Folcloristul Enea Hodoș 1858-1945 din Roșia Montană / Munții Apuseni - membru corespondent al Academiei Române, interesat cu precădere de creațiile populare din Banat - în “Micul dicționar” pe care l-a publicat în 1929 la Sibiu a consemnat: “gherghina = joc / danț când e belșug în țară”. Atestarea academică din perioada interbelică a dansului Gherghina - de prosperitate - e foarte valoroasă privind străvechii dansatori Gherga; fiu al istoricului Iosif Hodoș 1829-1880 (fondator al Academiei Române, primul său secretar general), Enea Hodoș - la cumpăna dintre secolele XIX și XX - a fost profesor în Caransebeș = “capitala” Gugulană. Despre “dans”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Dansul înseamnă celebrare, dansul e limbaj. Limbaj dincoace de cuvânt: dansurile nupţiale ale păsărilor o demonstrează. Limbaj dincolo de cuvânt: căci acolo unde cuvintele nu mai sunt de ajuns apare dansul. Şi oare ce e această febră în stare să cuprindă şi să agite până la frenezie orice făptură, dacă nu manifestarea, adesea explozivă, a instinctului vieţii, ce aspiră la suprimarea oricărei dualităţi a lumii temporale, pentru a redescoperi dintr-odată unitatea originară în care creator şi creaţie, vizibil şi invizibil se regăsesc şi se contopesc - dincolo de timp - într-un extaz unic? Dansul exprimă şi celebrează identificarea cu ceea ce e nepieritor. Toate dansurile primordiale au fost considerate sacre. În viaţa numită profană, toate dansurile populare sau savante, elaborate ori improvizate, individuale sau colective, căutau - mai mult sau mai puţin - o eliberare în extaz. Structurarea dansului, ritmul său reprezenta ‘scara’ prin intermediul căreia se realiza eliberarea; exemplul şamanilor ilustrează perfect acest lucru, din vreme ce, potrivit propriilor mărturisiri, înălţarea se producea tocmai în timpul dansului ritmat de zgomotul tobei. Din Africa patrie a religiei Vudu, din Grecia cu misteriile ei, până la şamanismul siberian şi chiar până la dansurile cele mai libere din vremea noastră, pretutindeni omul exprimă prin dans aceeaşi nevoie de a se elibera de ceea ce e trecător; dansul nu e numai o încercare plină de fervoare şi o rugăciune, ci înseamnă şi teatru. Dansurile rituale din India fac să intervină toate părţile trupului, cu gesturi simbolizând stări distincte: mâini, unghii, globi oculari, nas, buze, braţe, picioare, şolduri, care se mobilizează într-o învolburare de mătăsuri şi culori sau - uneori - într-o cvasinuditate. Toate aceste figuri exprimă şi cheamă un fel de fuziune în una şi aceeaşi mişcare estetică, emotivă, erotică, mistică sau religioasă, ca o reîntoarcere la fiinţa unică de la care emană totul, la care totul revine, printr-o continuă transmitere în ambele sensuri a energiei vitale”. În Antichitate, cei dintre Gherdap / Porţile de Fier şi Grădişcea / Sarmisegetusa (capitala Daciei) au fost Geto-Daci; Gugulanii din Valea Timişului superior, Pădurenii din Munţii Rușchei / Poiana Ruscă şi cei din Ţinutul Gherțegului / Haţegului erau ştiuţi ca “Gugani”: cele 3 Ținuturi vecine - Ţinutul Gugulanilor, Ţinutul Pădurenilor şi Ţinutul Haţegului - erau populate de Gugani, a căror onomastică avea sorgintea Sudică (denumirea lor provenea de la cei din Defileul Dunării / Gherdap, cu care se învecina Ţinutul Gugulanilor). În 2010, Dr. Radu Ciornei de la Universitatea Missouri / SUA a afirmat că “există încă din antichitate populaţia de munteni de la poalele Muntelui Gugu numiţi gugani - gugulani, neam de urieşi”.
Poate e semnificativ că în peştera Măgura 45,50 lat. N, 22,47 long. E din Chergheş / Kerges, comuna Cârjiţi din judeţul Hunedoara - în marginea Ţinutului Pădurenilor, în vecinătatea sa răsăriteană fiind Deva - arheologii au găsit materiale contemporane cu Turdaş-Tărtăria (aparţinând aceleiaşi Culturi neolitice din Vechea Civilizaţie Europeană) iar Ţinutul Herțegului / Haţegului a găzduit atât capitala religioasă, cât şi capitala administrativă a Geto-Dacilor / strămoşii direcţi ai actualilor Români; cetatea Devei - păzind Valea Mureșului - este la limita NE a Munților Poiana Ruscă (orașul Deva acum e reședința județului Hunedoara). În România, mulţi Gherga - inclusiv în prezent - sunt Gugulani, adică mai ales din Bazinul Timişului superior / Banatul Montan (judeţul Caraş-Severin); e de remarcat că denumirea Sumeriană pentru “taurul sacru” era “Gugulan”. În 2013, Dr. Gheorghe Popovici (profesor universitar în Reşiţa, reşedinţa judeţului Bănăţean Caraş-Severin) a scris despre Ţinutul Gugulanilor: “Numele de ‘gugulan’ vine de la toponimul ‘gugu’, ca vârf de munte sub formă de con, aşa cum este şi ‘clăbăţul’ oamenilor bătrâni din această zonă, ca semn distinctiv că sunt de cea mai curată origine dacică. Ei se personalizează printr-o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, cel mai înalt vârf de munte din Banat (2291 metri): cu credinţa în nemurire din precreştinism, obiceiuri neschimbate de secole şi - nu în ultimul rând - faima de a produce şi vinde cele mai bune mere şi pere; la toate acestea, se adaugă mândria / fala gugulanilor. Timişul, cel mai mare râu din Banat, adună toate apele ce străbat Ţinutul Gugulanilor. La Pasul Domaşnea este cumpăna a 2 râuri: Timişul ce îşi îndreaptă apele spre Caransebeş şi Belareca, ce