provenind din focul veşnic, căci fiind greu de reaprins, focul era întreţinut mereu să ardă, termenul “pyr” pentru “foc” fiind preluat ulterior şi de vechii Greci, etc. / deja la vechii Români “pururi” fixându-se ca pluralul pentru “foc”, adică “focuri”, respectiv pentru “eternitate”. Sanscrit, “puru” = “plin” iar Trac flamei / flăcării i se zicea “pară” (de unde “pălălaie”, “pârjol”, “pârlit”, “prăjit”, etc.); e de ştiut că focului i se zicea şi “pur” (în Tochariană “puar” iar în Phrygiană / Frigiană “vedi”): se poate observa că termenul în Română de spirală / “s-pirală”, în Greacă “spyris”, etc. provine de la vâlvătaia focului, a fuiorului ridicat, ce învârte scânteile în jurul coloanei de aer cald care urcă spre cer (în aceeaşi categorie onomastică a purului foc sau a spiralei s-ar încadra şi toporul / “to-porul”, barda numită “tapar” în Armeană ori în limbile Indo-Europene din Asia, în paleolitic mult timp folosit şi prin aruncare, la fel ca bumerangul / unealtă din arsenalul şamanic, toporul dublu fiind numit “labrys” de vechii Greci - arma lui Zeus aşa cum a fost în oraşul Carian Labraunda / Karghe-djak de lângă Sanctuarul Gherga - şi a fost numit “bipennis” / “bi-penis” de către Romani). Arheologul Belgian Jean de Witte 1808-1889 a scris: “Se găsește - mai cu seamă în Asia - venerarea peștilor unită cu Cultul Satârului; Aelian 12:60 și Pliniu cel Bătrân 32:7 - vorbind despre Zeul din Mylasa, în Caria - afirmau că exista în locașul consfințit din Labranda un bazin în care erau pești domesticiți, având cercei de urechi, monumentele Cultului din Labranda sugerându-ne originea din Mesopotamia” (Zeus lângă bazinul unde în Antichitate peștii erau corcodiți / împodobiți și cu lănțișoare ori trași prin inele a fost reprezentat ținând în mâna dreaptă bipenna = satârul / sa-târul, adică toporul cu 2 părți / prototipul halebardei, popular la Amazoane, devenit la Nordicii Europeni ciocanul Sf. Thor). Corespunzător cercetătorului Român Cristian Pintilie în 2011 “motivul spiralei și-a avut originea în paleoliticul spațiului carpato-dunărean și reprezenta șarpele; după potopul uriaș petrecut pe locul unde acum se află Marea Neagră, un grup aparținând populațiilor carpato-dunărene a dus acel motiv până pe malurile Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spirală (spirala carpato-dunăreană, valuri concentrice, etc. / în hieroglifele egiptene semnul spiralei avea înțelesul de apă)”. Șarpele stă încolăcit la Soare: relația sa cu spirala simboliza regenerarea, în calendarul popular Românesc “zilele șarpelui” fiind primăvara și toamna, prima zi marcând revitalizarea naturii ca urmare a creșterii timpului de menținere a Soarelui pe Cer și respectiv cealaltă zi marcând la venirea anotimpului rece coborârea sub pământ pentru hibernare, ceea ce constituie dovada că șarpele pe meleagurile din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic mereu a simbolizat regenerarea.
Sanscrita a fost printre primele limbi Indo-Europene scrise (în Sanscrită “penis” = “arka” / अर्क - popular fiind “Pala” - dar se știa şi ca “grdă”, respectiv “gereδa” în “Avesta”, cu pronunţia generală “gîrdă” / “ghereda”, etc., denumirile păstrându-se în areal după perioada Vedică, până în vremurile Arianilor, după cum a studiat şi savantul Grec Nicholas Kazanas în 2011); străvechea asemănare Indo-Iraniană “gîrdă” / “grdă” sau “gereδa” / “ghereda” cu Gherga pentru “penis” nu era întâmplătoare, căci aşa se numea sursa fecundității și fertilităţii, propagată în Vechea Lume inclusiv de către diluvienii Pelasgi, printre care - datorită deopotrivă virilităţii şi divinităţii - bărbaţii Gherghi s-au bucurat de mare respect: se poate observa că între vechii Iranieni şi vechii Indieni - anume, mai ales cei Nordici - au fost atât asemănări, cât şi deosebiri (de exemplu, puterea Asura / “Aşu-Ra” era pozitivă la Iranieni însă negativă la Indieni, cu Deva / “Daeva” fiind invers, zoroaştrii care se opuneau incinerărilor pentru a nu spurca focul fiind în antiteză cu hinduşii respectându-l pe Zeul Focului Argi / Agni - Ignat la Români / partenerul Inătoarei de la solstiţiul de iarnă - care prin ardere considerau că ajutau spiritul să se ridice la Cer, apoi Indo-Europenii Kurgani îngropându-şi morţii în gorgane, ş.a.m.d.), sursa Gherga după ultima mutaţie genetică masculină ivindu-se tocmai dintre cele 2 popoare, Iranian şi Indian. Se pot remarca și organizările lor sociale pe timp îndelungat, Indienii fiind poliandri iar Iranienii fiind poligami, asemenea organizări sexuale legându-se de organizările lor religioase diferite (așa ceva a dus la antagonism între acele popoare, nu numai în perioade paralele, ci și în perioade diferite); paritatea pe cupluri (în perechea formată din muiere și bărbat), rezonând cu androginitatea primordială - adică fără dominanța feminină ori masculină - împreună cu poliandria / dominanța feminină și poligamia / dominanța masculină, au reprezentat cele 3 ecouri societale ale potențărilor umane. “Om” - termenul divin al Tibetanilor - are drept calificativ pe “zere”, care înseamnă “aurit” (uzitat de zoroaştrii Iranieni); la vechii Indieni, Zeii Argi / Agni, Indra şi Surya erau focurile lumilor terestră, intermediară şi cerească, adică focul, fulgerul şi soarele (mult ulterior, creștinii - profund legați de înhumări, venerând moaștele - au asociat incinerările doar cu Iadul). Hindusul Ram Abloh de pildă a arătat: “în Vede apare că unul și același Agni întrupa alți Zei, ca Varuna, Mitra, Indra, ș.a. În Rig Veda 5:3 stă scris: ‘Tu Agni, când te-ai