 |
| Principalele năvăliri în Imperiul Roman |
După cum se știe din istorie - și după cum se poate observa pe orice hartă a invaziilor răsăritenilor de-a lungul vremurilor în Europa - principalul areal de intrare a fost cel Românesc; așa ceva avea un motiv mai puternic decât existența vreunei căi de transport mai facilă (ce nu exista amenajată nici în ceea ce e România, nici în Europa): răsăritenii erau atrași - în stil magnetic - de nivelul traiului, cu relativ de toate, în general de bunăstare față de media vremurilor iar așa ceva exista în spațiul Românesc, unde repede (față de alte părți ale Vechii Lumi) se reușea adaptarea ori refacerea. Dacă Nordul European ar fi fost mai dezvoltat - așa cum a ajuns în Epoca Modernă - atunci rutele migranților ar fi trecut pe acolo, ocolind spațiul Românesc. Banatul a fost mereu o regiune Magică, atrăgând până în prezent oamenii, din cele mai vechi timpuri (din Epoca Pietrei): de exemplu, în paleoliticul îndepărtat, primii Homo Sapiens din Europa au trăit în Banatul Montan (dovezile au fost găsite în Peștera cu Oase de lângă Anina), în neolitic cel mai vechi Templu din Europa a fost la Parța, cea mai mare fortificație de pământ din Europa Epocii Bronzului și începutul Epocii Fierului a fost la Cornești, în Antichitate centrul puterii imperiale al Geților - având în Europa teritorii mai ample decât ale Romanilor cârmuiți de Iuliu Cezar - era în Vărădia (capitala itinerantă Arge-dava a împăratului Burebista), Romanii când au atacat Dacia au făcut-o trecând Dunărea în Banat iar în Evul Mediu timpuriu, împăratul Attila al Imperiului Hunilor / zis “Biciul lui Dumnezeu”, notat Latin ca “Aquila” = “Acvila” de “Cronica Polonă” având blazonul cu dungi roșii / corespunzător “Cosmografiei” din secolul XVII a Britanicului Peter Heylin, cârmuitorul Hunilor, Mezilor, Goților și Dacilor “Dei Gratia Hunnorum, Medorum, Gothorum, Dacorum rex” așa cum a scris și cronicarul Antonio Bonfini de la curtea regelui Matia Corvin, ș.a., și-a avut reședința în Banat, grație primei lui cununii, cu nobila autohtonă Kerka / sora cârmuitorului regiunii; Magia Bănățeană s-a manifestat și în Epoca Modernă pentru regimul actual, reperul fiind cel al izbucnirii Revoluției Române în Timișoara, cel mai mare oraș al regiunii, care a schimbat ordinea politică în România, din fosta dictatură în actuala democrație (astfel luând sfârșit comunismul impus în Țară după ultimul război mondial / în lume fiind cea mai sângeroasă Revoluție anticomunistă de la sfârșitul Războiului Rece).
Centrul imperial al Hunilor a fost același cu anteriorul centru imperial al Daco-Geților - ca și cu ulteriorul centru imperial Avar - anume în centrul spațiului stră-Român (pe atunci - amploarea Hunilor ajungând la apogeu în secolul V - strămoșii actualilor Români trăiau pe teritorii mai largi decât cele ce sunt în prezent de pildă împreună ale României și Ungariei); de exemplu, dacă între Huni și Geto-Daci n-ar fi fost legături, atunci centrul puterii Daciei - Ținutul Hațegului și împrejurimile / adică Ținutul Herțegului, însemnând Ținutul “Cârmuitorului” - nu s-ar fi numit până acum tocmai județul “Hunedoara” (de acolo lansându-se după un mileniu și cârmuitorii Medievali Huniazi ai Românilor și Ungurilor din interiorul arcului Carpatic): așa cum a observat în 2017 și cercetătorul Român Ionel Cionchin “Valahunland / ‘Valahun-land’ = ‘Țara Valahilor’ prin afereză a devenit Hunland / ‘Hun-land’ = ‘Țara Hunilor’.” Titlul împărătesc al lui Attila - lider mai mult Valah decât Mongoloid - avea (foarte important, pe atunci) între desemnarea ca liderul Hunilor și al Goților / Geto-Dacilor pe cel de lider Med: importanța recunoscută a Mezilor, plasați în titulatura oficială a împăratului imediat după Huni și înaintea localnicilor Geto-Daci, a fost evidențiată inclusiv în Evul Mediu iar Attila Gharai = “Tătucul” Gharai nu întâmplător era în fruntea lor (răspândirea Medă în EurAsia pe atunci fiind puternică între Ghergania din Sud-Estul Mării Caspice și Veneția / Dalmația din Nord-Estul Mării Adriatice, unde trăiau Eneți sosiți din răsăritenele Media și Anatolia, așa cum au scris istoricii Antici Herodot Karka 5:9, Polybius, ș.a.); academicianul Ucrainean Omelian Priceac / Omeljan Pritsak a observat în 1975 că “Tăt” era termenul Turk pentru negustor Iranian - inclusiv Med - ceea ce ar apropia apelativul “Tătucului” Attila de comerțul Caspic (unii cercetători au conectat porecla Attila a împăratului Hunilor de Atil = denumirea Volgăi folosită de ulteriorii Turki / Tătari, de asemenea, capitala Khazariei - până la sfârșitul mileniului I - fiind Atil 46 lat. N, 47,49 long. E, în Delta Volgăi iar alții - după cum a notat Dr. Anton Salmin / cercetător la Muzeul de Antropologie și Etnografie al Academiei Ruse în 2014 - au observat popularitatea numelui Herkke la păgânele Ciuvașe / Hune Sabire).
În Evul Mediu, documente ale regilor Ungurilor au consemnat că în vechiul Ardeal pe lângă Români au ajuns să trăiască Huni, ca de exemplu: regele Ludovic I “cel Mare” - fiul regelui Carol Robert d’Anjou - a constatat în 1366 că “Românii din Sâm Petru, de lângă Bistrița, stăpâneau teritoriul acolo de peste un mileniu; am aflat că hotarele teritoriului încă cu ocazia intrării Hunilor au fost desemnate și sunt imutabile”; regele Matia Corvin - cel mai important Huniad - a constatat în 1488 că “să se știe și să se păzească pe unde mergeau marginile hotarului Rășinarului, peste tot înprejuru, precum vechea carte hotarnică, cea de la bunul și vechiu Craiu Attila din 420” (de altfel, Biserica realizată în secolul XVIII la Rășinari are inscripția în piatră despre Biserica veche de acolo că era tot din anul 420). Indicarea de către documentul Medieval din secolul XIV a timpului “de peste un mileniu” al existenței Românilor însemna că acela a fost secolul IV, cel mai târziu (în secolul anterior - adică în secolul III - în Ardeal au fost atestați Geto-Dacii și Romanii); iar momentul atestării Bisericii Rășinari - acum județul Sibiu - denotă atât că tânărul Attila era asociat la domnia unchiului Rugila (fratele tatălui său), cât și că autohtonii creștini erau acceptați de Huni: jafurile făcute de Huni în Imperiul Roman ținteau și Bisericile fiindcă aveau odoare scumpe - multe luate de creștini de la păgâni - împăratul Atila ajungând poreclit “Biciul lui Dumnezeu”. La mijlocul secolului II, geograful Claudiu Ptolemeu 3:5 din Alexandria / Egipt - cu notarea “Khounoi” - ori Dionisie “Periegetul”=“Călătorul” din Bitinia / Anatolia folosind “Unni” iar alţii “Chuni”, au indicat întinderea Hunilor în Europa, de la gura Volgăi / Marea Caspică până la gura Donului / Marea Karga (azi Azov, fostă Meit, adică o rezonanță Asiatică / Medă); timp de mai bine de 2 secole, Hunii Europeni - notați Guni Гу́нны în Rusia - au trăit relativ liniştiţi în acel areal (ei aveau Grai Ugro-Finic, spre deosebire de Hunii Asiatici, care aveau Grai Altaic: în 1992, Dr. Talat Tekin de la Universitatea din Istanbul - fostă metropolă Tracă, cel mai mare oraş al Turciei şi al Europei actuale - a scris că “analele Chineze furnizează numeroase şi consistente atestări pentru afilierea Hunei la ceea ce nomenclatura lingvistică actuală ar numi limbă Turkă, gramatica însă fiindu-i Siberiană”). De altfel, istoricul Chinez Sima Qian 145-86 î.C. a scris admirativ despre mândrii Huni Asiatici Antici - cu care a fost contemporan, cunoscându-i direct - și a indicat că strămoșii Hunilor s-au înrudit cu urmașii dinaștilor Xia ai Chinezilor (care și-au pierdut puterea când a intervenit climatul sever în EurAsia din cauza erupției Vulcanului Santorini, în mileniul II î.C. / istoricul Igor Kolomiytsev în “Secretele Sciției Mari” considerând că Hunii descindeau din Indo-Europenii Kurgani): iată așadar încă o posibilă verigă genetică masculină “N” (dat fiind și faptul că printre Chinezi sunt cei mai numeroși bărbați genetic “N” din lume); Hunii s-au evidențiat mereu față de Chinezi prin aspectul lor Caucazian, cu nasuri cârne, etc. (după cum au notat vechii cronicari Chinezi).