curge spre Băile Herculane, unde se varsă în Cerna. Lângă marele cot al Timişului spre nord, un râu sprinten dinspre Munţii Ţarcului se varsă în Timiş: Râul Rece. Apoi, Timişul curge strâns într-un jgheab de piatră şi taie în şisturile cristaline Cheile Teregovei. Aproape de Armeniş, în Timiş se varsă Pârâul Lung unit cu Râul Alb, ce izvorăsc în partea de vest a Munţilor Ţarcu. După ce trece de Armeniş - în locul cunoscut sub numele de ‘Piatra Scrisă’ - râul Timiş intră în Cheile Armenişului şi apoi iese în lunca largă; albia râului se lărgeşte simţitor până la Caransebeş. În amonte de Caransebeş, în Timiş se varsă Sebeşul, după ce îşi adună apele de sub Muntele Mic. Apoi, în aval de Caransebeş, lângă Jupa, Timişul îl primeşte pe cel mai mare afluent al său, râul Bistra, ce izvorăşte dintr-un circ glaciar situat la nord de Vârful Pietrii (2192 metri) şi are o lungime de 46 km, după ce îşi adună apele din Munţii Ţarcu şi din Munţii Poiana Ruscă. În dreptul Bistrei Ardealului - sau Bistra Mare, după cum mai este numită de localnici - se varsă Rusca (21 km) ce îşi are obârşia sub Vârful Padeş (1374 metri) din Munţii Poiana Ruscăi. Pe parcursul istoriei, în acest spaţiu străjuit la apus şi nord de văile Timişului şi Bistrei, cu drumuri pe care circulaţia omului nu a contenit de pe vremea dacilor, iar la răsărit cu munţi ce trec de 2000 metri - greu de învins de cei care aici ar fi fost oaspeţi nedoriţi - s-au petrecut fapte şi s-au scurs influenţe care au făcut din Ţinutul Gugulanilor un loc de disidenţă. În vremea dacilor, băştinaşii urcau în munţi şi păşteau oile la Vârful Gugu, unde legenda spune că era muntele sacru al dacilor şi sanctuarul lui Zalmoxe. Pe perioada stăpânirii romane, istoricii vremii spun că pentru a sta de vorbă cu supuşii daci, romanii nu aveau nevoie de translator, limba dacă asemănându-se cu limba romană, ceea ce arată o origine comună a celor 2 limbi. În timpul războaielor daco-romane, construcţia drumurilor romane era însoţită de tăierea codrilor din ambele părţi, pe o adâncime care să nu permită băştinaşilor din Ţinutul Gugulanilor să se apropie neobservaţi şi să tragă săgeţi asupra trupelor romane. După înfrângerea armatei lui Decebal, romanii au pus mâna pe aurul Daciei, rezervele fiind la acea vreme cele mai mari din Europa. Vârful Gugu a fost locul unde dacii s-au retras din calea romanilor şi au ascuns multe din comorile lor. Apoi, văile Bistrei şi Timişului au fost timp de secole trecători prin care migratorii se ‘plimbau’, jefuind tot ce le stătea în cale. Pentru a supravieţui, populaţia băştinaşă din Ţinutul Gugulanilor s-a refugiat în văile şi poienile dintre munţi, unde şi-au reluat vechea ocupaţie, creşterea oilor, sub ocrotirea pădurilor virgine, care - pe lângă adăpost - le asigurau multe din bunurile necesare traiului: oile dădeau carne, lapte, brânză, piele, lână; păsările ouă şi carne, poienile şi pădurile fructe iar apele păstrăvi. În timp, pe vremea turcilor, deşi nu putea ieşi la ‘drumul mare’, traiul păstorilor în aerul pur al văilor din munţi a fost unul prielnic şi din plin prin nedeile pe care le ţineau. Nedeia este un vechi obicei pastoral specific regiunilor de munte, prilej de întâlnire şi de a ţine târguri la date fixe. La gugulani, nedeile nu s-au născut în munţi; ele au fost duse pe vârfurile Gugu şi Nedeia deoarece erau cele mai potrivite locuri din împrejurimi pentru întâlnirea păstorilor retraşi în poienile din văi. După ce drumurile au devenit mai sigure, pe vremea imperiului austriac, locuitorii din zonă şi-au făcut aşezări la poalele munţilor Ţarcu-Godeanu. Calităţile gugulanilor sunt date de isteţimea în asimilarea unor îndeletniciri, fala şi ţinuta morală, dar mai ales frumuseţea fizică a bărbaţilor şi femeilor. Sunt cei mai măreţi şi frumoşi dintre bănăţeni. Gugulanii se disting prin port, obiceiuri, tradiţii şi datini, dar şi prin cântece, joc şi poezie, într-un cuvânt prin folclor bogat. Ocupaţiile de bază au fost dintotdeauna creşterea animalelor, agricultura, pomicultura şi negoţul cu mere, pere, prune, gutui şi nuci. Capitala gugulanilor este Caransebeş. Despărţind în 3 numele oraşului se vede că e compus din mijlocul de transport al gugulanilor pentru mere şi pere, perioada de timp când au loc nedeile gugulanilor şi locul unde gugulanii vin să-şi vândă ‘poamele’ / fructele: Caransebeş = Car + An + Sebeş; denumirea ‘Caransebeş’ este formată din cuvântul ‘Car’, cu 2 roţi din lemn de gorun - folosit de gugulani pentru transportul merelor - cuvântul ‘An’ care semnifică intervalul de timp de la o nedeie la alta şi numele apei curgătoare unde este aşezat oraşul, Sebeş. Teregova este satul cel mai înstărit din Ţinutul Gugulanilor; aşezată la marele cot al Timişului - unde râul îşi schimbă direcţia dinspre Semenic spre nord, în direcţia Caransebeşului - localitatea Teregova este înconjurată de mari livezi. Hramul fiecărei biserici dintr-un sat este prilej de mare sărbătoare în Banat. Sărbătoarea este cunoscută sub numele de rugă sau ‘negeie’ / nedeie. Niciunde în România această sărbătoare nu are fastul din Banat. Jocurile populare bănăţene de rugă sunt brâul, hora, argeleana şi doi-ul. În multe sate, jocul începe cu cel al căluşarilor gugulani; se joacă de mâini sau cu braţele pe