194. Atlantida Aromânilor


În 1858 (la 7 decenii după distrugerea orașului Moscopole), Aromânul – după tată – Dimitrie Bolintineanu, călător prin Balcani, a scris: “Moscopolis cade în cantonul Ohrida; se zice că Voscopoli s-a ridicat pe ruinele vechiului Moshes, 4 leghe spre SV de Gheorghea, de către niște păstori Români. Cu timpul a devenit metropolia comerțului din Epir. În secolul din urmă, Moscopoli sau Voscopolea avea 40 mii locuitori Români. Școalele din Moscopoli erau renumite, aici se tipăriră cele dintâi cărți despre Români. Niște cete mahometane despoiară caravanele ce plecau și veneau la acest mare oraș. Beii de la Musașeu, ca să protejeze orașul, aduseră acolo garnizoană, și de atunci tot se ruină. Câteva mii de oameni - din care cei mai mulți sunt Români - este tot ce a rămas din vechea sa strălucire”. Lacul Ohrida - înconjurat cu locașe de cult - și metropola Moscopole (în Armână Muscopuli) din apropiere se aflau în miezul Balcanic la intersecția rutelor de transhumanță ale A/Românilor. Cercetătorii au arătat la Mioriţa” că din punctul de vedere metric al versului - cât şi ca temă - celebra creaţie artistică populară a Românilor este comună în Balcani doar Armânilor: nucleul de bază al motivului mioritic s-a constituit în perioada stră-Română, înaintea despărţirii dialectale; pe lângă testamentul ciobănesc - urmare a caracterului preponderent nomad din Balcani - multe alte subiecte sunt comune Aromânilor şi Românilor, între care motivul jertfei zidirii ori al Meşterului Manole (străvechi obicei Canaanean al sacrificiului de construcţie), ce a fost la Aromâni şi a apărut la Români în perioada durării primelor mănăstiri: de pildă, a rămas de poveste acea tradiţie respectată de către constructorul Mănăstirii din Curtea de Argeş 45,08 lat. N, 24,40 long. E / judeţul Argeş pe locul primei mitropolii a Ţării Muntene / Româneşti, unde e singura icoană din România înfăţişând-o pe Fecioara Maria gravidă (prima formaţiune statală serioasă a Românilor de la Dunăre a fost Ţaratul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân din secolele VII-XI şi apoi a apărut Ţara Românească, în secolele XII-XIII, în paralel cu Ţaratul Româno-Bulgar fondat în secolul XII, existând în S Lacului Ohrida, din apus de la povârnişurile Pindului până în răsărit la poalele Muntelui Olimp - ca vecin Imperiului Bizantin - statul semi-autonom Vlahia Mare” / Tesalia, locul de provenienţă al conducătorilor Armâni ai săi).
Colibe Aromâne
Academicianul Normand / Francez Francois Pouqueville a scris: “Vlahii MasaReți / DasaReți, care au restaurat Moscopolea, i-au dat numele de Vosco-pole’ = oraș de păstori’, din pricina numelui lor de Vlah; această valoroasă populație, ale cărei triburi sunt împrăștiate în cantoanele Corița, Colonia și până aproape de Durazzo, sunt - după spusa lor - urmașii unei colonii așezate de Quintus Maximus în Muzachia, de unde ar fi trecut munții în timpul năvălirilor Barbare”. Despre Durazzo / Durațo - în Albaneză Durres - e de observat că rezonează în denumirea sa cu Duras / Zuraz = Dinastia Zorzi: celebrul port de la Adriatica / Golful Veneției” (în laguna căreia clanul Zorzi a existat de pe când portul se numea Epidamnos) a fost denumit astfel din timpul când clanul Duras / Dulo - al celor dovediți și genetic că erau Gherga - l-au stăpânit; poetul Antic Lucan 6:402 a scris că regele Ilir Dyrrhachius - șeful portului Durres - l-a avut ca fiu pe Ionos (legendar conducător al Tesaliei), rămânând interesant că la S de portul Durres / Durazzo e Marea Ioniană / Ionică iar la N de portul Durres, străvechiul drum spre Dunăre era via Niș / mare cetate Dacă, la Fluviu existând ramificațiile în amonte pentru trecerea la Drubeta ori în avale la Durostor, reședința clanului Duras / a conducătorilor Daco-Geților pentru mult timp.
Marea Ioniană
În “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Dr. Mircea Păcurariu a scris că la Mănăstirea Argeşului “bogata şi variata decoraţie sculptată este de origine armeano-georgiană, persană, arabă şi otomană. Se presupune că meşterul decorator - după unii Manoli din Niaesia, legendarul Manole - şi cioplitorii în piatră au fost străini; arhitectul însă (poate acelaşi ca la Dealu) se crede că a fost român”. De altfel şi învăţatul Sârb Petar Shok a arătat rolul ce l-au avut tovărăşiile de zidari Aromâni în răspândirea în toată Europa Sud-Estică a baladei Meşterului Manole (numit Sârbeşte Gojkovici). Una dintre cele mai vechi biserici din Moscopole - localitate întemeiată de cei din generația contemporană căderii Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, în secolul XI, conform și autorului Anastase Hâciu a cărții “Aromânii” - a fost cea zidită în secolul XV cu hramul “Sfânta Parascheva” / Vlahă care anterior cu 4 secole a fost găsită de creştinul Gheorghe în Rumelia (în Evul Mediu - în cadrul vestitei tranhumanțe ancestrale - Armânii păstoreau vara în Moscopole și iarna la miazăzi, pe coasta Mării Egee la Săruna și împrejurimi sau pe coasta Mării Adriatice / Mării Ionice la Ragusa și împrejurimi, protejați de violentul vânt “Bora” / Nordic rece); documentul “Graeci ritus non uniti” de la Biblioteca de Stat din Budapesta / capitala Ungariei a reținut că după căderea bizantină - din 1453 - “elemente Românice din Constantinopol s-au mutat spre Vest, în Macedonia, la conaționalii lor, în număr foarte mare, construind multe așezări”.
Biserica Sf. Nicolae” din Moscopole
Academicianul Aromân Theodor Căpidan - născut în Perlepe / Macedonia a scris: “în 1933, când împreună cu soția am fost oaspeți în Castoria la Theofrast Gheorghiade-Ghida, am văzut portretul în ulei al străbunului său Eftimiu Ghida, ctitorul Bisericii Sf. Nicolae din Moscopole” (finanțatorul picturilor - Hagi Gheorghi - e reprezentat pe peretele din Sudul intrării, după cum a studiat Dr. Ralitsa Rousseva de la Academia Bulgară). Teofrast Gherga / Theophrastos Georgiadis 1885-1973 s-a născut în Moscopole și a fost directorul Școlii Grecești de acolo până în 1916; el a descris 22 de capele și biserici ce mai existau până în timpul primul război mondial (când a fost silit să-și părăsească localitatea natală) iar o parte din acele clădiri au fost distruse. Construită în 1721, Biserica Sf. Nicolae din Moscopole a fost ridicată, asemeni celorlalte biserici din zonă, din piatră, cu turn clopotniță foarte înalt, cu mai multe etaje. Biserica are un pridvor deschis, sprijinit pe coloane, pe întreaga laterală Sudică. Întreg pridvorul este zugrăvit în frescă, sfinții fiind reprezentați în mărime naturală. Este cea mai bine păstrată biserică din zonă și e singura din Moscopole în care slujbele se mai țin și în prezent în Aromână.
Biserica Fecioara Maria” din Moscopole

Ortodoxia Aromână s-a agregat în triunghiul dintre Lacul Ohrida / Ochri, Meteore și Muntele Atonului / Athos, (călugării atoniţi, prin contemplarea propriului buric, aplicau aceeaşi tehnică de concentrare ca a budiştilor). În Evul Mediu, Lacul Ohrida era un fel de Mare Vlahă - după cum numeau Slavii pe Români; Lacul era înconjurat de numeroase localităţi Armâne iar nu departe, la peste 1100 metri altitudine, Moscopolia - oraşul oierilor (acum un sat în Albania) - a ajuns ca în Imperiul Otoman să fie cea mai mare localitate Balcanică după capitala Istanbul. Spre exemplu, în 1760 populaţia Moscopoliei / Mosco-poliei (Albaneză Voskopojë, Voskopoja, Greacă Μοσχόπολις, Moscopolis sau Moschopolis, Macedonă Moskopole, Sârbă Moskopolje, etc.), metropolă întinsă pe 5 coline, era de zeci de mii de locuitori, mult mai mare decât a Vienei imperiale ori a Atenei, ce în acel timp avea 10 mii de oameni / din care doar vreo 3 mii Greci; e de remarcat că dezvoltările Atenei şi Ankarei - acum capitalele celor 2 Țări vecine, ale Elenilor şi Turcilor - din orăşele în metropole, au fost doar din secolul XX (după constituirile actualelor lor state).
Biserica Sfinţii Arhangheli” din Moscopolia

Grupurile de păstori Armâni din Albania şi Epir - provincie ce e parte componentă a Țării Elenilor din secolul XX - au reuşit, sub dominaţia otomană, să păstreze în mare parte privilegiile de care se bucurau sub împăraţii bizantini. Academicianul Normand / Francez Francois Pouqueville 1770-1838 a scris despre Moscopole că “dintr-o simplă tabără de păstori a devenit metropola comercială a Epirului” iar academicianul Konstantin Kumas 1777-1836 (din Larisa / Tesalia, membru al Academiei din Berlin) l-a numit “un oraș Macedonean, tot Aromânesc”. Moscopolia 40,37 lat. N, 20,35 long. E, cuprinsă în secolul XX de Albania, documentar apare menţionată ca localitate întărită la 1333, ca oraş dezvoltându-se conform cronicii sale din 1630: atunci a fost inaugurată acolo Mănăstirea Sf. Ioan Înaintemergătorul” (în secolul XVII aşezarea a început să se dezvolte după valurile de imigranţi Aromâni din Aminciu şi Skamneli - localităţi din provincia Zagori, dintre Meteore şi Ioanina - care au întemeiat 2 noi cartiere în Moscopole după 1611 şi respectiv după 1659).
