34. Dansatorii Gherga


Despre “dans”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Dansul înseamnă celebrare, dansul e limbaj. Limbaj dincoace de cuvânt: dansurile nupţiale ale păsărilor o demonstrează. Limbaj dincolo de cuvânt: căci acolo unde cuvintele nu mai sunt de ajuns apare dansul. Şi oare ce e această febră în stare să cuprindă şi să agite până la frenezie orice făptură, dacă nu manifestarea, adesea explozivă, a instinctului vieţii, ce aspiră la suprimarea oricărei dualităţi a lumii temporale, pentru a redescoperi dintr-odată unitatea originară în care creator şi creaţie, vizibil şi invizibil se regăsesc şi se contopesc - dincolo de timp - într-un extaz unic? Dansul exprimă şi celebrează identificarea cu ceea ce e nepieritor. Toate dansurile primordiale au fost considerate sacre. În viaţa numită profană, toate dansurile populare sau savante, elaborate ori improvizate, individuale sau colective, căutau - mai mult sau mai puţin - o eliberare în extaz. Structurarea dansului, ritmul său reprezenta scara’ prin intermediul căreia se realiza eliberarea; exemplul şamanilor ilustrează perfect acest lucru, din vreme ce, potrivit propriilor mărturisiri, înălţarea se producea tocmai în timpul dansului ritmat de zgomotul tobei. Din Africa patrie a religiei Vudu, din Grecia cu misteriile ei, până la şamanismul siberian şi chiar până la dansurile cele mai libere din vremea noastră, pretutindeni omul exprimă prin dans aceeaşi nevoie de a se elibera de ceea ce e trecător; dansul nu e numai o încercare plină de fervoare şi o rugăciune, ci înseamnă şi teatru. Dansurile rituale din India fac să intervină toate părţile trupului, cu gesturi simbolizând stări distincte: mâini, unghii, globi oculari, nas, buze, braţe, picioare, şolduri, care se mobilizează într-o învolburare de mătăsuri şi culori sau - uneori - într-o cvasinuditate. Toate aceste figuri exprimă şi cheamă un fel de fuziune în una şi aceeaşi mişcare estetică, emotivă, erotică, mistică sau religioasă, ca o reîntoarcere la fiinţa unică de la care emană totul, la care totul revine, printr-o continuă transmitere în ambele sensuri a energiei vitale”. În Antichitate, cei dintre Gherdap / Porţile de Fier şi Grădişcea / Sarmisegetusa (capitala Daciei) au fost Geto-Daci; Gugulanii din Valea Timişului superior, Pădurenii din Munţii Rușchei / Poiana Ruscă şi cei din Ţinutul Gherțegului / Haţegului erau ştiuţi ca “Gugani”: cele 3 ţinuturi vecine - Ţinutul Gugulanilor, Ţinutul Pădurenilor şi Ţinutul Haţegului - erau populate de Gugani, a căror onomastică avea sorgintea Sudică (denumirea lor provenea de la Defileul Dunării / Gherdap, cu care se învecina Ţinutul Gugulanilor). În 2010, Dr. Radu Ciornei de la Universitatea Missouri / SUA a afirmat că “există încă din antichitate populaţia de munteni de la poalele Muntelui Gugu numiţi gugani - gugulani, neam de urieşi”. Poate e semnificativ că în peştera Măgura 45,50 lat. N, 22,47 long. E din Chergheş / Kerges, comuna Cârjiţi din judeţul Hunedoara - în marginea Ţinutului Pădurenilor, în vecinătatea sa răsăriteană fiind Deva - arheologii au găsit materiale contemporane cu Turdaş-Tărtăria (aparţinând aceleiaşi culturi neolitice din Vechea Civilizaţie Europeană) iar Ţinutul Herțegului / Haţegului a găzduit atât capitala religioasă, cât şi capitala administrativă a Geto-Dacilor / strămoşii direcţi ai actualilor Români; cetatea Devei - păzind Valea Mureșului - este la limita NE a Munților Poiana Ruscă (orașul Deva acum e reședința județului Hunedoara). În România, mulţi Gherga - inclusiv în prezent - sunt Gugulani, adică mai ales din Bazinul Timişului superior / Banatul Montan (judeţul Caraş-Severin); e de remarcat că denumirea Sumeriană pentru “taurul sacru” era “Gugulan”. În 2013, Dr. Gheorghe Popovici (profesor universitar în Reşiţa, reşedinţa judeţului Bănăţean Caraş-Severin) a scris despre Ţinutul Gugulanilor: “Numele de ‘gugulan’ vine de la toponimul ‘gugu’, ca vârf de munte sub formă de con, aşa cum este şi ‘clăbăţul’ oamenilor bătrâni din această zonă, ca semn distinctiv că sunt de cea mai curată origine dacică. Ei se personalizează printr-o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, cel mai înalt vârf de munte din Banat (2291 metri): cu credinţa în nemurire din precreştinism, obiceiuri neschimbate de secole şi - nu în ultimul rând - faima de a produce şi vinde cele mai bune mere şi pere; la toate acestea, se adaugă mândria / fala gugulanilor. Timişul, cel mai mare râu din Banat, adună toate apele ce străbat Ţinutul Gugulanilor. La Pasul Domaşnea este cumpăna a 2 râuri: Timişul ce îşi îndreaptă apele spre Caransebeş şi Belareca, ce curge spre Băile Herculane, unde se varsă în Cerna. Lângă marele cot al Timişului spre nord, un râu sprinten dinspre Munţii Ţarcului se varsă în Timiş: Râul Rece. Apoi, Timişul curge strâns într-un jgheab de piatră şi taie în şisturile cristaline Cheile Teregovei. Aproape de Armeniş, în Timiş se varsă Pârâul Lung unit cu Râul Alb, ce izvorăsc în partea de vest a Munţilor Ţarcu. După ce trece de Armeniş - în locul cunoscut sub numele de Piatra Scrisă’ - râul Timiş intră în Cheile Armenişului şi apoi iese în lunca largă; albia râului se lărgeşte simţitor până la Caransebeş. În amonte de Caransebeş, în Timiş se varsă Sebeşul, după ce îşi adună apele de sub Muntele Mic. Apoi, în aval de Caransebeş, lângă Jupa, Timişul îl primeşte pe cel mai mare afluent al său, râul Bistra, ce izvorăşte dintr-un circ glaciar situat la nord de Vârful Pietrii (2192 metri) şi are o lungime de 46 km, după ce îşi adună apele din Munţii Ţarcu şi din Munţii Poiana Ruscă. În dreptul Bistrei Ardealului - sau Bistra Mare, după cum mai este numită de localnici - se varsă Rusca (21 km) ce îşi are obârşia sub Vârful Padeş (1374 metri) din Munţii Poiana Ruscăi. Pe parcursul istoriei, în acest spaţiu străjuit la apus şi nord de văile Timişului şi Bistrei, cu drumuri pe care circulaţia omului nu a contenit de pe vremea dacilor, iar la răsărit cu munţi ce trec de 2000 metri - greu de învins de cei care aici ar fi fost oaspeţi nedoriţi - s-au petrecut fapte şi s-au scurs influenţe care au făcut din Ţinutul Gugulanilor un loc de disidenţă. În vremea dacilor, băştinaşii urcau în munţi şi păşteau oile la Vârful Gugu, unde legenda spune că era muntele sacru al dacilor şi sanctuarul lui Zalmoxe. Pe perioada stăpânirii romane, istoricii vremii spun că pentru a sta de vorbă cu supuşii daci, romanii nu aveau nevoie de translator, limba dacă asemănându-se cu limba romană, ceea ce arată o origine comună a celor 2 limbi. În timpul războaielor daco-romane, construcţia drumurilor romane era însoţită de tăierea codrilor din ambele părţi, pe o adâncime care să nu permită băştinaşilor din Ţinutul Gugulanilor să se apropie neobservaţi şi să tragă săgeţi asupra trupelor romane. După înfrângerea armatei lui Decebal, romanii au pus mâna pe aurul Daciei, rezervele fiind la acea vreme cele mai mari din Europa. Vârful Gugu a fost locul unde dacii s-au retras din calea romanilor şi au ascuns multe din comorile lor. Apoi, văile Bistrei şi Timişului au fost timp de secole trecători prin care migratorii se ‘plimbau’, jefuind tot ce le stătea în cale. Pentru a supravieţui, populaţia băştinaşă din Ţinutul Gugulanilor s-a refugiat în văile şi poienile dintre munţi, unde şi-au reluat vechea ocupaţie, creşterea oilor, sub ocrotirea pădurilor virgine, care - pe lângă adăpost - le asigurau multe din bunurile necesare traiului: oile dădeau carne, lapte, brânză, piele, lână; păsările ouă şi carne, poienile şi pădurile fructe iar apele păstrăvi. În timp, pe vremea turcilor, deşi