născut erai Varuna și când ai crescut ai devenit Mitra’. Rezultă că Agni era mai mult decât identificat cu alți Zei, el acoperind de fapt puterea altor Zei. În mod similar, în Sanscrită s-au egalat sensuri, un pom fiind denumit ‘padapa’ (deoarece prin rădăcini se adapă cu apă din sol) dar și soarele fiind denumit tot așa, ‘padapa’ (deoarece razele sale evaporă apa, astfel astrul adapându-se). Rig Veda a desemnat Zei ca Agni, Varuna, Indra ori Surya drept Asura. La început, Asura și Deva erau sinonime, apoi așa ceva rămânând de neconceput atât la zoroaștri, cât și la hinduși. La zoroaștri, Avesta a dat înțelesuri opuse: de exemplu, Sanscritul ‘daeva’ în apus a ajuns să fie ‘diavol’.” În 2000, Dr. Lucian Cueșdean a afirmat: “Putem constata că limba română contemporană este singura limbă europeană care îl include pe RA în numele astrului solar”. Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 a susținut: “Su-rya vedic = Soa-re românesc. În cinstea lui Ra, altarul trebuia să fie spre ‘ră-sărit’. În slujbele de salutare de dimineață și de rămas bun se folosea pentru Ra varianta Re, ca în ‘ut-re-nie’ și ‘vece-re-nie’ (pentru vechimea slujbelor, a se compara cu ‘Surya-na-maskar’, cinstirea răsăritului soare-lui din tradiția vedică și sanscrită, ritual dus de ariani în India). Ridicarea soarelui pe cer era sărbătorită de români prin slujba utreniei, literal ‘slujba ieșirii soarelui’, nume străvechi tot în română. Particula ‘ut’ nu mai există azi în română, dar se poate retrasa calea ei: ‘ut’ prepozițional înseamnă ‘ieșit din’ în toate limbile scandinave (în engleză ‘out’, etc). ‘Re’ e particula esențială denumind astrul zilei cu alunecarea vocalică de la ‘ra’ la ‘re’. Cercetarea ulterioară va putea determina vechimea construcțiilor respective, raportându-se la despărțirea populațiilor scandinave de cele central europene, la o vreme când ‘ut’ era perceput încă și în românește ca prepoziție cu sens de ieșire. Și slujba geamănă - de seară - vecernia este un termen pur românesc. Cuvintele folosite de părinți pentru tinerii căsătoriți, ‘no-ră’ și ‘gine-re’, au fiecare o dublă semnificație dăruită de morfemele finale ‘ra’ și ‘re’. Prima semnificație este cea directă, ca termen de comparație între noua lor poziție față de familiile lor și în cadrul obștii, unde ei sunt priviți ca soarele ‘ra’ ori ‘re’. A doua semnificație este dată de faptul că ei au devenit ‘no-ră’ și ‘gine-re’ prin săvârșirea unui ritual religios de natură solară ‘ra’/‘re’. ‘No-ra’ e numele folosit pentru tânăra fată de părinții fiului cu care ea s-a căsătorit. Este firesc ca în definiția ‘nurorii’ să vedem exprimat punctul de vedere al părinților soțului ei, deveniți după cununie și părinții ei, cu care ea avea să locuiască. Primirea ei în noua casă era prilej de bucurie: o ‘no-uă’ fiică, frumoasă ca soarele ‘ra’ le era dăruită părinților soțului. Proverbul străvechi ‘la soare te puteai uita dar la dânsa ba’ se referă la aceeași comparație cu soarele pe care o are compunerea ‘no’ și ‘ra’. Este ceea ce spune cuvântul ‘no-ra’ în cele 2 silabe morfem. Ea era un dar ceresc ‘ra’, venirea ei era o binecuvântare, săvârșită prin ritualul solar al cununiei. Ideea de ‘noua’ o regăsim și în ‘neva asta’, contras în nev’asta. ‘Gine-re’ - numele dat de părinții fetei soțului fiicei lor - comunică tot o metaforă de aceeași natură. Particula ‘gine’ din ‘gine-re’ e înrudită cu ‘geană’ / ‘geană de soare’, ‘a se gini’ (legat de ‘ima-gine’), el fiind un om chipeș, splendid împodobit în ziua nunții sale, la care abia de te puteai uita. ‘Vârsta’ este un termen care spune condensat câte învârtiri (v/âr) ale soarelui ‘ra’ până ‘stă’, atâția ani ai; arhaic se spunea ‘v-râ-sta’, nu întâmplător existând variabilitatea în rostire a termenului realizată prin metateză ‘vârsta’ / ‘vrâsta’, oferind soluția prin explicitarea particulelor: ‘învârtirea vâr’ și ‘soarele ra’.” La stră-Români, feminina Inătoare - patronând sărbătoarea dinaintea Crăciunului - se pare că era o veche denumire pentru solstițiul de iarnă, în legătură cu Anatolia: direcția răsăritului veneratului Soare. În 2013, abordând străvechile contradicţii, Dr. Gheorghe Iscru a scris: “La poporul primordial al ‘bătrânului nostru continent’, primul popor cunoscut în istoria locului cu numele lui - pelasgii - au apărut primele izvoare istorice, de îndelungată tradiţie orală - ‘Vedele’ - probabil la nivelul mileniului VI î.C., de când avem atestată arheologic prima civilizaţie neolitică europeană la Dunărea de Jos. ‘Întâmplător’, zona se află în ‘Dacia edenică’ iar patria originară a pelasgilor a fost spaţiul care în antichitate s-a numit Valahia sau Dacia, cunoscută şi sub numele de ‘Ţara zeilor’ sau ‘Ţara Soarelui’. De aici populaţia a pornit în migraţie pe toate direcţiile cardinale, ducând priceperea şi întreaga ‘casă’, inclusiv amintitele ‘Vede’, probabil orale, amplificate pe traseu; spre răsărit au ajuns până în India, unde s-au sedentarizat”. Privind SE Europei, Elenii şi Ciprioţii - vorbind Greaca - au îndeosebi meritul de a fi conservat o bună parte din patrimoniul Grec, însă în cercetarea Lumii Vechi / trecutului îndepărtat mai importanţi au fost Tracii, mai vechi cu un mileniu decât primii Eleni; anterior Tracilor au fost Kurganii / Gherganii şi alţii, care au trăit în spaţiul Românesc mai multe milenii decât mileniile scurse de la ei încoace: printre strămoşii semnificativi ai Tracilor au fost mai ales Troianii şi Kurganii / Gherganii (iar anterior acelora, Pelasgii Gherghi). O răspândire lingvistică mai mare - ca număr