În anul 391, generalul bizantin Ammianus Marcellinus 31:2, originar din Antakya / Turcia, a consemnat că Hunii EurAsiatici - pe care i-a scris “Chionitae” - se întindeau pe un mare teritoriu, de la Marea Neagră până la Oceanul Arctic şi că se numeau cândva MasaGeţi = Mari Geţi, episcopul Synesios 373-414 din N Africii în lucrarea “Despre regalitate” 11 a afirmat că Hunii erau “născuţii Pământului” iar Balcanicul “Doctor al Bisericii” Ieronim a scris că Hunii se învecinau pe Don cu MasaGeţii, apoi istoricul bizantin Socrates 380-440 din Constantinopol / Tracia notând că în N Pontic Hunii erau vecini cu Goţii / Geţii (Cunii / Hunii au fost Ugro-Finici, printre Huni fiind numeroşi descendenţi Hiperborei ai Marilor Geţi). În 1991, cercetătorul German Felix Wolfgang a scris: “Împăratul Săsan Şăpur II şi-a petrecut iarna 356/357 în teritoriul Cusenilor - Cuni ori Kuşani - care îl serveau militar (la fel ca Albanii, Ghelanii şi Sacae), cele 4 contingente ajutându-l la asedierea Amida / Anatolia din 359. În textul apocaliptic Iranian ‘Bahman Yaşt’, Chunii au apărut ca destinaţi să fie cuceritori (fiind menţionaţi împreună cu Tibetanii şi Turkii); notaţi şi ca Xyoni / Chioni, Chunii au fost Hunii (care proveneau din Altai) împărţiţi în ‘strălucitori’ = Huni Albi şi ‘întunecaţi’ = Huni Roşi / Negri. Pseudo-geograful Armean Moise Chorenaţi 1:34 a notat că pe afluentul Dymos al Fluviului Amu Darya trăiau Walchonii / Wal-Chonii împreună cu Hunii Albi iar cronicarul Medieval Bar Hebraeus 3:159 a scris că în 790 adjunctul patriarhului Siriac era Chion şi că la Mosul grănicerii care păzeau frontiera Săsană de bizantini au fost Xyoni; numiţi Qadiş, ei erau identici cu cei din regiunea Afgană Herat”. Tot în acelaşi an 1991, Dr. Richard Frye a afirmat: “Chionii - iar apoi Hunii Albi - vorbeau un grai Iranian; a fost ultima oară în istoria Asiei Centrale când nomazii vorbind Iraniană au jucat un rol semnificativ (după ei, toţi nomazii au vorbit numai graiuri Turke)”. La fel cum legăturile Geţilor şi Grecilor vechi cu Hiperboreii au fost extraordinar de stimate, inclusiv şi Maghiarii şi-au evidenţiat mândri rădăcinile lor Ugro-Finice, fiind de fapt vorba despre aceiaşi Hiperborei = Finico-Ugri dominaţi genetic de grupul în care a fost identificat Gherga (Finico-Ugrii erau Nordicii EurAsiei, care s-au amestecat cu urmaşii Kurgani / anume cu Indo-Europenii). În secolul IV, la N de Hindu Kuş / Gherghi-stan, Hunii (constituind populaţii Caucaziano-Mongole care nu erau Indo-Europene) s-au separat în 2 mari ramuri: ramura mai mică - Hunii “Albi” - cu îndreptare generală în Asia asaltând culturile înaintate ale Indiei (acolo domnind Gupta) şi Chinei = “Kin”, unde au stabilit capitala Țării, stăpânită în S până la Fluviul Galben, în ceea ce azi e Beijing 39,54 lat. N, 116,23 long. E iar Hunii “Negri”, adică Nordici, în general s-au îndreptat spre Europa; istoricul Turc Kemal Cemal în studiul despre Europa Barbară din 2002 a scris că “toate dovezile arată că Hunii și Turkii au avut aceeași origine”. În anul 417, istoricul Galician Paulus Orosius - stabilit în Betleem / Palestina - a menţionat că existau Chuni şi în Peshawar (însemnând “orașul bărbatului” de la graniţa Paki-stanului cu Afgani-stanul); Sanscrit, pentru Huni se folosea “Huna”: Hunii au fost împinşi în Hindu Kuş - şi mai departe - de către Chinezi (anterior, Romanii Pliniu 6:47 şi Mela 1:2 au scris despre Choamani / Comani = “Oamenii Bactriei” / Daxiei, aceia fiind printre strămoşii Chunilor / Hunilor dar şi strămoșii ulteriorilor Cumani). Orientalistul Britanic James Tod în “Analele şi antichităţile din Rajastan” a scris că “Geţii şi Hunii au întemeiat 36 de case regale în Punjab; Geţii erau foarte conştienţi de identitatea lor aparte şi-şi respectau tradiţiile istorice şi strămoşii (în Gujarat, Geţii formau ‘tribul ascuns’ - în sens ritualic - având părul blond-roşcat şi ochii albaştri)”.
 |
| Zonele cu cele mai multe artefacte Hune în Europa sunt hașurate vertical |
 |
| Atil în Delta Volgăi |
În 376, Hunii i-au înfrânt şi pe Goţii de pe teritoriul dintre Nistru şi Istru, ajungând la graniţa de pe Istru / Dunăre a Imperiului Roman / Bizantin - unde au fost 2 poduri plutitoare de lemne, la Sucidava / Corabia și la Drobeta - şi s-au aliat cu Carpii din Carpaţi, împreună atacând Imperiul Bizantin. Generalul bizantin Ammianus Marcellinus 325-391, din Antiochia de pe Orontes, a notat cum a fost atunci la cel mai frecventat vad al Dunării / Istrului, la Durostor / Silistra (denumirea Durostorum / “Duros-torum” rezona cu Ranistorum / “Ranis-torum” - “iluminata” / “însorita” tabără a împăratului Marcu Traian al Romanilor de lângă capitala Sarmisegetusa atunci când l-a învins pe regele Decebal al Geto-Dacilor - “torum” / “storum” însemnând, conform lingvistului Român Gligor Hașa, sufixul “divinității”, “Duros-tor” / “Duro-stor” așadar fiind reședința “Durilor Sfinți”): “Avându-l şef pe Alavivus, Goţii au ocupat malurile Dunării şi au trimis soli la Valens, cerându-i cu umilinţă să fie primiţi în imperiu, făgăduindu-i că vor trăi în pace şi vor da la nevoie ajutoare. În timp ce se petreceau aceste lucruri la hotare, s-au răspândit zvonuri înspăimântătoare despre noi primejdii, mai grozave decât cele obişnuite, anume că neamurile de la miazănoapte se află în mişcare şi că, pe întreaga întindere de la Marcomani şi Quazi până în Pont, un mare număr de populaţii Barbare necunoscute, fiind izgonite din lăcaşurile lor de o putere neaşteptată, rătăcesc lângă Fluviul Istru, răsfiraţi ici şi colo împreună cu fiinţele lor scumpe. La început, vestea a fost primită cu neîncredere de către ai noştri, pentru faptul că în părţile acelea oamenii din depărtare află despre războaie abia după ce s-au terminat sau după ce au fost potolite. Dar încrederea în cele petrecute creştea mereu şi a fost întărită mai pe urmă de sosirea unor soli străini, care cereau cu rugăminte stăruitoare ca mulţimea cea fugară să fie primită dincoace de fluviu. Treaba se arăta mai degrabă un prilej de bucurie decât de teamă şi linguşitori iscusiţi ridicau în slavă norocul împăratului, care avea să primească din ţinuturi îndepărtate, fără să se fi gândit la aşa ceva, atâţia soldaţi destoinici încât, unindu-şi puterile sale cu cele din afară, putea să-şi făurească o armată de neînvins, iar ajutorul militar plătit anual de provincii urma să arunce în tezaurul statului o importantă sumă de bani. Hrăniţi cu astfel de nădejdi, ei au trimis tot felul de oameni pentru a strămuta dincoace, în corăbii, mulţimea aceea sălbatică. Ei se străduiau cu grijă să nu fie lăsat dincolo nici unul dintre cei care aveau să distrugă mai târziu statul Roman, chiar dacă ar fi fost atins de o boală ucigătoare. Având deci îngăduinţa împăratului de a trece Dunărea şi să lucreze ogoarele din părţile Traciei, ei se luptau cu valurile ziua şi noaptea, îngrămădiţi în corăbii, bărci sau trunchiuri de copaci scobiţi, plutind pe un fluviu ce e atât de greu de trecut şi care atunci era umflat din pricina ploilor dese. Siliţi de îmbulzeala prea mare şi de împrejurarea că trebuiau să meargă împotriva valurilor, unii au încercat să înoate, dar mulţi dintre ei au fost înghiţiţi de ape. Atât de pornit era zelul celor care se grăbeau să ducă la pieire lumea Romană! Într-adevăr, un lucru rămâne neîndoielnic de ştiut de toată lumea, că nefericiţii slujbaşi care au fost însărcinaţi cu trecerea mulţimii Barbare, făcând de mai multe ori încercarea s-o numere, s-au oprit încurcaţi, deoarece după cum glăsuieşte un mare poet: ‘Cine ar dori să-i afle numărul e asemenea celui care ar vrea să ştie cât nisip suflă vântul în pustiul Libiei’.” (Aceea a fost prima invazie Barbară în Imperiul Bizantin - estimându-se că Dunărea a fost trecută de circa 90 mii de oameni - şi a declanşat Războiul Gotic, până în 382, deoarece bizantinii nu i-au putut hrăni; în bătălia de lângă Adrianopol din 9 VIII 378, însuşi împăratul bizantin Valens a fost omorât de Goţi). Este de observat că apoi Goţii s-au împărţit: în bătălia din 451 de pe Câmpiile Catalaunice / Franţa, când pe cer strălucea cometa Halley, tatăl patronului lui Iordanes - dintre OstroGoţii aliaţi cu Hunii cârmuiți de Attila - l-a ucis pe Teodoric, şeful ViziGoţilor (aliaţi cu V Europenii care însă până la urmă au câştigat lupta). Istoriograful Nicolae Olahul / Valahul, nepot al lui Ioan / “Iancu de Hunedoara”, Vodă al Transilvaniei 1441-1456, a scris că de teamă, cei înspăimântaţi de venirea Hunilor au migrat masiv şi spre miazănoapte, mai ales în Danemarca şi în Norvegia, Scandinavia fiind loc de refugiu anterior şi pentru foştii Geţi, atunci când a fost invazia Romanilor peste ei (în 2014, cercetătorul Tomas Giedraitis din Marea Britanie - administratorul proiectului de genetică Medievală “Centaur” - într-o corespondenţă cu autorul prezentei lucrări a observat asemănarea puternică dintre profilul genetic Bănăţean Gherga şi datele despre Lituania secolului V, asociate fiind şi nume de familie ca Gedroyc, Girski, Juraga, ş.a.) iar cronica “Gesta Hunnorum et Hungarorum” a notat că de frica Hunilor inclusiv mulţi Românici din Dalmaţia au trecut Adriatica în Peninsula Italică: s-au declanşat cele mai mari migraţii din istoria de până atunci, Hunii trecând Caucazul şi prădând Anatolia, respectiv pătrunzând spre centrul Europei, ruta lor Europeană fiind - datorită Imperiului Bizantin - prin N Mării Negre; pentru Huni, ceea ce era departe de Altai era denumit “Alman” / Arman, astfel fiind pentru ei Germanii ori Catalanii).