umeri, în cerc sau semicerc. Hora bănăţeană este condusă cu ‘multă fală’ de o pereche de tineri în care băiatul ştie cu măiestrie să învârtă fata; horele sunt bogate în meandre, cu frânturi şi legănări care descriu desene concentrice, spirale şi şerpuite. Pe văile Bistrei şi Sebeşului ‘brâul bătrânesc’ încă se joacă în tehnica dificilă - dar de o mare eleganţă - a ‘contratimpului’; particularitatea acestui dans este că faţă de melodia care se cântă pe ‘timp’, brâul se joacă pe ‘contratimp’ şi presupune o relaţie desăvârşită între muzicanţi şi dansatori. Argeleana în forma sa simplă e ‘2 paşi înainte’ şi ‘2 paşi înapoi’, însă la jocul de ‘doi’ e nevoie de o bună condiţie fizică; ‘doi-ul’ dintre o fată şi un băiat e provocator iar dansul în ‘trei’ - a două fete cu un băiat - e incitant: băiatul trece pe sub mână şi face ‘cu fentă’ rotiri pe sub mână, când cu una, când cu cealaltă”. Georgiano-Anatolianul Strabon - contemporan Geto-Dacilor, înaintea războaielor Romanilor cu ei - în “Geografia” X 3:20 a scris despre dansul în contratimp că era emblematic în Troia, la Cureți (care l-au avut ca prim rege pe Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris) și la Coribanții / Corăbierii de acolo. În folclorul Român, majoritatea dansurilor populare sunt de inspiraţie pre-creştină, din timpurile păgâne; în Epoca Pietrei, în vremuri când în comunicare nu se utiliza Graiul ori scrisul, o formă de exprimare şi transmitere a multor mesaje a fost dansul, practicat atât de către femei, cât şi de către bărbaţi. Dr. Mircea Eliade în “Arhetipuri şi repetare” a scris: “Toate dansurile au fost la origine sacre; cu alte cuvinte, au avut un model extrauman. Orice dans a fost creat în epoca mitică de un ‘strămoş’: de un zeu, de un erou sau de un animal totemic. Ritmurile coregrafice îşi au modelul în afara vieţii profane a omului: fie că se constituie în ritualuri prin ele însele (paşi labirintici, salturi, gesturi efectuate cu ajutorul instrumentelor ceremoniale, etc.), fie că reproduc mişcările astrelor sau ale animalului emblematic, ele comemorează un moment mitic sau un gest arhetipal, reactualizând ‘acel timp’.” Dr. Traian Stănciulescu în ‘Miturile creaţiei’ a completat: “Credinţa în forţa magică a dansului, în puterea sa de stăpânire a forţelor ascunse ale naturii, izvorăşte din convingerea că dansul este o forţă cosmică. Expresie probabil prelingvistică a sufletului primitiv, ca formă superioară a pantomimei, dansul cosmogonic încerca să reconstituie marile acte arhetipale menite să menţină continuitatea lumii prin mimarea actului creaţiei universale pe de o parte şi să imite unirea elementelor primordiale pe de altă parte, în credinţa că astfel se prelua parţial puterea divinităţilor cosmice”.
În actualul spaţiu Românesc, ca şi dansul în contratimp din Munţii Banatului (ca de exemplu şi “brâul” din Valea Almaşului / Almăjului, etc.) mirabilul dans executat la răsărit de Ţinutul Haţegului şi de Tărtăria / judeţul Alba, în Căpâlna de Jos 46,14 lat. N, 24,06 long. E (Gergesdorf în Germană, Gierjesdref în Graiul Săsesc) de “Fetele de la Căpâlna” - de fapt un mers solemn în contratimp pe cântecul aproape astral - a rămas ca o reproducere Ardeleană a unui dans străvechi; e de ştiut că pe Târnava Mică, Râu ce curge din Munții Gurghiu în Târnava Mare, formând împreună afluentul Târnava, cel mai mare al Râului Mureș, în avalul Cetății de Baltă, anume în Nordul Podgoriei Jidvei, numele “Căpâlna” provine în Română de la o donaţie pe care a făcut-o “capela” locală în 1332 către Vatican (versiunea păstrată în Germană Gergesdorf / “Gerge’s-dorf” însemnând ceea ce era acolo, adică “satul lui Gherghe”): lângă “satul lui Gherghe” = Căpâlna sunt Podgoria Jidvei şi mlaştina Cetăţii de Baltă, unde era cea mai Nordică întăritură din sistemul de fortificaţii Daco-Get al Orăştiei (construirea zidului din piatră de talie de la Căpâlna a fost din vremea împăratului Burebista - secolul I î.C. - şi de acolo, conform Tradiţiei locului, a fost capturată de Romani la începutul secolului II sora regelui Decebal / e de observat că la 18 km N de Orăştie - oraș unde și în prezent activează în politica locală Nicolae Gherga - se află Geoagiu Băi 45,56 lat. N, 23,10 long. E, judeţul Hunedoara, loc numit de Romani ca Germisara iar anterior de către Daci ca Zermi-Zirga, cu denumirea populară acolo fiind ştiută că a existat “Cetatea Uriaşilor”). Bazinul Târnavelor - la răsărit de Alba Iulia, în amonte de Orăștie - Râurile Târnava Mare și Târnava Mică izvorând din Munții Gurghiu, s-a numit Românește astfel (Slavon însemnând “Mărăcine”) inclusiv din timpul Medieval al fraților Aromâni Asani care în 1186 au fondat Imperiul Româno-Bulgar, cu capitala imperială în Târnava Mare / Bulgaria: Blahii / Vlahii Asani s-au impus față de Imperiul Bizantin din S Dunării grație ajutorului primit din N Dunării de la Gherțegul Negru și Cavalerul Grigorie, cârmuitorii Ținuturilor Amlașului și Făgărașului din Sudul Bazinului Târnavelor (zona Ardeleană de unde au primit semnificativul ajutor în oameni și bani pentru a-i învinge pe bizantini, reușind să-și stabilească reședința în “Marea Târnavă” = “Veliko Târnovo”; etimologic, Târnava a provenit din compresia Românică pentru “Țară Nouă” / “Tărâm Nou” = “Terra Nova”.