nu putea ieşi la ‘drumul mare’, traiul păstorilor în aerul pur al văilor din munţi a fost unul prielnic şi din plin prin nedeile pe care le ţineau. Nedeia este un vechi obicei pastoral specific regiunilor de munte, prilej de întâlnire şi de a ţine târguri la date fixe. La gugulani, nedeile nu s-au născut în munţi; ele au fost duse pe vârfurile Gugu şi Nedeia deoarece erau cele mai potrivite locuri din împrejurimi pentru întâlnirea păstorilor retraşi în poienile din văi. După ce drumurile au devenit mai sigure, pe vremea imperiului austriac, locuitorii din zonă şi-au făcut aşezări la poalele munţilor Ţarcu-Godeanu. Calităţile gugulanilor sunt date de isteţimea în asimilarea unor îndeletniciri, fala şi ţinuta morală, dar mai ales frumuseţea fizică a bărbaţilor şi femeilor. Sunt cei mai măreţi şi frumoşi dintre bănăţeni. Gugulanii se disting prin port, obiceiuri, tradiţii şi datini, dar şi prin cântece, joc şi poezie, într-un cuvânt prin folclor bogat. Ocupaţiile de bază au fost dintotdeauna creşterea animalelor, agricultura, pomicultura şi negoţul cu mere, pere, prune, gutui şi nuci. Capitala gugulanilor este Caransebeş. Despărţind în 3 numele oraşului se vede că e compus din mijlocul de transport al gugulanilor pentru mere şi pere, perioada de timp când au loc nedeile gugulanilor şi locul unde gugulanii vin să-şi vândă poamele’ / fructele: Caransebeş = Car + An + Sebeş; denumirea Caransebeş’ este formată din cuvântul ‘Car’, cu 2 roţi din lemn de gorun - folosit de gugulani pentru transportul merelor - cuvântul ‘An’ care semnifică intervalul de timp de la o nedeie la alta şi numele apei curgătoare unde este aşezat oraşul, Sebeş. Teregova este satul cel mai înstărit din Ţinutul Gugulanilor; aşezată la marele cot al Timişului - unde râul îşi schimbă direcţia dinspre Semenic spre nord, în direcţia Caransebeşului - localitatea Teregova este înconjurată de mari livezi. Hramul fiecărei biserici dintr-un sat este prilej de mare sărbătoare în Banat. Sărbătoarea este cunoscută sub numele de rugă sau ‘negeie’ / nedeie. Niciunde în România această sărbătoare nu are fastul din Banat. Jocurile populare bănăţene de rugă sunt brâul, hora, argeleana şi doi-ul. În multe sate, jocul începe cu cel al căluşarilor gugulani; se joacă de mâini sau cu braţele pe umeri, în cerc sau semicerc. Hora bănăţeană este condusă cu ‘multă fală’ de o pereche de tineri în care băiatul ştie cu măiestrie să învârtă fata; horele sunt bogate în meandre, cu frânturi şi legănări care descriu desene concentrice, spirale şi şerpuite. Pe văile Bistrei şi Sebeşului ‘brâul bătrânesc’ încă se joacă în tehnica dificilă - dar de o mare eleganţă - a ‘contratimpului’; particularitatea acestui dans este că faţă de melodia care se cântă pe ‘timp’, brâul se joacă pe ‘contratimp’ şi presupune o relaţie desăvârşită între muzicanţi şi dansatori. Argeleana în forma sa simplă e ‘2 paşi înainte’ şi ‘2 paşi înapoi’, însă la jocul de ‘doi’ e nevoie de o bună condiţie fizică; ‘doi-ul’ dintre o fată şi un băiat e provocator iar dansul în ‘trei’ - a două fete cu un băiat - e incitant: băiatul trece pe sub mână şi face ‘cu fentă’ rotiri pe sub mână, când cu una, când cu cealaltă”. Georgiano-Anatolianul Strabon - contemporan Geto-Dacilor, înaintea războaielor Romanilor cu ei - în Geografia” X 3:20 a scris despre dansul în contratimp că era emblematic în Troia, la Cureți (care l-au avut ca prim rege pe Gargo = Gargo-ris / Gargoris) și la Coribanții / Corăbierii de acolo. În folclorul Român, majoritatea dansurilor populare sunt de inspiraţie pre-creştină, din timpurile păgâne; în Epoca Pietrei, în vremuri când în comunicare nu se utiliza Graiul ori scrisul, o formă de exprimare şi transmitere a multor mesaje a fost dansul, practicat atât de către femei, cât şi de către bărbaţi. Dr. Mircea Eliade în “Arhetipuri şi repetare” a scris: “Toate dansurile au fost la origine sacre; cu alte cuvinte, au avut un model extrauman. Orice dans a fost creat în epoca mitică de un ‘strămoş’: de un zeu, de un erou sau de un animal totemic. Ritmurile coregrafice îşi au modelul în afara vieţii profane a omului: fie că se constituie în ritualuri prin ele însele (paşi labirintici, salturi, gesturi efectuate cu ajutorul instrumentelor ceremoniale, etc.), fie că reproduc mişcările astrelor sau ale animalului emblematic, ele comemorează un moment mitic sau un gest arhetipal, reactualizând ‘acel timp’.” Dr. Traian Stănciulescu în Miturile creaţiei’ a completat: “Credinţa în forţa magică a dansului, în puterea sa de stăpânire a forţelor ascunse ale naturii, izvorăşte din convingerea că dansul este o forţă cosmică. Expresie probabil prelingvistică a sufletului primitiv, ca formă superioară a pantomimei, dansul cosmogonic încerca să reconstituie marile acte arhetipale menite să menţină continuitatea lumii prin mimarea actului creaţiei universale pe de o parte şi să imite unirea elementelor primordiale pe de altă parte, în credinţa că astfel se prelua parţial puterea divinităţilor cosmice”.
Fetele de la Căpâlna (loc denumit de Nemți în Evul Mediu ca Gergesdorf)
În actualul spaţiu Românesc, ca şi dansul în contratimp din Munţii Banatului (ca de exemplu şi “brâul” din Valea Almaşului / Almăjului, etc.) mirabilul dans executat la răsărit de Ţinutul Haţegului şi de Tărtăria / judeţul Alba, în Căpâlna de Jos 46,14 lat. N, 24,06 long. E (Gergesdorf în Germană, Gierjesdref în Graiul Săsesc) de “Fetele de la Căpâlna” - de fapt un mers solemn în contratimp pe cântecul aproape astral - a rămas ca o reproducere Ardeleană a unui dans străvechi; e de ştiut că pe Târnava Mică, Râu ce curge din Munții Gurghiu în Târnava Mare, formând împreună afluentul Târnava, cel mai mare al Râului Mureș, în avalul Cetății de Baltă, anume în Nordul Podgoriei Jidvei, numele “Căpâlna” provine în Română de la o donaţie pe care a făcut-o “capela” locală în 1332 către Vatican (versiunea păstrată în Germană Gergesdorf / “Gerge’s-dorf” însemnând ceea ce era acolo, adică “satul lui Gherghe”): lângă “satul lui Gherghe” = Căpâlna sunt Podgoria Jidvei şi mlaştina Cetăţii de Baltă, unde era cea mai Nordică întăritură din sistemul de fortificaţii Daco-Get al Orăştiei (construirea zidului din piatră de talie de la Căpâlna a fost din vremea împăratului Burebista - secolul I î.C. - şi de acolo, conform Tradiţiei locului, a fost capturată de Romani la începutul secolului II sora regelui Decebal / e de observat că la 18 km N de Orăştie - oraș unde și în prezent activează în politica locală Nicolae Gherga - se află Geoagiu Băi 45,56 lat. N, 23,10 long. E, judeţul Hunedoara, loc numit de Romani ca Germisara iar anterior de către Daci ca Zermi-Zirga, cu denumirea populară acolo fiind ştiută că a existat “Cetatea Uriaşilor”). Bazinul Târnavelor - la răsărit de Alba Iulia, în amonte de Orăștie - Râurile Târnava Mare și Târnava Mică izvorând din Munții Gurghiu, s-a numit Românește astfel (Slavon însemnând “Mărăcine”) inclusiv din timpul Medieval al fraților Aromâni Asani care în 1186 au fondat Imperiul Româno-Bulgar, cu capitala imperială în Târnava Mare / Bulgaria: Blahii / Vlahii Asani s-au impus față de Imperiul Bizantin din S Dunării grație ajutorului primit din N Dunării de la Gherțegul Negru și Cavalerul Grigorie, cârmuitorii Ținuturilor Amlașului și Făgărașului din Sudul Bazinului Târnavelor (zona Ardeleană de unde au primit semnificativul ajutor în oameni și bani pentru a-i învinge pe bizantini, reușind să-și stabilească reședința în “Marea Târnavă” = “Veliko Târnovo”; etimologic, Târnava a provenit din compresia Românică pentru “Țară Nouă” / “Tărâm Nou” = “Terra Nova”.