de vorbitori și acoperire teritorială - decât Greaca o are Româna, limbă oficială în 3 entități statale: Provincia Autonomă Voivodina - din Serbia - România și republica Moldova (în lumea actuală, Româna mai e limbă oficială la serviciile ortodoxe de pe Athos - inițial acolo fiind Muntele Sacru al Marii Zeițe Mume - și la activitățile Uniunii Europene); e de observat că Banatul Sârbesc face parte din Provincia Autonomă Voivodina, cu capitala la Novi Sad - adică “Orașul Nou” - pe Dunăre, localitate înfrățită cu Timișoara, capitala întregului Banat / inclusiv a Banatului Românesc (Timișoara - Sârbesc Temišvar, Maghiar Temesvár, Nemțesc Temeswar - e oraș înfrățit și cu Seghedin / Szeged din Banatul Unguresc). Despre Banatul istoric ar fi de menționat forma sa aproximativ pătrată - cu fiecare din cele 4 laturi orientate spre câte una dintre cele 4 direcții cardinale principale - iar ca raport de mărime, de exemplu pe diagonala SE-NV, între Orșova / Gherdap = “Porțile de Fier” (unde Dunărea străpunge Carpații) și Seghedin (localitate aflată la confluența Mureșului cu Tisa), sunt peste 3 sute de km. Recunoaşterea unui neam n-ar fi altcumva mai uşoară de făcut decât după locurile unde a fost în vechime ori era mai numeros / sau a avut personalităţi puternice (dacă acele repere s-au păstrat până în prezent, atunci cu atât mai mare le-a fost semnificaţia).
 |
| Gherga în Banat |
Banatul - având cea mai mare localitate Timişoara 45,47 lat. N, 21,17 long. E pe Râul Bega ce izvorăşte din Ţinutul Pădurenilor / “bog” la Slavi fiind “zeu”, “boga” în Turkă fiind “taur”, “bogată” la Români fiind persoana avută, etc. - este regiunea Europeană delimitată de Carpaţi la E, Dunăre la S, Tisa la V şi Mureş la N, pe teritoriul căreia acum se întâlnesc graniţele a 3 Țări (alfabetic dar și în ordinea suprafețelor deținute): România, Serbia, Ungaria (împărţire după primul război mondial; după al doilea război mondial, în cele 3 Țări a fost introdus comunismul - disoluţia regională continuând aşa - în acest moment în Banat manifestându-se democraţia). De denumirea Râului Bega - cu izvorul în Banatul Montan / de Sus și cu delta în Banatul de Câmpie / de Șes - s-ar apropia etimologic cuvântul proto German “Wag” pentru “Curent” / de apă, considerat și baza onomastică a Râului Vah (cea mai lungă apă curgătoare din Slovacia / fostă Wallachia - cu izvorul în Munții Tatra / Carpați și gura în Dunăre - pe care se plutărește inclusiv în prezent). La S de cursul inferior al Râului Mureș (ce formează cea mai lungă apă curgătoare interioară a României) și la N de Gherdap / Dunăre, partea răsăriteană a regiunii, mai înaltă, e Banatul Montan / de Sus = “arealul Carpatic” iar partea apuseană a regiunii, mai joasă, e Banatul de Șes = “arealul Panonic”. În zonă, spre deosebire de Banatul Olteniei / Bănia, Banatul Severinului, Banatul Vidinului, Banatul Belgradului, denumirea de Bănat / Banat încă se utilizează consistent (nu se cunoaște o denumire a regiunii mai veche decât cea de Banat, cu masivă atestare Medievală: regiunea trebuie să fi avut un nume Antic - și chiar mai vechi - însă pe acela nu l-a consemnat nimeni, prima presupunere, cea mai firească, fiind că în Evul Mediu i s-a perpetuat numele de fapt, pur și simplu (ținând cont de betacism - adică de echivalența “B”/“V” - denumirea de Vanat s-ar acorda cu vechiul termen Finic “vene” pentru pirogi, în regiune plutăritul și în general navigarea practicându-se pe larg dintotdeauna; de exemplu, pentru Crișana / regiunea vecină Nordică a Banatului, opinia cea mai pertinentă a specialiștilor față de denumirea sa e că ar fi Indo-Europeană - adică Ghergană / Kurgană - preluată de Traci / Daci iar dacă așa ceva s-a validat, numai cine se opune vehement ar putea justifica prin argumente şi nu prin impresii de ce n-ar fi străvechi inclusiv Banat, numele regiunii vecine din Sud, mai ales că la Traci, după cum a studiat în 1923 academicianul Sextil Puşcariu, verbul “a băna” însemna “a trăi”, Tracii existând de la sfârşitul mileniului III î.C., după ultimul val Kurgan / Indo-European, aşa că acum - la începutul mileniului III - se poate susţine chiar cu mai multe probe despre numele de Bănat / Banat că pare a fi potrivit cu al unei regiuni bună de trai încă din vremuri străvechi). De altfel, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a studiat termenul “ban” în 2011: “Cuvânt românesc străvechi, unul din relictele lingvistice a căror prezență în limbă încă din preistorie poate fi probată fără dificultăți majore; atestările cuvântului în limbile europene și cele indo-iraniene permit o datare aproximativă de 4 milenii și jumătate, cu sensul principal de stăpân / regent”. (Orientalistul Englez Edward Palmer 1840-1882 în “Dicționarul Persan” a indicat că termenul “ban” = “van” la vechii Iranieni - dintre care o parte au migrat în Europa - ajungând până în Bazinul Dunării inferioare din spațiul stră-Român - însemna “gospodar”, ceea ce îl apropia în Banatul din neolitic pe gospodarul “van” al așezării “var” ca purtătorul titlului “ban” al cârmuitorului în regiunea aglomerată de băștinașii “var-vari”, respectiv Barbari, până în Antichitate, inclusiv). Pe de altă parte, vecinătatea dintre regiunea Banat / Vanat și Ținutul Hațegului - al fostei păduri regale pentru Geto-Daci - apropie și înțelesul vânatului în areal (ambele zone - Ținutul Hațegului și regiunea Banat - sunt vecine cu Ținutul Pădurenilor); de altfel, Ținutul Hațegului a fost cel al Herțegului, adică al cârmuitorului / zis ban în Banat. Aşadar, acum - la