 |
| Europa genetică în timpul lui Isus |
Balticii Estoni şi Finici au cel mai răspândit tipar genetic Gherga dintre Europeni, spre exemplu conform analizelor efectuate de către colectivele internaţionale conduse de Dr. Siiri Rootsi din Estonia, provenienţa Asiatică certă - dublând izvoarele istorice - fiind evidenţiată de studiile acelora; deja la naşterea lui Iisus cei din grupul genetic “N” al Gherga erau răspândiţi pe locurile lor, aşa după cum reiese din harta anterioară.
Sciții Bulgari / Vulgari au ajuns în Balcani ulterior Hunilor, de pe cursul inferior al Volgăi - cel mai lung Fluviu din Europa, în Bazinul său trăind acum aproape jumătate din populaţia Rusă - de la Marea Caspică / ştiută ca Marea Gherganilor, de unde a pornit Cultura Gorgană la mijlocul mileniului V î.C. (zona Nordică Munţilor Caucaz, învecinată Tribului Gargar din Epoca Pietrei, respectiv a Gherganiei din Antichitate), inclusiv din Daghe-stan, unde şi acum este atestată prezenţa Gherga. În secolul VI, negustorul Cosma din Alexandria / Egipt în cartea 3 din “Topografie creștină”, într-o înșirare de la E la V a celor care au cunoscut creștinismul până în vremea sa, a scris că după Hyrkani și Heruli erau Bulgarii / Sciții iar apoi Balcanicii, Goții, ș.a. Savantul Nichifor Gregoras din Heracleea Pontului / Paflagonia în “Istoria Romeilor” 1:2 - adică “Istoria bizantinilor” - a scris despre originea Bulgarilor / Sciților şi instalarea lor în Balcani: “Este un ţinut aşezat în părţile de dincolo şi de la Nord de Istru şi curge printr-însul un fluviu nu mic: Vulgas îl numesc localnicii; de la acesta şi-au luat numele de Bulgari şi ei” (Vulgas = Volga). Bulgaria “Mare” apoi a fost ştiută şi ca fiind în “Marele Israel”, din care s-au desprins Khazarii / Cazarii (răspândirea mozaică la răsărit de bizantini - de la sfârşitul secolului VII - era reacţia la apariţia islamului, convertirea mozaică a Khazarilor / Cazarilor fiind treptată, în secolele VIII-IX, însă nu a fost a tuturor): succesul mozaic în vecinătatea foştilor Colchi / Gorghi - adică Georgieni - s-a datorat calchierii acolo pe trecutul legăturilor cu faraonicul Egipt, anterioare cu 2 milenii şi jumătate (de unde pe urmă s-a desprins profetul Moise fugit în Canaan împreună cu triburile pe care le-a ghidat), la acei Caucazieni practicându-se şi circumcizia importată din S, astfel încât şi din acele motive noua religie a prins context prielnic în Evul Mediu; o influență semnificativă privind religia mozaică la Khazari au avut-o și Evreii din Crimeea (existenți acolo din secolul II, după revolta contra Romanilor din 135). Așa cum a studiat în 1997 și Atanas Stamatov în lucrarea “Bulgarii din Armenia - o cheie a istoriei Bulgarilor timpurii”, Caucazienii ajunși la începutul Medieval de la Volga inferioară în Balcani erau Bulgari timpurii din Armenia (ca atare, apariția - după secolul VII în Balcani / la N de Eleni - a termenului de “Armâni” ar corespunde - via vechii Bulgari - cu cel de “Armeni” în mai multe dimensiuni, ca temporal, geografic, onomastic, etc).
 |
| Migrarea Bulgară |
Ungurii au ajuns în Panonia ulterior Hunilor, Sârbilor şi Bulgarilor (dintre cele 4 naţiuni vecine Românilor, ultimii stabilizaţi au fost Ucrainenii, ordinea cronologică a stabilizărilor lor - relative - fiind şi în sensul orar faţă de gurile Dunării: Bulgari, Sârbi, Unguri, Ucraineni); privind cele 4 Țări constituite de ei în jurul Românilor, ordinea formării însă s-a schimbat, căci întâi au fost cele 2 din E - ale Bulgarilor şi Ucrainenilor - apoi cele 2 din V, ale Ungurilor şi Sârbilor. “Cronica ilustrată a omenirii” - realizată la începutul mileniului III în Bavaria - consemnează că “ungurii reprezintă ponderea cea mai însemnată a maghiarilor, care nu beneficiază de o structură etnică unitară, asigurând totodată şi conducerea acelor triburi”; unii propagandişti Maghiari susţin că au cucerit Ardealul pe timpul când acela chipurile ar fi fost pustiu şi Românii ar fi existat doar în S Dunării, nimeni neprecizând însă cu cine s-au luptat atunci bravii războinici Unguri de au reuşit cucerirea Transilvaniei, în aşa situaţie fiind - se pare - singurii războinici din lume care au ajuns să cucerească un teritoriu “pustiu”. În Tradiţia pre-creştină din Ungaria, adică de la sfârşitul mileniului I, a rămas că vărul primar cu Gherga, Nimrod - cel care s-a străduit să ridice Turnul Babel - a avut cu Eneth 2 fii: Hunor şi Magor (ai căror descendenţi au dat - prin femei Alane / adică prin urmaşe Masa-Gete - naştere Hunilor şi Maghiarilor). Conform Francezului Samuel Bochart 1599-1667, numele Caucaz a derivat din ceea ce însemna “Fortăreaţa diabolicului Gog” iar Magog însemna locul lui Gog - căci particula de sorginte Sumeriană “Ma” era ştiută ca fiind cea de desemnare a unui Ținut - în mod asemănător cu Maghiar, ce ar însemna teritoriul casei sau a lui Gher (corespunzător şi etnografului Canadian Montague Chamberlain, în studiul din 1888 despre limba şi rasa Eschimoşilor); Gog - însemnând “albastrul ceresc” în vechiul înţeles al culorilor descrise natural - numit Gugu de către Asirieni, care îşi afirma ascendenţa în divinitatea Gherga, a fost identificat ca Gyges, regele Carian al Lydiei la începutul secolului VII î.C., când a apărut Templul Anatolian Gherga din piatră (fiind - după însemnările Carianului Herodot 1:7 - cel care a curmat domnia Dinastiei Heraclide ce cârmuia acel Regat de 22 generaţii, adică vreme de 505 ani, respectiv în perioada 1192-687 î.C. / conform calculului efectuat de Britanicul Russell Meiggs de la Universitatea Oxford în “Istoria Greciei” din 1975: după Întoarcerea Heraclizilor de la Dunărea inferioară / spațiul Românesc în Caria / Țara Gherghiților, în N Râului Mândru / Meandru puterea a fost exercitată de Dinastia Heraclidă vreme de peste jumătate de mileniu, începând cu regele Manes, care l-a avut nepot pe Lydus, de la ei rămânând onomastica regiunii Maeonia / Lydia, frații lui Lyd fiind Heraclidul Car în Doriana Karya / Caria și Mys în Misia / Moșia Troiei). Istoricul Herodot Karka - din secolul V î.C. - a scris că Heraclizii erau urmașii lui Hercule și ai unei sclave pe care o avea divinul Iardanos, stăpânul apelor din N Kariei; fiica Omphale a lui Iardanos l-a avut pe Hercule ca sclav (l-a luat de la Zeul Hermes, căci Hercule pentru a se purifica după ce și-a omorât prietenul Iphitos - Iafet din colonia Kyme dependentă de capitala Chalkis a Insulei Evia din Marea Egee, fondată de Anatoliana Cume a Gherghinilor - trebuia să fie sclav cel puțin 3 ani). Poate că - după cum au scris alți autori Antici - divina Omphale / fiica lui Iardanos a avut cu divinul Hercule un fiu, indicat de Carianul Pausania 2:21 (din regiunea vecină cu Lydia) ca Tyrsenos, inventatorul trompetei clasice, despre care Carianul Dionisie din Halicarnas 1:28 a scris că a fost etnonimul Etruscilor, urmașii Pelasgilor ajunși în Epoca Fierului din Peninsula Anatoliană / Lydia în Peninsula Apenină la N de Râul Tibru; faptul că puternicul Iardanos - cu care era contemporan puternicul Hercule - a fost nominalizat la originea Meionilor / Lydienilor (care l-au avut ca prim rege pe Manes, bunicul eponimului Lydus, menționat de istoricul Carian Herodot 1:94 când a descris colonizarea Țării Truscilor / Thyrrenia) denotă puterea Gherganilor în Vestul Anatoliei dinaintea Războiului Troian deopotrivă în Troia, Frigia, Lydia, Caria, etc.: ultimul rege din Dinastia Heraclidă a fost Myrsilos - zis “Kandaulos” pentru meniurile tipic luxoase ce îi plăceau - care pentru că-și expunea goală frumoasa regină spre a fi admirată a fost ucis de către curteanul Gyges / Get (fondatorul dinastiei încheiată de bogatul rege Cressos). Se poate remarca termenul oriental pentru “străin” - la Indieni “firangi”, la Iranieni “farangi”, în vechea Arabă fiind apropiat “afranj”, la Etiopieni “faranj” însemnând “om alb”, etc. - de care au fost conectate atât Afriki / Frigia în Asia “Mică”, cât și ulteriorii Frânci în Europa, care Medieval au avut Franconia / Francia în spațiul German și respectiv Franța: sorgintea Frankă - de care vocabularul a conectat și “franc” pentru omul onorabil, cu caracter loial, cinstit, care spune pe față, deschis, ceea ce gândește - a fost orientală, printre Europenii Evului Mediu timpuriu (atunci când au apărut Frâncii) știindu-se despre proveninența strămoșilor lor dintre Anatolienii Frigiei Antice: în vocabularul Grec s-a fixat termenul “afros” αφρός pentru spumă (de exemplu divina Cariană Afrodita / “Afro-dita” ivindu-se din spumă). În 1092, mitropolitul Teofilact al Ohridei (care a fost educatorul împăratului bizantin Constantin Ducas 1074-1095) a scris că “acel vestit Gyges - care lovea fără să fie văzut şi el însuşi nu era lovit - a fost Scit” (pe atunci, ca Sciţi erau ştiuţi Nordicii, începând cu Dobrogenii): corectul curtean Gyges - șeful gărzii regale Lydiene - a fost mercenar Cariano-Get (pe atunci, Sciția “Mică” - adică Dobrogea Geților - era o regiune puternic colonizată de către Cariani. Sfântul Augustin 354-430 din Algeria, care afirma că era descendent Canaanit, în “Cetatea lui Dumnezeu” 20:11 a scris că “Ginţile acestea, pe care Apocalipsa le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege altfel decât precum unii îi numesc Geţi şi MasaGeţi” (și episcopul Got Isidor 560-636 a scris că “Gog și Magog însemnau Gheți”; de altfel Biblia - în “Facerea” 10:2 / Vechiul Testament - a consemnat că Magog era fiul lui Iafet (deci etnonimul MasaGet era “însemnat” - așa cum se știau urmașii Iafeți, ca Însemnați, probabil cu “tika” = al treilea ochi, cel din frunte - ceea ce confirma poziția lor Asiatică / spre deosebire de poziția Europeană a lui Gog, etnonimul Get); faptul că Iafetul / Europeanul Get Gyges - care avea un părinte din Caria, astfel cum a studiat și Ion Ghica / fost președinte al Academiei Române - a oprit domnia Heraclidă în Regatul Lidian avea inclusiv sensul unei răzbunări târzii, după ce strămoșul Hercule și-a omorât prietenul Iafet. Episcopul Isidor din Sevilla a scris că “Goţii se crede că au fost numiţi astfel de la Magog, după asemănarea ultimei silabe. Cei vechi i-au numit mai mult Geţi decât Goţi, neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul armelor. Despre ei, Lucanus spunea ‘de aici să ne atace Dacul, de dincolo Getul’. Dacii au fost mlădiţe ale Goţilor şi se crede că au fost numiţi Dagi, fiindcă s-au născut din neamul Goţilor. Despre ei spunea cunoscutul poet Paulinus din Nola: ‘Vei merge departe la miazănoapte, până la Daci’. Goţia se spune că a fost numită de la Magog; teritoriul ei a fost odinioară foarte mare, căci se întindea din răsărit de la India, la miazănoapte prin Lacurile Meotice între Dunăre şi Ocean, până la hotarele Germaniei”. (Lacurile Meotice erau Iezerul Meit = Marea Azov împreună cu mlaștinile de lângă, o zonă Mediană unde Hunii au trăit în Antichitate). Hunii au fost legaţi de Hurianii din Caucaz şi Orientul Mijlociu, mai ales prin ulteriorii Bulgari şi Unguri (vorbitori de Maghiară). Lingvistul Hamori Fred în 2007 corela Troiana Gergitha de Transilvana Harghita locuită de Secui, din secolul XI aceia fiind Maghiarizaţi / conform “Enciclopediei Americane Columbia”, al căror nume ar fi şi derivat din Troianii comercianţi Sikili, între care exista Gherga (atestaţi şi pe coasta Canaanului în secolul XII î.C.); pe de altă parte, Insula Sicilia şi-a primit numele de la Sicani - cei mai vechi locuitori ai săi, ce nu erau Indo-Europeni - care s-au amestecat cu colonişti Etrusci şi Fenicieni zişi Siculi (spre exemplu, în Insula Favignana 37,56 lat. N, 12,20 long. E din apusul Siciliei azi există localitatea Di Giergi): episcopul Petrus Ransanus 1428-1491 născut în Palermo afirma că Secuii erau descendenţii coloniştilor Romani din Sicilia / Insulă numită de bizantini ca Sikelia (după ce o parte din Ardeal a fost înglobat în Imperiul Roman). Ceea ce-i cert este că Secuii - azi numiți “Székelyek” în Maghiară - erau în actualul lor spaţiu Ardelean înaintea venirii Ungurilor iar în vechea lor practică judecătorul suprem era numit Carcha / Gargha, după cum a scris în 1897 academicianul Maghiar Jekelfalussy Jozsef 1849-1901 în “Mileniul Ungariei şi al oamenilor săi” (acea demnitate la Ungurii din Ardeal, semnalată astfel încă din secolul X de către împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul”, Latin a fost transcrisă Carchas; de altfel, împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” - fiul împăratului bizantin Leon “Filozoful” - i-a numit pe Vlahi ca Români, deosebindu-i de Romei / adică de bizantini): Secuii au fost cei aşezaţi între “sâgi” / gresii şi mânuiau bine “sica” (sabia scurtă curbată din vechime). De pildă, în 1917 Germanul Anton Karl Fisher a indicat explicit că în interiorul Carpatic - în locurile stăpânite pe atunci de Unguri - numele de familie Gherga era legat de vechiul Parga, regele Agatârs din Bazinul Mureşului a cărui dinastie a fost notată Grec ca Spargapithes / “Sparga-pithes” (literalmente însemnând pruncii / prinții Sfântului Parga), savantul Nicolae Densuşianu indicând că “numele nu era individual, ci nume de familie sau de neam al dinastiei regale din Ţara Agatârşilor”, plasându-l printre strămoşii Basarabilor: “în istoria poporului Român de la Dunărea de jos, neamul cel mai nobil, mai vechi şi mai puternic”; Parga era patronimul lui Zarab, care a dat Basarab (de exemplu, Dinastia Zuraz a Geto-Dacilor - al cărei ultim rege a fost Decebal - era Zarabă = sacră cârmuitoare, ulterior numită Basarabă de Românii Medievali). Conform notiţelor istoricului Herodot Karka 4:76, înţeleptul Anacharsis din Dobrogea - al cărui discipol a fost legislatorul Solon al Elenilor - era strănepotul regelui Spargapithes al Agatârşilor din Carpaţi şi unchiul regelui Agatârs al Geţilor şi Sciţilor care au fost atacaţi de Perşi în 514 î.C. (în secolul II, Siriacul Lucian 24:4 a scris că Anacharsis era fiul lui Dauketes, adică al “Dacianului” / Dicienii fiind cârmuitorii tradiţionali ai Dobrogei, Carianul Herodot notându-l pe tatăl lui “Ana-charsis” / “Ana Charsis” din secolul VII î.C. ca Gnuros / “Gnu-ros” însemnând “regele vinului”, căci Caucazian “gini” = “vin”). Tatuaţii cu albastru Agatârşi - de sorginte Iraniană, denumirea însemnând “cârmuitori cu toiege”, respectiv cu cârje / constituiau cea mai veche populaţie consemnată documentar din Ardeal, însă după Siginii / Sfinţii Gini din Banat - fiind urmaşi ai lui Hercule, stabiliţi în răsăritul Transilvaniei la începutul secolului VI î.C. datorită expansiunii înrudiţilor Sciţi; se caracterizau prin gingăşie, bogăţie în aur, poliandrie şi orgii prelungite, cu ocupaţii îndeosebi de oierit, plugărit, viticultură (au fost mari consumatori de vin) şi explotarea minereurilor - ajungând s-o facă până la Roşia Montană, în Munţii Apuseni - o trăsătură tipică lor fiind că-şi vopseau părul albastru ca Lidianii / Lizii din V Anatoliei, în secolul IV învăţatul Roman Maurus / Marius Servius relatând că mulţi dintre ei s-au mutat în Scoţia / culoarea naţională a vecinilor Irlandezi în vechime fiind tot albastră, schimbată la sfârşitul Evului Mediu în verdele trifoiului: în Scoţia, cimpoaiele lor au rămas până azi instrumente foarte populare, profesorul Bănăţean Petru Pilu - arătând că în vestimentaţia Gugulanilor predomină azuriul / culoarea turcoaz - susţinând despre instrumentul muzical că a căpătat amploare în N Arhipelagului Britanic în Antichitate datorită celor migraţi din arealul Gugan care s-au amestecat cu Celţii (de altfel, în secolul IX călugărul Galez Nennius a scris despre prezența AgaTârsă în Scoția, aspect reluat de “Cartea din Ballymote” 54,05 lat. N, 8,31 long. V / Irlanda în secolul XIV).