Bazinul Mureșului (relief și soluri)
Privind “Purtata fetelor de la Căpâlna”, cercetătoarea Petruţa Pop a scris în 2011: “Folcloristul Ovidiu Bârlea 1917-1990 în Eseu despre dansul popular românesc’ a inclus acest dans în categoria jocului de grup alcătuit numai din fete’; jocul e fecioresc feminin’, subordonat întru totul dimensiunilor feminine. Fetele - în şir strâns - păşesc una după alta, cu mâna pe umărul celei din faţă, pentru ca după câţiva paşi să se oprească iar după o scurtă pauză, aceeaşi plimbare e reluată. Dar pe cât e de simplă, pe atât se vădeşte de ostentativ şi nicăieri mândria feminină - în marginile îngăduite de discreţia lor caracteristică - nu este mai puternic scoasă la lumină. Concomitent, jocul capătă o măreţie cu atât mai stranie, cu cât elementele componente sunt neaşteptat de simple. Bătuta fetelor’ sau Purtata fetelor’ pare sortită să demonstreze cum, prin mijloace atât de simple se pot obţine efecte puternice, jocul creând o atmosferă aparte. Secretul pare a sta în acele pauze neaşteptat de elocvente, care suprimă monotonia plimbării informe, cât şi în strigăturile cântate în cor, care dau o imagine vie a horelor. Purtata fetelor de la Căpâlna’ este la prima vedere un dans atât de simplu: fetele, cu paşi simpli, marchează în mişcarea lor coregrafică spirale, linii şerpuite şi cercuri, care nu-şi unesc niciodată capetele. Acest dans este cunoscut astăzi şi sub denumirea de Purtatele de drăguţ’. Fetele, una lângă alta, se ţin foarte strâns, încolăcindu-şi braţele pe după cot şi - într-un mare cerc - pornesc cu paşi bine ritmaţi, cântându-şi singure melodiile respective. Jocul decurge când lin, când repede, de la stânga spre dreapta, înainte sau înapoi, legănat sau cu o ţinută dreaptă şi, de multe ori, pe fraze inegale. Foarte interesant şi de un mare farmec sunt cântecele fetelor care acompaniază jocul. Textele lor vorbesc în special de dragoste şi sunt create chiar de fete. Prima fată are o responsabilitate foarte mare. Ea e cea care dă tonul melodiei şi care conduce şirul de fete. Acel loc nu poate fi ocupat de orice fată, ea trebuie să ştie atât mişcările coregrafice, cât şi melodia foarte bine. O dovadă a vechimii acestui dans e oferită şi de faptul că dansul nu este însoţit de acompaniament instrumental. Acest dans e de pus în directă relaţie cu misterul fertilităţii. Structura dansului are elemente ce trimit la un rit de fertilitate. Purtata’ e un dans colectiv prin care în societăţile arhaice se marca sfârşitul perioadei de iniţiere a unui număr de fete. Cele mai semnificative în încercarea de descoperire a sensului acestui dans sunt formele coregrafice cu care dansul operează, şi anume, linia pe orizontală şi spirală. Linia orizontală trimite la simbolismul pământului, fiind un semn al apropierii dansului de un rit agrar. Linia se transformă apoi în spirală, care a fost considerată - în general - un puternic simbol de fertilitate şi a fost asociat cu uterul’ dar şi cu fazele lunii sau ale soarelui. Acest dans trimite la structura de ceată’ care avea în societăţile de tip arhaic şi tradiţional o funcţie foarte importantă în respectarea ordinii şi regulilor comunităţii. Acest fapt este susţinut şi de prezenţa conducătorului de ceată, în ipostaza fetei ce conduce acel şir. Acest lucru este demonstrat cu precădere de faptul că majoritatea riturilor agrare sunt performate de către femei. Mersul fetelor seamănă foarte mult cu unduirea unui val’ iar spirala reconstituie acea formă a cercurilor concentrice ce trec unele prin altele, regăsită şi în mişcarea valurilor’. Acest dans se dovedeşte a fi o formă de manifestare sincretică, îmbinând într-un tot armonios gestul, ritmul, cuvântul şi simbolul. Gesturile şi ritmurile redescoperă sensurile unui mit construit pe baza mai multor forme de cult implicate: selenar, solar, acvatic, agrar; e mit al călătorieiiniţiatice, ce presupunea în mod obligatoriu depăşirea unui labirint. Strigăturile performate pe parcursul întregului dans trimit mai mult la un rit de iniţiere premaritală. Cu toate acestea, multe dintre cuvintele implicate pot fi încadrate între simbolurile Spaţiului şi Timpului: deal, vale, mers, legănat”.
La Hitiţi, se foloseau termeni ca “hari” pentru “vale”, “harhara” pentru “vase”, “hallu” pentru “adânc”, etc.; de altfel, o ipoteză (proprie Gherga) a numirii de “Valah” pentru Român - aparţinând “oamenilor Râurilor” / “Ru-mân” - e şi cea acvatică, derivată din “val”: sincronia “Val” / “Bal” - prin echivalenţa “V”/“B” - denotă Sfântul Suflet “Ba” dar şi Sanscritul “Vel” = “a mişca” ori orientalul Zeu Ba’al / Va’al al ploilor, vânturilor, timpului şi fertilităţii, sfintele ape fiind venerate din mare vechime de pre Indo-Europeni, inclusiv de către proto-Români / Pelasgii Ramani, respectiv Rumâni, adică de oamenii Soarelui Ra de pe Văile Râurilor, respectiv de la “vale” (în aceeaşi sincronie “V”=“B”, de exemplu în mijlocul Panonic / “Pa-nonic” existând marele Lac Valaton = Balaton, nume acvatic - de baltă - afirmat cu astfel de înţeles şi de către Maghiari, în N consolidându-se în mod asemănător denumirea de Marea Baltică), în Ardeal de exemplu semnificativă, lângă “satul lui Gherghe” / Căpâlna fiind Cetatea de Baltă. Despre Balaton / “Bal-Aton” ca denumire compusă din cea a Zeului Bal și cea a discului solar Aton ori ca Balta lui An”, etc. s-ar putea specula generos (etimologia oficială lipsindu-i), la fel ca aceea a Balticii pentru Marea Nordică apărută după topirea calotei polare, adică la sfârșitul paleoliticului / la încheierea Erei de Aur”: avea sensul de baltă” numai în stră-Română - ca și în actuala Română - însă “bălții” în nici una dintre limbile actualilor riverani nu i se zice nici măcar apropiat, termenii folosiți pentru “baltă” acolo fiind foarte diferiți, ceea ce plasează onomastica Mării Baltice ca ivită dintr-o decisivă influență Românească (cert provenită din spațiul Românesc). Cercetătorul Ceh Jaroslav Sedlacek a observat că în mod sistematic cele mai vechi urme arheologice din Crişana Panonică şi din Banatul de Şes au fost numai pe înălţimi, rămăşiţele negăsindu-se în exact aceleaşi perioade istorice sub exact anumite cote, ceea ce l-a determinat să considere vechii “ochi” de apă dulce din Panonia ca parte a străvechiului Okean (adică a reţelei acvatice de apă dulce având Dunărea ca principală axă), multe din actualele înălţimi Bănăţene din pustă fiind de fapt fostele maluri locuite.
Mlaştini în Banat-Crişana
Valahii / Rumânii divinizau “valurile”, preluările mult ulterioare - inclusiv Germanice, la care radicalul “val” în toate dialectele însemna “a domni” / “a stăpâni” - perpetuând denumirea rituală, apelativul “Valahi” fiind larg folosit Medieval pentru Români şi Aromâni dar şi pentru Europenii care venerau valurile, de exemplu până şi Galezii din Ţara Galilor, conform Universităţii Britanice Oxford, fiind “Valahi” nativi (onomastica Valahă se pare că era o reminiscenţă târzie a diasporei Atlante, renumită ca acvatică). La Germanici “Vlah” desemna regalitatea Românică, “Volot” / “Voloch” în paleo-Slavă însemna “Uriaş” iar voivozii Români se intitulau cu mândrie “domni ai Valahiei”. Denumirea de Valahi - de la valurile pe care le făceau când intrau în apele Râurilor, Lacurilor, bălţilor, etc. - o echivala pe cea de Români / Ru-mâni, a celor de pe Râuri, adică erau foştii oameni Nordici faţă de restul lumii locuite în Epoca Pietrei, care desigur că adorau soarele Ra (fiind şi pruncii Marii Zeiţe Rhea, din Rai); la suprafaţa apelor, prin val / bal era manifestarea sufletului Ba al Pământului stăpânit de Rhea şi incantaţiile spre Cer (de pildă, orientalul Mare Zeu Baal / Bel al vântului și ploilor aducea fertilitatea în Sudul tot mai arid, numele său rezonând atât cu sufletul Ba ori cu Măreața CyBela / SiBila, cât și cu Nordicul “bălai” / “bălan” pentru “blond”, termen Românesc). Valahii erau cei de la Vale, apropiaţi de valurile marilor ape; de exemplu, vechii “Ger-mani” = “Oamenii Cerului” - de pe cursul superior al Dunării - îi numeau aşa pe cei de pe cursul inferior al Dunării, de la Vale şi unde valurile Dunării erau semnificative, pentru ei Valhala (“tărâmul de dincolo”) unde mergeau de pildă şi Vikingii răposaţi, având ape: Valahii erau cei care protejau apele sacre, trăind pe malurile acelora şi păzindu-le, ca nişte Gardieni (străjerii podari erau “orhei”, adică Gheorghei, după cum a documentat în 2012 și profesorul Olimpiu Ioan Luca de la Academia DacoRomână, considerând limba Română ca având vechimea de peste 10 milenii). În 1950, lingviştii Francezi Oscar Bloch şi Gerard Rohfls în “Dicţionarul de etimologie” au scris că Germanicul “Walh” a dat numele Gal (vechiul cuvânt German “wardon” având acelaşi înţeles ca şi vechiul cuvânt Francez “guarder”, însemnând “gardian”), ceea ce a evoluat în Wales pentru Ţara Galilor, Valonia pentru Țara dintre Germani şi Francezi, însuşi Galia - pe locul căreia s-a format Valland = Franţa, ai cărei primi cârmuitori au fost din neamul Germanic al Francilor - fiind din asemenea rădăcină Germană şi nu din rădăcină Latină iar Valah, conform studiilor lor, deriva din acelaşi “Walh” pentru Gardian / păzitor, păstrător. În mare vechime, Valahii erau riveranii Mărilor - apropiaţi fizic şi spiritual de valurile acelora - cu timpul (până în Evul Mediu), fixându-se drept Valahii cei mai semnificativi cei din Valea inferioară a celui mai mare Fluviu ce curge în Marea Neagră; în limba Română, adâncitura de la un cot de apă curgătoare unde sunt vârtejuri se cheamă “gheoarcă”, luncii - zonei dintotdeauna preferată de Valahi - i se mai zice şi “garişte”, locul pârlit de foc fiind “jarişte”, codrul cu copaci rari numindu-se “rarişte” iar partea de cer mărginită de orizont e “zarişte” (ca şi poiana / luminişul din codru).