începutul mileniului III - despre Banat (denumire Europeană regională din mileniul I foarte populară în jurul Defileului Dunării / Gherdap) se poate face paralela atât cu denumirea Asiatică de “hanat” pentru entităţile teritoriale tribale din apropierea Stepelor, în sensul de Banat / Bhanat = Hanat / Khanat, cât şi cu onomastica Tracă din Epoca Bronzului, ba chiar şi anterioară, adică din Epoca Pietrei, deoarece rădăcina bunului trai putea foarte bine fi de atunci, din neolitic regiunea Banatului evidenţiindu-se în poziţia centrală a Vechii Civilizaţii Europene, ceea ce a fost de mare influenţă în Lumea Veche, inclusiv în uriaşa Stepă a EurAsiei; de altfel, Medieval liderii acelor structuri teritoriale tribale în Stepele EurAsiei au fost atestaţi cu titlurile de “ban”, “han”, “khan”, etc. Corespunzător specialiştilor paleolingvişti, Româna “fată” provine din rădăcina EurAsiatică (ori Nostratică) “bheta” iar Românul “făt” e forma sa masculină; ca fapt divers: e de remarcat că în Ebraică s-a prezervat “banot” pentru “fată” / “femeie tânără”. Literalmente, denumirea “Ba-Nat” pentru regiune însemna că era a sufletului Zeiței Net / Nut (“Ba” folosindu-se pe larg în Vechea Lume pentru “suflet” iar omonimul “Pa” - prin desele egalizări “B”/“P” - pentru “sfințenie”). În folosul explicării mai elaborate a denumirii regiunii Banat (e de remarcat că în vocabularul Hindi s-a fixat “pani” pentru “apă”, apropierea de Banat fiind dublă, atât prin obișnuita echivalare lingvistică “P”/“B”, cât și prin faptul acvatic că de-a lungul vremurilor - până în Epoca Modernă - Banatul a fost foarte umed / mlăștinos): de exemplu, despre numele regiunii vecine Nordice Crișana, arheologul Ion Crișan 1928-1994 a afirmat că-și avea originea în fondul lingvistic Indo-European, referindu-se la un Munte cu semnificație sacră - “Munte Sacru” / așa după cum sunt foarte înzestrații cu aur Carpați Apuseni în care își au izvoarele Crișurile, principalele Râuri ale regiunii - iar academicianul A/Român Niculae Iorga a susținut că numele de Crișan era folosit în limba Dacă (Sanscrit “Criș” fiind știut ca “Negru”, care împreună cu “An” - străvechiul Zeu patronând Cerul și Timpul - ar da laolaltă de fapt denumirea inițială a regiunii Criș-Ana / Crișana ca a Nordicului An / căci Negru = Criș se folosea pentru indicarea Nordică, poziție cardinală evidentă față de regiunea Banat, cea care era cândva regiunea de suflet a Zeiței Anat, partenera Zeului An, într-o apropiată legătură onomastică de Anatolia, ea în Ugarit / pe coasta răsăriteană Mediterană fiind știută ca patroana apelor subterane); o altă ipoteză susţinută de mai mulţi lingvişti - ca profesorul A/Român Gheorghe Muşu în 1973 prin lucrarea “Din formele de cultură arhaică” care a legat de Crișana şi Albanezul Gheg “kercu” / Tosc “kercuri” pentru butucul de Crăciun, Dr. Grigore Brâncuş / membru corespondent al Academiei Române care în “Vocabularul autohton al limbii române” din 1983 afirma despre Crişana că era termen Trac, Dr. Sorin Paliga în “Mitologia tracilor” din 2013, ş.a. - provenienţa în radicalul Indo-European “Ker” regăsit la butuc / “crac” în vechea Română, cracă, creangă, crivăţ, curbă, curcubeu ori Crăciun a fost şi a hidronimului Criş, ceea ce-l reconfirmă pe Crăciun / Crăci-Un (prin sufixul său) ca An / partenerul Mumei Anat iar pe Criş-Ana / Crişana ar numi-o regiunea sa, ca a lui Moş Crăciun, stăpânul Timpului. În 2013, Dr. Zeno Millea - Cetățean de Onoare al orașului Aiud 46,18 lat. N, 23,43 long. E / județul Alba - a scris: “într-un document al cancelariei regelui maghiar Géza, din anul 1075, Crişul era pomenit sub numele de Crys (prezent - în secolul XIII - şi în Gesta Hungarorum a lui Anonymus) iar nu sub cel de Körös; de altfel, denumirea maghiară, apărută mult mai târziu (în 1590, documentele maghiare încă foloseau forma Crys), este nu numai o preluare-adaptare a celei româneşti, ci şi o veritabilă maghiarizare, dusă până la a găsi un termen care - fără a-şi pierde virtuţile paronimice - să aibă şi un înţeles adecvat, Körös (kör = cerc) însemnând ‘cu cercuri’ sau ‘ceva care descrie cercuri’ (meandre - în cazul de faţă)”. Ambele abordări - ale istoricilor şi filologilor - se completează, fiind despre Nordicul Crăciun din vechime / adică “moş” care Herculean căra în cârcă multe crăci ori într-un timp când în spaţiul Carpatic mai existau reni / acum fiind numai cerbi, atunci îi folosea şi pe aceia ca animale de povară să tragă săniile încărcate cu crăci, transportând lemne pentru foc pe lângă meandrele apelor curgătoare din Munţi, apoi şi cu plutele pe Crişuri, sistematic an de an, până să intre iarna în toi (sărbătorirea sa ritualică fiind imediat după solstiţiul de iarnă prin strângerea “crăciunelor” = crăcilor / crengilor uscate şi arderea butucilor - numiţi “craci” / conform şi “Dicţionarului de sinonime” din 2002 - specialiştii mai observând şi despre pre-creştinele colinde de Crăciun că în lume cele mai relevante sunt cele Româneşti, în mijlocul Carpatic al Crişanei elocvenţi fiind şi Munţii “Codru Moma” / adică ai “Mumei Pădurii” iar stăpânul Crăciun era ştiut ca bărbatul Marii Mame); în legătură cu centrul regiunii Crişana, numit “Bi-hor” / Bihor - cu semnificaţia de “Hora Sufletului” sau “Dubla Horă”, în cercul femeilor şi în cercul bărbaţilor - e de ştiut şi că în N Indiei există pe Valea Gangelui, la graniţa cu Nepalul / la poalele Himalaiei, foarte populatul stat Bihar însemnând “Domiciliu” iar despre denumirea de “sanie” de la Români e de remarcat că la Buriaţi (populaţia numită