Biserica şi Turnul Sfântul Ilie” din Moscopolis
În 1584, secretarul Italian al Gherganului Petru Cercel menţiona că exportul de ceară al Munteniei / Ţării Româneşti se făcea până la Ragusa / Dubrovnik (cărăuşii / chirigiii erau A/Românii); produsele apiculturii Româneşti Medievale erau deosebit de apreciate: mierea în Balcani, ceara în Veneţia (un cutremur foarte puternic a distrus Ragusa în 1667, cetatea revenindu-și apoi cu greu, la alte dimensiuni decât cele anterioare dezastrului). Tatăl lui Alex Gherga / Gheorghiu în 1697 când a fost din Moscopole după ceară în Vlahia / Ţara Românească - unde pe atunci domnea Vodă Constantin Brâncoveanu, acela printre oamenii de încredere avându-l pe Armânul Gheorghe “Castriotul”, adică din Castoria / Custura, care i-a fost emisar pentru mulţi ani - desigur că printre contactele sale acolo avea şi rudele Gherga (în Banat atunci deja Gherganii erau stabiliţi şi în Belinţ / judeţul Timiş); de exemplu, în 16 IX 1697 “Castriotul” Gheorghe - ca emisar al domnitorului Constantin Brâncoveanu din Ţara Românească - propunea ţarului Petru cel Mare” al Ruşilor o colaborare militară, cerându-i să-şi îndrepte privirile asupra popoarelor din SE Europei, având “încuviinţarea prea sfinţilor patriarhi, arhierei şi episcopi şi ale unor alte feţe cinstite, Sârbi, Bulgari, Macedoni, Arnăuţi şi ai altor neamuri Greceşti şi de la mai mult de 20 de boieri mari Moldo-Munteni” (sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu - decapitat împreună cu cei 4 fii în capitala Imperiului Otoman la 15 VIII 1714 - a încheiat şi colaborarea intensă a Armânilor Gherga din Moscopole cu Ţara Românească: primul martir decapitat în acea tragedie la Istanbul a fost Ianache Văcărescu - prețiosul sfetnic al domnitorului - care cu 2 ani mai înainte a renovat biserica din Nucet ctitorită de marele pârcălab Gherghina). De altfel, majorarea de către Veneţia a taxelor vamale pentru importurile sale din Imperiul Otoman şi avantajele oferite în acelaşi timp de Imperiul Habsburgic au reorientat comerţul Armân, fiind abandonat traficul maritim în favoarea celui terestru (prin fostul Taurum / Zemun - pe malul celălalt al Savei, anume cel stâng, atunci pe teritoriul Imperiului Habsburgic, acum cartier al Belgradului - şi Ungaria; de exemplu, istoricul Duşan Popovici din Serbia a afirmat că din 1704 “întregul comerţ din Zemun era în mâinile aromânilor”, de exemplu în 1764 cele 8 hanuri din Zemun / Zemlin - nume provenit din Slavul “Zemlja” pentru “Pământ” - fiind ţinute de Armâni: în Zemunul anului 1456 - după reușita apărării cetății Belgradului de atacul otomanilor - a murit din cauza ciumei Românul Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara). Autorul Anastase Hâciu în cartea “Aromânii” a scris despre ce a fost apoi, în secolul XVIII: “Să luăm de pildă perioada 1737-1777 și vom vedea că așa-zișii ‘Țințari’ / ‘Greci’ din Timișoara, Zemun, Novi Sad, Craina Croată, etc. au fost originari majoritatea din Ținutul Moscopolitan, după care au urmat - ca număr - alții din Balcani. Erau colonii în toate centrele mari și mici, în toate târgurile mai răsărite sau mai neînsemnate din toate provinciile Ungariei. O regiune importantă era cea a marilor centre Mișcolț și Tokay, unde erau cei mari exportatori de vinuri pentru Polonia. Colonii de negustori Aromâni erau peste tot în Banat. Timișoara, Panciova și Mehadia au fost centre comerciale foarte dezvoltate în prima jumătate a secolului XVIII, unde coloniile de negustori Aromâni au jucat un rol preponderent; colonia de la Lugoj a fost importantă, acolo remarcându-se familii nobile Aromâne”. Este de ştiut că în 1721 - din ceea ce au reţinut documentele din Ungaria - negustorul Alex Gheorghiu = Gherga din Moscopole s-a mutat în Mişcolţ (notat acolo doar ca Alex Gerga / Gherga împreună cu fratele său Dimitrie Gherga, care a deschis un han acolo, devenit apoi cazinoul oraşului, condus până după perioada paşoptistă de descendenţii Gherga, nepotul Atanasiu al lui Alex Gherga ajungând în acel oraş să cunune perechea Şaguna, fiind şi nunul / naşul fiului lor: cel care ajuns mitropolit în Ardeal a separat oficial Biserica Ortodoxă Română de cea Sârbă). Armânii - jalonând drumurile comerciale - erau specializaţi în posesia sau arendarea a aproape toate hanurile ce se aflau din loc în loc, pe o vastă arie geografică (de pildă, în partea Europeană a Imperiului Otoman, aproape toţi hangii erau Armâni). Pe atunci, năşia era o instituţie foarte importantă, familia nănaşului / naşului fiind considerată “superioară” familiei năşite: naşii / nunii - “părinţii spirituali” - nu-şi permiteau să fie oricine (de obicei, erau mai în vârstă decât mirii, respectiv părinţii pruncilor). Aromânul Vasile Diamandi a descris în lucrarea “Românii din Peninsula Balcanică” din 1938 cum era: “Nunta este cea mai însemnată zi, cea mai mare sărbătoare la Aromâni. Nunta ţine o săptămână începând de joia înaintea cununiei, ce se face duminica şi sfârşeşte miercurea după cununie. Toate pregătirile se fac cu ceremonie. Sâmbătă seara este masă la mire şi la mireasă. La mire se cântă cântecul mirelui pentru bărbierit iar la mireasă pentru găteala ei. Naşul, care îndeplineşte cel mai important rol, este invitat cu deosebită ceremonie sâmbăta seara, când el şi toţi ceilalţi meseni aduc darurile cuvenite, ca: miel, colaci şi plosca cu vin. Cununia se face fie la biserică, fie în casa mirelui, după cum decid părinţii mirelui, după cum doresc şi decid asemenea, de comun acord, naşul şi naşa. Botezul are loc după 8 zile de la naştere, fie la biserică, fie acasă. Naşul este invitat cu mare ceremonie. La botez, naşul aduce darurile cuvenite. Numele ce se dă născutului nu este ştiut de nimenea în afară de naş. Cum se pronunţă numele pruncului, copiii care se află acolo aleargă să dea de ştire părinţilor pruncului, de la care primesc bacşişuri. După botez, pruncul este dus în braţe de naş, până acasă. Naşul nu se schimbă cu nici un chip, el este ţinut să cunune finul şi numai cu consimţământul lui s-ar putea pune un alt naş şi acesta în cazul când n-ar trăi cei botezaţi de el. În ziua botezului se obişnuieşte să se facă chef, invitându-se rudele, vecinii şi bunii prieteni”. Actul năşiei genera o legătură spirituală de rudenie, prin care cununia copiilor finului cu cei ai naşului era interzisă. Întâi, Ecaterina - o vară din Părleap / Perlepe a lui Atanasiu Gherga - a fost măritată în Mişcolţ cu Naum Şaguna, însă a decedat la naşterea feciorului lor, numit de aceea Gheorghe / care a fost fratele vitreg mai mare al viitorului mitropolit şi a lucrat ca arhitect în Moldova (Constantin, fiul aceluia, s-a însurat cu o vară a lui Alexandru Ioan Cuza / primul domnitor al României - Țară formată prin unirea Moldovei cu Valahia - şi a luptat în Războiul de Independenţă al României contra Imperiului Otoman, ca general): mitropolitul Şaguna a fost influenţat de Ghergani, ca naşul său Gherga şi fratele său mai mare Gheorghe, devenind membru de onoare al Academiei Române. Dr. Teodor Capidan în lucrarea “MacedoRomânii” din 1942 a scris: “MacedoRomânii au inundat Austria abia după pacea de la Podu Lung 44,37 lat. N, 21,11 long. E din Timoc / Provincia Autonomă Margina, populată majoritar de Vlahi = acum locaţia respectivă având numele de Pojarevăţ, în Sârbă (tratat semnat în 21 VII 1718, prin care Banatul era pierdut de otomani); în mâinile lor era comerţul de mătase din Orient şi Europa”. În 18 X 1716, când generalul Francez Eugen de Savoia a preluat Timişoara pentru Austrieci de la otomani, a dăruit paşei un ceas de aur, primind în schimb de la acela un cal Arab de rasă; primarul ortodox al Timişoarei - care a fost ultimul primar al Timişoarei pentru otomani şi primul primar al Timişoarei pentru Austrieci - era Aromânul Nicola Muncean / Nicolae Munteanu, al cărui frate era starețul Ilie al Mănăstirii “Sf. Gheorghe” din Caransebeș (despre Aromânii din Banat de la 1716 a consemnat şi “Calendarul Românesc” apărut în 1821 la Pesta, că “n-au crescut între Români, dar cu mare bucurie au alergat la cultura neamului Românesc”): atunci când otomanii şi-au încetat stăpânirea, Timişoara îl avea ca episcop pe Ioanichie Vladisavlievici - în funcţie din 1713 - după decesul lui Constantin Grk, care a fost episcopul Timişoarei din 1704.

Sigiliul Timişoarei în secolul XVIII
În 1739 - pe lângă Aromâni din multe alte părţi - la Timişoara doar din metropola Moscopolei (dominată de Casa Comercială Gherga) se găseau 22 neguţători; de exemplu, la recensământul din 28 I 1739, în Timişoara - printre aceia - exista şi negustorul notat Jurko, venit în 1719 ca “Vlah din Moscopole” (10 negustori au fost dați ca “Arnăuți” = “Albanezi” din Moscopole - ei de fapt fiind Armâni - iar în cartierele Timișoarei Fabrica / Fabric și Mahalaua / Mehala existau comunități de “Greci”, adică de ortodocși Makedoni): în general, apelativele uzitate erau de Greci și Albanezi pentru cei din Macedonia și Moscopole. Prezenţa comercianţilor Aromâni în Timişoara era de mult timp, de pildă când papei Grigore - care a aprobat Calendarul Gregorian, în uz azi - i-a fost trimisă în 6 II 1582 o scrisoare din Timişoara de către negustorul Ragusan Domenico Gherghei / Giorgio (denumit în 1892 de istoricul Croat Eusebiu Fermendzin din Zagreb ca Giurgevici şi de istoricii Maghiari Bibok Karoly, Ferincz Istvan şi Kocsis Mihaly din Szeged în 2002 ca Gergely din Dubrovnik). Existenţa Armână, Albaneză sau Makedonă în Banat a fost atestată şi anterior, ca de exemplu în “satul bătrân” / adică vechi Armeniş 45,12 lat. N, 22,18 long. E din judeţul Caraş-Severin - localitate de referinţă în Ţinutul Gugulanilor, cu prezenţă Gherga / Ghergha - sau menţionarea în evidenţele papale de dijmă din 1332 a localităţii Macedonia 45,30 lat. N, 21,03 long. E / judeţul Timiş (denumirea fiind explicită); de altfel, lingvistul Ioniţă Vasile a observat în 1982 la Armeniş apelativul nu de Armeni, ci de Armâni (bazându-se pe microtoponimia locală cu vădiţi corespondenţi în toponimia din S Dunării şi pe porecla de “Ţinţari” dată celor din Armeniş: după cum a publicat în 1895 Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - un localnic din Părleap a explicat porecla pusă Armânului de “Ţinţar” că era “Sin Tzar - nu cuvânt de ocară, ci de mare laudă - deoarece însemna ‘fiu de împărat’, Slavii din respect şi admiraţie numindu-l astfel pe Valah, care mereu s-a ocupat de lucrurile mai subţiri iar cele grele ale câmpului le-a lăsat Slavului”). În 2013, Dr. Lucian Iosif Cueșdean a scris: “În anul 46, Regatul clientelar al Traciei a fost transformat în provincie romană. ‘Ripa Traciae’ şi ‘Scythia Minor’ au fost anexate provinciei Moesia şi toată Peninsula Balcani a devenit o posesiune romană, cu graniţa pe fluviu. Până la acea dată, Dunărea de Jos - dimpreună cu toţi afluenţii săi - a constituit o magistrală pentru un singur popor, get şi pentru o singură limbă, rumână, a geţilor din nordul şi din sudul fluviului, ca dovadă că terminologia piscicolă, agricolă, militară, urbanistică şi religioasă cultică, este comună cu slavii sud dunăreni’, dar nu cu ‘slavii nord carpatici’, cu care împărţim doar câteva zeci de cuvinte, din vocabularul nostru ancestral (conform ‘Dicționarului explicativ al limbii române’). Datele din istorie ne spun că slavii au venit din nord în sud. Autonimul Slavic este reconstituit ca ‘Slověninъ. Cel mai vechi document scris care îi atestă pe slavi ‘Словене Slověně’ este în sudul Dunării şi datează din secolul IX. El, cu înţelesul de cuvânt de slavă, slăvitor, este scris în slavonă (litere comune cu scrierea dacică de pe tăblițele de la Sinaia) şi coincide cu creştinarea slavilor ‘sudici’ din Bulgaria, anul 864, după care ei se intitulau ‘pravo slavnici’, adică slăvitori ai adevăratei credinţe, cu reprezentarea abstractă a Dumnezeirii, ca la geto-daci, nu a ‘credinţei eretice ce îşi făcea chip cioplit. Acea credinţă ‘pravo-slavnică’ a fost credinţa geţilor şi avea şi un limbaj liturgic slavon, străvechi, slavona, cu mult timp înainte de 864. Deci înainte de 864, înainte de creştinarea lor, nici nu putem vorbi de slavi. Creştinarea slavilor bulgari s-a făcut în slavonă, limbajul creştin vernacular din tot teritoriul Imperiului Roman de Răsărit / Bizantin, de dinainte de 864, limba acceptată ca sfântă, ‘limba de slăvire a Dumnezeirii la geţi’, existentă şi în mănăstirile macedonene, pe care ‘cehii’ nu au recunoscut-o ca limbă slavă, izgonind-o din mijlocul lor dimpreună cu mesagerii ei, călugării macedoneni Chiril şi Metodiu, care se pretindeau slavi, în sensul de slăvitori ai Dumnezeirii pr(ea ad)evă(rate), pravo-slavnice. În Imperiul Roman de Răsărit / Bizantin, după peste 3 secole de creştinism conspirativ, în Dobrogea şi pe Dunărea de Jos, a fost atestată ‘slavona geţilor de slăvire a Dumnezeirii’, prin Patriarhul Constantinopolului Ioan ‘Gură de Aur’, care a scris în anul 399, că ‘tracii au tradus scripturile în limba lor naţională’. Fără îndoială că şi 5 secole mai târziu, macedonenii călugări, Chiril şi Metodiu, erau în posesia acelei Biblii besice şi au folosit terminologia ei getică, dimpreună cu alfabetul ei getic ( = tracic, besic, dacic de la Sinaia) pentru a ‘inventa slavona şi scrierea chirilică’, propagată de ei la slavi. Spre deosebire de orice altă limbă, nefiind o limbă inventată ad hoc, ci datorită tocmai vechimii şi răspândirii ei în rândul enoriaşilor Imperiului Roman de Răsărit = Bizantin, limba slavonă a fost recunoscută de către papă ca ‘limbă sfântă’ în perioada creştinării slavilor, dar nu a fost recunoscută ca limbă slavă de către slavii autentici, de origine nordică, din ‘Cehia’. Bizantinul Procopius a scris despre unii pe care i-a numit în greacă Σκλαβῖνοι sklabinoi, pe care contemporanul său bizantin Jordanes, în anul 550, i-a numit sclaveni în latină iar alţi bizantini i-a numit pe aceia getae. Triburile sarmato-alanice ale sclavenilor şi anţilor, vorbitoare de dialecte getice nordice, etichetate drept slavi, plecând de la acele înscrisuri ale lui Procopius şi ale lui Jordanes, erau numite getae, adică geţi, de către alţi oficiali bizantini printre care Marcellinus Comes, în anul 517. Slavii nu au participat decât în mod pasiv la expediţiile militare ale barbarilor şi în secolele VII-VIII s-au aşezat într-o mare parte a Rusiei actuale, între Vistula, Elba şi Dunăre, precum şi în Balcani, uneori amestecaţi cu ‘alte populaţii’. Teritoriul era imens şi oricât de prolifici i-am socoti pe slavi, aceia ‘fără alte populaţii’, nu ar fi putut să îl acopere în intervalul scurt de aproximativ un secol. Acele ‘alte populaţii’ nu aveau cum să fie decât rumânii geţi sedentari, agricultori şi băştinaşi aici”. În 2014, Dr. Napoleon Săvescu a scris: “Bulgarii şi sârbo-croaţii sunt geți ca şi noi. Nu există nici un alt fel de slavi decât cei cu originea peri-baltică, deci nord şi est carpatică. Aşa numitele slavonă, bulgară şi sârbo-croată, în total cu circa o mie de cuvinte, aparţin tot limbii dacilor, rumânilor peri-dunăreni, care au populat întreg Imperiul Roman de Răsărit, camuflaţi în slavi, pierzând aici treptat fondul recunoscut de elenii bizantini ca fiind latin, în teritoriile în care ei îi persecutau pe latini cu deosebită cruzime, păstrându-se în mare măsură în vlahiile pe care nu le controlau deplin, fapt evident şi astăzi la vlahii ce locuiesc doar munţii greu accesibili din Peninsula Balcani şi la valahii din nordul Dunării. Dovada că e vorba de rumâni şi nu de romani este faptul că romanii nu au putut niciodată introduce aici liturghia în limba Romei, cultul creştin folosind limbajul zalmoxian al geto-dacilor - singurii anti-idolatri din zonă - numit Slavon, ce Slăvea pe Zeul-moș, adică fără idoli, în opoziţie cu romanii idolatri, închinători şi azi la chipurile cioplite al statuilor de sfinţi (dispută în care clerul de după Chiril şi Metodiu a început să-i persecute pe vlahii şi pe valahii care persistau în a folosi şi fondul nostru latin, confundându-i intenţionat cu romanii idolatri de la Roma, pentru a-i extermina). După retragerea romanilor în sudul Dunării, întreg Imperiul Roman de Răsărit a suferit o evidentă influenţă dacică: cioplitorii de chipuri s-au rărit, până la dispariţie chiar printre greci, o mare parte din teritoriul acestui imperiu a fost numită Dacia - inclusiv Romania - şi a fost condus de împăraţi localnici, din rândul rumânilor daco-geţi şi din rândul unor bizantini grecofoni, care au permis instaurarea unui creștinism fără urme de sclavagism şi de idolatrie greacă sau romană. În lupta geţilor cu Imperiul Roman, excesele clerului creştin daco-get slavon sud dunărean au condus la slavizarea populaţiei, la pierderea aici a fondului daco-românesc, copiii vlahilor şi valahilor fiind botezaţi de preoţi slavoni, ostili dacilor, cu liturghii epurate de cuvintele noastre dacice”. După vremurile Antice, Armânii au fost între Eleni și Slavi iar Românii au fost între Slavi și Unguri:
Slavii în Europa
Printre donatorii din 1904 pentru aşezământul ortodox “Sfânta Treime” de la Piatra Scrisă din Armeniş / judeţul Caraş-Severin, “Foaia diecesană” din Caransebeş a nominalizat 4 Gherga din Goleţ / Galacs 45,17 lat. N, 22,15 long. E, judeţul Caraş-Severin, anume Gugulanii Constantin, Ion, Iancu şi Traian. (În 2014, cercetătorul Armân Boris Stefanoski din Tetovo / Macedonia a afirmat că “un timp chiar i s-a spus Banatului...Machedonia, datorită numărului mare de armâni veniţi din Machedonia istorică”). În 2009, Dr. Bodo Barna din Timişoara a indicat în “Ghidul cronologic al oraşelor Banatului” că “la sfârşitul secolului XVIII au sosit 427 de familii aromâne din Macedonia, între numele principale fiind Gheorghiades“. Moscopolia a evoluat mult datorită comerţului, având mii de case, mai multe manufacturi, zeci de biserici (într-o vreme, mitropolitul Ioaninei / Ianinei şi-a avut reşedinţa în oraş), bănci şi o universitate: Noua Academie (în genul Academiilor Domneşti din Ţara Românească şi Moldova). Trebuie știut ce a scris profesorul Anastase Hâciu în cartea Aromânii” din 1936, anume că la începutul secolului XVIII, Gheorghe Castriotul - comisul Valah - a întemeiat o Școală în Castoria la care a învățat Leontiades Sevastos, care a condus Noua Academie din Moscopole”. Tipografia Moscopolei - întemeiată înainte de 1730 - era în Mănăstirea Sf. Naum” de pe malul Ohridei; Aromânul Pericle Papahagi a notat în Scriitori aromâni în secolul XVIII” că Aromânul Demostene Rousso în Manuscrisele Greceşti’ din 1901 spune greşit că lucrările s-au tipărit la Moscopole prin îngrijirea lui Gheorghe Moscopolitul’ în loc de ‘Grigore Moscopolitul’. Despre Grigore Moscopolitul iată ce spune Neos Vretos: preot şi unul dintre învăţaţii bărbaţi, care au înflorit la jumătatea secolului XVIII; mulţumită lui, oraşul Macedoniei Moscopole s-a învrednicit să aibă şi tipografie, ce din nenorocire nu s-a păstrat mult”. Conform profesorului Anastase Hâciu în studiul Aromânii” din 1936, acolo au apucat să-și tipărească lucrările mitropolitul Grigore al Durațului, Anastasios Gordas, ș.a., autorul menționând: “S-ar fi tipărit - de asemenea - abecedare, gramatici, lexicoane, liturghii, cărți de filosofie și de înaltă cultură; Theodor Ghiorghiade din Castoria ar poseda 5 cărți bisericești încă necunoscute nici Academiei Române”. Dicţionarul biografic al istoriei Albaniei” publicat în 2012 de Dr. Robert Elsie a enunţat: “În Moscopole, a nu se confunda preotul Gregorios - rectorul adjunct al Noii Academii, ales în 1744 - cu tipograful Gregorios; preotul Gregorios a fost studentul filozofului Ioan Chalkeus, născut în 1667 la Moscopole, care în 1694-1703 a fost directorul Şcolii Greceşti din Veneţia: în 1741, preotul Gregorios a scris la Moscopole Viaţa Sf. Nikodemos’ iar din 1746 s-a stabilit la Mănăstirea Elbasan, în 1768-1772 acelaşi Gregorios - Grigore din Moscopole - fiind arhiepiscop ortodox în Durres” (profesorul său, filozoful Armân Ioan Chalkeus - care a fost directorul Şcolii Greceşti din Veneţia şi în perioada 1712-1716 - probabil a fost Ioan Ghargheu / rezonanţa Chalkeus fiind similară cu Cholkis-Gorghis iar acei Gherga vorbind cu Grai Moscopolean menţionaţi de revista Românul” din Arad ca întruniţi în şedinţă la Scutari înaintea primului război mondial / după constituirea Albaniei ca stat, la 142 de ani de la decesul arhiepiscopului Grigore, probabil erau urmaşii aceluia şi ai negustorilor Gheorghiu / Gheorghe activi anterior în acel areal Durres / Durazzo = Durațiu / Draci din Mica Vlahie, după cum a consemnat şi Dr. Valer Papahagi din Arhivele Veneţiei). De altfel, în 1935 Dr. Valer Papahagi a scris: Moscopolea a fost cel mai mare oraş pe care l-a avut Albania până acum. Astăzi chiar, oraşul vecin Coriţa - locuit de Albanezi şi de Români Moscopoleni şi Fârşeroţi, şi care a moştenit ceva din însemnătatea Moscopolei - e situat în regiunea cu cea mai mare densitate de populaţie din Albania”. Într-un document din 11 III 1735 a fost înregistrată la Zadar - unde în secolul X a activat pentru Croați foarte respectatul episcop Grgur - stabilirea familiei Ghegă Gjergja / Đerda, plecată cu 2 ani înainte din zona dintre Lacul Scutari de la granița Albaniei cu Muntenegru și Muntele Rumija ce domină portul Bar / MunteNegru (areal condus de arhiepiscopul Grgur în secolul XII - numit Albanez Kraja” iar Slav Skadarska Krajina” - ce era centrul politic în Diocleea, acolo la începutul secolului XI fiind măritată prințesa Kosara din familia ultimului țar al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân: povestea a fost scrisă de arhiepiscopul Grgur în secolul următor îngropării ei în Bar); coasta Dalmată a fost destinație în transhumanța Armână, la S de Lacul Scutari fiind Durres / Albania - fostă colonie Doriană, port utilizat de cei din Insula Kerkyra / Corfu, de unde Antic era Via Egnatia la Lacul Ohrid - iar la N străvechiul drum ducea direct la Dunăre, spre principalele treceri ale Fluviului, la Drobeta și Durostor (se poate observa că la începutul Medieval, clanul Duro / Dulo - al dârjilor bărbați genetic Gherga - a controlat în bună parte tranzitul Balcanic pe rutele atingând Dunărea, un centru important administrativ fiind Duros-tor” = Durostor / Silistra, în S Dobrogei). Acum în orașul natal Zadar, Iosif Gherga / Josip Gjergja - vicecampion mondial cu echipa Iugoslaviei de baschet în 1963 și 1967, antrenor în 2003 al echipei Priștinei / capitalei Kosovare - e considerat etnic Albanez în Croația; un alt exemplu - din provincia Lecce aflată în tocul” Italiei, pe partea simetrică portului Durres din Albania - e Ferdinando De Giorgi, triplu campion mondial la volei cu echipa Italiei în 1990, 1994 și 1998 iar alt mare sportiv e boxerul Arnold Gjergjaj născut în Giakova / Kosova, campionul Europei la categoria supergrea în 2014: are 1,96 metri (i se zice Cobra”), ș.a.m.d. În 1936, profesorul Aromân Anastase Hâciu (din Râmnicu Sărat 45,22 lat. N, 27,03 long. E / județul Buzău) în cartea Aromânii” a scris: “Viața păstorului, desfășurându-se în măreția învăluită de mister a Văilor și Munților Aromânești’ și în singurătatea majestuoasă care inspiră atâta poezie, este plină de romantism; viața cărăvănarilor și cea nomadă - în luptă neostoită cu asprimile vieții și expusă la primejdii infinite - a fost dintotdeauna creatoare de fapte mari, de largi avânturi, de caractere puternice, de răsunete cu adânci și îndepărtate ecouri. De aceea, s-a vorbit mereu de Aromâni ca păstori și cărăvănari și nu s-a vorbit deloc sau aproape deloc de acele populațiuni orășenești Valahe pașnice, care - deopotrivă, ba chiar mai active în viața economică și politică - se ocupau cu meșteșugurile, cu artele și cu negoțul, prin orașele Peninsulei Balcanice, de la Dunăre până dincolo de Atena, de la Marea Neagră până la Adriatica și Ionica, precum și în cetățile din Europa Centrală, până în Asia și