În preistorie, femeile aveau mai puţine menstre, deoarece sarcinile erau mai numeroase ca în prezent iar menopauza se instala mai devreme; antropologul Francez Alain Testart 1945-2013 a enunţat că un motiv ideologic simplu - cel al non-cumulului de sânge cu sânge - oprea ieşirea la vânători a femeilor, explicând funcţia de barieră în contactul cu bărbaţii pe care o aveau menstrele iar unul dintre cele mai aspre tabuuri în societăţile străvechi era ca un vânător sau războinic (operând cu sânge) să se apropie de o femeie la ciclu. Lingvistul Român Ion Nania a studiat Ielele (numite şi “Vâlve”): “Sălaşul ielelor se afla întotdeauna într-o poiană foarte bogată în iarbă şi flori, înconjurată de o pădure deasă, un fel de ‘casă a ielelor’; ielele cântau extraordinar de frumos, vrăjind bărbaţii: dacă se întâmpla ca în apropiere să se afle un bărbat care le vedea jocul şi le auzea cântecul, acela era pocit pe toată viaţa (de aceea, bărbaţii nu le pronunţau numele, folosind doar termeni ca mândrele, frumoasele, dânsele, etc). Nu trebuie să pierdem din vedere asemănarea ielelor noastre cu muzele grecilor, care în mitologia greacă au fost la origine nimfe ale izvoarelor şi poienilor încântătoare, devenind apoi zeiţe ale cântului şi dansului; aprofundarea mitologiei şi a moştenirii noastre etnoculturale ar aduce multe lămuriri pentru istoria noastră”. (Se poate observa că Ielele - denumite şi “Vântoase” - trimit spre “Eolian”, ele fiind sub semnul nocturn al lunii, cel influenţat de acele zâne numindu-se “lunatec” / “zănatec”). Dr. Viorel Rogoz a scris: “La români, Ielele sau Strigoaicele întâlnite în drum lăsau trecătorul cu nasul învineţit, supt”. Istoricul Român Alexandru Gonța a scris: “Aneridele geto-dace erau însărcinate de zeul suprem cu ridicarea sufletelor celor căzuți pe locurile bătăliilor, ca și ielele din Walkyria goților, pentru a le duce în Walhala; în timpul dansului, ielele puteau ucide pe acei cari ar fi încercat să le ridice vălul de pânză albă, folosit la acoperirea feței și a capului împodobit cu o cunună de pelin”. (Ielele nu erau goale complet, ci purtau ii albe, cu vedere la sâni, avându-și însă obligatoriu acoperite pântecele când erau la ciclu / menstră). Spre deosebire de Iele - cele rele - despre care în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a indicat că “acele zâne aveau aparenţa unor tinere fete atrăgătoare, fascinante, îmbrăcate în alb, cu sânii goi, cărora le plăcea să cânte şi să joace; acolo unde au jucat, iarba era roşie ca focul (ele îi îmbolnăveau pe cei care le vedeau jucând şi acele boli nu puteau fi vindecate decât de Căluşari)”, arhaicele Băbăruge / Paparude - zânele bune - fiind invocate, prin grupuri de fete numite Gogul, mai ales pe vreme de secetă, pentru ploaia fertilizantă, imaginată ca sperma cerească fecundând glia. Irina Nemeti în lucrarea “Zânele în mitologia românilor” a precizat că locul horei lor se numea “cercolan”. În 2013, cercetătorul Român Adrian Bucurescu a enunţat: “Străvechea datină se numea Babarugă, Paparugă, Gogul, etc. Ceremonia Gogului era astfel: fetiţele se îmbrăcau în cununi verzi din creştet până în tălpi; alergau cântând, însoţite de o ceată de copii strigând ‘Iacă Gogul!’ (cântând şi ei dar numai după ce au încetat cei îmbrăcaţi de Gog). În urma Gogului mergea un băiat şi o fată - copiii Gogului - care adunau darurile; după ce vestea Gogului se lăţea, ieşeau toţi adulţii strigând ‘Bun sosit, Gogule!’ (turnând fiecare câte o oală) zicând: ‘Apă-ţi dau, ca şi tu să ne dai’.” Vechea denumire a Paparudelor era în legătură cu Rudra din Bazinul Ghaggar / N Indiei (la care s-a adăugat teonimul “Papas” pentru Zeus, după cum au studiat cercetătorii Dimitur Decev, Sorin Paliga, ş.a.) şi cu mult ulteriorul Perkun / “Perk-Un”, principalul Zeu Baltic sau Perkele / şeful panteonului Finic, provenit din Ghergania Caspică, devenit asociat cu fulgerul, numit Thor de Scandinavi dar și Tiera de către alți Finici, însemnând “zăpadă / nea tare”, de aceea Slavii - când au apărut în mileniul I - le-au zis Perperude. De ce în Epoca Pietrei fiinţele feminine erau diurne şi nocturne, bune şi rele, ar avea explicaţie genetică: diurnele Amazoane - adică femeile Homo Sapiens - păreau lipsite de sâni faţă de voinicele femei nocturne Cro Magnon şi Neandertal, însă cele mai fertile erau tocmai muierile Homo Sapiens (celelalte fiind infertile pentru Homo Sapiens, în consecinţă erau “rele”, chiar şi violente, deoarece nu apreciau nici un contact cu bărbaţii incompatibili). Dr. Mihai Vinereanu a scris în “Dicționarul etimologic al limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 despre “zi”, “zeu”, “zână”, etc.: “din verbul proto indo-european ‘a străluci’ au provenit formele pentru ‘ziuă’ și ‘zeu’, în mai multe limbi indo-europene; forma ‘ziuă’ nu se poate explica prin latina ‘dies’, ci prin mai apropiatul termen sanscrit ‘dive’ = ‘zeu’ (forma ‘zeu’ a fost atestată în teonime ca Gebelei-zis, Saba-zios, Zalmo-zis, Zeus). În sanscrită, ‘dyauh’ = ‘cer’, ‘deva’ = ‘zeu’, ‘devi’ = ‘zeiță’, etc. iar scrierea – încă nedescifrată - cu alfabet silabar numită ‘Liniară A’ din Creta (considerată pelasgă ori proto-tracă) a păstrat numele divinității zilei Dia. Româneasca ‘zână’ – personajul din basme imaginat ca o femeie frumoasă – este o formă paralelă cu ‘ziuă’, pereche similară cu cea sanscrită ‘dive’ / ‘devi’ (‘zi’ / ‘zână’), originea fiind traco-dacă”. Sensul mistic al foarte vechiului ritual desfăşurat de tinerele Paparude grupate “Gogul” - cu atestare Europeană numai în Bazinul Dunării inferioare şi la Aromâni - deriva din omologarea actului agricol cu cel sexual, explicat în “Mitul reintegrării” de Dr. Mircea Eliade: “Seminţele sunt îngropate în pământ, închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni; pământul devine, aşadar, el însuşi femeie. Gestul semănătorului capătă semnificaţii oculte; este un gest generator şi plugul (la început, un simplu par ascuţit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia - amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri - este în strânsă legătură cu Luna şi ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, femeia. Luna ‘unifică’, ‘totalizează’ niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viaţa vegetală, femeia, etc. Este de la sine înţeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are înputerea ei secretele vieţii şi ale morţii. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile, Paparudele. În faţa secetei care ameninţă, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: Paparudele goale atrag pe marele bărbat sideral”. (Nuditatea era pentru abolirea lucrurilor de separare de lumea înconjurătoare, ca o restabilire a contactului cu forţele cosmice; în gândirea arhaică se credea că astfel energiile Magice ale naturii îşi puteau exercita influenţa mai deosebit, putându-se pune în valoare aşa adevăratele personalităţi). Jocul era practicat noaptea, la lumina făcliilor, mai ales de fete dezbrăcate - dintre care unele puteau fi înfăşurate cu gherdane / ghirlande de frunze sau purtând măşti - împestriţate cu panglici roşii, ce invocau onomatopeic ploaia prin dans frenetic, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate (muzica era în anumite momente asurzitoare) dar mai ales prin ritmul şi conţinutul textelor Magice ale incantaţiilor urlate în hore ameţitoare - până la epuizare - alaiul la sfârşit fiind stropit cu apă şi ospeţit cu pomeni, deoarece era în legătură şi cu Cultul Morţilor (în timpul său unele dansatoare putând cădea într-o transă hipnotică lovindu-şi repetat trupul cu propriile mâini, stare din care ieşeau tot Magic - prin procedurile speciale ale asistenţei - ingredientele utilizate fiind şi plante puternic mirositoare, ca