local Khalka, a combinaţiei Siberienilor cu Mongolii) e “sana”, la Kazahi e “şana”, la Sameni / Saami e “cionne”, etc., săniile demult fiind folosite în toate anotimpurile şi în toate condiţii, nu doar pe zăpadă: pe atunci, încă nu se folosea roata (în Karelia, Samenii / Saami - cu care rezonează termenul de “semeni” / adică aceia care sunt la fel cu altcineva - fac copca cu “semen” pentru a pescui, cuvântul “semen” la Români fiind drugul având mâner de lemn întrebuințat la spargerea gheții). Dr. Barbara Tedlock în studiul despre șamane din 2005 a scris că Haoma / Soma era băutura sacră familiară și Nordicilor Saami (iar din aceeași bază străveche Românii încă au expresia de “a omeni” - adică a oferi de băut - energia dată de lichidul respectiv, deseori datorită amestecării unor substanțe halucinogene ce produceau și viziuni, conferind inclusiv sentimentul de neînfrângere); între denumirea populației Saami și termenul Baltic - de pildă Leton - “zeme” pentru “teritoriu” ar fi legătura etimologică în sensul că Saami erau “Oamenii Pământului”, care preferențial consumau “zeamă” (cuvânt Românesc): iar prin prisma vorbirii “îndărăt” (frecventă în Vechea Lume), între străvechea și celebra băutură sacră “soma” și “moș” apare sensul său, anume - citit invers - reiese că băutura era “a moșului”, respectiv “din vechime” / “din bătrâni”. “Soma” = un suc, o supă (obiceiul multor orientali și azi e să bea supa, ca pe suc); de altfel, la vechii Iranieni - în Nordul cărora s-au evidențiat Magii - băutul ritual al “Soma” ducea la starea extatică zisă “Maga” (Românii având “mangă” pentru definirea celui tare beat; iernile prelungi au și fost popular știute ca “vremuri de beție”).
 |
| Diferenţele de temperaturi dintre anotimpuri |
“Dicţionarul de mitologie română” realizat în 2013 de către Dr. Ion Ghinoiu consemnează că “Moşul Codrului era reprezentarea mitică a Civilizaţiei Lemnului stăpân, împreună cu Muma Pădurii, peste tot ce năştea, creştea şi trăia în pădure, sinonim cu Tatăl Pădurii; Moşul Codrului avea aceleaşi caracteristici fizice cu soaţa lui, Muma Pădurii, cu deosebirea că era mai puţin inteligent şi mai uşor de înşelat. Civilizația Lemnului a fost un complex al spiritualității românești generat de viețuirea îndelungată a omului într-un biotop forestier primar care a evoluat, prin defrișarea neîncetată a pădurii, în Civilizații secundare (agrară, pastorală, industrială și - în formare - cea turistică), specific geomorfismului neolitic. Efortul multimilenar de transformare a pădurii în mijloace de existentă, a generat, după succese şi insuccese îndelung repetate, o strălucită Civilizație forestieră în care omul carpatic s-a exprimat material şi spiritual în lemn precum omul mediteranean în piatră. Geto-dacii nu aveau statui cioplite în piatră; ei sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul. La începutul secolului XX mai puteau fi întâlnite case şi anexe gospodăreşti din lemn, fără cuie sau alte componente metalice. Pădurea, care asigura variate mijloace de trai procurate prin cules (fructe, ciuperci, plante comestibile, miere de la albinele sălbatice), pescuit, vânat şi cultivarea poienilor defrişate cu grâu, mei şi alte culturi, a generat un sistem de alimentaţie dominat de vegetale. Ea oferea din belşug lemn pentru constructie, pentru încălzit şi iluminat (făclii), adăpost în vremuri de restrişte”. Este de ştiut despre colinde că sunt cântece Tradiţionale Româneşti foarte vechi, cu scopul alungării duhurilor rele ori de reîntâlnire a celor plecaţi pe tărâmul celălalt, având ca funcţiuni rituale urările pentru fertilitate, rodire şi belşug, fiind interpretate după solstiţiul de iarnă - la sărbătoarea Crăciunului - înaintea echinocţiului de primăvară (când era Anul Nou), ş.a.m.d.: la stră-Români, cele mai importante date ale Calendarului Popular au fost cele conectate cu perioada rece a anului, anume Crăciunul şi Mărţişorul (despărțite prin 65 de zile, ambele sărbători fiind cromatic marcate alb-roșu). Așa cum în Crișana = regiunea din N Râului Mureș a Moșului Codrului era respectată Muma Pădurii / Codru Moma, la reciprocitate în Banat = regiunea din S Râului Mureș - a Mumii Pădurii - era respectat partenerul ei, Moșul Codrului; Dr. Bogdan Neagotă a scris: “Moșul Codrului = Mareș-Tatăl / Pădurarul, atestat în Banat, era corespondentul masculin al Mamei Pădurii, neavând cu aceea nici o relație de rudenie. Maternitatea silvană era una integrală, de natură mitică, solidară morfodinamic cu maternitatea divinăților neolitice sau a celor feminine microasiatice, din care ar putea descinde în sens cognitiv. De altminteri, în basmele românești, sunt menționați ambii părinți doar în situațiile de criză ale procreației (tema sterilității familiei împărătești sau a celei plebe, moșul și baba)”. În rest, acțiunile “pădurene” ale Tatălui și Mamei erau separate; legături chiar onomastice puteau fi între Tatăl Mareș și Moroii atestați în Ținutul Pădurenilor și în Ținutul Moților, printre care curge Râul Mureș. Tot în 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” din București al Academiei Române - a mai scris în “Dicţionarul de mitologie română”: “Cerbul a fost un substitut al zeului patern al carpato-dunărenilor, simbol al virilităţii. Cerbul era asociat atât civilizaţiei neolitice a lemnului (copacii îşi lasă în jos ramurile ca să-i mănânce mugurii, Muma Pădurii călătoreşte într-un car tras de cerbi), a lutului şi a culturilor agrare (din coarnele cerbului oamenii preistorici îşi confecţionau brăzdare de plug), cât şi