 |
| Steagul Secuiesc |
După cum a remarcat în 2015 şi cercetătorul Român George Rotaru, despre steagul Secuilor puţini ştiu că a fost - la cererea din 1599 a cârmuitorului Moise Secuiul - o realizare Medievală a lui Vodă Mihai “Viteazu”, creat ca puternic simbol anti-Unguresc: emblematic, sunt prezente Soarele și Luna, simbolurile Tradiționale Românești. Este de observat că Mureş - cel mai mare afluent al Tisei şi cel mai lung Râu al României - ce izvorăşte în Ţinutul Secuiesc, la început drenează Depresiunea Giurgeu iar apoi traversează Munţii foşti vulcanici Căliman-Gurghiu (sunt de remarcat denumirile păstrate în Maghiară de Secui despre Gurghiu = Gorgeny şi Gyergyo pentru Bazinul Gheorgheni, din apropiere / zone populate de Goţi în secolul IV); un nume de familie Tradiţional în zonă - inclusiv printre Ceangăii din Valea Siretului - e Gherca (ca de exemplu cu menţionare documentară în 1560 la Moacşa 45,52 lat. N, 25,58 long. E / judeţul Covasna, în 1772 la Nicoreşti 46,14 lat. N, 26,38 long. E / judeţul Bacău, etc). În Dialectul Maghiar Ardelean, “Ceangău” înseamnă tocmai Gherca, cu explicaţia de “umblător” / “schimbător de loc” (în răsăritul Ardealului - chiar dacă acum vorbesc Maghiara / limbă pe care au preluat-o din Evul Mediu - Secuii n-au fost Unguri, analizele genetice de la începutul secolului XXI relevând de altfel, spre uriaşa surpriză a unora, inclusiv apropierea genetică mai mare a Secuilor de Români decât de Unguri). Prezenţa în răsăritul Ardealului / în Carpaţii Orientali a etnonimelor Gherga dar şi a eponimelor / toponimelor Ghergane - întâlnite până azi - se datorează Geto-Dacilor liberi (buni mânuitori ai securilor = săbiilor curbe zise “sica”), cârmuiți de dinaștii regali Gherghi aflaţi în prima linie faţă de graniţa NE a provinciei Dacia Traiane: de atunci şi până acum s-au păstrat acele onomastici tipice, urmaşii conservându-le, fără însă a le mai reţine profund semnificaţiile (estompate după înţelegerile Secuilor cu Ungurii, în sensul extinderii Maghiarizării); de exemplu, în secolul XIX au existat preoții Gergely, ca György născut la 5 VII 1847 în Eliseni 46,17 lat. N, 24,56 long. E, comuna Secuieni / județul Harghita (în parohia Frumoasa 46,27 lat. N, 25,51 long. E / județul Harghita pe perioada 1878-1924), cu fiii János născut în 1873 (episcop la Odorheiu Secuiesc 46,18 lat. N, 25,18 long. E / județul Harghita în 1916-1919) și Viktor născut în 1882 (din 1911 în parohia Făget 46,35 lat. N, 26,03 long. E / județul Bacău, decedat în 1967).
În 2009, cercetătorul Român Nicu Pârlog a scris despre “Nomazii care au umilit Roma”: “Date istorice credibile arată că hunii erau prezenţi în nordul Mării Caspice în secolul III. Mânaţi de o secetă cruntă ce le-a distrus iarba pentru cai şi vite, hunii s-au văzut nevoiţi să migreze spre vest. Primii care au avut nenorocul să se afle în faţa hoardelor flămânde au fost alanii: nu au avut nici o şansă. Continuându-şi drumul spre vest, hunii au întâlnit triburile goţilor, mai precis ale ostrogoţilor; sorţii celor din urmă au fost cruzi. Regatul lui Ermanaric a fost şters de pe faţa pământului: barbarii goţi au fost eliminaţi de alţi barbari, mai puternici; în acelaşi timp, o altă parte a hunilor a trecut fulgerător Munţii Caucaz pentru a răvăşi regatul armean, ajungând în final până în însorita Sirie. Succesele hunilor s-au datorat în mare măsură unui animal domestic banal la prima vedere, calul. Fără de cai, hunii nu s-ar fi putut mişca în voie în caz de atac şi nici nu şi-ar fi desfăşurat pe câmpurile de bătălie manevrele şi tertipurile lor unice, în faţa cărora temutele legiuni romane s-au văzut neputincioase. În stepe, calul era la fel de important ca aerul; caii erau necesari pentru migraţie, transport, vânătoare, comerţ şi război. Povestea cu carnea ţinută sub şaua calului nu e deloc o legendă: hunii - la fel ca toţi migratorii - se hrăneau preponderent cu cărnuri de vită, oaie sau cal, care au texturi tari şi fibroase după ce au fost fripte; pentru a le frăgezi, hunii îşi puneau următoarele mese sub şa, carnea fiind frăgezită de greutatea călăreţului, sărându-se în acelaşi timp de la transpiraţia sărată a calului. Istoricul francez Marcel Brion - considerat cel mai mare specialist în istoria hunilor - evoca sursele romane când le-a făcut o prezentare teribilă: ‘Niciodată nu s-au văzut astfel de oameni, nici la perşi, nici la etiopieni; aveau braţe lungi, piepturi late şi picioare crăcănate de la timpii petrecuţi în şeile cailor. Feţele le erau turtite, în care ochii mici, traşi spre tâmple, păreau că aveau sclipiri de cruzime vicleană’. Hunii umblau tot timpul îmbrăcaţi în piei de animale tăbăcite şi trăiau în jurul turmelor, aflându-se în perpetuă mişcare în căutarea păşunilor proaspete. Femeile, copiii, bătrânii şi cele jefuite erau transportate cu căruţele. Secretul succesului lor militar a rezidat în arcul cu săgeţi, pe care l-au dus la perfecţiune: arcul hunic era o armă comodă, foarte uşoară, lesne de transportat şi foarte puternică (era un arc compozit realizat din straturi succesive din lemn elastic, întărit cu coarne de animal). Tacticile lor militare nu puteau fi anticipate: când zăreau alte triburi la linia orizontului, pur şi simplu atacau în forţă, după care dispăreau subit, doar pentru a reapărea din altă parte şi a lovi din nou; dacă erau la rândul lor atacaţi, îşi ascundeau într-o clipită animalele, femeile şi copiii în spatele unui cerc făcut din căruţe, în timp ce luptătorii treceau la atac (după ce potopeau inamicul cu săgeţile, călăreţii huni pătrundeau între adversari tăind în stânga şi dreapta cu săbiile). Eficienţa lor i-a făcut foarte căutaţi pentru a fi angajaţi ca mercenari; ca o culme a ironiei de care dă dovadă uneori istoria, cetele de călăreţi huni au fost cele care au înclinat sorţii bătăliei de pe Râul Sava din anul 388, când armata romană de răsărit a zdrobit-o pe cea romană de apus” (acea luptă a avut loc lângă Siscia / Seges-tica - capitala Panoniei, stabilită de împăratul Roman Diocleţian - azi Sisak 45,28 lat. N, 16,23 long. E / Croaţia şi a fost câştigată de împăratul bizantin Teodosiu “cel Mare”). Este de știut că - în conformitate cu arhiva Bisericii din Siscia / fosta capitală Antică a Panoniei Inferioare - Dorotea Gherga (măritată acolo) și-a botezat fiul Iacob în 12 VII 1702.
 |
| Imperiul lui Attila |
 |
| Imperiul Hun la moartea împăratului Attila |
Imperiul Hun a atins apogeul sub domnia sa, când împăratul Geray / Gherai Attila a continuat în forţă ceea ce înaintaşii Geţi făceau de secole, anume lupta anti-Romană (întinderea era de la Dunăre la Marea Baltică și de la Munții Ural la Rin): Gherai Attila a unit Hunii pentru atacarea Imperiului Roman, textele bisericeşti indicându-l ca “Biciul lui Dumnezeu” / “pedeapsa divină” (creştinismul atunci fiind deja religie oficială în multe locuri, Gherai Attila - credincios în Tengri / Tura, adică Zeul Solar Targan / Anu = “Prea-Înaltul”, clasificat în 2001 de lingvistul German Stefan Georg ca provenind din zona dintre Altai şi Enisei - a jefuit numeroase locaşe de cult, deoarece grupau odoare / bogăţii), consideraţiile deosebite despre barda / sabia lui Attila regăsindu-se ulterior simbolic reluate la sabia regelui Arthur, despre care se presupune că era confecţionată dintr-un meteorit; de altfel, Tracul Priscus Panites a consemnat că Attila folosea meteoritica sabie a Zeului Marte, găsită în fosta Dacie (istoricul Nicolae Bălcescu în “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” a consemnat că în 1597 a fost văzută la Bogdan Sasul - nepotul Doamnei Chiajna - barda lui “Attila, vestitul rege al Hunilor, biciul lui Dumnezeu, purtată în războaiele sale; tăişul sabiei, foarte bine lucrat, era de 7 palme în lungime şi 4 în lăţime” / în Anglia regele Arthur folosind probabil o copie a acelei barde grozave).