usturoiul, pelinul ori teiul); împodobirea lor cu panglici le semnifica libertatea, la fel purtând de pildă şi bărbaţii Căluşari (dansatori caracterizaţi prin costumaţie tipică având ciucuri / franjuri), dansul Călușarilor având și darul exorcizării de Iele / după cum a studiat inclusiv cercetătoarea Irina Nemeti. Obiceiul fetelor / tinerelor femei se petrecea mai ales după echinocţiul de primăvară, când răsăreau Pleiadele (de unde a derivat cuvântul “ploaie”), adică stelele considerate ca veghind asupra agriculturii, numele popular al grupării lor fiind Găinuşa / Cloţa cu pui, ţinând până după solstiţiul de vară (găinile - păsări din familia fazanilor - cărora la început li se spuneau curci, au fost domesticite în neoliticul Sud Asiatic / întâi în Bazinul Ghaggar pentru luptele cocoşilor şi au apărut în Europa via teritoriile populate de Gherghi, în Epoca Bronzului); Grecii Antici asociau Pleiadele / literar “porumbiţele” cu Hiperboreea Artemis / “Ar-Temis”, patroana animalelor, slujită de preotesele Gherghiţe iar creştinii - printre care Gherganii - au păstrat părţi din joc până la sărbătoarea de “cincizecime”, adică la 50 de zile după Paşti: Rusaliile. “Dicţionarul de simboluri” a precizat: “Cea mai importantă dintre stelele constelaţiei Pleiadelor era numită Mama’ de către hinduşi, Temennu’ - adică Piatra de Temelie’ - de către babiloneni, etc. Hinduşii spuneau că Pleiadele au fost doicile lui Kărkiteya, zeul războiului, identic cu Marte. Până la sfârşitul Epocii Pietrei - adică până în urmă cu 5 milenii - Pleiadele au fost foarte importante, deoarece răsăritul lor marca primăvara”. Este de observat că fie rele / Iele, fie bune / Rudre, zânele erau zeiţe (adică sexuate pe parte muierească, ceea ce depăşea primul stadiu divin, cel androgin / asexuat); primele Amazoane / “zânele Mamei” - fără sâni, poate şi fără clitoris / mutilate religios - desigur că erau înrudite (în Iran / fosta “Ţară Ariană”, adjectivul “mehr”, ca sorgintea pentru “muiere”, este şi acum atribuit femeilor semnificându-le sentimentele specifice de duioşie şi sensibilitate, bunătate şi gentileţe, luna “Mehr” din calendarul solar Iranian fiind prima a toamnei, a începutului pregătirilor pentru iernat, când coboară turmele din Munţi şi recoltele - produsele agricole / cereale, fructe, etc. strânse mai ales de muieri - sunt stocate în hambare: atunci se dau reciproc mere roşii, important fiind de fapt gestul de “a dărui”, ca dovada înzestrării cu “mehr”). Pe parte masculină, străvechii Uriaşi descrişi (de exemplu în Manuscrisele de la Marea Moartă, de “Cartea lui Enoh”, de Biblie, etc. în N Galileii ca îngerii Gregori separaţi de ceilalţi) nu erau androgini / asexuaţi - ca restul - ci s-au împreunat cu localnicele pământului şi au făcut mulţi copii: ei nu erau castraţi; sacrificarea organelor sexuale (la Amazoane - “fiicele Marii Mame” - sânii ori / şi clitorisul, la bărbaţi testiculele / sau popular “coaiele”) erau într-un timp când se practica însuși sacrificiul uman suprem. Aşadar, după prima etapă divină - fără gen - a fost etapa făpturilor sfinte sexuate, muiereşti / feminine şi masculine / bărbăteşti (străvechiul parteneriat dintre “Ama-zoane” / “zânele Mamei” şi Ghergari a devenit celebru deja din timpul existenţei sale). Ghergarele şi Ghergarii- femeile şi bărbaţii Gherga - au fost printre cei mai timpurii exogami din lume, ceea ce a dus la o înmulţire sănătoasă (inclusiv genetică), remarcată din cea mai mare vechime. Este de observat că în Gujarat (regiunea din NV Gyagar / Indiei ce era ieşirea la Oceanul Indian a primei Civilizaţii post-diluviene din lume, cea din Bazinul Ghaggar), cel mai popular dans e Garbha / Garba, dansat circular ori în spirală numai noaptea de femei, în viziunea hindusă a timpului, bătând din palme, în jurul unui vas cu apă simbolizând fătul, în jurul statuii Zeiţei Durga - mama supremă, femeia strălucitorului Zeu Rudra / Şiva - sau având în centru o lampă de argilă / lut; dansatoarele sunt îmbrăcate în portul tradiţional “Ghagra” ori cu “kurta” (tradiţionala cămaşă Indiană lungă până la genunchi).
Călucean

Joc bărbătesc prin excelenţă, Căluşul era un ceremonial de înnoire a timpului de către ceata de tineri dansatori, mai ales la solstiţiul de iarnă şi la echinocţiul de primăvară, ca sprijin acordat soarelui ca să depăşească momentele critice (istoricul Antic Herodot Karka 2:164 a scris despre războinicii Egiptului că erau Calasiri / Kala-Syri iar Sanscrit, războinicii Indiei erau știuți drept grupați în “Kșatre”); învăţaţii timpurilor străvechi considerau pe bună dreptate muzica “genericul” bucuriei (în Antichitate, geograful Anatolian Strabon sublinia că “muzica în întregimea ei era socotită Asiatică şi Tracă, ba şi cei care s-au ocupat cu vechea muzică erau tot Traci”). Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Zeii pastorali” din 2014: “Colindatul cu Căluşul începea de la cel mai bun gospodar. Mutul intra pe poarta gospodăriei şi trasa cu paloşul cercul în care căluşarii urmau să joace. În mijlocul acelui areal sacru, gazda punea ofrande pentru colindători, uneori lână tunsă de pe o oaie şi diferite produse ca să fie vrăjite de căluşari pentru a fi folosite la nevoie, precum: drobul de sare, strachina cu seminţe, mănunchiul de pelin şi usturoi, frunzele de nuc, etc. Când ceata avea şi un stegar nejucător, acela stătea cu steagul înfipt, ca o lumânare, în mijlocul acelor ofrande rituale. Produsele vrăjite de ceata Căluşului aveau să aducă gospodarului de-a lungul anului prosperitate, rod bogat holdelor şi fertilitate turmelor. De pildă, seminţele erau amestecate cu cele care urmau a fi semănate; sarea era dată animalelor să o lingă ca să se prăsească; usturoiul şi pelinul se păstrau ca leacuri pentru vindecarea bolilor. Pe ansamblul său, jocul căluşarilor este o luptă închipuită cu un adversar invizibil, lipsit de putere la lumina zilei. Starea euforică şi coeziunea mistică între membrii cetei de căluşari nu erau obţinute prin substanţe halucinogene sau prin beţie rituală, ci prin executarea până la epuizarea fizică şi psihică a dansurilor sacre”. Dr. Claudia Costin - conferenţiar universitar din Suceava / Bucovina - a scris: “O dovadă că obiceiul Căluşarilor n-a fost străin de un cult solar o reprezintă respectarea cu stricteţe a celor 2 momente ale zilei - răsăritul şi apusul - căci ei nu dansează înainte de răsărit şi nici după apusul soarelui; în Banat, Căluşarii interpretează un dans al soarelui la răsărit şi alt dans al soarelui la apus: de aici reiese caracterul mitic-solar al acestui obicei”. Căluşarii / Căluşerii, cu cele mai dinamice dansuri dintre toate - la fel, atestate doar în Bazinul Dunării inferioare şi la Aromâni, din 2005 UNESCO recunoscând Tradiţia Căluşului drept “Capodoperă a Patrimoniului Oral şi Imaterial al Umanităţii” - îngemănau culmi şi prăbuşiri grozave, practicate în paralel cu Paparudele, având scopul de a alunga Ielele (mai ales la “moşii de vară”, când se comemorau cei fericiţi, adică morţii, ei mestecând mai mereu usturoi), fiind cu conotaţie sexuală explicită, pentru fertilitate, ceea ce e acum având prea puţine elemente din ceea ce era original; trebuie ştiut că în Pind, în vechime şi Aromânii îl practicau la Anul Nou / adică la începutul lunii Martie (Căluşerii existau dinaintea domesticirii cailor, ei nu erau călăreţi, denumirea fiind de la căluşul cu care operau - pus morţii, ca aceea să nu vorbească - şi purtau beţe identice cu târşurile folosite la celebrările “dionisiace” / cu multă băutură: e de remarcat că proto Indo-Europeanul “ghalgh” / “ghalgă” însemna nuia flexibilă iar târşurile / beţele preferate de Căluşari erau nuielele de alun, considerate “magice”, arhaic - cu sens învechit / conform “Micului dicţionar academic” realizat de Academia Română în 2002 - Românii mai folosind pentru “nuiele” și termenul “pule”, ceea ce se apropie de Ghergarii care aveau ca partenere favorite Amazoanele, ei fiind străvechile gazde “pulalăi”, stăpâni cu “pule” / “ghalge”, respectiv cu “bețe” / “nuiele”). Este de ştiut că în regiunea Ghilghit din N Caşmirului încă se practica în Antichitate jocul de strategie “Pulu”, în care echipele îşi disputau un craniu uman, pe post de minge, lovindu-l pentru rostogolire cu bâtele (Britanicii au preluat de acolo popularul joc denumit “polo”, atât ca hochei pe iarbă, cât şi cu mingea în apă / acela fără bâte). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Ca şi băţul sau toiagul, bagheta reprezenta simbolul puterii şi clarviziunii, fie al unei puteri divine, fie al unei puteri magice: bagheta zânei, a magicienei, a vrăjitoarei. Fără o baghetă, ghicitoarea nu putea desena pe pământ cercul în care se închidea pentru a chema duhurile; sau - pe cer - pătratul în care se încadrau păsările când zburau. Nuiaua - mai ales cea de alun - servea odinioară la descoperirea nu numai a izvoarelor, ci şi a minereurilor. O baghetă magică a fost atribuită lui Asclepios, zeul tămăduitor, fiu al lui Apollo; însuşi numele zeului însemna cel care ţine în mână o baghetă magică’. Caduceul - simbolul medicinei - nu e altceva decât o baghetă magică, compusă dintr-o vargă în jurul căreia se încolăcesc 2 şerpi, ceea ce evocă străvechi culte din bazinul egeean, consacrate arborelui şi pământului născător al şerpilor. Tot o baghetă magică i-a făgăduit Apollo lui Hermes în schimbul lirei pe care tânărul zeu o inventase; acea baghetă magică avea - printre alte calităţi - şi pe aceea de a-i adormi şi a-i trezi pe oameni: a fost atât de legată de zeu, încât - sub formă de kerykeion / caduceu - era însemnul eroilor şi al vestitorilor aflaţi sub oblăduirea sa. Caduceul a fost simbol străvechi, cu imaginea gravată de pildă pe tăbliţele de piatră Nagakal / Năga-kal’ din India (reprezentând înnodarea’ = ‘nădî’ pentru protecţia apelor) ori în Sumeria mileniului III î.C.; era emblema lui Hermes, prin încolăcirea în sens invers al celor 2 şerpi echilibrând curenţii cosmici, reprezentaţi de o manieră mai generală prin dubla spirală: încolăcirea în jurul vergii realiza armonia tendinţelor opuse în jurul Axei Lumii, ceea ce făcea din caduceu / kerkykeion un simbol al păcii. Cei 2 şerpi împerecheaţi pe un falus în erecţie simbolizau fertilitatea: a fost una dintre cele mai vechi imagini indo-europene: falusul lui Hermes pătrundea și din lumea cunoscută în lumea necunoscută, în căutarea unui mesaj de eliberare şi vindecare (azi e emblema universală a ştiinţei medicinei). Caduceul hindus a fost asociat cu arborele sacru. Caduceul mesopotamian prezenta o baghetă centrală (o amintire a arborelui). Caduceul lui Hermes (ca şi băţul caduceului lui Esculap / Asclepios) poate fi privit ca simbol al arborelui, substitut al divinităţii; el reunea cele 4 elemente ale naturii: varga = pământul, aripile = aerul iar şerpii = focul şi apa (prin târârea lor - semănând cu unduirile flăcărilor şi valurilor - şi prin natura lor, arzătoare prin muşcătura veninoasă şi aproape lichidă prin fluiditate, erau în acelaşi timp sursă de viaţă şi de moarte). Caduceul a rămas simbolul enigmaticei complexităţi omeneşti şi al infinitelor sale posibilităţi de dezvoltare. Atributul lui Hermes era format dintr-o vargă reprezentând bagheta de aur sau Arborele Vieţii, în jur încolăcindu-se simetric, în formă de 8, doi şerpi. Homer în Iliada’ 24:343 a scris: ‘apucă bagheta cu care vrăjeşte după plac ochii muritorilor sau îi trezeşte pe cei care dorm’. Bagheta ar aminti originea agrară a Cultului lui Hermes şi puterile de magician ale aceluia. Pausanias a semnalat Cultul lui Hermes negru şi al lui Hermes alb, aspectele terestru şi celest, nefast şi fast, ale aceluiaşi zeu: şerpii de pe caduceu / kerykeion desemnau aceeaşi ambivalenţă care e cea a omului însuşi”. Şarpele era simbolul Marii Stepe iar panglicile Căluşarilor - ca şi şuviţele părului Gorgon - semnificau şerpii, ancestralele legături dintre ele fiind astfel evident relevate; nu întâmplător în Bazinul Pontic e Insula Șerpilor ori Grecii vechi aveau simbolica Medusa Gorgonă cu șerpi în păr. Căluşarii - a căror denumire rezonează cu cea a coloşilor, adică a Uriaşilor - erau în general tineri, vechii Greci având termenul “Kouros” pentru tinerii de rang nobil (tinerele erau “Kore”).
Cercetătorul Român Petre Morar a scris în 2000: “Am căutat în Dicționarul explicativ al limbii române’ etimologia cuvântului românesc pentru organul sexual masculin, pula’, dar cuvântul în sine nici nu exista; am găsit în schimb numele latin penis’ ceea ce nu mi se pare foarte patriotic. Departe de mine apologia abuzului verbal, dar dincolo de aceasta este un nume unic de anatomie umană, pe care strămoșii noștri ariani l-au creat și folosit cu milenii în urmă. Am avut probleme și cu dicționarele vedice în căutarea cuvântului vedic pula’ și nu am găsit sensul direct al acestui cuvânt, doar sensurile lui derivate în expresii. Aceasta poate fi din același fel de pudoare’ prost înțeleasă ca în Dicționarul explicativ al limbii române’ sau poate fi prin pierderea sensului direct în decursul mileniilor în îndepărtata Indie. Nici nu ar fi unicul exemplu de cuvânt arian, bine conservat în română, dar păstrat doar în expresii vedice. L-am găsit în vedică sub forma Pulukama’ tradus drept Dorințe cavernoase’ și Pulaokaya’ tradus drept Păr erectat de extaz’, ceea este evident un termen cultural indian, folosind cuvinte ariane. Apare frecvent în numele oamenilor, mai mult la bărbați decât la femei. Astfel, Puloman’ este tradus drept ‘Un Demon’ dar înseamnă literal ‘Omul-Pulă’: era socrul lui Indra care și-a violat una dintre fete, fapt pentru care Indra l-a și distrus cu fulgerele sale (de acolo traducerea de Demon’); Indra și-a câștigat astfel și numele de Pulomabhid’ sau Distrugătorul Omului-Pulă’. Apare sub forma de Pulaha’, drept numele unui înțelept, menționat între cei 7 înțelepți ai Indiei, fiul lui Brahma, însemnând literal Distrugătorul Pulii’; nu cunosc încă detalii despre Pulaha’, dar știu că civilizația indiană autohtonă, la sosirea arianilor în India, era de tip phalic, deci se închinau unui zeu Penis erectus’ = Pulă erectă’. În acest context, numele vedic de Pulaha’, ca și Distrugătorul Pulii’, aveau sens; tot în același context - de abstinență sexuală - numele Pulaha’ avea sens când era tradus drept Călugăr Hermetic’ (numele unui trib barbar autohton Indiei a fost Pulinoduka’, unde duka’ era demon’, întregul nume traducându-se ca Demonii închinătorii Pulii’). Mai apare sub forma Pulinda’, care însemna catargul unei corăbii (evident de unde a derivat, ca sens) ori ca nume de bărbați, cum ar fi Pulimat’, Pulusa’, ș.a. Am găsit în acest fel etimologia cuvântului românesc pula’ ca fiind din limba ariană. Dacă în urmă cu milenii exista cuvântul vedic pula’, există în română și nu exista în latină, înseamnă că exista și pe timpul geto-dacilor; propun etimologia regăsită a cuvântului pula’ ca fiind din limba strămoșilor noștri ariani și recunoașterea prezenței sale în limba geto-dacă”. Academicianul Simion Florea Marian în “Sărbătorile la Români. Studiu etnografic” din 1901 a arătat că tipic Banatului Montan era dansul ritual “Călucenii” de 2 ori pe an, primăvara la formarea turmei, înaintea urcării oilor la Munte şi - după jumătate de an - toamna, la împerecherea oilor: Muntenii Bănăţeni sunt Gugulanii, clasici dansatori Căluceni / Căluşari (cei mai reprezentativi din spațiul Românesc). În 2010, fostul parlamentar Român Costel Popescu a consemnat în “Dinastia zeilor”: “Religia lasă amprentă genetică. Pe