 |
| Fetele de la Căpâlna (loc denumit de Nemți în Evul Mediu ca Gergesdorf) |
 |
| Bazinul Mureșului (relief și soluri) |
La Hitiţi, se foloseau termeni ca “hari” pentru “vale”, “harhara” pentru “vase”, “hallu” pentru “adânc”, etc.; de altfel, o ipoteză (proprie Gherga) a numirii de “Valah” pentru Român - aparţinând “oamenilor Râurilor” / “Ru-mân” - e şi cea acvatică, derivată din “val”: sincronia “Val” / “Bal” - prin echivalenţa “V”/“B” - denotă Sfântul Suflet “Ba” dar şi Sanscritul “Vel” = “a mişca” ori orientalul Zeu Ba’al / Va’al al ploilor, vânturilor, timpului şi fertilităţii, sfintele ape fiind venerate din mare vechime de pre Indo-Europeni, inclusiv de către proto-Români / Pelasgii Ramani, respectiv Rumâni, adică de oamenii Soarelui Ra de pe Văile Râurilor, respectiv de la “vale” (în aceeaşi sincronie “V”=“B”, de exemplu în mijlocul Panonic / “Pa-nonic” existând marele Lac Valaton = Balaton, nume acvatic - de baltă - afirmat cu astfel de înţeles şi de către Maghiari, în N consolidându-se în mod asemănător denumirea de Marea Baltică), în Ardeal de exemplu semnificativă, lângă “satul lui Gherghe” / Căpâlna fiind Cetatea de Baltă. Despre Balaton / “Bal-Aton” ca denumire compusă din cea a Zeului Bal și cea a discului solar Aton ori ca “Balta lui An”, etc. s-ar putea specula generos (etimologia oficială lipsindu-i), la fel ca aceea a Balticii pentru Marea Nordică apărută după topirea calotei polare, adică la sfârșitul paleoliticului / la încheierea “Erei de Aur”: avea sensul de “baltă” numai în stră-Română - ca și în actuala Română - însă “bălții” în nici una dintre limbile actualilor riverani nu i se zice nici măcar apropiat, termenii folosiți pentru “baltă” acolo fiind foarte diferiți, ceea ce plasează onomastica Mării Baltice ca ivită dintr-o decisivă influență Românească (cert provenită din spațiul Românesc). Cercetătorul Ceh Jaroslav Sedlacek a observat că în mod sistematic cele mai vechi urme arheologice din Crişana Panonică şi din Banatul de Şes au fost numai pe înălţimi, rămăşiţele negăsindu-se în exact aceleaşi perioade istorice sub exact anumite cote, ceea ce l-a determinat să considere vechii “ochi” de apă dulce din Panonia ca parte a străvechiului Okean (adică a reţelei acvatice de apă dulce având Dunărea ca principală axă), multe din actualele înălţimi Bănăţene din pustă fiind de fapt fostele maluri locuite.
 |
Mlaştini în Banat-Crişana
|
Valahii / Rumânii divinizau “valurile”, preluările mult ulterioare - inclusiv Germanice, la care radicalul “val” în toate dialectele însemna “a domni” / “a stăpâni” - perpetuând denumirea rituală, apelativul “Valahi” fiind larg folosit Medieval pentru Români şi Aromâni dar şi pentru Europenii care venerau valurile, de exemplu până şi Galezii din Ţara Galilor, conform Universităţii Britanice Oxford, fiind “Valahi” nativi (onomastica Valahă se pare că era o reminiscenţă târzie a diasporei Atlante, renumită ca acvatică). La Germanici “Vlah” desemna regalitatea Românică, “Volot” / “Voloch” în paleo-Slavă însemna “Uriaş” iar voivozii Români se intitulau cu mândrie “domni ai Valahiei”. Denumirea de Valahi - de la valurile pe care le făceau când intrau în apele Râurilor, Lacurilor, bălţilor, etc. - o echivala pe cea de Români / Ru-mâni, a celor de pe Râuri, adică erau foştii oameni Nordici faţă de restul lumii locuite în Epoca Pietrei, care desigur că adorau soarele Ra (fiind şi pruncii Marii Zeiţe Rhea, din Rai); la suprafaţa apelor, prin val / bal era manifestarea sufletului Ba al Pământului stăpânit de Rhea şi incantaţiile spre Cer (de pildă, orientalul Mare Zeu Baal / Bel al vântului și ploilor aducea fertilitatea în Sudul tot mai arid, numele său rezonând atât cu sufletul Ba ori cu Măreața CyBela / SiBila, cât și cu Nordicul “bălai” / “bălan” pentru “blond”, termen Românesc: via Greacă, Kirga / Kyr-Ga ar fi “Stăpânul Pământului”). Valahii erau cei de la Vale, apropiaţi de valurile marilor ape; de exemplu, pe cursul superior al Dunării, vechii “Ger-mani” = “Oamenii Cerului” - la care termenul “Frau” pentru “Doamna” a provenit de la Marea Zeiță Rhea - îi numeau aşa pe cei de pe cursul inferior al Dunării, de la Vale şi unde valurile Dunării erau semnificative, pentru ei Valhala (“tărâmul de dincolo”) unde mergeau de pildă şi Vikingii răposaţi, având ape: Valahii erau cei care protejau apele sacre, trăind pe malurile acelora şi păzindu-le, ca nişte Gardieni (străjerii podari erau “orhei”, adică Gheorghei, după cum a documentat în 2012 și profesorul Olimpiu Ioan Luca de la Academia DacoRomână, considerând limba Română ca având vechimea de peste 10 milenii). În 1950, lingviştii Francezi Oscar Bloch şi Gerard Rohfls în “Dicţionarul de etimologie” au scris că Germanicul “Walh” a dat numele Gal (vechiul cuvânt German “wardon” având acelaşi înţeles ca şi vechiul cuvânt Francez “guarder”, însemnând “gardian”), ceea ce a evoluat în Wales pentru Ţara Galilor, Valonia pentru Țara dintre Germani şi Francezi, însuşi Galia - pe locul căreia s-a format Valland = Franţa, ai cărei primi cârmuitori au fost din neamul Germanic al Francilor - fiind din asemenea rădăcină Germană şi nu din rădăcină Latină iar Valah, conform studiilor lor, deriva din acelaşi “Walh” pentru Gardian / păzitor, păstrător. În mare vechime, Valahii erau riveranii Mărilor - apropiaţi fizic şi spiritual de valurile acelora - cu timpul (până în Evul Mediu), fixându-se drept Valahii cei mai semnificativi cei din Valea inferioară a celui mai mare Fluviu ce curge în Marea Neagră; în limba Română, adâncitura de la un cot de apă curgătoare unde sunt vârtejuri se cheamă “gheoarcă”, luncii - zonei dintotdeauna preferată de Valahi - i se mai zice şi “garişte”, locul pârlit de foc fiind “jarişte”, codrul cu copaci rari numindu-se “rarişte” iar partea de cer mărginită de orizont e “zarişte” (ca şi poiana / luminişul din codru).