Prima nevastă a “Tatălui” / “Tătilei” Ethela / Attila - erau de aceeaşi vârstă - cunoscută de acela în spaţiul Românesc, Hunii stăpânind Banatul din 410 / anul când Geţii plecaţi de la Dunăre au reuşit cucerirea Romei, cea care din 422 i-a fost alături ca soţie “permanentă”, inclusiv la preluarea puterii asupra Hunilor şi i-a dăruit 3 urmaşi (descendenţii lor ajungând la baza unor genealogii, mai ales din Bulgaria până în Germania), a fost ruda Creca / Kerka, o nobilă despre care unii considerau că-l avea ca tată adevărat pe cel care a fost împăratul Flavius Honorius 384-423, cu care ar fi rămas gravidă frumoasa ei mamă; faptul că prima soţie a lui Kerei / Gherai Attila a fost “Kerka” / Gherga corespunde parcursului istoric / temporal, genetic / biologic, geografic / Bănăţean şi onomastic / nominal, confirmând spusa că “în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie”. În delegaţia diplomatică a Imperiului Bizantin condusă de militarul Maximinus, secretarul Trac Priscus care a dus împărătesei Kerka / Gherga daruri în anul 448 la palatul străjuit de turnuri din reşedinţa Bănăţeană, a descris-o înconjurată de servitori, într-o încăpere din lemn importat - pădurile din jur lipseau, căci vastul vechi codru din răsăritul Panonic deja era majoritar tăiat - cu stâlpii din buşteni, fixaţi de grinzi şlefuite şi având între ei minunate panouri sculptate (Pădurea Hercynică, veche şi densă - ce se întindea în Bazinul Dunării în susul Fluviului între Carpaţi şi Alpi până în Pădurea Neagră din S German - cu uriaşi stejari ce o întunecau, făcea parte din eco-sistemul post-glaciar temperat forestier de foioase din Europa, despre ea făcând referiri Aristotel în “Meteorologica” sub numele Arkynia, inclusiv Iuliu Cezar în “Războiul Galic”, Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii”, ş.a.; lingvistul Evreu Julius Pokorny i-a comparat denumirea cu Celtul Kerku / Querqus pentru gorun).
 |
| Împăratul Gherai Attila: Biciul lui Dumnezeu |
 |
| Reședința imperială Hună din Banat (cu turnuri din lemn, nu cu yurte) |
 |
| Asemănări (Epoca Modernă) între portul Huțul și Ciuvaș |
 |
Pătrunderea Hunilor în Europa
|
Împărăteasa Hunilor Kerka / Gherga a exercitat o considerabilă influenţă asupra afacerilor lui Gherai Attila, de-a lungul mariajului lor ce a durat mult pentru acele condiţii (ea a murit în 449, după aceea declanşându-se decăderea lui Attila / Aţel, care s-a înconjurat cu un harem, a avut mai multe neveste şi a efectuat o expediţie fără succes în V Europei - a fost învins în 451 pe Câmpiile Catalaunice lângă Troyes de o coaliţie a Romanilor conduşi de generalul Flavius Aetius = Flaviu Ețiu din Durostor / Silistra cu Vizigoţii conduşi de Teodoric / fiul lui Alaric şi cu Burgunzii - sfârşind beat ca mire în noaptea unei nunţi pe care o făcea cu Burgunda Gudrun / Grimhild, ulterior Germanizată Hilda sau Maghiarizată Ildiko, lângă Sighişoara 46,13 lat. N, 24,47 long. E / judeţul Mureş, pe Dealul Aţel 46,09 lat. N, 24,28 long. E / judeţul Sibiu, sicriul său triplu din aur, argint şi fier cu rămăşiţele fiind dus pe Mureş în jos, în reţeaua mlaştinilor Banatului, undeva între Felnac 46,07 lat. N / 21,09 long. E, judeţul Arad şi Seghedin / Szeged acum, probabil lângă Morisena / Cenad 46,15 lat. N, 20,08 long. E / judeţul Timiş, unde era un mare depozit de sare, fiind poate îngropat pe un braţ al apei, sub albia râului deviat, într-un loc ţinut secret prin uciderea groparilor; cronicarul Iordanes şi senatorul Casiodor de la curtea regelui Got Teodoric “cel Mare” - care colabora cu Gherganul papă Agapet, la cererea cărora Iordanes a realizat “Getica” - au scris că împăratul Attila a fost găsit mort în dimineaţa de după nuntă şi a fost înhumat în sicriu de aur, cuprins într-unul de argint iar acela într-unul de fier, în pusta Panoniei omorându-se cei care-l înmormântară: “s-a rezervat aceeaşi moarte acelora care l-au coborât în pământ, îngropându-i împreună cu cel îngropat”). Este de știut că Romanii au avut castrul cel mai Vestic al Daciei la Partiscum = Seghedin, pe fosta Insulă Bănățeană de la vărsarea Mureșului în Tisa (orașul Szeged s-a dezvoltat în general pe partea dreaptă a Tisei); similar cumva a fost cazul Aradului: cetatea Arad a fost pe malul Bănățean al Mureșului dar orașul s-a dezvoltat în general pe partea dreaptă a Râului (pe Mureșul inferior, Romanii au avut castrele de graniță cu Crișana Dacilor liberi pe partea Bănățeană = “Limes Marisiensis”, la gura Râului - adică la Partiscum / Szeged - la Morisena / Cenad, la Arad, la Lipova, la Bulci, etc). Este interesantă denumirea Râului din Banat lung de 116 km cu izvorul în SV orașului Arad, ce curge în Tisa și traversează zona, prin Sânnicolau Mare: apa sa e numită Aranca în partea Românească și Zlatița - însemnând “Aurită” - în partea Sârbească; academicianul Sextil Pușcariu a scris în “Muzeul limbei Române” din 1926 că “la prima vedere ar părea identificarea cu Ungurescul ‘h/arang’ pentru ‘clopot’, în realitate însă Arancă e totuna cu Armeancă, căci feminina Ariancă, având corespondentul masculin Arian, are înțelesul de Armean/ă, în același chip cu Arian-Iran”. O legendă Bănățeană afirmă că împăratul Attila - ori unul dintre fiii săi - a fost îngropat pe cea mai mare Insulă Bănățeană, anume Ostrov 44,43 lat. N, 21,37 long. E din Clisura Dunării / Gherdap (între Moldova Veche / pe malul stâng al Fluviului și Golubăț / pe malul drept al Fluviului) iar mormântul importantului lider imperial n-a fost secret, ci loc de pelerinaj acolo, la intrarea în canionul / Defileul Dunării: fiecare vizitator depunea un coif de pământ peste movila sa, atât de mulți vizitatori având, încât a rămas Gorganul vizibil și acum, acolo:
Este foarte posibil ca fiecare prezumtivă locație funerară Hună de vârf din Banat să cuprindă membri ai familiei imperiale, începând cu cel al împărătesei Kerka și sfârșind cu prinții. Descoperirea arheologică a mormântului lui Attila / împăratul Hunilor în Banat (regiunea care i-a fost cea mai dragă), dacă n-a fost vandalizat de Gepizi sau de Avari, ar fi de o extraordinară importanţă istorică; cronicarul Got Iordanes în “Getica” 258 a scris: “au adăugat în mormânt arme luate de la duşmanii ucişi, coliere preţioase prin felurita strălucire a pietrelor scumpe şi insigne de tot felul din care se compun podoabele regale”. Aşadar, din perspectiva Germanică Medievală despre nevestele lui Attila, prima - măreața crăiasă Kerka - a fost Bănăţeana Helga şi ultima a fost Burgunda Hilda; după moartea împăratului Attila, partea din Imperiul Hun ce cuprindea capitala sa Bănăţeană a fost desfiinţată de Ghepizi / Gepizi (care - cât a trăit acela - au fost aliaţi cu Hunii, Ghepizii fiind conduşi pe atunci de regele Ardaric / “Arda-ric”, însurat cu o fiică a împăratului Attila, cronicarul Got Iordanes consemnând în “Getica” 199 că “peste nenumărata armată a Gepizilor era rege acel prea faimos Ardaric, care - prin marea-i fidelitate faţă de Attila - făcea parte din Consiliul aceluia, căci Attila, cântărindu-i sagacitatea, pe el şi pe Valamir / regele OstroGoţilor îi preţuia mai mult decât pe ceilalţi regişori”). Valamir / “Vala-mir” a fost cârmuitorul “ValaGoților” - adică al Goților Valahi - din Panonia și era aliat de nădejde al împăratului Hun Kerei / Gherei Attila însurat în Banat (adică în SV Panoniei) cu Kerka; cârmuitorul SV Panoniei / Banatului Kerkon / Zerkon, împreună cu sora Kerka - prinţesă devenită împărăteasa Hunilor prin cununia cu Kerei / Gherei Attila - și împreună cu Valamir / “Vala-mir”, șeful Valahilor Goți din Panonia, respectiv regele Arda-ric / Arcadiu al Ghepizilor, erau din aceeași familie, a regelui Rumon atestat ca stăpânul Banatului în secolul precedent, camarad / rudă pe atunci cu regele Zizais / Ghigais în Panonia (care - ca indigeni - au luat împreună puterea în anul 334 de la Sarmații Argara-ganthes / Arda-ghantes iar în 359 au fost atacați de împăratul bizantin Constanțiu II, ce a ajuns să încheie pace cu ei, admițându-le valoarea militară și recunoscându-i