vremuri, căluşul era parte a religiei iar căluşarii erau preoţi, lucru confirmat şi de bănăţeanul Damaschin Bojincă (deci existent şi în secolul XIX); citez: ‘Până azi se ţin în Ardeal şi prin Banat (poate că şi altundeva) ceea ce se cheamă căluşeri iar cel peste ei mai mare, a cărui rânduială toţi joacă şi fac, se numeşte vătaf; şi precum căluşerii vechilor români erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşerii de acum cred că este o putere care îi ajută în săltare şi priveşte neadormită spre jocurile lor. Nu credinţa deşartă, ci datina de la strămoşi moştenită este jucarea căluşerilor româneşti’. Căluşul ca ritual avea 2 componente distincte şi contradictorii: căluşarii şi mutul. Căluşarii erau persoane supuse unei iniţieri obligatorii prin retragerea lor în păduri, fără a avea contact cu oamenii iar după terminarea ritualului pentru o perioadă aveau restricţia - unanim acceptată - să nu se căsătorească. Purtau zurgălăi / clopoţei şi cordele / panglici. Zgomotul alunga moartea şi acela era cauza pentru care erau clopoţei la căluşari; faptul că panglicile erau sfinte a spus-o şi Homer în ‘Iliada’ 1:14, citez: ‘Cârja de aur ţinând cu podoaba de sfinte cordele’ (cârja era simbolul înţelepţilor şi preoţilor în nord iar bastonul celor din sud, cordelele fiind semnul exterior al demnităţii sacerdotale). Mai mult chiar, îmbrăcămintea căluşarilor era obligatoriu albă iar în vremurile de demult îmbrăcămintea albă era o obligaţie pentru prelaţi. Căluşarul - prin îmbrăcămintea sa obligatoriu albă - era solul / trimisul Divinităţii pe Pământ, ca să ajute oamenii în lupta lor împotriva morţii şi a bolilor. Panglicile erau specifice solilor - a trimişilor Divinităţii - luptătorii împotriva morţii, luptă ce se termina întotdeauna cu victoria binelui, a vieţii asupra morţii. Divinitatea prin căluşari ajuta oamenii să scape sau să amâne moartea. Solul avea obligaţia de a bloca moartea, căci şi viaţa era un dar al Divinităţii oferit oamenilor pe Pământ: darul trebuia să fie păstrat iar păstrarea lui se făcea prin acest ritual. Înşişi preoţii au fost şi sunt mesagerii / misianii Divinităţii pe Pământ. Moartea era reprezentată de ‘mut’: morţii nu vorbesc. Căluşul înseamnă imobilizare, neputinţă de a face ceva. Când se pune căluşul în gură este împiedicată persoana respectivă să vorbească (căluşul pus la plug - pe vremuri, când se ara cu plugul cu boi - era acel obiect ce împiedica plugul să aibă oscilaţii). În ritual, scopul căluşului era de a pune morţii căluş, să devină neputincioasă, să nu mai poată lua vieţi. Ritualul începea cu un cerc în jurul morţii / mutului: cerc magic, cerc divin cu puteri extraordinare ce anihilează şi anesteziază moartea. Cercul era alcătuit din iniţiaţi, nu din profani. Dacă soma era băutura nemurii, căluşul era jocul nemuririi. Începutul era prin încercuirea morţii şi imposibilitatea ei de a ieşi din cerc şi se termina cu hora bucuriei, a biruinţei vieţii asupra morţii, cu victoria binelui asupra răului, cu victoria luminii asupra întunericului. În urma ritualului, rămânea convingerea că moartea va ocoli familia respectivă pe perioada unui an. Mircea Eliade considera că ritualul căluşarilor era folosit şi pentru vindecarea bolnavilor, citez: ‘Vindecarea consta şi într-o serie de dansuri, completate de anumite acte rituale. Bolnavul era scos afară din sat - sub un arbore - şi în jurul lui se încingea hora de căluşari. În timpul dansului, vătaful atingea cu steagul / cârja un dansator şi acela cădea la pământ. Sincopa simulată dura câteva momente: în clipa prăbuşirii căluşarului, bolnavul trebuia să se ridice şi s-o ia la fugă (sau 2 căluşari îl luau de mâini şi-l târau de acolo cât mai repede cu putinţă). Intenţia terapeutică era evidentă: boala părăsea bolnavul şi pătrundea în căluşar, care îşi revenea, căci era iniţiat’. Aş completa: un ritual sacru din timpuri străvechi, cu o discretă nuanţă de şamanism. Căluşul a rămas ca tradiţie populară în România, fiind de fapt o continuare a vechii religii exprimată prin joc şi înţeleasă de mulţime, aşa cum a fost şi la alte popoare, ca de exemplu dansul lui Şiva / Rudra în India”. Grupul de dansatori după ce depunea un jurământ - ca frăţie investită cu puterea de a lupta împotriva forţelor malefice - având funcţie exorcistă, străbătea localităţile, căutând pentru simulări sexuale bolnavii sau unul dintre ei simulând bolnavul, care pentru a fi vindecat se aşternea pe pământ iar ceilalţi începeau mimarea coitului / actului sexual şi executau sărituri poruncind prin strigăte bolii să iasă, cel culcat având guraînăbuşită cu un căluş pentru a nu reacţiona verbal, în cadrul conspiraţiei tăcerii, esenţială în ritual (de unde expresia de a spune ceva mutului); ulterior, Călușarii călcau cârca persoanei întinse pe jos, cu fața la pământ (în același scop de exorcizare). Coeziunea cetei se baza pe păstrarea secretului, pe jurământul tăcerii faţă de Zeu - care era invocat ca “Zău”, în timpul dansului, cu “Hălăi Şa!” invocându-se soarele - şi pe apelul la vigilenţă faţă de Iele: “I-auzi!” (ritul limitelor practicat de ei era când treceau hotarul localităţii lor, unde jucau o horă sălbatică de alungare a duhurilor rele ale locului). Academicianul Simeon Marian a notat că “Ielele erau aşa de periculoase, încât nu era bine nici pe nume a le chema, pentru aceea obişnuit exprimarea despre dânsele fiind numai prin pronumele ‘ele’ (între alte rele ce produceau era şi boala reumatismului, o boală cu care cel bolnav se credea atacat de Iele’)”. Costumaţia Căluşerilor - dansatorii având feţele acoperite - îmbina pe lângă albul semnificând puritatea, jocul pus în slujba luminii şi roşul întunecat / puternic al fundiţelor, brâului ori altor accesorii, împotriva deochiului. Fiecare dansator purta în mână ca semn al puterii un băţ, mai ales de alun - arbore considerat Magic - instrument al zânelor, profeţilor, etc., al cărui fruct creşte într-un conglomerat ce a primit denumirea de “căluş”, dansurile fiind în perioada sa activă (băţul era învelit la un capăt cu blană de iepure, animal recunoscut pentru fertilitate); cârjele-mascoide / bâtele-măciuci ale Căluşarilor reprezentau razele soarelui. Repertoriul cuprindea hore viguroase, salturi spectaculoase - sugerând levitaţia - şi diverse scene, într-un ritm vital cu o gradaţie spre paroxism, încheindu-se cu fuga rituală, când fiecare Căluşar o lua în altă direcţie, fără a pomeni celor întâlniţi nimic din ce s-a întâmplat (conform jurământului, căci acţiunea era un semn de existenţă - de putere prin autodepăşire - faţă de soare): Căluşarii prin hora lor mimau atotputernicia soarelui, prin lupta încrucişării bastoanelor sau a piciorului aşezat deasupra “duşmanului” trântit la pământ urmărind să învingă boala dar şi seceta împreună cu acoliţii săi (victoria la sfârşit fiind atât a soarelui cel bun, cât şi a ploii asupra secetei). În legătură cu jurământul (practicat de dansatorii Căluşari), Dr. Constantin Oancea a indicat în 2008 că “în vechime, legămintele se încheiau în vederea măririi unui grup uman, pentru ca acela să sporească; cea mai cunoscută şi răspândită formă de legământ a ajuns căsătoria: prin ea luau naştere relaţii de rudenie, creându-se o comuniune pe bază sanguină între 2 părţi. Pe plan social ori politic, tratatele dintre diverse grupuri umane - sau între regate - reprezentau tot o formă de legământ, în care se crea o rudenie artificială’, ce putea fi şi întărită printr-o comuniune de natură sanguină: o căsătorie dintre membrii celor 2 părţi. Ambele forme de legământ - atât tratatul, cât şi căsătoria - luau naştere prin forme legale: erau încheiate într-un context religios, ce putea include ceremoniale în sanctuare, cu invocarea divinităţilor părţilor pentru a