În preistorie, femeile aveau mai puţine menstre, deoarece sarcinile erau mai numeroase ca în prezent iar menopauza se instala mai devreme; antropologul Francez Alain Testart 1945-2013 a enunţat că un motiv ideologic simplu - cel al non-cumulului de sânge cu sânge - oprea ieşirea la vânători a femeilor, explicând funcţia de barieră în contactul cu bărbaţii pe care o aveau menstrele iar unul dintre cele mai aspre tabuuri în societăţile străvechi era ca un vânător sau războinic (operând cu sânge) să se apropie de o femeie la ciclu. Lingvistul Român Ion Nania a studiat Ielele (numite şi “Vâlve”): “Sălaşul ielelor se afla întotdeauna într-o poiană foarte bogată în iarbă şi flori, înconjurată de o pădure deasă, un fel de ‘casă a ielelor’; ielele cântau extraordinar de frumos, vrăjind bărbaţii: dacă se întâmpla ca în apropiere să se afle un bărbat care le vedea jocul şi le auzea cântecul, acela era pocit pe toată viaţa (de aceea, bărbaţii nu le pronunţau numele, folosind doar termeni ca mândrele, frumoasele, dânsele, etc). Nu trebuie să pierdem din vedere asemănarea ielelor noastre cu muzele grecilor, care în mitologia greacă au fost la origine nimfe ale izvoarelor şi poienilor încântătoare, devenind apoi zeiţe ale cântului şi dansului; aprofundarea mitologiei şi a moştenirii noastre etnoculturale ar aduce multe lămuriri pentru istoria noastră”. (Se poate observa că Ielele - denumite şi “Vântoase” - trimit spre “Eolian”, ele fiind sub semnul nocturn al lunii, cel influenţat de acele zâne numindu-se “lunatec” / “zănatec”; în 1929, lingvistul Lazăr Șăineanu a consemnat în “Dicționarul universal al limbei Române” despre “cumplitele” Iele / Vâlve: “Vântoase care se învârteau repede ca vântul / cu aspră vâjâire”. Este interesant că în Greacă pentru “iute” / “repede” e termenul “gorga” / “grigora”, “huruiala” = “gorgos” γοργός, ș.a.m.d.: acele cuvinte proveneau din altele semnificative mai vechi - Barbare - vechea Greacă având și exprimări apropiate, ca “gergura” γέργυρα pentru “albie”, “gorgura” γόργυρα pentru “ulcior” / în Sanscrită fiind “gargara” गर्गर, etc). Dr. Viorel Rogoz a scris: “La români, Ielele sau Strigoaicele întâlnite în drum lăsau trecătorul cu nasul învineţit, supt”. Istoricul Român Alexandru Gonța a scris: “Aneridele geto-dace erau însărcinate de zeul suprem cu ridicarea sufletelor celor căzuți pe locurile bătăliilor, ca și ielele din Walkyria goților, pentru a le duce în Walhala; în timpul dansului, ielele puteau ucide pe acei cari ar fi încercat să le ridice vălul de pânză albă, folosit la acoperirea feței și a capului împodobit cu o cunună de pelin”. (Ielele nu erau goale complet, ci purtau ii albe, cu vedere la sâni, avându-și însă obligatoriu acoperite pântecele când erau la ciclu / menstră). Spre deosebire de albele Iele - cele rele - despre care în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a indicat că “acele zâne aveau aparenţa unor tinere fete atrăgătoare, fascinante, îmbrăcate în alb, cu sânii goi, cărora le plăcea să cânte şi să joace; acolo unde au jucat, iarba era roşie ca focul (ele îi îmbolnăveau pe cei care le vedeau jucând şi acele boli nu puteau fi vindecate decât de Căluşari)”, arhaicele Băbăruge / Paparude - zânele bune - fiind invocate, prin grupuri de fete numite Gogul, mai ales pe vreme de secetă, pentru ploaia fertilizantă, imaginată ca sperma cerească fecundând glia. Irina Nemeti în lucrarea “Zânele în mitologia românilor” a precizat că locul horei lor se numea “cercolan”. Istoricul Român Constantin Daniel a scris despre “Civilizația sumeriană” în 1983 că “principalul zeu al soarelui sumerian era Utu / Babar - zis și Șamaș - cu sensul de ‘căldură, lumina zilei, strălucire’; el avea ca simbol crucea cu 4 brațe cu care a fost similară crucea Sf. Andrei și prezida purificările, lustrațiile, curățirile de păcate ori spurcările fizice: în acea calitate, era des chemat în rugile oamenilor aflați în nenorocire. El era păzitorul legilor și dreptății întrucât Soarele vede tot și el descoperise - în Epoca Bronzului - legile lui Hammurabi (care a întocmit codul său de legi)”. În 2013, cercetătorul Român Adrian Bucurescu a enunţat: “Străvechea datină se numea Babarugă, Paparugă, Gogul, etc. Ceremonia Gogului era astfel: fetiţele se îmbrăcau în cununi verzi din creştet până în tălpi; alergau cântând, însoţite de o ceată de copii strigând ‘Iacă Gogul!’ (cântând şi ei dar numai după ce au încetat cei îmbrăcaţi de Gog). În urma Gogului mergea un băiat şi o fată - copiii Gogului - care adunau darurile; după ce vestea Gogului se lăţea, ieşeau toţi adulţii strigând ‘Bun sosit, Gogule!’ (turnând fiecare câte o oală) zicând: ‘Apă-ţi dau, ca şi tu să ne dai’.” Vechea denumire a Paparudelor era în legătură cu Rudra din Bazinul Ghaggar / N Indiei (la care s-a adăugat teonimul “Papas” pentru Zeus, după cum au studiat cercetătorii Dimitur Decev, Sorin Paliga, ş.a.) şi cu mult ulteriorul Perkun / “Perk-Un”, principalul Zeu Baltic sau Perkele / şeful panteonului Finic, provenit din Ghergania Caspică, devenit asociat cu fulgerul, numit Thor de Scandinavi dar și Tiera de către alți Finici, însemnând “zăpadă / nea tare”, de aceea Slavii - când au apărut în mileniul I - le-au zis Perperude. De ce în Epoca Pietrei fiinţele feminine erau diurne şi nocturne, bune şi rele, ar avea explicaţie genetică: diurnele Amazoane - adică femeile Homo Sapiens - păreau lipsite de sâni faţă de voinicele femei nocturne Cro Magnon şi Neandertal, însă cele mai fertile erau tocmai muierile Homo Sapiens (celelalte fiind infertile pentru Homo Sapiens, în consecinţă erau “rele”, chiar şi violente, deoarece nu apreciau nici un contact cu bărbaţii incompatibili, așa cum erau oamenii Homo Sapiens). Dr. Mihai Vinereanu a scris în “Dicționarul etimologic al limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 despre “zi”, “zeu”, “zână”, etc.: “din verbul proto indo-european ‘a străluci’ au provenit formele pentru ‘ziuă’ și ‘zeu’, în mai multe limbi indo-europene; forma ‘ziuă’ nu se poate explica prin latina ‘dies’, ci prin mai apropiatul termen sanscrit ‘dive’ = ‘zeu’ (forma ‘zeu’ a fost atestată în teonime ca Gebelei-zis, Saba-zios, Zalmo-zis, Zeus). În sanscrită, ‘dyauh’ = ‘cer’, ‘deva’ = ‘zeu’, ‘devi’ = ‘zeiță’, etc. iar scrierea - încă nedescifrată - cu alfabet silabar numită ‘Liniară A’ din Creta (considerată pelasgă ori proto-tracă) a păstrat numele divinității zilei Dia. Româneasca ‘zână’ - personajul din basme imaginat ca o femeie frumoasă - este o formă paralelă cu ‘ziuă’, pereche