civilizaţiei indo-europene a crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumuseţea şi eleganţa corpului, podoaba capului (coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă şi poate învinge ursul), viteza de deplasare. Din oasele şi copitele sale se confecţionau obiecte de cult, unelte de muncă (ace, brăzdare de plug, cuţite, pahare) iar coarnele erau venerate precum icoanele. A fost intens vânat (după statistica osemintelor din săpăturile arheologice, era al doilea animal vânat de geto-daci, fiind depăşit numai de mistreţ). Cerbul era masca zoomorfă a cetelor de feciori - simbol al zeului adorat - care se năştea şi murea împreună cu timpul la Crăciun (sinonimă cu Capra, Turca, ş.a.); membrii cetei de feciori jucau după fluieraşi şi în strigătele de încurajare ale cerbaşilor: ‘Iese cerbul în drumul mare / Şi frică de nimeni n-are / C-are coarne împungătoare / Şi urechi auzătoare!’ sau ‘Hai sus, sus, cerbule, sus / Că la mândra poale nu-s / Că le-a pus după cuptor / Şi-a pus mâţa păzitor!’ (Banat). Crăciun a fost un zeu specific teritoriilor locuite de strămoşii românilor, identificat cu zeul iranian Mithra ori cu cel roman Saturn. În cultura românească, Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, cu barba de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Butucul de Crăciun era trupul zeului vegetaţiei care murea violent prin tăiere şi renăştea prin incinerare, ritualul începând cu Ajunul Crăciunului (la megleno-români, avea numirea de Cloşcă). Incinerarea butucului de Crăciun era reminiscenţa străvechii civilizaţii a lemnului, cu adânci rădăcini neolitice. Civilizaţia carpatică a lemnului este atestată la români de un adevărat Panteon forestier (Omul Pădurii, Moşul Codrului, Muma Pădurii, Fata Pădurii, Pădureana, ş.a.), de zilele Calendarului Popular dedicate fiarelor pădurii - în special ursului şi lupului - de creaţiile folclorului, de arta şi arhitectura lemnului, de obiceiul închinării la brad, de credinţa în copacii sacri, etc. Buturuga avea sensul de trup neînsufleţit, de Crăciun fiind preferată pentru incinerare îndeosebi cea de stejar / din soiul numit ‘Cer’ (leşia din cenuşă de coajă de Cer avea diferite utilizări în medicina şi cosmetica populară; frecvent, lemnul de Cer se folosea în practicile magice de aflare a ursitei şi de căsătorie a fetelor). Trupul neînsufleţit al zeului Crăciun - substituit de butucul numit Cloşcă - era ars puţin pe vatră, urmând ca zi de zi, până după Anul Nou, să fie ars în întregime. Nemurirea divinităţii obţinută prin moartea şi renaşterea (tăiatul buturugii şi incinerarea) stejarului a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit. Având semnificaţii asemănătoare cu falusul din lemn purtat de Mutul cetelor de căluşari, buzduganul - instrument cultic cu înfăţişare de falus - era semnul distinctiv care la Crăciun se punea peste colacul ce urma să fie dat colindătorilor, fiind aruncat din mijlocul horei spre cer pentru fertilizarea spaţiului. Înainte de antichitate, teritoriul românilor era ocupat cu întinse păduri. Efortul multimilenar de transformare a belşugului pădurii în mijloace de existenţă a generat - după succese şi insuccese îndelung repetate - o strălucită civilizaţie forestieră în care omul carpatic s-a exprimat în lemn precum omul mediteran în piatră; strămoşii românilor sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul. Pădurea asigura variate mijloace de trai procurate prin cules, vânat, pescuit şi cultivarea poienilor defrişate; ea oferea din belşug lemn pentru construcţie, pentru încălzit, iluminat, adăpost. Locuinţele, uneltele, mijloacele de transport, etc. erau toate din lemn. Instrumentul preistoric de comunicare cu divinitatea - toaca - a fost preluat de biserica orientală; românul continuă şi azi să-şi realizeze adăposturile deosebite din lemn: leagănul pentru cel venit aici şi sicriul pentru cel plecat dincolo. Codrul a rămas o temă fundamentală a folclorului şi mitologiei româneşti: sintagma ‘frunză verde’ este nelipsită din cântecele populare iar reprezentările mitice fitomorfe, vietăţile personificate ale pădurii, arborii sacri, plantele folosite în alimentaţie, farmacopeea populară, în vrăji, descântece, etc. alcătuiesc scheletul Panteonului românesc; în numeroase contexte rituale şi ceremoniale vegetalul devine substitut divin în obiceiurile din ciclul calendaristic sau pentru rude în obiceiurile de naştere, cununie şi înmormântare. În raport de suprafaţa pământului, Panteonul a urcat din grota preistorică a Zeiţei-Mumă la nivelul solului şi apoi s-a înălţat spre înaltul cerului, cât mai aproape de reşedinţa Dumnezeului-Tată. Panteonurile - edificii închinate divinităţii adorate în religiile monoteiste sau unor zei ierarhizaţi după putere, grad de rudenie, atribuţii, etc. în religiile politeiste - redau, prin arhitectura şi amenajarea interiorului, idealul de frumuseţe al credincioşilor despre divinitatea lor adorată, geomorfă pentru oamenii neolitici, antropomorfă pentru indo-europeni şi creştini. Bisericile româneşti, mai ales cele din ţinuturile extracarpatice, păstrează numeroase trăsături de geomorfism: turla semisferică, liniile şi volumele rotunjite ale interioarelor, înălţimea modestă a construcţiei (asemănătoare cu a locuinţelor din jur), ş.a.; acolo, credincioşii fac mătănii şi sărută pământul, deşi ştiu că împărăţia divină este în partea opusă, în cer. Sufletul omului care, prin cel puţin 2 trăsături, este invizibil şi intangibil, ţine de sacru, vizitează - în drumul spre nemurire - mai multe Panteoane