în Africa. La origină, păstorul îndeplinea o funcțiune multiplă: aceea de crescător de animale, de meseriaș și de negustor, în stil modest, natural. Dar - cu timpul - categoria păstorească și-a diferențiat structura ca să îndeplinească funcțiuni de cărăvănar, de meșteșugar și de negustor, ce ea, prin ea însăși, nu le putea îndeplini cu succesul și amploarea reclamate. Aceștia din urmă 2 - desfășurându-și însușirile lor creatoare: energie și perseverență neînfrânte, muncă și onestitate remarcabile, economie bine înțeleasă și puterile de expansiune dincolo de Dunăre și de Mările ce udau celelalte laturi ale Peninsulei - au creat o categorie socială net distinctă, care a luat în mâinile ei îndemânatice destinele industriei și comerțului cărora le-au imprimat o dezvoltare nebănuită și un avânt extraordinar, cu multe urmări fericite pentru civilizarea Peninsulei. Crescători de oi și de capre, celnicii mai creșteau numeroase herghelii de cai și de catâri ce-i ajutau la transportul avutului de la munte la câmp și înapoi, în viața lor de transhumanță. Cărăvănăritul a fost un produs firesc al păstoritului, un prețios ajutător al lui. Unul nu se putea menține și dezvolta fără celălalt, cel dintâi a mers mână în mână cu cel de-al doilea. Dar a intervenit diferențierea: caravanele ajutau la desfacerea produselor brute sau manufacturate, precum și la schimburi de mărfuri de care aveau nevoie; a fost - la origină - un produs natural al păstoritului, ca mai târziu să se dezvolte și să se mențină independent. Mulțumită acestei noi funcțiuni, Aromânii au putut cunoaște - în lung și în lat - Peninsula, să treacă Dunărea, să facă legăturile între Balcani de o parte, să cunoască Europa pe de alta și au putut ajunge în contacte directe sau indirecte cu civilizațiunile de peste Fluvii și Mări. Țarigradul / Istanbulul era punctul terminus al străvechiului drum bătătorit de caravane dar și de armate venind din Vestul Imperiului. Caravanele Aromânilor - urmând drumurile transversale ale Peninsulei Balcanice - ajungeau încă de la începutul dominației otomane până acolo. În secolul XVIII, prin mijlocirea Moscopolenilor se trimiteau curieri și mesagii de la Senatul Veneției și Consulatul din Durațo la Ambasada Veneției din Istanbul (ei se duceau și cu rosturi negustorești în capitala imperială, așa cum au fost documentați Moscopolenii Mihali Ghiorghi în 1720, Adam Ghira în 1725, ș.a.)”
Moskopole
În 1770, la Moscopolia a apărut primul dicţionar al limbilor Balcanice / între care bineînţeles era Armâna (lucrare realizată tot de un discipol al lui Ioan Ghargheu / Chalkeus). Conform istoricului German Johann Thunmann - care a vizitat Moscopolia şi a scris o istorie a Aromânilor în 1774 - toţi locuitorii oraşului vorbeau Armâna; mulţi cunoşteau şi limba Greacă - cea a bisericii, folosită şi pentru scrierea contractelor - el afirmând că Armânii constituiau un popor mare şi numeros, majoritar în Balcani, vorbind acelaşi Grai ca şi cei din N Dunării, însă amestecat cu cuvinte Greceşti şi “ei nu sunt în nici un chip veniţi din Dacia” (contactul său cel mai bun a fost cărturarul Armân Hagi Cegani - cu prenumele de botez Constantin, a cărui mamă era Gherga din Custura / Kastoria - titulatura de Hagi, similară cu a musulmanilor ce au fost la Mecca, fiind a creştinilor care au efectuat pelerinaj la Ierusalim; Constantin Hagi Gheorghiu-Cegani a fost interesant prin viaţa de călător şi setea de învăţătură, el colindând marile centre universitare ale timpului: a vizitat Viena 48,12 lat. N, 16,22 long. E / Austria, Paris / Franţa, Gottingen 51,32 lat. N, 9,56 long. E şi Halle 51,29 lat. N, 11,58 long. E / Germania, Roma şi Veneţia / Italia, Cambridge 52,12 lat. N, 0,07 long. E şi Londra 51,30 lat. N, 0,07 long. V / Marea Britanie, Amsterdam 52,22 lat. N, 4,53 long. E şi Leida 52,09 lat. N, 4,29 long. E / Olanda, Modra 48,19 lat. N, 17,18 long. E / Slovacia, Polonia, Istanbulul - capitala Imperiului Otoman - şi Valahia / Ţara Românească). Academicianul Constantin Giurescu în “Istoria Românilor” din 1937 scria că “Târgurile Bitolia şi Ohrida în Macedonia, Arta în apropierea Mării Ionice / Adriatice, Castoria lângă Lacul Prespa, Ioanina şi Sărună / Salonic au avut întotdeauna importante contingente de populaţie Vlahă / Aromânească” (la denumirea Salonicului în Săruna e de remarcat rotacizarea Armână L”/R”: după cum a scris profesorul Armân Kihaia Iotta din Bitolia în 1907 la Săruna / Salonic localul favorit al Armânilor / Vlahilor încă era Restaurantul Gherganda). Hărţuielile mai ales în secolul XVIII însă au continuat; în 1747, familia Mocioni a fost izgonită din Moscopolia natală de către ostaşii otomani şi s-a stabilit în ceea ce pe atunci era Ungaria (unde a întreţinut legături apropiate cu Gherga, Gojdu, Şaguna, etc.), în Timişoara “Comitetul Român” paşoptist fiind condus de Aromânii fraţi Mocioni, apoi ajungând să creeze, la 1869 în Timişoara, cel mai vechi partid naţional al Românilor, existent şi azi: ţărăniştii (în 1994 Corneliu Coposu, preşedintele ţărăniştilor - pe atunci formând cea mai puternică structură democrată din România - observând că vicepreşedinţii partidului în 3 judeţe din Banat / anume Arad, Caraş-Severin şi Timiş erau Gherga, s-a interesat public dacă potrivirea de nume Gherga din regiune era şi de rudenie). De altfel, senatorul Corneliu Coposu 1914-1995 (seniorul politicii Româneşti post-Revoluţionare) cu un sfert de an înainte de a muri, a scris olograf Gherga, pe care eu personal l-am susținut”:
În Monografia familiei Mocioni” realizată în 1939 de Dr. Teodor Botiş apare o scrisoare trimisă din capitala Ungariei în 3 XII 1863 de consilierul Georgiu Popa către juristul şi omul politic Andrei Mocioni (1812-1880) din Foeni 45,29 lat. N, 20,52 long. E / judeţul Timiş: “Vă voi trimite ilustrisime domnule, socoata despre administrarea mea, relaţionând înainte că Gherga şi Chiţescu n-au venit până acum la studii şi astfel stipendiile Pestane fac pe un pătrar de an 250 florini iar nu 290 florini. Totodată îmi iau liberatea, ilustrisime domnule, a vă ruga să binevoiţi a-mi scrie cui să dau cassa care va mai rămâne la mine”. Când Alexandru Mocioni (1841-1909), întemeietorul Partidului Naţional al Românilor, a fost reales parlamentar în Dieta Ungariei, în revista Albina” din 2 V 1869 au fost publicate mulţumiri: “Avem sfânta datorie a aduce la cunoştinţa naţiunii noastre pe acei bravi preoţi şi învăţători, care prin înţeleaptă conducere şi în co-înţelegere cu poporenii săi au condus partida naţională la limanul dorit, la învingerea candidatului naţional; printre aceşti bravi sunt:...Gheorghe Gherga, învăţător în Bârna” (45,43 lat. N, 22,03 long. E / judeţul Timiş). De altfel, în anul următor, “Albina” din 27 VII 1870 - publicată în Pesta / acum răsăritul Budapestei, pe malul stâng al Dunării - a mai indicat printre susţinătorii din judeţul Caraş-Severin ai lui Alex Mocioni pe Dinu Gherga şi Ilia Gherga din Agadici 45,06 lat. N, 21,41 long. E, Zaria Gherga din Comorâşte, George Gherga din Ticvaniu, Gruia Gherga, Pavel Gherga şi Pau Gherga din Maidan, ş.a. (de exemplu, în 1891 academicianul Român Atanasie Marienescu a inventariat 35 de familii Gherga în Maidan - denumire Cumană pentru movila Gorgană în amfiteatru, funerară dar şi prilej de bazar / târg - localitate ce avea Mănăstirea Sf. Gheorghe” din 1028, întemeiată la voinţa Sf. Gherard din Cenad / unii bănuind că acel Maidan nu era din Banatul Românesc, ci de fapt era Cenadul Vechi din actualul Banat Sârbesc); “Foaia diecezeană” din 26 III 1895 a Eparhiei Greco-Ortodoxe Române a Caransebeşului a publicat despre “Topografia satului Măidan” că “începând de la anul 1765, din Măidan foarte multe familii au emigrat, aşa din familia Gerga: în Oraviţa şi în Câmpie / Pustă. Emigrările s-au întâmplat mai vârtos pre timpul revoluţiunii lui Horia din Ardeal, fiindcă localnicii cercaseră să se revolte după adunarea de popor ţinută în Răcăşdia la anul 1784. Dealul Mare - sau cum îi zicem noi, ‘Gealu Mare’ - se numeşte teritoriul dinspre sat (la Vest), hotarul Oraviţei (la Sud) şi drumul mare ce merge din sat spre Rachitova. Vecinii noştri Răchitoveni numesc acest teritoriu ‘Pământul Turcului’. Noi însă nu; ci numai un drum ce conduce în cetate ştim că s-a numit ‘Drumul Turcilor’. Coasta Estică de lângă ogaşul Ghergonilor a Dealului Mare se zice ‘coasta cetăţii’. În acea coastă, deasupra de viaductul căii ferate, mai înainte cu 50 de ani, Gheorghe Gherga Frenţiu voind să răstoarne un arbore a găsit nişte vase de aramă (7), din care şi-a făcut căldări”. Este de ştiut că mama patriotului, Ecaterina Mocioni - cununată în 1836 cu vărul Mihai Mocioni, devenită “baroană de Foeni” - s-a născut în “Miș-Colț” = Mişcolţ / Miskolc. În 2002, Dr. Maria Berenyi a scris că “la Miskolc întâlnim nume de familii ca: Boiagi, Diamandi, Ghica, Gojdu, Grabovsky, Mocioni, Muciu, Pescariu, Roja, Șaguna, etc.; aceste nume le întâlnim și în sânul coloniei din Pesta, fapt care dovedește legăturile strânse de rudenie între cele 2 colonii macedoromâne. Marele mecenat Emanuil Gojdu, ca și prietenul său, mitropolitul Andrei Șaguna, au fost macedoromâni. În prima parte a secolului XVIII, cei din familia Gojdu erau negustori înstăriți, stabiliți în Moscopole, un centru economic și cultural înfloritor din Albania de astăzi. Apreciat drept ‘Florența Balcanilor, orașul Moscopole a reprezentat până în a doua jumătate a secolului XVIII cel mai important centru al macedoromânilor. Datorită hărniciei și priceperii locuitorilor săi, precum și unui concurs fericit de împrejurări, Moscopole a ajuns, prin secolele XVII-XVIII, cel mai însemnat centru de civilizație și cultură al aromânilor. Într-un document din arhivele Budapestei, Moscopole era numit ‘Urbs Amplisima’. Negustori pricepuți și muncitori îndrăzneți și cu relații întinse, fiii Moscopolei au stat în fruntea comerțului din Peninsula Balcanică. Aproape tot ce se exporta din Imperiul Otoman prin Marea Adriatică trecea prin mâinile lor iar tot ceea ce intra, prin porturile aceleiași mări sau prin alte puncte de frontieră, din țările apusene, se distribuia tot prin dânșii. Ei erau negustorii care aveau cele mai numeroase și mai strânse legături comerciale cu străinătatea. Sub raportul industrial, de asemenea, Moscopolea era o cetate unde se lucra zi și noapte tot felul de articole ce se desfăceau peste tot, în interior și afară. Meseriașii erau organizați în 14 bresle bine structurate. Moscopole avea pe vremea aceea înfățișarea marilor centre comerciale. În bazarurile mari și întinse era o mișcare uriașă, o forfoteală de furnicar ca în marile orașe ale Asiei. Oamenii erau absorbiți de afacerile lor. Corespondențe și comenzi soseau de pretutindeni, din Peninsulă și din Europa, ce trebuiau repede satisfăcute; se descărcau mereu la marile caravanseraiuri și se încărcau mărfuri manufacturate pentru toate direcțiile. Magazinele gemeau de acelea și industriile lucrau zi și noapte. Albania toată se alimenta de aici sau din porturile Adriaticei, ce, aproape integral, le stăpâneau tot ei. La bâlciuri și în zilele de târg, veneau albanezi și negustori din toate părțile. În Moscopole, într-o biserică, lângă ușa împărătească, exista un jilț cu brațelele rezemate pe 2 lei fioroși, cu gurile căscate, cu limbile scoase, cu coamele înfiorate. Pe speteaza jilțului era gravat cu litere aurite numele ‘Gojdu. Este cea mai veche mărturie a existenței acestei familii în Moscopole. Familia Gojdu a plecat din orașul Moscopole odată cu familiile Sina, Dumba, ș.a. și s-a așezat în Polonia. După împărțirea Poloniei între Rusia, Prusia și Austria, acei macedoromâni s-au mutat în Imperiul Habsburgic, împânzind toate orașele mai de seamă ca negustori ori bancheri. Familia Gojdu în itinerarul pribegiei sale s-a stabilit întâi la Miskolc, unde poposise și familia Șaguna; de la Miskolc, o ramură a familiei Gojdu s-a așezat în părțile Bihorului”.