similară cu cea sanscrită ‘dive’ / ‘devi’ (‘zi’ / ‘zână’), originea fiind traco-dacă”. Sensul mistic al foarte vechiului ritual desfăşurat de tinerele Paparude grupate “Gogul” - cu atestare Europeană numai în Bazinul Dunării inferioare şi la Aromâni - deriva din omologarea actului agricol cu cel sexual, explicat în “Mitul reintegrării” de Dr. Mircea Eliade: “Seminţele sunt îngropate în pământ, închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni; pământul devine, aşadar, el însuşi femeie. Gestul semănătorului capătă semnificaţii oculte; este un gest generator şi plugul (la început, un simplu par ascuţit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia - amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri - este în strânsă legătură cu Luna şi ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, femeia. Luna ‘unifică’, ‘totalizează’ niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viaţa vegetală, femeia, etc. Este de la sine înţeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieţii şi ale morţii. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile, Paparudele. În faţa secetei care ameninţă, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: Paparudele goale atrag pe marele bărbat sideral”. (Nuditatea era pentru abolirea lucrurilor de separare de lumea înconjurătoare, ca o restabilire a contactului cu forţele cosmice; în gândirea arhaică se credea că astfel energiile Magice ale naturii îşi puteau exercita influenţa mai deosebit, putându-se pune în valoare aşa adevăratele personalităţi). Jocul era practicat noaptea, la lumina făcliilor, mai ales de fete dezbrăcate - dintre care unele puteau fi înfăşurate cu gherdane / ghirlande de frunze sau purtând măşti - împestriţate cu panglici roşii, ce invocau onomatopeic ploaia prin dans frenetic, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate (muzica era în anumite momente asurzitoare) dar mai ales prin ritmul şi conţinutul textelor Magice ale incantaţiilor urlate în hore ameţitoare - până la epuizare - alaiul la sfârşit fiind stropit cu apă şi ospeţit cu pomeni, deoarece era în legătură şi cu Cultul Morţilor (în timpul său unele dansatoare putând cădea într-o transă hipnotică lovindu-şi repetat trupul cu propriile mâini, stare din care ieşeau tot Magic - prin procedurile speciale ale asistenţei - ingredientele utilizate fiind şi plante puternic mirositoare, ca usturoiul, pelinul ori teiul); împodobirea lor cu panglici le semnifica libertatea, la fel purtând de pildă şi bărbaţii Căluşari (dansatori caracterizaţi prin costumaţie tipică având ciucuri / franjuri), dansul Călușarilor având și darul exorcizării de Iele / după cum a studiat inclusiv cercetătoarea Irina Nemeti. Obiceiul fetelor / tinerelor femei se petrecea mai ales după echinocţiul de primăvară, când răsăreau Pleiadele (de unde a derivat cuvântul “ploaie”), adică stelele considerate ca veghind asupra agriculturii, numele popular al grupării lor fiind Găinuşa / Cloţa cu pui, ţinând până după solstiţiul de vară (găinile - păsări din familia fazanilor - cărora la început li se spuneau curci, au fost domesticite în neoliticul Sud Asiatic / întâi în Bazinul Ghaggar pentru luptele cocoşilor şi au apărut în Europa via teritoriile populate de Gherghi, în Epoca Bronzului); Grecii Antici asociau Pleiadele / literar “porumbiţele” cu Hiperboreea Artemis / “Ar-Temis”, patroana animalelor, slujită de preotesele Gherghiţe iar creştinii - printre care Gherganii - au păstrat părţi din joc până la sărbătoarea de “cincizecime”, adică la 50 de zile după Paşti: Rusaliile. “Dicţionarul de simboluri” a precizat: “Cea mai importantă dintre stelele constelaţiei Pleiadelor era numită ‘Mama’ de către hinduşi, ‘Temennu’ - adică ‘Piatra de Temelie’ - de către babiloneni, etc. Hinduşii spuneau că Pleiadele au fost doicile lui Kărkiteya, zeul războiului, identic cu Marte. Până la sfârşitul Epocii Pietrei - adică până în urmă cu 5 milenii - Pleiadele au fost foarte importante, deoarece răsăritul lor marca primăvara”. Este de observat că fie rele / Iele, fie bune / Rudre, zânele erau zeiţe (adică sexuate pe parte muierească, ceea ce depăşea primul stadiu divin, cel androgin / asexuat); primele Amazoane / “zânele Mamei” - fără sâni, poate şi fără clitoris / mutilate religios - desigur că erau înrudite (în Iran / fosta “Ţară Ariană”, adjectivul “mehr”, ca sorgintea pentru “muiere”, este şi acum atribuit femeilor semnificându-le sentimentele specifice de duioşie şi sensibilitate, bunătate şi gentileţe, luna “Mehr” din calendarul solar Iranian fiind prima a toamnei, a începutului pregătirilor pentru iernat, când coboară turmele din Munţi şi recoltele - produsele agricole / cereale, fructe, etc. strânse mai ales de muieri - sunt stocate în hambare: atunci se dau reciproc mere roşii, important fiind de fapt gestul de “a dărui”, ca dovada înzestrării cu “mehr”). Pe parte masculină, străvechii Uriaşi descrişi (de exemplu în Manuscrisele de la Marea Moartă, de “Cartea lui Enoh”, de Biblie, etc. în N Galileeii ca îngerii Gregori separaţi de ceilalţi) nu erau androgini / asexuaţi - ca restul - ci s-au împreunat cu localnicele pământului şi au făcut mulţi copii: ei nu erau castraţi; sacrificarea organelor sexuale (la Amazoane - “fiicele Marii Mame” - sânii ori / şi clitorisul, la bărbaţi testiculele / sau popular “coaiele”) erau într-un timp când se practica însuși sacrificiul uman suprem. Aşadar, după prima etapă divină - fără gen - a fost etapa făpturilor sfinte sexuate, muiereşti / feminine şi masculine / bărbăteşti (străvechiul parteneriat dintre “Ama-zoane” / “zânele Mamei” şi Ghergari a devenit celebru deja din timpul existenţei sale). Ghergarele şi Ghergarii - femeile şi bărbaţii Gherga - au fost printre cei mai timpurii exogami din lume, ceea ce a dus la o înmulţire sănătoasă (inclusiv genetică), remarcată din cea mai mare vechime. Este de observat că în Gujarat (regiunea din NV Gyagar / Indiei ce era ieşirea la Oceanul Indian a primei Civilizaţii post-diluviene din lume, cea din Bazinul Ghaggar), cel mai popular dans e Garbha / Garba, dansat circular ori în spirală numai noaptea de femei, în viziunea hindusă a timpului, bătând din palme, în jurul unui vas cu apă simbolizând fătul, în jurul statuii Zeiţei Durga - mama supremă, femeia strălucitorului = “stră-lucitorului” Zeu Rudra / Şiva - sau având în centru o lampă de argilă / lut; dansatoarele sunt îmbrăcate în portul Tradiţional “Ghagra” ori cu “kurta” (Tradiţionala cămaşă Indiană lungă până la genunchi).