în existenţă (trupul, casa, satul, statul, lumea de aici), pre-existenţă (pântecele matern, casa copilului) şi post-existenţă (sicriul, mormântul, cimitirul, lumea cealaltă). Produsul concepţiei - ovulul fecundat - reprezintă capătul nesfârşitului şir de generaţii care îl leagă pe om de strămoşii lui îndepărtaţi. Dacă ar fi posibilă vizitarea primilor săi strămoşi, omul ar trebui să parcurgă drumul invers, să coboare scara timpului la strămoşii animaţi cu viaţă şi apoi la strămoşii animaţi cu energie. Această experienţă retroactivă este trăită la intrarea în pre-existenţă (viaţa intrauterină), când ontogeneza umană repetă filogeneza, şi în post-existenţă (agonia morţii), când muribundul revede secvenţe semnificative trăite între naştere şi moarte. Drumul nemuririi este alcătuit din ‘veacul de om’ sau existenţa / timpul antropomorf (între naştere şi moarte) cu ‘veacul vecilor’ / timpul geomorf, care însumează post-existenţa, de la atom la celula ou şi pre-existenţa, de la celula ou la făptura om. Deşi trecerile sufletului prin adăposturile din interiorul celor 3 tărâmuri sunt însoţite de mari traume, Panteonurile rămân intacte, nedărâmate ritual sau material. Consecinţele devin catastrofale la trecerea pragurilor dintre ele, când la naştere se sparge ‘casa copilului’, la concepţie dispar celulele reproducătoare ale embrionului, fetusului şi fătului iar la moarte trupul este distrus (ritual, prin înhumare sau incinerare). Dacă dorim să obţinem un început absolut, sfârşitul unei lumi trebuie să fie radical, fiind necesar ca rămăşiţele şi ruinele ciclului vechi să fie complet nimicite”.
Dr. Mihai Zamfir a scris în 2016: “Apărut odată cu poporul nostru, proverbul ‘Codru-i frate cu românul’ nu are în sine chiar nimic surprinzător, deși au fost destui aceia care s-au grăbit să afirme că și-ar avea originea în timpurile sălbatice ale apariției popoarelor migratoare, când românii ar fi fugit din calea acelora ascunzându-se în păduri. Dincolo de imaginea unor lași care fug din calea invadatorilor, un asemenea tablou are un defect fundamental, acela de a ignora o realitate prea bine cunoscută pentru a mai face obiectul vreunei discuții. Este vorba de faptul că teritoriul locuit de români (binișor mai mare decât actuala Românie ciopârțită) era acoperit de păduri într-o proporție sensibil mai mare de jumătate (circa patru cincimi în timpul lui Burebista). Nu este pentru nimeni un secret faptul că terenul arabil al românilor a fost smuls pădurilor fie prin defrișări anevoioase, care au necesitat folosirea pe scară largă a boilor, fie prin manevra destul de riscantă a incendierilor voluntare a pădurilor, cu toate consecinţele care decurgeau din acel procedeu. Nu este, prin urmare, nimic riscant în afirmația că pădurea constituia mediul natural de viață al românilor. Este egal de corect să afirmăm că românii erau la acea vreme un popor de pădureni, după cum se afirmă că erau un popor de păstori. De aceea, povestea că românii fugeau în păduri din calea și de frica migratorilor, când ei, de fapt, chiar locuiau în acele păduri este ceva destul de greu de înțeles. Aflați în mediul lor natural de viață în pădure, pentru a-și putea duce viața românii aveau o singură soluție. Ei ar fi trebuit să dezvolte o civilizație a lemnului, care să le fie foarte caracteristică. Dar poate că ar fi cazul să recunoaștem că suntem pe cale de a spune o banalitate. Deși tot așa de notoriu, dar nu tot atât de răspicat spus, rămâne și faptul că o asemenea civilizație a lemnului nu venea de nicăieri. Ea era caracteristică dacilor și continua să existe ca mod de viață al românilor. Îndeletniciri ca exploatarea lemnului pădurilor, plutăritul, construcțiile de lemn, confecționarea obiectelor de lemn, cu dezvoltările artistice absolut caracteristice au constituit un continuum de viețuire a dacilor, numiți mai apoi valahi și în zilele noastre români. Era normal ca, beneficiind de atâtea foloase din locuirea pădurii, daco-vlaho-românul să perceapă codrul ca pe ceva foarte apropiat, ca pe ceva iubit, în fine - în ultimă instanță - ca pe manifestarea protectoare a naturii în mijlocul căreia trăia, de unde și ideea că acest codru era un adevărat frate. Această relaţie fraternă a lăsat urme de neşters în istoria noastră, urme pe care astăzi le regăsim în vorbirea curentă, trecând peste ele cu multă uşurinţă. Este vorba şi despre faptul că o foarte frumoasă parte a ţării noastre, provincia din interiorul arcului carpatic se numeşte în vorbirea curentă când Transilvania, când Ardeal. Ceea ce reţinem ca semnificative sunt următoarele fapte:
· ambii termeni, indiferent de origine, definesc teritoriul ca pe o ţară a pădurilor
· ambii termeni nu sunt autohtoni (căci autohtonii nu spuneau teritoriului lor nici Ardeal, nici Transilvania)”