Moskopolje

Acţiunile otomanilor au culminat cu atacul din 1788 al trupelor conduse de Ali Tebelin din Ioanina / Ianina 39,40 lat. N, 20,51 long. E asupra Moscopole, atac ce s-a soldat cu distrugerea completă a localităţii (în acelaşi an otomanii au devastat şi Banatul, distrugând printre altele şi primul Atelier de legat cărţi din regiune, gospodărit de Gherga în Belinţ / apoi mai fiind menţionat de documente în 12 XII 1842 şi 2 IX 1846 legătorul de cărţi Pavel Gherga în Crecima, ş.a). În 1925, Dr. Theodor Capidan în MeglenoRomânii - istoria şi graiul lor” a scris: “După spusa bătrânilor, Aromânii din Livezi (în Aromână Livădz, comună aflată între RâurileMeglen şi Vardar din N Grec) sunt cei din urmă Aromâni fugiţi din Muntele Gramoşte, în urma cunoscutelor prigoniri ale tiranului Ali Paşa. La început se aşezară numai 25 de familii sub conducerea unui celnic; mai târziu ele au fost urmate de alte familii şi astăzi Livădz se înfăţişează drept cea mai mare comună dintre toate comunele MeglenoRomâne. Numărul locuitorilor poate fi socotit la cel puţin trei mii. La Aromâni, cât timp trăiesc părinţii, copiii lor nu se despart de ei, ci stau toţi laolaltă, chiar atunci când printre aceştia se găsesc şi unii însuraţi cu copii. Ştiind toate acestea, am încercat să fac numărătoarea familiei lui Nicola Gheorghi, la care am fost găzduit. Nicola Gheorghi avea 5 fii însuraţi, locuind toţi în casa părintească alcătuită din 8 încăperi şi anume: Cola, Dina, Iancu, Tuşu şi Steriu. Nevestele se cheamă după numele bărbaţilor, cum se obişnuieşte pretutindeni la Aromâni: ‘a lui Cola’, etc. Cola, la rândul lui, avea 7 copii; Dina avea tot 7. Iancu avea numai o singură fată. Tuşu avea 3 fete şi Steriu, cel mai tânăr, însurat abia de câteva luni şi în vârstă numai de 17 ani, era în aşteptarea unui moştenitor. Adunaţi toţi laolaltă, dau un număr de 25 de inşi, având fiecare câte un locşor sub acelaşi acoperiş al casei părinteşti. Ca limbă, Aromânii din Livădz nu se deosebesc de aceia răspândiţi în Nordul Macedoniei”. Cauzele distrugerii Moscopoliei au fost, conform consulului Francez de la Ioanina / capitala Epirului, otomanii şi Albanezii: “invidia şi fanatismul se uniră contra operei înţelepciunii” (e de ştiut că otomanii denumeau mercenarii Albanezi ca Arnăuţi, denumire sub care aceia erau ştiuţi şi de către A/Români). Aromânii au fost totuşi cea mai violentă ramură a Românilor şi e de remarcat că printre unii Ghergani Bănăţeni şi azi se manifestă un caracter mai aparte, dificil, de neintegrare. În 1936, în cartea “Aromânii”, profesorul Anastase Hâciu a scris: “Prin înaltele instituțiuni de cultură și de pioasă religiozitate, ca și prin privilegiile de înaltă autonomie de care s-a bucurat, Moscopole a eclipsat toate centrele din Tesalia și Pind, concentrând - în sine și la un moment dat - toate bogățiile și aspirațiunile de viitor ale neamului Aromânesc. Ca urmare, distrugerea sa și a celorlalte care gravitau în jur, o numim dezastru național. Și aceasta cu drept cuvânt. Moscopolea și celelalte cetăți din jurul său - bogate în popor, în averi, în instituțiuni de cultură și de asistență socială, în întreprinderi de industrie și comerț bine organizate - iradiau, în jurul lor, o înaltă demnitate națională și ajunseseră să se bucure de largi privilegii de ordin administrativ și economic ce nu le cunoscuse până atunci istoria Peninsulei Balcanice. Cultura înaltă și legăturile complexe cu toată Europa - ceea ce eclipsa toate celelalte popoare: Albanezi, Bulgari, Eleni și Turci, ce se zbăteau în sclavie, ignoranță și sărăcie - toate acestea le creștea importanța și aveau perspectiva să joace un rol politic propriu, ce putea (într-un răstimp foarte scurt) să deplaseze axa gravității politice spre creștinii din Nordul și Vestul Peninsulei Balcanice iar cultura Aromânească ce începuse să mijească putea duce, fatal, spre o renaștere națională, ce ar fi trezit tendințe înalte de autonomie și mai largă, echivalente cu o reală neatârnare. Dar destinul implacabil a vrut să fie altfel! Moscopole a căzut prima jertfă pe altarul eliberării. În Livădz s-au așezat și ceva familii din Moscopole. S-au ocupat exclusiv cu creșterea vitelor și cu cărăvănitul. Ajungeau până în Albania, la Corița / Ghiorge, unde stăteau toată vara și se întorceau la Sf. Dumitru, aducând mari sume de bani. Își iernau turmele în câmpiile Salonic și Câlcâș. Unii vărau în Munții Megleniei. Centrul cel mai mare de desfacere al produselor lor a fost Salonicul”. Supravieţuitorii dezastrului Moscopolei au emigrat printre Eleni / unde au fost mari sprijinitori ai culturii (Țara acelora şi-a câştigat independenţa în 1821, cu ajutorul revoluţionarului Oltean Tudor Vladimirescu, vătaful Ţinutului Cloşani, cu plaiul dominat de Muntele Gherghiţa, la limita Băniei cu Banatul, unde era şi aşezarea Ghergheşti 44,58 lat. N, 22,47 long. E, azi Gheorgheşti în comuna Ponoarele / judeţul Mehedinţi), Bulgaria, Serbia - unde spre exemplu Armânii au înfiinţat Piaţa Belgradului - iar o parte a emigrat în Austro-Ungaria, mai ales în Viena şi Budapesta (unde negustorii erau numiţi Gorog, adică Greci) dar şi în Ardeal / Transilvania, unde au jucat ulterior un rol esenţial în emanciparea naţională a Românilor. Este de observat că unul dintre sfetnicii apropiaţi ai revoluţionarului Tudor Vladimirescu a fost apreciatul predicator Ilarion - botezat Ilie - Gheorghiadis 1777-1845 (având mama din Ianina şi tatăl din Silistra 44,07 lat. N, 27,16 long. E / azi Bulgaria), stareţ la Mănăstirea Dealu din 1808, din 1820 devenit episcopul ortodox al Argeşului iar unul dintre luptătorii fruntaşi alăturaţi cauzei a fost haiducul Negoiţă Gherghelaş / Gheorghelaş, ucis în 1827 în Buzău: acela opera la curbura Carpaţilor între Pietroasele / Dealul Istriţa şi Muntele Giurgiu.