oficial ca liderii celor de pe cealaltă parte a Dunării): în timpul unui raid al Scirilor din 465 - populație înrudită Got / Germanic din care apoi a descins generalul Odoacru care a fost omorât de Teodoric “cel Mare” / regele OstroGoților - Valamir / Balamir a căzut de pe cal și a murit (Teodoric “cel Mare” a fost nepotul lui Vala-mir / care a avut 2 frați, pe Vidi-mir și pe Theode-mir - tatăl lui Teodoric “cel Mare” - ei fiind din ramura regală Amali a Goților). Se poate remarca apropierea Amal / “A-Mal” de “mal”, așa cum erau la vremea lor Geto-Dacii liberi (față de Romani) în Moldova / Mol-dova, zona davelor de la mal: și azi acolo se practică onomastici de gen Aromânesii, Agheorghesii, Agrigoroaie, ș.a., astfel încât Anticul Amal - care a ajuns reper dinastic - să fie modelul; dinaștii Geto-Dacilor, incluzându-l pe împăratul Burebista care și-a realizat Imperiul Get după moartea puternicului Anatolian Eupator = Mitridates VI al Pontului, l-au avut drept referință pe regele Decebal al cărui Regat a fost organizat de Imperiul Roman ca provincia Dacia, însă stăpânirile lor erau mult mai ample, dovadă fiind regalitatea ulterioară Gotă cunoscută ca Amală la cei Estici (iar Moldova - inclusiv Basarabia - se află în Estul Românesc și a constituit fieful Gheților / Goților din vecinătatea imediată a Imperiului Roman care i-au atacat neîncetat pe ocupanții imperiali ai Daciei până au reușit, fiind sub cârmuirea lui Amal / după cum a studiat istoricul Italian Carlo Troya în “Arhitectura Gotică” din 1857, îndepărtarea acelora la S de Dunăre, succes datorită căruia ramura dinastică respectivă a păstrat onomastica Amală). Anterior cu peste 3 secole de cârmuitorul Amal, anume în secolul I î.C., o parte a elitei Anatolianului Eupator / Mitridates VI - însurat în Caria, care a unit Ponticii - s-a grupat imediat după moartea aceluia în anturajul nobilului Burebista, continuând proiectul unirii, de la Marea Neagră = Getică la Imperiul Get; zona de convergență a fost Dobrogea, având coloniștii Anatolieni / Cariani pe litoral și riveranii Geți la Dunărea inferioară / Istru. Burebista nu a fost deloc izolat în Lumea Antică; experiențele acumulate timp de multe secole din coabitările Gherghiților Cariei și Ghergarilor circum-Pontici au ajutat organizarea imperială a împăratului Burebista, care nu s-a ridicat doar cu Geții, ci desigur și cu decisiv ajutor răsăritean. Mai multe argumente converg spre așa ceva: succesiunea cronologică consecutivă după Eupator, vecinătatea imediată, același interes anti-Roman, implicarea acelorași populații - sau a rudelor lor - etc. Aportul Ghergan de la răsărit în spațiul Român - de pildă din Asia “Mică” / Anatolia - a fost demonstrat că exista cu secole înaintea împăratului Burebista, inclusiv în Dobrogea, regiune în Estul Românesc / după cum a studiat în 2005 Dr. Zoe Petre tocmai cârmuitorii sacri Gherghiți din Caria în “Histria. Spațiu public și organizare politică în secolele VII-V î.C.”, continuând și după regele Decebal / după cum a fost de pildă episcopul Ulfila (originar din Estul Sanctuarului Carian Gherga) în secolul IV: acela la Dunărea inferioară a scris în alfabetul Gotic / devenit proto-German (Nemții i-au preluat literele, folosindu-le în locul runelor).
Ghepizii / Gepizii - cu sensul de “cei înzestraţi / fericiţi”, consideraţi “Germani târzii” - erau de la Visla / Vistula (“Ge-pizi” = “prunci Geţi”); după plecarea unor Nordici Goţi spre SE European (la mijlocul secolului II), Gepizii / Ghepizii au rămas pe loc, urmând o evoluţie separată de atunci: între străvechiul termen “bete” pentru “bețe” și Latinul “pedes” pentru “picioare” au fost evidente apropieri, indicând de fapt descendența (de pildă, Drago-bete = urmașul lui Drago / fiul Drag). În secolul IV, Gepizii / Ghepizii s-au sedentarizat în răsăritul Panonic iar moartea împăratului Attila Gherai al Hunilor - descendent de fapt dintre ei - le-a oferit recâştigarea libertăţii (prin eliminarea urmaşilor aceluia care nu s-au retras înspre răsărit, ca întotdeauna, cei mai buni în a rezolva fundamental chestiunile fiind direct cei implicaţi): în 454, pe Valea Nedao din S Panonic - Râu afluent al Savei - nimeni altcineva decât Ghepizii l-au ucis pe succesorul Elac, primul fiu al cuplului Helda Kerka - Attila Kerei / Gherai (care era urmașul la cârmuirea Imperiului Hun, având numele într-o stranie rezonanţă cu Olac / Olah sau Vlah, ca o menţiune timpurie a acelei denumiri, datorită mai ales mamei sale); nepotul Elac a fost ucis de unchiul Arcadiu / Arda-ric, regele Ghepid. (Cronicarul Simon de Geza - de la Curtea Maghiară - în “Gesta Hunnorum et Hungarorum” a scris: “După ce fiii lui Attila au pierit aproape toți împreună cu populația Scită în lupte, Panonia a stat un deceniu fără conducător, rămânând în ea numai Vlahii, Mesianii, Teutonii, Grecii și Sclavinii, care în timpul vieții lui Attila i-au servit aceluia ca robi”; desigur că Sciții împăratului Attila au fost Hunii, în Evul Mediu Est Europenii - ca rudele Bulgare, Ungare, Ruse, ș.a. - fiind generic considerate Scite, la fel ca Hunii). În secolul VII, scriitorii bizantini încă foloseau pentru zona Bănia-Banat denumirea Gepidia, Valea Oltului în întregime - a Râului de la izvorul din Ţinutul Secuiesc până la vărsarea în Dunăre - fiind graniţa răsăriteană Ghepidă, un important culoar reprezentându-l Sudul Ardelean, pe cursul Oltului superior, anume Ţinutul Făgăraşului / judeţul Braşov şi Ţinutul Almaşului / judeţul Sibiu, sub controlul Guganilor din Ţinutul Haţegului / dintre Bănie şi Banat, din Ţinutul Pădurenilor / dintre Ardeal şi Banat şi din Ţinutul Gugulanilor / Banat (ultima menţionare a Gepizilor a fost în secolul IX, când erau supuşi Avarilor; în lexiconul bizantin “Etymologicum Magnum” din secolul X a rămas scris că Gepizii au fost “prunci Geţi”: numele “Gepaides” folosit Grec pentru Gepizi deriva din “Getai” = Geţi şi “paides” = prunci); în Evul Mediu, timp de multe secole după Ghepizi, Ţinuturile Amlaşului / Almaşului şi Făgăraşului - din N Carpaţilor Meridionali - au rămas sub jurisdicţia Banatului Severinului (până după constituirea Ţării Româneşti), liderii fiind Cărăşeni însemnând Negri, adică Nordici, o reprezentare de seamă în istorie de pildă având-o Dinastia G/herţegului Negru Vodă, amestecată Cuman. O ipoteză este că în acelaşi spaţiu SE Panonic / Bănăţean actuala confirmare paternă Gherga - atât nominală, cât şi genetică - în timpul C/Hun putea fi împărţită: genetic după părinţi, în plus şi nominal după mamă; fiii lor în lipsa rudelor după tată şi-ar fi putut lăsa unii descendenţi să fie crescuţi ca Gherga de neamurile nobilei mame (cu resursele la dispoziţie - avutul din partea lor şi adăpostul / grija din partea rudelor materne - fiind o soluţie plauzibilă în acele vremuri tulburi). Împărăteasa Kerka / Gherga probabil era deja bunică atunci când a murit. Genetic, din aceeaşi grupare Finico-Ugră de gen masculin N*, la începuturile Medievale în spaţiul Românesc au fost - de la C/Huni până la Cumani - tot felul de năvălitori răsăriteni (la fel ca la Huni, oamenii erau jertfiţi şi de Cumani pe mormintele cârmuitorilor / la moartea unor simpli indivizi se mărgineau să sacrifice doar cai); ceea ce este sigur e că între timp Hunii au dispărut din Banat iar Gherga există în Banat. Fondul genetic patern N* Gherga (deoarece transmiterea nu putea fi prin mamă) era numai prin bărbaţii clanului primei soţii a lui Gherai Attila, cu sau fără contribuţia Hună; e de observat că prinţul Arpad 845-907 (fiul lui Almos / “Al-moş”, liderul Ungurilor în 858-895, adică până la instalarea acelora în Panonia) patern genetic “N” - ca Gherga - afirma că descindea din împăratul Attila, ceea ce înseamnă că Gherai Attila avea acelaşi fond genetic bărbătesc Gherga. De altfel acum la Ciuvaşii din Bazinul Ră / Volga (urmaşi Huni), peste un sfert din populaţie e patern genetic “N” (ei sunt plasaţi între populaţiile din Kursk - unde e cea mai mare anomalie magnetică din lume, datorată fierului din scoarţă - şi urmaşii