“Acum şi aici dorim să spunem în această privinţă un singur lucru. Invadatorii, şi nu autohtonii, au numit acest pământ în legătură cu realitatea cea mai impresionantă pentru ei: pădurea. Pentru autohtoni, realitatea de fiecare zi, pădurea, nu avea nimic impresionant, care să-i facă să-şi numească patria Ţara Pădurilor. Civilizaţia românilor, civilizaţia lemnului era un dat etnic. De altfel, dacă românii ar fi dorit să-şi numească ţara pornind de la realitatea silvestră, ei puteau folosi cei 2 termeni strict româneşti, codru şi pădure, ambii de origine traco-dacică, termeni în plină circulaţie la timpul acela, ca şi astăzi, de altfel. Nefolosirea lor face dovada faptului că atunci românilor nici nu le trecea prin cap să-şi numească patria cu un termen legat de pădure, aşa cum, mult mai târziu, polonezii folosesc pentru ţara lor termenul de Polska, adică chiar câmpie, iar pentru români pe cel de gorali, adică munteni. O asemenea situație nu putea să nu aibă consecințe asupra mentalității populare și nu putea să nu aibă și o anumită reflectare în limba acestui popor. Vom încerca, pentru moment, să prezentăm cazul unui cuvânt românesc pe care, cu multă ușurința, îl trecem cu vederea. Este vorba despre ‘tapă’. Nu doresc să mă refer la ‘Dicționarul explicativ al limbii române’, unde toate cuvintele au orice origine, numai românească nu, totul provenind numai din împrumuturi. Din cercetările noastre, ‘tapă’ în limba română are sensul mai vechi de semn, sens care se menține și azi în limba ceva mai arhaică a Basarabiei. În limba vorbită de pădurenii din Muntenia sensul este același, termenul desemnând și un tip de tăiere a copacilor prin 2 crestături față în față, aflate însă la înălțimi puțin diferite. Ceea ce mi se pare cu adevărat interesant și totodată o dovadă a vechimii și a originei dacice a termenului este faptul că, în Dacia, în anii 88 și 102, au avut loc în timpul lui Decebal 2 confruntări cu romanii în locul numit Tape / Tapae. Locul este menționat de istoriografia romană fără nici un comentariu asupra vreunei semnificații a termenului, fiind vorba de tratarea sa strictă ca toponim străin limbii latine. Din desfășurarea evenimentelor, așa cum sunt relatate ele chiar de către romani, reținem faptul că Decebal a ordonat tăierea copacilor la înălțimea unui stat de om, îmbrăcând trunchiurile rămase-n piciore în echipamente de luptători daci, șiretlic ce a produs efectele așteptate. O situație pe care, după un mileniu și jumătate, în linii mari a reeditat-o în Codrii Cozminului Ștefan cel Mare, prilej cu care a și obținut un frumos succes militar contra polonezilor. Atunci când vorbim despre reeditare avem în vedere faptul că este vorba despre utilizarea în scopuri militare a pădurii prin atragerea inamicului în adâncul ei, mediul natural de viaţă al românului, acolo unde, prin manevre specifice, românii aflaţi în largul lor reuşesc să-şi înfrângă duşmanii (ca şi la Tape, ei au tăiat copacii pe care însă i-au prăvălit apoi peste polonezi, strivindu-i): frăția dacilor cu codrul a funcționat și pentru românii Moldovei pe târâmul relațiilor militare cu atacatorii. Romanii s-au întâlnit cu dacii în pădure la Tape - la ‘Semne’ - iar daco-vlaho-românii au continuat să facă tape (semne) în pădurile lor atunci când tăiau copacii. Faptul că, după 2 milenii, limba română încă mai păstrează termenul ‘tape’, chiar în condiţiile în care acesta se îndreaptă spre statutul de arhaism-regionalism, având sensul de semn, adică cel sugerat de evenimentele militare din timpul războaielor daco-romane, sugerează concluzia că termenul ‘tapă’ este un termen românesc de origine dacică”. În Română, tăietura numită “tapă” - de la topor - e scobitura de pe trunchiul lemnului când peste lovitura piezișă e alta aplicată orizontal; în sens central Asiatic, de exemplu Iraniano-Turc, “tepe” = “deal” / “gorgan”, adică ghergul = “g/herbul” Kurgan (iar caracterul “G” în forma sa scrisă cea mai veche avea exact aspectul de “tapă” - al dublei lovituri de bardă / topor - aducând cu stilizarea bumerangului sau a plugului): e interesant că la Indonezieni pentru fierăstrău se folosește termenul “gergaji”. În continuare se poate vedea cea mai veche statuie sculptată în lemn din lume, un totem - ca o grindă de peste 5 metri înălțime, din lemn de zadă = arbore rășinos zis și larice / “Larix” - având tape incizate (datat acum 11 milenii, găsit într-o carieră auriferă din Munții Ural, de pe malul Lacului Șigir / “Și-Ghir” 57,22 lat. N, 60,08 long. E, la N de orașul Ekaterinburg / “Poarta” dintre Siberia și Europa); așa ceva a fost prototipul falicului Obelisc = stâlp / columnă sau “par solar”, autorul Andres Paabo în “Uirala” susținând - după urmele rituale sculptate cu dinți de castori - că fost creația navigatorilor preistorici care scobeau pirogi, adică a “Oamenilor bărcilor” / luntrașilor Finici, considerându-i pe realizatori ca aparținând grupului bărbătesc “N” (mari negustori, în contact cu imperialii Atlanți din S - pe atunci centrați în jurul Lacului Pontic - cu care țineau legăturile prin coborârea încolo pe marile ape curgătoare):
În Asia Centrală e de ştiut că zoroaştrii - primii credincioşi monoteişti din lume, care venerau focul - interziceau incinerarea ce putea contamina focul, cărându-și morţii pe înălțimi - așa cum făceau cei din Altai și din Tibet - ca să fie ciuguliţi de păsări, acelea având hrană care altfel - prin îngroparea ori arderea cadavrelor - s-ar fi pierdut; ulterior şi ceilalți credincioşi monoteişti - inclusiv creştinii / așa cum sunt cei mai mulți Gherga - au interzis incinerarea (în Evul Mediu, zoroaștrii Yazd și-au făcut chiar “Turnurile Liniștii” - denumite Avestan “Dakhma” - fără acoperișuri, unde cadavrele erau expuse pe etaje: jos copiii, la mijloc femeile, sus bărbații).
 |
| “Turnul Liniștii” din Yazd / Iran |
În 2002, Dan Oltean în cartea “Religia dacilor” a scris despre ceea ce s-a păstrat în spațiul stră-Român până târziu, după Epoca Fierului, în vremea Antică a regalității Daciei: “Pe vârfurile munților avea loc hierogamia dintre Pământ și Cer, dintre zeița mamă și divinitățile celeste masculine. Piatra simboliza partea feminină. Ca dovadă, toate sanctuarele aveau tamburi mari de piatră cioplită pe care erau așezate coloane masive din lemn, ca simboluri falice”.