Voskopoja
Trebuie ştiut că Gheorghiu Grecizat era Gheorghiadi, ca de exemplu negustorul Dumitru Gheorghiadi din Smirna / Izmir în 1839 (menţionat de academicianul N. Iorga), preotul Ion Gheorghiu / Gheorghiadi, directorul Liceului Român din Bitolia / Bitola 41,01 lat. N, 21,20 long. E / Macedonia în 1882, repetitoarea - cadru didactic - Maria Gheorghiadi la Şcoala Normală de Fete din Bitolia (denumire Slavă derivată din vechiul cuvânt pentru mănăstire, Grecii numind oraşul Monastir) în 1897, etc.; Aromânul Dimitrie Cosmad - numit “Bolintineanu” - a scris că “Bitolianii fac parte din Moscopoleni”. În Monastir / Bitolia a învăţat Mustafa Kemal - zis Ataturk - fondatorul republicii Turcia (el cu Junii Turci, la care a avut aliaţi Armâni, a preluat puterea în Imperiul Otoman; Ataturk 1881-1938 a fixat capitala Turciei la Ankara: localitate celebră pentru mohairul Angora). În 1937, la Bitola s-a născut Armânul Liubişa Gheorghievski, preşedintele Parlamentului Macedoniei în 2006-2008. Armânii au reprezentat elementul cel mai progresist din Balcani: în 1913, Dr. Pericle Papahagi - folclorist Aromân - afirma că “nici un neam din Peninsula Balcanică n-a dat atâţia oameni valoroşi şi sub toate raporturile, ca Aromânii”. Cărăvănitul, născut din imediata atingere cu stânele a născut marele comerţ Armân; ei, Armânii, au constituit singura populaţie din Balcani care n-avea analfabeţi, fiecare ştiind şi cel puţin o altă limbă pe lângă cea maternă (o zicală Armână citată de Dr. Tache Papahagi 1892-1977 / etnograf Aromân spunea că “Omul neînvăţat - oricât de bogat ar fi - slugă la cel învăţat va fi”). Postavurile lor puteau îmbrăca armate întregi, argintăria era pe mâna lor, ei dând în special Sârbilor nu numai meseriaşi, ci şi cei dintâi cărturari şi politicieni; Armânii au dat sute de academicieni, savanţi, oameni politici (şefi de partide, parlamentari, premieri, miniştri, ş.a.) în Serbia: în 1694, pe malul stâng al Dunării, Novi Sad s-a dezvoltat ca oraş şi a prosperat datorită bogaţilor comercianţi Armâni - care au făcut un mare mecenat acolo de-a lungul timpului / oraşul a intrat în componenţa Serbiei după primul război mondial - iar ca alt exemplu, la sfârşitul secolului XVIII, după cum a menţionat profesoara Aromână Emilia Luchian în cartea sa “Aromânii: pretutindeni - nicăieri”, negustorul de frunte al Pieţei Belgradului era Ghiorghi - adică Gherga / o transliteraţie corespunzătoare şi cadastrului otoman - iar peste un secol, trei sferturi dintre membrii Consiliului Belgradului / “Oraşul alb” (nume datorat aspectului clădirilor văruite), încă erau Armâni. În viața politică a Serbiei au fost o seamă de iluștri Aromâni, începând cu primii demnitari ai statului - din prima parte a perioadei revoluționare, după 1804 - toți de prim rang în jurul fondatorului KaraGeorge al dinastiei regale (a cărui mamă era din Valjevo 44,16 lat. N, 19,53 long. E / Pașalâcul Belgradului, cneaz acolo fiind Nicolae Gârba / Sârbizat Nikola Grbovic iar ca important ideolog avându-l inițial pe Gherasim Gheorghevici / zis “Hagi-Gera”, starețul Mănăstirii Moravci 44,08 lat. N, 20,09 long. E din apropiere, ucis de otomani în 1804): secretarul personal Dimitrie Giurici / Djuric 1779-1850, preotul Aromân / Vlah Matei Nenadovici 1777-1854, primul președinte al Guvernului Serbiei 1805-1807, născut lângă Valjevo / în Brankovina 44,21 lat. N, 19,53 long. E - ce a fost moșia familiei, care provenea dintre Morlacii Banjani 42,45 lat. N, 18,30 long. E / MunteNegru, ajunși acolo din Banjska 42,58 lat. N, 20,46 long. E / Kosova - negustorul Mladen Milovanovici 1760-1823 din clanul Vlah MunteNegrean Drobnjaci, înrudit cu familia Vlahă Đurđić / Giurgici sosită din Banjani / MunteNegru în secolul XVII, care a fost șeful Guvernului Serbiei în 1807-1810 și 1813-1814 (în 1814-1821 a locuit la Hotin 48,30 lat. N, 26,29 long. E / Basarabia și întors în Serbia, a fost ucis în 1823 la comanda Sârbului Miloș Obrenovici, care niciodată nu s-a încrezut în el), Iacob / Jakov Nenadovici 1765-1836 / unchiul lui Matei, premierul în 1810-1811, Petru Nicolae zis Pictorul” 1775-1816 / Sârbizat Petar Nikolajevic (era nepotul starețului Rafael Nenadovici zis Hagi-Ruvim” al Mănăstirii Bogovada 44,19 lat. N, 20,10 long. E), premierul Serbiei în 1815-1816 / ucis de Miloș Obrenovici. Trebuie știut că Războiul de Independență al Serbiei a pornit după ce otomanii i-au decapitat în 1804 pe stareții Hagi-Gera / Gherasim Gheorghevici și Hagi-Ruvim / Rafael Nenadovici, pe cneazul Alex Nenadovici / fratele mai mic al lui Iacob Nenadovici și pe alți lideri Aromâni din centrul Serbiei actuale: relativ curând istoric, rezultatele au fost câștigarea unei mari autonomii în Imperiul Otoman, câștigarea apoi a independenței Serbiei și constituirea Iugoslaviei - până în secolul următor - o Țară aproape cât România (ca populație și suprafață, azi împărțită în 6 state). Născut în Zemun în 1789, fiul Mariei și al lui Gavril Gheorghevici a fost Dimitrie Davidovici, ajuns ministrul educației și de externe iar în 1826-1829, premierul Serbiei; bunicul său David Gheorghevici (de la prenumele David nepotul numindu-se Davidovici) a condus “Școala Latină” a Mitropoliei din Carloviț fondată de mitropolitul Pavel Nenadovici 1749-1768. Timoceanul Avram Petronijevici născut în 1791 la Tekija / Gherdap (pe malul opus față de Orșova / Banat) a fost premierul Serbiei în 1839-1840, 1842-1843 și 1844-1852: știa “Vlaha”; un alt Timocean - Petru Velimir / Petar Velimirovic - născut în 1848 la Sikole 44,10 lat. N, 22,17 long. E a fost premierul Serbiei în 1908-1909. În secolul XIX, ca premieri ai Serbiei au fost Timișorenii Alex Iancovici / Aleksa Jankovic și Daniel Ștefanovici / Danilo Stefanovic, în 1855-1856, respectiv în 1875. Academicianul Aromân Filip Hristici 1819-1905, născut în Samokov 42,20 lat. N, 23,33 long. E / Bulgaria, fiul lui Hrista Georgevici / Đorđević care a fost locotenentul lui KaraGeorge / fondatorul Casei Regale a Serbiei, a ajuns ministrul educației, al externelor, guvernatorul Băncii Naționale a Serbiei și premierul Serbiei în 1860-1861: cariera și-a început-o în 1857, la sfârșitul domniei lui Alexandru 1806-1885 / fiul lui KaraGeorge, decedat în Timișoara (a fost comisarul Dunării, apoi a ajuns secretarul bătrânului Miloș Obrenovici - în a doua domnie a aceluia - devenind premierul Serbiei imediat după ce acela a răposat). “Patriarhul” Hristici / Ristici din Serbia a fost Aromânul Hagi-Toma 1796-1885, mutat la Zemun / Belgrad când a avut 12 ani, din Melnik 41,31 lat. N, 23,24 long. E / Bulgaria (cetatea Antică de reședință a Tracilor Medi / Maedi, dintre care s-a ridicat gladiatorul Spartacus). Ginerele său, Aromânul Ioan / Jovan Ristici 1831-1899, fiul unui meșter constructor din Moscopole, a ajuns în fruntea Partidului Liberal al Sârbilor, premier în 1867, 1873, 1878-1880 și 1887-1888, regentul lui Milan I al Serbiei 1854-1901 (acela a fost născut la Mărășești 45,52 lat. N, 27,13 long. E de Elena Maria Catargiu, care apoi a devenit amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române - căruia i-a născut 2 fii - după abdicarea domnitorului Român împreună emigrând în Germania); a mai fost și regentul prințului Alexandru I al Serbiei 1876-1903, ultimul din Dinastia Obrenovici (acela a fost ucis, împreună cu premierul Dimitrie Marcovici zis “Țințar” 1849-1903, al cărui bunic “Țințar” Costa Marcu 1777-1822 era din Makedona Struga de la Lacul Ohrida, de ofițerii din regimentul armatei Sârbe denumit “Carol I al României”, grupați în organizația “Mâna Neagră”, aceeași structură teroristă care în deceniul următor prin uciderea la Sarajevo / capitala Bosniei a prințului Franz Ferdinand - moștenitorul imperial Habsburg - a provocat declanșarea primului război mondial, executantul fiind Aromânul / Vlahul Gavrilo Princip din Bosnia). Este de remarcat că în secolul XIX, înaintea independenței Serbiei, au mai fost premieri Markovici, ca negustorul Timocean de porci Nicolae Marcu / “Markovici” născut în 1795 în Podu Lung / “Pojarevăț” (comerțul lui era peste Dunăre, cu Imperiul Habsburgic), șeful Guvernului Serbiei în 1835-1836 și Ștefan Marcu / “Markovici” născut în 1804 în Zemun, activ - după ce a fost ministrul justiției și de externe - ca premierul Serbiei în 1856-1858. Premierul Serbiei în 1897-1900 a fost academicianul Aromân Hipocrate Gheorghiade = Vladan Georgevici / Gheorghevici (născut în Belgrad în 1844 de mama Aromână Maria Leca / Leko de la Albești / Biserica Albă 44,53 lat. N, 21,25 long. E, comună majoritar Românească acum în Banatul Sârbesc, tatăl său fiind farmacistul Aromân Gheorghe Gheorghiade = George Georgevici de acolo / bunicul patern Aromân din Epir - aparținând clanului Ciuleca din așezarea Furca de pe Muntele Zmolcu / Smolica 40,05 lat. N, 20,55 long. E, cel mai înalt din Pind - a ajuns la Belgrad în 1820): el a fondat “Crucea Roșie din Serbia”, “Colegiul Regal al Medicilor din Serbia”, etc. Hipocrate / Ipocrat Gheorghiade - Sârbizat Vladan Gheorghevici - politic a fost în fruntea Partidului Progresist (fondat în 1881), a fost primarul Belgradului în 1884-1885 și a ajuns în Guvernul Serbiei din 1888, ca ministrul educației și cultelor, economiei naționale, de externe și prim-ministru. În “Aromânii” din 1936, autorul Anastase Hâciu a scris că “este dat ca exemplul omului de o cinste personificată, care nu dormea și nu ierta nici o abatere, aplicând pe loc sancțiuni; era mereu în anchete inopinate, răspundea personal și - adeseori - chiar la fața locului. A fost socotit unul din cei mai mari literați ai Serbiei, autor al monumentalei Istoria contemporană a Balcanilor’. Nikola Pașici (Nicolae Pascu, ai cărui strămoși din Moscopole după rătăciri prin Rodopi au ajuns în Timoc) a fost Aromânul născut în Zăicear în 1845 care a reușit să dea compatrioților săi și Europei - prin minunata lui energie și înalta înțelepciune - o mare țară a Iugoslaviei. Din 1881 a fost în fruntea Partidului Radical - care în 1883 a inițiat rebeliunea din Timoc - a ajuns primarul Belgradului în 1889-1891 și a fost premier în 1891-1892, 1904-1918, 1921-1926 (an când marele Aromân a murit, celălalt mare Aromân - Hipocrate Gheorghiade / Vladan Georgevici - răposând după 4 ani): Nicolae Pascu / Nikola Pașici a condus Războiul Balcanic cu mult tact și precauțiune iar după aceea războiul de întregire a țării sale, fără ca să-și piardă cumpătul. Furcenii susțin și că bunicul lui KaraGheorghe - întemeietorul dinastiei regale în Iugoslavia - ar fi văzut lumina zilei în satul lor” / din Furca Pindului fiind inclusiv Aromânul Constantin Esarcu 1836-1898, membru corespondent al Academiei Române, “părintele” Ateneului Român, construcție ridicată în București în fosta livadă a Văcăreștilor. Pe coasta Gurguliului dominată de majestuosul Vârf Smolica / Smolcu având 2574 metri altitudine, o așezare Aromână foarte veche e Samarina - fostă San Marina, după cum a scris Aromânul Dimitrie Bolintineanu în secolul XIX - ce se găsește la cea mai mare înălțime față de toate celelalte comune Aromâne din Pind; are 2 ieșiri, una “Murminte” la răsărit / spre Macedonia și cealaltă “La Greclu” / spre Epir (corespunzător lui Nasi Diamandi, marele negustor Gheorghiades era Aromân din Samarina în Marsilia secolului XVIII). În 1907 - conform lingvistului Aromân Pericle Papahagi - “câteva din cele mai însemnate familii din Vlaho-Clisura / Kastoria stabilite la Belgrad erau ale bogătaşilor Onciu George şi Nasla George” (el a mai scris şi că “nu-i de mirare deloc că printre Sârbii emigraţi sub conducerea lui George Brancovici în 1427, printre miile de familii să fi fost şi numeroşi Aromâni, ca unii ce erau supuşi aceluiaşi pericol din partea barbariilor otomane”: atunci a murit prințul Ștefan “cel Înalt” - fiul țarului Lazăr, rudă apropiată a Sf. Nicodim Gârca / Gherga - iar unii Aromâni pricepuți viticultori au ajuns să se stabilească în Panonia până și în Podgoria Tokay). În 1934, istoricul Duşan Popovici din Serbia a scris: “Aromânii au fost la noi întotdeauna în număr mic şi împrăştiaţi dar erau, pe de altă parte, din punct de vedere intelectual şi artistic, cu mult superiori Germanilor şi Sârbilor din unele regiuni ale noastre. De aceea, fără îndoială, influenţa lor a fost foarte mare, mai ales în oraşele unde au pus bazele comerţului. Când într-o zi se va face analiza sângelui marilor noştri oameni, se va vedea că un mare număr dintre ei erau urmaşii acestora”. Este de remarcat că Armânii au fost conducătorii militari pentru emanciparea Elenilor şi Sârbilor din Imperiul Otoman: Gheorgakis / Ghiorgakis Olimpiotul din Giumala / Livadia 40,08 lat. N, 22,09 long. E, de la poalele Muntelui Olimp - născut în 1772 - a fost conducătorul revoluţionar din Macedonia, în 1798 începând colaborarea în ceea ce azi e Serbia cu Kara-George (însemnând Gheorghe cel Negru”, conducătorul haiducilor de acolo, ajuns fondatorul Modernei Case Regale a Sârbilor, despre care şi paşoptistul Dimitrie Bolintineanu 1819-1872 - al cărui tată era din Ohrida - a consemnat că “a fost de rasă Aromânească”, Grămoştenii afirmând că era descendentul unui general cruciat); primul monarh al Serbiei Moderne, Aromânul Karageorge / Karagheorghe, născut în 1768 într-o familie MunteNegreană lângă Craguievaţ / Kragujevac 43,59 lat. N, 20,53 long. E, însemnând “Cuibul Şoimului”, a părăsit Serbia în 1813, avându-şi refugiu politic în Basarabia - unde a organizat “Eteria”, societatea care a dus la independenţa Elenilor - însă în 1817, când s-a întors în Serbia, a fost asasinat de mai tânărul rival Sârb Miloş Obrenovici iar Gheorgakis sau Iordache / Gheorghe Olimpiotul - însurat din 1813 cu Stana, văduva Marelui Haiduc Petrovici din Timoc / Marginea - a murit în 1821 la Mănăstirea Secu 47,15 lat. N, 26,04 long. E / judeţul Neamţ, aruncându-se în aer cu un butoi de praf de puşcă, pentru a nu cădea prizonier otomanilor (imediat după ce l-a arestat pe revoluţionarul Oltean Tudor Vladimirescu - învinuit de colaborare cu otomanii împotriva acţiunilor sale - în complot fiind şi colonelul Armân Dimitrie Papazoglu, decorat de ţarul Rus şi duce al Finlandei Alexandru 1777-1825 / nepotul Rurikidei ţarine Ecaterina cea Mare”).