fi martorele la încheierea legământului, după încheiere urmând o masă sacrificială comună”. În cercul sacru al Căluşarilor se puneau pentru a fi vrăjite numai simboluri ale alimentaţiei: seminţe şi droburi de sare (aspectul Magic fiind foarte răspândit, sarea folosindu-se în descântece şi în talismane - pentru vindecarea unor boli - iar în semn de ospitalitate numai Românii au obiceiul de a-şi primi oaspeţii “cu pâine şi sare”, respectivul ritual regăsindu-se la străvechii Gherghiţi din Caria / Anatolia ca acela tipic asociat Afroditei = Zeiţei Frumuseţii, aluatul modelându-se în aspect falic, pâinea devenind baghetă, termenul Latin folosit pentru ea fiind “panis”); lângă marele Sanctuar Gherga din Caria = Ţara Gherghiţilor - la răsărit - a fost oraşul Afrodisia, principalul centru de cult al Zeiţei Frumuseţii (legăturile între SV Anatoliei şi SE României s-au consolidat în Epoca Fierului şi în Antichitate prin numeroşii colonişti Cariani / Greci în Dobrogea, inclusiv prin Dinastia Gurag / Gherga a regilor Geto-Dacilor, Tradiţia ospitalieră a tratării cu “pâine şi sare” astfel confirmându-şi rădăcinile ancestrale). Consumarea colectivă a pâinii şi sării - deoarece sunt alimente ce se împart - cu sorginte religioasă, avea valoarea unei împărtăşanii, a legăturii de frăţie (nu s-a fixat obiceiul ca în loc de pâine şi sare să fie lapte şi miere ori brânză şi vin, etc.): prima bucăţică - mai ales din pâinea de grâu nou - era considerată ofrandă pentru cei morţi şi era aruncată ritualic pentru aceia iar sarea purifica spaţiul. În vechime, respectivul ceremonial sacral avea semnificaţia gestului de bunăvoinţă, parţial regăsindu-se şi la populaţiile Nordice cu care stră-Românii au fost în legături constante: la Baltici (Letoni, Estoni, Finici) pâinea şi sarea simbolizează binecuvântarea iar la Ruşi pâinea e asociată cu ospitalitatea şi sarea cu prietenia. Savoarea sării e indestructibilă, caracterul său divin manifestându-se din timpurile păgâne: era folosită în cadrul sacrificiilor; după cum a observat şi cercetătorul Român Gabriel Gheorghe, Carpaţii au format “solniţa” Europei iar proprietarii sării au deschis “drumurile sării” tot mai departe pentru comercializare - produsul fiind esenţial existenţial / fiziologic - ei atrăgându-şi o prosperitate relativ mai bună decât a multor altora, încă din mare vechime.
Fascinantul joc al Căluşului - practicat de dansatorii Căluşari - este ancestral, cu rădăcini preistorice, fixate înaintea existenţei calului domesticit, în Banat fiind numit Călucean / o derivare din Caloian, partenerul crăiţei Caia / Gaia: un ritual de iniţiere a tinerilor (în Epoca Pietrei, abordarea iniţială era ferirea de rău şi nu facerea de bine, concept religios apărut ulterior); de altfel, printre Românii din Bulgaria, Banat şi Ţinutul Haţegului - după cum a scris şi cercetătoarea Otilia Pop-Miculi în 2006 - Caloianul se numea Gherman (cu înţelesul de omul Gher / Ker, respectiv “bărbatul cerului”, regăsit în “mitul zburătorului”, consemnat de pildă şi la sfârşitul mileniului II î.C. de Evrei în scripturi drept observatorul cerului Grigor pe Înălţimea Golan din N Galileii), sărbătorit de creştini la 5 săptămâni după Paşti / mai recent pentru sănătatea vitelor şi pentru a feri recoltele de dăunători. În Tradiţia Gugulanilor - din zona Muntelui Gugu, cel mai înalt din regiunea Banat dar şi din Masivul Godeanu / limita dintre Banat şi Bănie, acolo concret anul având dintre anotimpuri doar 2, anume iarna şi restul, căci sus şi vara e frig - Căluşarii au rămas ştiuţi ca oştenii lui Zalmoxe”, dansul lor înfăţişând şi calendarul, ilustrând scurgerea Anului Nou, spre deosebire de încheiatul An Vechi. Gherganii din Banat au fost istoric confirmaţi drept mari dansatori dar şi cântăreţi, de exemplu ei fiind baza celor mai vechi coruri ţărăneşti din România (în 1882, maestrul Ciprian Porumbescu - oaspete al lor - apreciind cântecele celor din Belinţ 45,45 lat. N, 21,45 long. E, judeţul Timiş / în Banatul de Şes, unde pe atunci neamul Gherga era cel mai mare dintre toate, drept “cele mai frumoase întâlnite vreodată”, adevărate “nestemate ale muzicii Româneşti”, multe unicate); e de ştiut că până la sfârşitul secolului XIX, Biserica Ortodoxă Română interzicea Căluşarilor să se împărtăşească 3 ani la rând (şi în prezent, dansul Căluşarilor e nelipsit de la nunţile tradiționale ale Gugulanilor - în Banatul Montan / unde încă trăiesc mulţi Gherga - căci aduce noroc în căsnicie iar în S Ardealului, de exemplu în Ţinutul Făgăraşului, nunţile cu “Călăraşi” sunt cele la care iau parte cete de Juni). În 1882, academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu a reflectat: “Asemenea prototipului din ceriu s-a constituit şi pre pământ cultul religios, exercitând ceremonii şi rituri corespunzătoare. Astfel giocul Căluşerilor noştri, giocul Cureţilor, Coribanţilor, nu este nimica alta decât o înfăţişare şi o propunere (în parte mimică) a giocului planetelor. Hora noastră, ca reprezentatoare de giocul sferelor cereşti şi ca parte întregitoare de cult religionar, au giocat-o în faptă la Grecii şi Romanii cei vechi popi în templele lor, în giurul altarelor”. Jocul Căluşarilor a fost faimos în Lumea Veche; de exemplu, în Anglia Medievală a fost atestat ca dansul Morris”, denumit în folclorul de acolo astfel prin împrumut lingvistic de la Mauro-Vlahii / Morlacii - adică Vlahii Negri - de pe coasta Dalmată (de exemplu din Insula Korcula, din Ragusa, ş.a.), Croaţii zicându-i Moreşka”, corespunzând Româneştii Morişca”: la Românicii Medievali din apusul European - Italienii spunându-i Moresca”, Spaniolii “Morisca”, Francezii “Moresque” - dansul era considerat ca al bufonilor iar utilizarea bâtelor era asemănată cu încrucişarea săbiilor creştinilor cu musulmanii (anume, cu Maurii, de unde şi măştile negre purtate uneori de dansatori). “Morişca” - dintre toate limbile Europene - numai în vocabularul Românesc are sens (e derivare din străvechea “Moară” = formă Traco-Dacă, în conformitate cu “Dicţionarul etimologic al limbii române” de Dr. Mihai Vinereanu), având înţelesul de “învârtire” / “vânturare”, mişcare ce e specifică dansului Căluşerilor prin dinamica sa neobişnuit de viguroasă.
În limbajul popular a rămas denumirea de cherc” pentru jocul ţărănesc la sărbătorile mari (asociat cu verbul a chercui” pentru reuniunile tinereşti de distracţie cu jocuri şi focuri dar şi a încercui”), plus Româneştile gură şi gaură - denumiri influenţate borean, adică Nordic, conform lingviştilor specialişti în vechile limbi - legate de obiceiul rămas al chiuirii în fântână / săpătură considerată arhaic, în concepţia Marii Mame, cu simbolistică erotică: radicalul Indo-European apropia strigarea de cavitate, ce la început era sacra grotă / peşteră (e de observat despre cuvântul Babilonian, vechi Grec, Latin, etc. pentru gură” că era acelaşi ca şi pentru “cer”); în larga gamă de vechi înrudiri lingvistice Ghergane a mai intrat verbul “a cerceta” - cu substantivele cercetaş, cercetător - etc. (exprimarea în vechea Română era de exemplu la cineva a-şi “cerca” norocul, nu a-şi “încerca” norocul / “cerca” a fost Latin cu înţeles şi de a “căuta”, termenul “cercetare” rămânând: academicianul N. Iorgaa scris în “Oamenii Pământului” şi că “a încerca pare a fi în legătură cu deprinderea cailor” / ţinuţi în gherghelii). Cercetătorul Român Ilie Baba din Banatul Sârbesc în lucrarea “Glogoni - pagini de istorie culturală” din 2009 a scris că de pildă în formaţia postbelică de dansatori de la Iabuca / Voivodina în grupa de căluşari erau Traian Gherga şi Nicolae Gherga (preşedintele Societăţii Culturale “Albina” de acolo fiind Miron Gherga iar în secţia de dramă a bogatei organizări artistice locale activând şi Ion Gherga).