 |
| Călucean |
Joc bărbătesc prin excelenţă, Căluşul era un ceremonial de înnoire a timpului de către ceata de tineri dansatori, mai ales la solstiţiul de iarnă şi la echinocţiul de primăvară, ca sprijin acordat soarelui ca să depăşească momentele critice (istoricul Antic Herodot Karka 2:164 a scris despre războinicii Egiptului că erau Calasiri / Kala-Syri iar Sanscrit, războinicii Indiei erau știuți drept grupați în “Kșatre”); învăţaţii timpurilor străvechi considerau pe bună dreptate muzica “genericul” bucuriei (în Antichitate, geograful Anatolian Strabon sublinia că “muzica în întregimea ei era socotită Asiatică şi Tracă, ba şi cei care s-au ocupat cu vechea muzică erau tot Traci”). Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Zeii pastorali” din 2014 (cu atenție la Românii Călușari privind Mutul / în rezonanță cu ceea ce Sumerienii aveau ca Utu = Zeul Soarelui): “Colindatul cu Căluşul începea de la cel mai bun gospodar. Mutul intra pe poarta gospodăriei şi trasa cu paloşul cercul în care căluşarii urmau să joace. În mijlocul acelui areal sacru, gazda punea ofrande pentru colindători, uneori lână tunsă de pe o oaie şi diferite produse ca să fie vrăjite de căluşari pentru a fi folosite la nevoie, precum: drobul de sare, strachina cu seminţe, mănunchiul de pelin şi usturoi, frunzele de nuc, etc. Când ceata avea şi un stegar nejucător, acela stătea cu steagul înfipt, ca o lumânare, în mijlocul acelor ofrande rituale. Produsele vrăjite de ceata Căluşului aveau să aducă gospodarului de-a lungul anului prosperitate, rod bogat holdelor şi fertilitate turmelor. De pildă, seminţele erau amestecate cu cele care urmau a fi semănate; sarea era dată animalelor să o lingă ca să se prăsească; usturoiul şi pelinul se păstrau ca leacuri pentru vindecarea bolilor. Pe ansamblul său, jocul căluşarilor este o luptă închipuită cu un adversar invizibil, lipsit de putere la lumina zilei. Starea euforică şi coeziunea mistică între membrii cetei de căluşari nu erau obţinute prin substanţe halucinogene sau prin beţie rituală, ci prin executarea până la epuizarea fizică şi psihică a dansurilor sacre”. (Totuși - așa cum a observat Dr. Andrei Oișteanu în cartea “Narcotice în cultura română” din 2014 - Tradițional pelinul era mestecat continuu de Călușari iar acela e puternic psihotrop, din el fabricându-se de pildă absintul; utilizarea inclusiv a altor plante era asemănătoare, de pildă Paparudele hălăduind în lanurile de cânepă aveau cununi din boz = “poama dracului” și flori de mac iar participanții în orgiile dionisiace aveau târsurile ori au fost des încununați cu iederă sau mirt / ce în amestec cu vinul ar fi produs efecte deosebite). Dr. Claudia Costin - conferenţiar universitar din Suceava / Bucovina - a scris: “O dovadă că obiceiul Căluşarilor n-a fost străin de un cult solar o reprezintă respectarea cu stricteţe a celor 2 momente ale zilei - răsăritul şi apusul - căci ei nu dansează înainte de răsărit şi nici după apusul soarelui; în Banat, Căluşarii interpretează un dans al soarelui la răsărit şi alt dans al soarelui la apus: de aici reiese caracterul mitic-solar al acestui obicei”. Căluşarii / Căluşerii, cu cele mai dinamice dansuri dintre toate - la fel, atestate doar în Bazinul Dunării inferioare şi la Aromâni, din 2005 UNESCO recunoscând Tradiţia Căluşului drept “Capodoperă a Patrimoniului Oral şi Imaterial al Umanităţii” - îngemănau culmi şi prăbuşiri grozave, practicate în paralel cu Paparudele, având scopul de a alunga Ielele (mai ales la “moşii de vară”, când se comemorau cei fericiţi, adică morţii, ei mestecând mai mereu usturoi), fiind cu conotaţie sexuală explicită, pentru fertilitate, ceea ce e acum având prea puţine elemente din ceea ce era original; de altfel, există nu doar asemănare onomastică între solarele Paparude / Babarude, solarul Babar / Utu și Mutul solarilor Călușari / Călușeri. Trebuie ştiut că în Pind, în vechime şi Aromânii practicau Tradiția Călușului la Anul Nou / adică la începutul lunii Martie (Căluşerii existau dinaintea domesticirii cailor, ei nu erau călăreţi, denumirea fiind de la căluşul cu care operau - pus morţii, ca aceea să nu vorbească - şi purtau beţe identice cu târşurile folosite la celebrările “dionisiace” / cu multă băutură: e de remarcat că proto Indo-Europeanul “ghalgh” / “ghalgă” însemna nuia flexibilă iar târşurile / beţele preferate de Căluşari erau nuielele de alun, considerate “Magice”, arhaic - cu sens învechit / conform “Micului dicţionar academic” realizat de Academia Română în 2002 - Românii mai folosind pentru “nuiele” și termenul “pule”, ceea ce se apropie de Ghergarii care aveau ca partenere favorite Amazoanele, ei fiind străvechile gazde “pulalăi”, stăpâni cu “pule” / “ghalge”, respectiv cu “bețe” / “nuiele”). Este de ştiut că în regiunea Ghilghit din N Caşmirului încă se practica în Antichitate jocul de strategie “Pulu”, în care echipele îşi disputau un craniu uman, pe post de minge, lovindu-l pentru rostogolire cu bâtele (Britanicii au preluat de acolo popularul joc denumit “polo”, atât ca hochei pe iarbă, cât şi cu mingea în apă / acela fără bâte). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Ca şi băţul sau toiagul, bagheta reprezenta simbolul puterii şi clarviziunii, fie al unei puteri divine, fie al unei puteri magice: bagheta zânei, a magicienei, a vrăjitoarei. Fără o baghetă, ghicitoarea nu putea desena pe pământ cercul în care se închidea pentru a chema duhurile; sau - pe cer - pătratul în care se încadrau păsările când zburau. Nuiaua - mai ales cea de alun - servea odinioară la descoperirea nu numai a izvoarelor, ci şi a minereurilor. O baghetă magică a fost atribuită lui Asclepios, zeul tămăduitor, fiu al lui Apollo; însuşi numele zeului însemna ‘cel care ţine în mână o baghetă magică’. Caduceul - simbolul medicinei - nu e altceva decât o baghetă magică, compusă dintr-o vargă în jurul căreia se încolăcesc 2 şerpi, ceea ce evocă străvechi culte din bazinul egeean, consacrate arborelui şi pământului născător al şerpilor. Tot o baghetă magică i-a făgăduit Apollo lui Hermes în schimbul lirei pe care tânărul zeu o inventase; acea baghetă magică avea - printre alte calităţi - şi pe aceea de a-i adormi şi a-i trezi pe oameni: a fost atât de legată de zeu, încât - sub formă de kerykeion / caduceu - era însemnul eroilor şi al vestitorilor aflaţi sub oblăduirea sa. Caduceul a fost simbol străvechi, cu imaginea gravată de pildă pe tăbliţele de piatră Nagakal / ‘Năga-kal’ din India (reprezentând ‘înnodarea’ = ‘nădî’ pentru protecţia apelor) ori în Sumeria mileniului III î.C.; era emblema lui Hermes, prin încolăcirea în sens invers al celor 2 şerpi echilibrând curenţii cosmici, reprezentaţi de o manieră mai generală prin dubla spirală: încolăcirea în jurul vergii realiza armonia tendinţelor opuse în jurul Axei Lumii, ceea ce făcea din caduceu / kerkykeion un simbol al păcii. Cei 2 şerpi împerecheaţi pe un falus în erecţie simbolizau fertilitatea: a fost una dintre cele mai vechi imagini indo-europene: falusul lui Hermes pătrundea și din lumea cunoscută în lumea necunoscută, în căutarea unui mesaj de eliberare şi vindecare (azi e emblema universală a ştiinţei medicinei). Caduceul hindus a fost asociat cu arborele sacru. Caduceul mesopotamian prezenta o baghetă centrală (o amintire a arborelui). Caduceul lui Hermes (ca şi băţul caduceului lui Esculap / Asclepios) poate fi privit ca simbol al arborelui, substitut al divinităţii; el reunea cele 4 elemente ale naturii: varga = pământul, aripile = aerul iar şerpii = focul şi apa (prin târârea lor - semănând cu unduirile flăcărilor şi valurilor - şi prin natura lor, arzătoare prin muşcătura veninoasă şi aproape lichidă prin fluiditate, erau în acelaşi timp sursă de viaţă şi de moarte). Caduceul a rămas simbolul enigmaticei complexităţi omeneşti şi al infinitelor sale posibilităţi de dezvoltare. Atributul lui Hermes era format dintr-o vargă reprezentând bagheta de aur sau Arborele Vieţii, în jur încolăcindu-se simetric, în formă de 8, doi şerpi. Homer în ‘Iliada’ 24:343 a scris: ‘apucă bagheta cu care vrăjeşte după plac ochii muritorilor sau îi trezeşte pe cei care dorm’. Bagheta ar aminti originea agrară a Cultului lui Hermes şi puterile de magician ale aceluia. Pausanias a semnalat Cultul lui Hermes negru şi al lui Hermes alb, aspectele terestru şi celest, nefast şi fast, ale aceluiaşi zeu: şerpii de pe caduceu / kerykeion desemnau aceeaşi ambivalenţă care e cea a omului însuşi”. Şarpele era simbolul Marii Stepe iar panglicile Căluşarilor - ca şi şuviţele părului Gorgon - semnificau şerpii, ancestralele legături dintre ele fiind astfel evident relevate; nu întâmplător în Bazinul Pontic e Insula Șerpilor ori Grecii vechi aveau simbolica Medusa Gorgonă cu șerpi în păr. Căluşarii - a căror denumire rezonează cu cea a coloşilor, adică a Uriaşilor - erau în general tineri, vechii Greci având termenul “Kouros” pentru tinerii de rang nobil (tinerele erau “Kore”); cu asemenea sens, Călușarii / Călu-Șarii se pot înțelege ca “Nobilii Soarelui”.
În limbajul popular a rămas denumirea de “cherc” pentru jocul ţărănesc la sărbătorile mari (asociat cu verbul “a chercui” pentru reuniunile tinereşti de distracţie cu jocuri şi focuri dar şi “a încercui”), plus Româneştile gură şi gaură - denumiri influenţate borean, adică Nordic, conform lingviştilor specialişti în vechile limbi - legate de obiceiul rămas al chiuirii în fântână / săpătură considerată arhaic, în concepţia Marii Mame, cu simbolistică erotică: radicalul Indo-European apropia strigarea de cavitate, ce la început era sacra grotă / peşteră (e de observat despre cuvântul Babilonian, vechi Grec, Latin, etc. pentru “gură” că era acelaşi ca şi pentru “cer”); în larga gamă de vechi înrudiri lingvistice Ghergane a mai intrat verbul “a cerceta” - cu substantivele cercetaş, cercetător - etc. (exprimarea în vechea Română era de exemplu la cineva a-şi “cerca” norocul, nu a-şi “încerca” norocul / “cerca” a fost Latin cu înţeles şi de a “căuta”, termenul “cercetare” rămânând: academicianul N. Iorga a scris în “Oamenii Pământului” şi că “a încerca pare a fi în legătură cu deprinderea cailor” / ţinuţi în gherghelii). Cercetătorul Român Ilie Baba din Banatul Sârbesc în lucrarea “Glogoni - pagini de istorie culturală” din 2009 a scris că de pildă în formaţia postbelică de dansatori de la Iabuca / Voivodina în grupa de căluşari erau Traian Gherga şi Nicolae Gherga (preşedintele “Societăţii Culturale Albina” de acolo fiind Miron Gherga iar în secţia de dramă a bogatei organizări artistice locale activând şi Ion Gherga); de altfel, în perioada interbelică funcționa ca epitropul Bisericii Simion Gherga, după cum a menționat și săptămânalul “Cultura Poporului” din Cluj, în 24 VIII 1924.