Olimpiotul Gheorghios / Gheorgakis
Academicianul Felix Kanitz 1829-1904 (Evreu creștinat născut în Budapesta, primul custode al Muzeului de Antropologie” din Viena) a afirmat: “Ca și în Albania, Macedonia ori Tracia, tot așa și în Bulgaria, Aromânii au constituit elita comercială. Ca argintari și bijutieri, Aromânii s-au bucurat de mare reputație; excelau în a broda costume și a fabrica arme; erau specialiști în construirea locașelor cultice, punți cu mai multe arcuri, bolți și cupole. Ei au fost cei mai mari arhitecți din Balcani”. Primul preşedinte al Societăţii Armâne Unirea” din Sofia / capitala Bulgariei - înregistrată în 1894 - a fost Papa Gheorghe, care a cumpărat acolo terenul pentru biserica a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1905, cu hramul Sf. Treime” (atunci pe strada Nişca fraţii Ghiorghi aveau atelier de fierărie decorativă / înaintaşul lor Nicola Ghiorghi, venit la începutul secolului XIX din Niculița, așezare cândva cu 5 mii de case pe Muntele Gramoste, în corespondență directă cu Moscopole ca parte a sistemului său clientelar, era argintar în Cruşova 41,22 lat. N, 21,41 long. E - cel mai înalt oraş din Macedonia, unicul din lume în prezent unde limba oficială e Armâna - iar Armânul Ghiorghi Gheorghiev, fiul lui Petra Gheorghiev era unul dintre eminenţii medici din Sofia, la iniţiativa sa ei finanţând şi Casa Cruşovenilor” în capitala Bulgariei). Profesorul Anastase Hâciu a studiat Crușova în cartea Aromânii” din 1936: “Aromânii - întemeietorii orașului - au venit din Cadrilaterul Moscopolei: mai mulți din Niculița, câțiva Moțani, ceva Aromâni din Pind, toți cu preoții lor în frunte, fiecare avându-și cartierul deosebit; arămarii din Crușova își desfăceau produsele în regiunile Bitoliei, Coriței, Ohridei, Salonicului, Ghevgheli, etc. Crușovenii s-au expatriat din cele mai vechi timpuri; n-a existat orășel sau oraș din partea Europeană a Imperiului Otoman nefrecventat de ei. În Bulgaria - cu deosebire la Sofia și Vidin - s-au evidențiat ca argintari și negustori. În Serbia, la Niș și Belgrad. În România, la București, puțin în Oltenia. În Austro-Ungaria, mai ales în Viena și Budapesta. Ramura de cărăvănari - majoritatea negustori cu caravane - număra, în vremuri vechi, sute de cai cu care transportau mărfuri și călători peste tot; unul Steriu Ghiuță făcea - în vremuri foarte îndepărtate - mesagerii până în România”. Premierul Bulgariei în 1934-1935 și 1944-1946 a fost Armânul Kimon Georgiev 1882-1969 (din Rumelia), ajuns general, care în 1934 l-a avut ca șeful armatei pe Todor Georgiev 1882-1971: generalul Armân Kimon Georgiev a rămas în istoria Țării Bulgarilor ca mare complotist, fiind artizanul a 3 lovituri de stat în secolul XX: în 1923, în 1934 și în 1944.
Muzeul Arheologic” din Sofia

În 1939, cercetătorul Oscar Randi din Dalmația (născut în Ghiara = Zara / Zadar, Croația) a scris: “Cel mai eminent om politic al Eladei Moderne a fost primul ministru Ioan Coleti / Ioannis Kolettis 1773-1847, Aromân originar din Siracu / Epir, generalul Marcu Boțariu / Markos Botsaris 1788-1823, om politic și patriot, Aromân din Souli / Epir (localitate întemeiată de cei din Gardiki), evergheții’ - adică binefăcătorii’ - George Averoff 1815-1899, Aromân din Aminciu / Mețovo, în Epir, mort în Alexandria / Egipt, care la vremea sa a fost cel mai mare comerciant din Egipt, Nicolae Sturnara 1806-1853, Aromân din Mețovo / Metsovo, în Epir, care a fondat Banca Agricolă a Eladei, Mihail Toșița / unchiul său, frații Aromâni Evanghelie Zappa / Evangelis Zappas 1800-1865, fondatorul Jocurilor Olimpice Moderne, mort în Broșteni / România și Constantin Zappa / Konstantinos Zappas 1814-1892, născuți în Labova din Nordul Epirului / Sudul Albaniei (de acolo era și nobila familie Ghica), Apostol Arsache / Apostolos Arsakis 1789-1874 născut în Hotove din Nordul Epirului / Sudul Albaniei, care în timpul domnitorului Ioan Cuza a fost ministru de externe al României și prim ministru după asasinarea lui Barbu Catargiu / descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu, Dumitru Bichelaș / Demetrios Vikelas 1835-1908, primul președinte al Comitetului Internațional Olimpic, care cu imensul său fond de cărți a întemeiat Biblioteca Heraklionului / capitala Cretei, faimosul și enigmaticul Vasile Zaharov / Basil Zaharoff 1849-1936 născut în Mugla / Turcia, negustor internațional de arme, ș.a.” Dr. Nicolas Trifon - Aromân după tată, stabilit la Paris / capitala Franței - în Aromânii: pretutindeni, nicăieri” din 2005 a scris despre Atena că “în secolele precedente proclamării statului elen, fusese redusă la rangul unui târgușor modest; cele mai prestigioase edificii publice ale acestui oraș au fost construite grație donațiilor făcute de familii aromânești: Școala Militară, Observatorul Astronomic, Școala de Arte Frumoase, Școala Navală, Academia Elenă... Vorbind despre miniștri vlahi’ în țările Balcanilor, unde ei sunt într-un număr apreciabil, e ca și cum am vorbi de miniștri evrei’ în Franța sau în SUA; anume pe acest ton se vorbește în Balcani ca și - de altfel - în Occident: cu mândrie (în interiorul comunității) și cu suspiciune (în afara comunității)”. Întemeietori de fabrici şi ateliere, Armânii au pus în valoare şi bogăţiile Ungariei, inclusiv prin sistemul bancar şi au fondat marile companii comerciale ce legau economic răsăritul şi apusul Europei: au pus bazele “Creditului Agrar Ungar”, au întemeiat “Societatea de Asigurare Maghiară”, au participat la promovarea căilor ferate, a navigaţiei cu vapoare, au creat spitale, leagăne, orfelinate, “Muzeul Naţional”, “Academia Comercială”, “Teatrul Naţional”, “Conservatorul”, “Corpul Pompierilor”, “Palatul Academiei de Ştiinţe Ungare”, etc. De exemplu, Austriacul Martinus Schwartner 1759-1823 în Statisticile Regatului Ungariei” a scris că “marele comerţ al Ungariei, ca şi cea mai mare parte a banilor sunt în mâinile Aromânilor; prin companiile lor comerciale ei deţin întregul comerţ, de la Atena la Pesta şi Viena”. De pildă, Armânul Simon Sina - născut în 1753, familia lui era din Moscopole - s-a lansat prin afaceri cu tutun în Niș și Bosna-Serai = Sarajevo, apoi s-a mutat la Viena (din 1802 era însurat cu Ecaterina Ghira 1777-1843, despre care profesorul Anastase Hâciu a scris în cartea “Aromânii” că “familia ei a fost întâlnită în Moscopole și Perlepe”, ei avându-l ca fiu pe Ion Sina 1804-1869, ajuns directorul Băncii Naționale din Viena / capitala Imperiului Habsburgic, șeful navigației pe Dunăre și al căilor ferate de stat, mort de apoplexie la micul dejun, fără urmași); familia Sina a finanţat realizarea primului pod peste Dunăre în Budapesta - cel cu lanțuri”, care a unit Buda cu Pesta - şi a reuşit în Viena ca banca sa să fie prima după cea a lui Rothschild, prin arta de a ocoli “Sistemul Continental” impus de împăratul Francez Napoleon Bonaparte, avându-l ca partener privilegiat pe paşa Ali din Ianina, cel care a distrus Moscopole: nepotul baron George Sina - deţinătorul uneia dintre cele mai mari averi din Europa, apropiat al Curţii Imperiului Rus - s-a manifestat împotriva Rothschild şi a finanţat interesele Imperiului Ţarist în Balcani / în 2012, Dr. Neagu Djuvara în “Aromânii - istorie, limbă, destin” enunţând că “bancherii Sina n-au fost filo-români, uriaşa avere fiind risipită de zestrele celor 4 fiice ale lui George Sina”. Domnitorul Ioan Cuza l-a solicitat pe bogatul bancher și baron George Sina să-și plaseze capital în întreprinderi foarte profitabile în Principatele Române, ceea ce acela n-a făcut; în lucrarea “Aromânii” din 1936, autorul Anastase Hâciu a scris că “în Viena, bancherii Cârja - erau 3 frați, Ioan, Marcu și Nicolae - au fost mult mai bogați decât Sina: se găseau în fruntea băncilor imperiale Austriece, în sensul că erau cei mai mari purtători de pachete de acțiuni la acele bănci. La Pesta în 1816 un negustor de seamă era Marcu Gheorghe Carța; acel Carța nu era altul decât frate cu celebrii bancheri imperiali Vienezi Ioan și Nicolae Cârja. Printre marii purtători ai efectelor acelor bănci se găsea și marea Casă Clisureană de expediție din Panciova / azi în Banatul Sârbesc, condusă de Simu Mandrinu. După Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, Nicolae Cârja - cel mai tânăr dintre frați - aflat în Zemun (cartier Aromân al Belgradului) pentru a cere în cununie pe fiica lui Miloș Obrenovici, a aflat de crahul bancar suferit și a trebuit să se înapoieze la Viena, renunțând la crăiță. Alți bancheri Vienezi, mai puțin puternici, au fost cei din familia Dumba. Acel nume, repede ajuns celebru în monarhia habsburgă, l-a purtat - pe la jumătatea secolului XVIII - celnicul Dumba, din comuna curat Aromânească Blața: unii vor să-l dea ca expatriat din Moscopole, alții din Gramoste. Reprezentantul Casei de Comerț Gebruder Dumba’ în relațiile cu Tracia și Macedonia a fost Sterie Gorghias”. (Comuna Aromână Blața / Vlasti 40,27 lat. N, 21,31 long. E din Vestul Macedoniei - natală a familiei Dumba - a fost în secolul XVIII puternic populată de refugiați din Gramoste și Moscopole / probabil și localitatea nativă a întreprinzătorului Sterie Gorghias pentru ulterioarele afaceri cu zona Balcanică de proveniență). În 1936, profesorul Anastase Hâciu a mai scris în cartea “Aromânii”: “Miloș Obrenovici nu i-a simpatizat pe Aromâni; în Serbia autonomă în cadrul Imperiului Otoman el a mers până acolo încât în 1820 a interzis în mod expres ca negustorii ambulanți și argintarii - bineînțeles, Aromâni - să umble prin sate. Motivele prigoanei dezlănțuite de el era că mulți dintre Aromâni erau partizanii lui KaraGheorghe (pe care l-a ucis cu 3 ani înainte) iar în al doilea rând, ei ajungeau repede la cele mai înalte posturi de comandă, ceea ce era o piedică la planurile lui dictatoriale. Totuși, el a avut alături aproape numai bărbați politici și eroi ai Revoluției din mediul Aromânesc. Ar fi o iluzie însă să se creadă că ei s-au speriat de prigoana lui, fiindcă mai presus de vederile politice ale aceluia era necesitatea socială și națională la care răspundea acest factor de progres în toate domeniile, în care toate posturile erau vacante și așteptau doar factorii care să le creeze funcțiunea și să pună în mișcare energiile poporului și ale solului bogat și încă virgin. Acești negustori și meșteșugari au fost cei dintâi care au pus bazele industriei, au croit drumurile și șoselele, cu capitaluri și aptitudini îndrăznețe, au contribuit la Europenizarea târgurilor țărănești, la pavarea orașelor, la construirea liniilor ferate, la exploatarea pădurilor și câmpurilor, la ridicarea culturii naționale, etc. Negoțul mare de cereale și de coloniale, cel de vite și de băuturi spirtoase, l-au exercitat ei cei dintâi. Tot ei, în haosul și simplicitatea de atunci, au fost cei care au organizat transporturile, lucru neînchipuit de greu într-o țară de țărani care nu știau nimic dincolo de orizontul capitalei de județ; au organizat - cu sorți de izbândă - importul și exportul și deci valorificarea materiilor brute și a produselor țării. Satele și târgurile erau împănate de târgoveți de tot felul: croitori, băcani, măcelari, blănari, argintari, constructori, brutari, cizmari, tâmplari, negustori ambulanți mai cu deosebire, pe alocuri preoți și dascăli. Scriitorul Sârb Polit afirma că Aromânii au constituit în târgul Sârbesc familiile patriciene iar cultura, industria, comerțul, meșteșugurile și băncile, toate au fost create de Aromâni în Serbia, instituțiuni fără de care nu putea fi loc pentru Noua Serbie, luată ca stat civilizat în concertul popoarelor și că acești Aromâni, răspândiți prin diferite centre orășenești și țărănești și la importantele noduri de comunicații, au fost farurile care au luminat căile furtunoase în acele timpuri”. Armânii, ca o adevărată elită a Peninsulei Balcanice, au fost creatori de burghezie, acţionând ca excelenţi mijlocitori şi industriaşi, având dorinţa de autoinstruire drept caracteristică permanentă (de pildă, matricolele Facultăţii de Drept din Oradea 47,03 lat. N, 21,56 long. E / judeţul Bihor au înregistrat studentul Gherghe în perioada 1790-1792). Printre altele, Armânii au contribuit decisiv la formarea şi consolidarea României Mari”: fapte categorice de învingători, care au făcut istorie. Imnul Albaniei (Țară aproape egală în suprafaţă şi populaţie cu regiunea Banatului) este de la 1912 - proclamarea independenţei - până în prezent cântecul “Pe-al nostru steag e scris unire”, de Ciprian Porumbescu 1853-1883, cu textul “Jurământul flamurii” de Armânul Alex Stavre 1872-1947 din Drenova de lângă Ghiorge / Korcea iar steagul ei reproduce vulturul bicefal bizantin / ce la rândul său s-a inspirat de la anteriorul “g/herb” Khet / Hitit (emblemă precedată de Krişta Hiperboree); e de ştiut că în 1877 la Cernăuţi 48,18 lat. N, 25,56 long. E, preşedintele Curţii Austriece - Armân din Moscopole - l-a achitat pe Ciprian Porumbescu, arestat pentru protestul privind răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic. În “Aromânii” din 1936, profesorul Anastase Hâciu a scris: “Orașul Korcea / Corița (Ghiorgea / Curceao) a luat avânt abia după căderea Moscopolei, pe la jumătatea secolului XIX; până atunci a fost nod de mari drumuri comerciale, atingând Durațo prin Elbasan, Berat prin Moscopole, Ianina prin Conița, Bitolia prin Ohrida și Salonic prin Castoria. Într-un firmam otoman din 1487 Corița era scrisă Ghiorge și oferea locuri de case celor care voiau să se așeze, astfel ajungând acolo mai mulți creștini. În timpul Imperiului Otoman, Ghiorge / Corița ținea de vilayetul Monastir, așa că toată mișcarea sa economică era în relațiuni foarte strânse cu Bitolia. A fost - din vremuri vechi - un loc de întâlnire pentru Aromânii din toate ținuturile. Cu veacuri în urmă, Gramostea și-a trimis colonii de păstori în jurul său iar cu timpul, s-au așezat și în oraș; s-au mai așezat în oraș Moscopoleni, Aromâni Musăchiari și Fârșeroți: Moscopolenii au fost cei mai numeroși Aromâni și au format elita orașului. Întreaga industrie a acestui centru economic este aproape exclusiv monopolizată de acești puternici și neobosiți Moscopoleni, a căror suplețe și pricepere neîntrecută în mânuirea afacerilor ar putea onora cele mai mari și mai complexe piețe comerciale din lume”. Autorul Aromân Mitu Dona în revista “Românul” din 21 VI 1914, realizată în Arad, a scris despre o întâlnire în Scutari / Şcodra 42,04 lat. N, 19,30 long. E - din proaspăta constituită Albanie / este de observat că Frigienii şi apoi Perşii numeau Tracia ca Scudra - la 25 IV 1914: “Gazda îmi prezintă rând pe rând fruntaşii Români, care vorbesc perfect de bine Dialectul Macedo-Român din Moscopole: Gheorghe Gherga, Naum Gherga, ş.a.; delegaţii, printre care Theodor Gherga, mi-au mărturisit sincer că n-au fost tocmai satisfăcuţi de răspunsul ambasadorului României la Durazzo, ce a anunţat lipsa de fonduri pentru a deschide noi şcoli Româneşti în Albania, fapt care i-a pus pe gânduri pe bieţii Români, întrucât au fost ameninţaţi cu moartea din partea Albanezilor naţionalişti, dacă vor continua să-şi trimită copiii la şcoala Sârbă şi dacă vor mai continua să frecventeze biserica slavă”. În Biserica Sfântul Nicolae” din Moscopole / Albania se află şi pictura Sfântului Gheorghe / notat Gheorgu:

Gherganii din apropierea Lacului Ohrida care au ajutat dezvoltarea Moscopoliei, pentru un trai mai bun şi datorită presiunii otomanilor s-au mutat prin mai multe etape la N, pe Valea Drinului - dintre Ohrida şi Kosova, înspre N în prelungire geografică fiind Valea Drinei - până la N Dunării, ca de exemplu: la sfârşitul secolului XIV în Ţara Românească, la sfârşitul secolului XVI în Banat, la începutul secolului XVIII în Ungaria (Imperiul Otoman - pentru peste jumătate de mileniu - a fost foarte interesat de zonele Gherga, oriunde au fost ele; dat fiind întregul context - după cum a consemnat şi profesorul Tănase Bujduveanu în 1997 în “Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” - nu e de mirare aşadar estimarea că, la începutul primului război mondial, jumătate din Bazarul Cairo era format din Armâni, în capitala Egiptului fiind peste o sută de firme Armâne, majoritatea din Cruşova). Profesorul Anastase Hâciu a scris în cartea “Aromânii”: “Primele mărturii despre Aromâni în Egipt se pot fixa cu puțin înainte ca Mehmet Pașa să ajungă acolo; când Francezii împăratului Napoleon Bonaparte au părăsit Egiptul, guvernatorul otoman l-a numit pe Mehmet din Cavala / Tracia comandantul gărzii Albaneze acolo (adică era cel mai puternic bărbat al Țării Nilului, după el). În acea țară, Aromânii n-au fost prea mulți, de-abia dacă au atins câteva mii. S-au ocupat cu de toate: cu hoteluri și birturi, cu coloniale, manufacturi și meșteșuguri, comerț cu bumbac și - în țara unde un întreg sat de Felahi sălășuiește pe un petec de pământ de câteva hectare - au făcut agricultură și au fost stăpâni pe terenuri agricole. Au devenit mari bogătași, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX. Până la începutul secolului XX, jumătate din bazarul originar Arăbesc din Cairo - marele centru de antichități - era ocupat de Aromâni din toate ținuturile. Dar marile afaceri și marele negoț nu aveau loc la Cairo, ci în marele port al Alexandriei și în provincii. La Kafr Daud / Dawoud - unde a fost cartierul lui Napoleon Bonaparte - și în Menuf-San-Saft a făcut cultură de bumbac Constantin Gheru, un mare negustor, în legături cu toate pașalele; în aceeași provincie Bihera / Beheira, la Teh-El-Barud a lucrat Spiru Gheorghiade, care avea un hotel, o cafenea și un magazin de coloniale. George Georgescu / fiul lui Spiru Gheorghiadi, a absolvit în 1903 Școala Comercială din Salonic, apoi a studiat la Școala Arabă din Teh-El-Barud și la Școala Franceză din Alexandria; în 1910 a intrat în serviciul Ministerului de Război, la poliția secretă: în 1911-1914 a supravegheat firma Londoneză Burroughs Wellcome & Co. care făcea săpături arheologice la Geb-El-Moya (în Sudan), cu 3 mii de lucrători indigeni. În timpul marelui război mondial a fost interpret de Engleză în Peninsula Gallipoli. Pierzând averi mari la Cavala, s-a înapoiat după 1918 la Cairo; lucrează și acum (1936) în poliția secretă, la Departamentul Investigațiilor Criminale” (familia Georgescu / Gheorghiadi era din localitatea Aromână Neveasta 40,39 lat. N, 21,30 long. E - în Greacă “Nymphaio” - la 17 km SE de Florina, unde se aflau întinse moșii Gherca). Istoricul Duşan Popovici din Serbia a notat în 1934 că “oamenii din Vlaho-Clisură erau cei mai îndrăzneţi, care nu se opreau în ţările Balcanice, ci plecau până în Egipt şi în toate porturile Mediteranei, precum şi în principalele centre din Europa, până la Moscova şi Londra”: începând cu comandantul pentru otomani Mehmet Pașa 1769-1849, născut în Kavala 40,59 lat. N, 24,24 long. E / Macedonia - unde tatăl său Albanez ori Kurd era șeful jandarmeriei - Egiptul a fost condus de dinastia întemeiată de acela, el şi urmaşii protejând afacerilor Armânilor acolo, ultimul rege încoronat Farouk Fuad fiind îndepărtat de pe tron în 1952 / cu sora lui însurându-se ultimul șah Iranian, detronat în 1979.