vechilor Sciți / Bulgari, acele populaţii vecine de asemenea având procente semnificative genetic “N”, ca Gherga); Ciuvaşa - limba nativă a aproape 2 milioane de Ciuvaşi din Federaţia Rusă / care în amintirea strămoașei Hune a păstrat în vocabular pentru “10” termenul “wunnu”, la fel conferind înțelesul și vecinei limbi Finice / “Finnu”, după cum a studiat în 2014 și istoricul Ciuvaș Alexander Zaryanin - e acum singura supravieţuitoare din ramura Turkă Ogură (a fost clasificată împreună cu Huna, Avara, proto-Bulgara, Khazara, etc.): în prezent, Ciuvaşa nu poate fi înţeleasă de către vorbitorii altor limbi Turce. În povestirile Medievale timpurii au fost elemente interesante legate de relaţiile dintre Huni şi Goţi: “Saga lui Thidrek” (adică a regelui OstroGot Teodoric “cel Mare”) a notat-o ca Erka pe prima soţie a lui Attila; ea era fiica regelui Osant / Osantrix, primul născut al regelui Hertnit din Garða = Novgorod / Rusia. Conform lucrării “Enciclopedia Tradiţiei Nibelungilor” publicată în 2002 de Francis Gentry, Winder McConnell, Ulrich Muller şi Werner Wunderlich, regele Osant / Oserich din Garða = Novgorod avea ca vasală Vilkina / “Vilkina-land”, după cum mai era ştiută Gothia / “Gota-land” (adică S Suediei), tributul primindu-l de la Nordian, cârmuitorul de acolo al Geaţilor; regele Ose-rich / Osant s-a însurat cu frumoasa Oda - fiica şefului Milias al Hunilor - având-o ca fată pe Erka, cea care a devenit nevasta lui Gherei / Kerei Attila: aşadar, nobila Kerka l-a avut ca tată pe regele As = “Ose-rich”, adică “Os regal” (“Ose” / “As” desemnând filiera Getă a nobililor Gherga, inclusiv a celor din dinastia regală Gurag). A fi fost cineva “din os de domn” a însemnat nu doar în Antichitate, ci şi Medieval ori chiar Modern - de fapt, dintotdeauna - o cinste deosebită, de aceea curiozitatea semenilor despre vreo persoană ca fiind de “Os” (ori “As”) legându-se de sorgintea dinastică cea mai respectabilă, asemenea credinţă fiind înrădăcinată în Siberia paleolitică, unde Cultul Oaselor exista dinaintea Potopului Pontic. La 4 secole după Erka şi după împăratul Kerei / Gherei Attila, tocmai la Garða = Novgorod s-a lansat “Ru-rik” / Rurik, primul rege Rus (din acelaşi grup genetic bărbătesc cu Attila şi respectiv cu Arpad - contemporanul său mai tânăr - care a devenit primul cârmuitor al Ungurilor în Panonia); înaintea Ruşilor, Garða / Novgorod - prima lor capitală, însemnând “Noul oraş” - a fost un important târg stăpânit de Geţi: iată încă o confirmare a legăturilor istorice şi genetice dintre strămoşii Românilor şi Ruşilor, Antica Dinastie Gurag / Zuraz a Geţilor din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic ajungând să controleze la începutul Medieval inclusiv Nordicul târg Garða (aflat pe ruta comercială dintre Mările Neagră şi Baltică), ulterior numit Novgorod / “Noul oraș” = prima capitală Rusă. În 1896 - pe când era directorul Arhivelor Statului din capitala României - academicianul Petriceicu Haşdeu prin lucrarea “Românii Bănăţeni” a studiat momentul întâlnirii ambasadorului bizantin cu împărăteasa Hunilor, considerând că a avut loc în Banat la Vârşeţ (în acel sens el şi schiţând ruta diplomaţilor, urmând câteva din notiţele de atunci ale cronicarului Priscus):
 |
| Gorganul de pe Ostrovul din Gherdap |
Totuşi, el nu a respectat naraţiunea lui Priscus întocmai, după cum a observat şi academicianul Bănăţean Atanasie Marienescu, căci secretarul delegaţiei bizantine a relatat că după trecerea Dunării din Balcani în Banat “a înaintat spre nord pe un întins şes, a trecut râurile Timiş şi Timişul Mic / Bega şi a ajuns într-o parte băltoasă” (acea locaţie însă necorespunzând pentru Vârşeţ - apreciat doar pentru panorama strategică oferită de dealul său / spre Vârşand asupra Câmpiei Banatului - ci pentru Iarcuri / Corneşti).
 |
| Iarcuri-Corneşti |
Academicianul Petriceicu Haşdeu a considerat că Tracul Priscus în anul 448 a făcut “cea mai veche menţiune istorică a unei vorbe curat Româneşci”, fiind impresionat la banchetul de la Curtea Hună de distracţia oferită de un autohton, Ausonul Zercon - respectiv Ghergon, prin clasicele suprapuneri “Z” şi “C” peste “G” - care vorbea într-o “Romană rustică”, între Latină şi Greacă (e de ştiut că primul Auson a fost fiul lui Circe cu Ulise, etnonimul Ausonilor din Laţiu - vecinii băştinaşilor Oscani care au distrus Italiana Cume - iar “Suidas” a explicitat despre acel Zercon întâlnit de Priscus că era rege / cârmuitorul Bănăţenilor), printre alţii şi istoricul Maramureşean Alexandru Filipaşcu 1902-1952 susţinând că apoi populaţia Ausonă / Auşonă a devenit în NE Panoniei cea majoritar Oşană. În lucrarea “Origini” din 2010, istoricul George Cadar din Maramureş a consemnat: “Marele istoric polonez Jan Trynkowski a scris că polonezii ar fi urmaşi ai acelor daci care, neîmpăcându-se cu cucerirea romană, şi-au părăsit locurile de obârşie, retrăgându-se mai la nord. Oşenii, auşenii, ausonii sunt, împreună cu maramureşenii, descendenţi ai celei mai vechi populaţii europene. Sunt purtători ai reminescenţelor unor civilizaţii ale pământului demult dispărute. Sunt, poate, cei care mai au - în grai, port, dans şi cântec, proverb, pilde şi zicători, forma de organizare, arhitectura caselor şi lăcaşelor de cult - ultimele semne ale satului arhetipal, primordial european. Doresc să atrag atenţia asupra superficialităţii cu care a fost tratat adevărul istoric al Europei, faptul că - deşi s-a ştiut - nu s-a recunoscut niciodată concret că goţii, alamanii, sunt din acelaşi sânge cu geţii, cu dacii; că numai bazinul intracarpatic putea, în timpurile vechi, genera migraţii ale unor populaţii europene, întrucât din zona Scandiei, nelocuită din cauza condiţiilor climatice, nu se putea migra, şi nici un istoric serios nu îndrăzneşte a susţine o asemenea teorie. Marile mişcări demografice s-au comportat potrivit dictonului ‘lumina vine de la răsărit’.” (Gota a fost o limbă aflată între populara Latină vulgară şi Germana veche).
Este foarte posibil că Zercon / Ghergon - regele Bănăţenilor - era Ghergan şi dat fiind contextul, era chiar fratele împărătesei, aşadar cumnatul lui Attila / de altfel, Romanul Vergiliu în “Eneida” 4:349 a scris că Peninsula Apenină / Italiană iniţial era ştiută ca Ausonia Teucriană (adică Ghergană); cronicarul bizantin Priscus l-a notat ca “Zercon din Mauretania” / adică Algeria - invadată de Vandali pe atunci de câţiva ani - deoarece a fost trimis de împăratul Gherai Attila “în dar” lui Flavius Aetius / Eţiu (Got / conform cronicarului Iordanes, devenit general, botezat creştin de episcopul Auxentius - fiul adoptiv al Anatolianului Ulfila - în Durostor / Silistra, locul naşterii sale, comandant în apusul imperial Roman, care anterior a fost ţinut ostatic de Ruga, împăratul Hunilor dinaintea lui Attila): Zercon a revenit - îndemnat şi de Edecon / şeful Herulilor, tatăl lui Odoacru - mai ales că avea şi soţia Scită / Dobrogeană lăsată cât a fost plecat la Eţiu / Aetius, fapt pentru care “Attila s-a supărat că s-a întors la dânsa” dar Attila şi Zercon fiind cumnaţi, Zercon îşi permitea chiar să fac haz despre asta la Curtea Hună (din Banat). Este de ştiut că în anul următor morţii împăratului Attila al Hunilor, pe care numai generalul Got Flavius Aetius 390-454 a reuşit să-l învingă, la ordinul împăratului Valentinian III 419-455 acela a fost asasinat la Ravenna - regiunea Romagna - generalul Got fiind însă totuşi răzbunat de nimeni altcineva decât chiar de către prietenii săi Huni (care - după jumătate de an - l-au omorât pe împărat în Roma). Practic, în Antichitate Auson a ajuns să însemne Roman, de exemplu poetul Ovidiu - exilat la Marea Neagră - afirma în “Tristia” 2:200 că regiunea aceea era “de foarte puţină vreme sub jurisdicţia Ausonă” (adică Romană); Aușonii - din care s-a tras și denumirea Oșană, a Oșenilor - probabil îi aveau printre strămoși pe cei știuți ca “Moși”, respectiv “cei vechi”. Ausonii vorbeau altceva decât Latina (cronicarul bizantin - la care Latina era oficială - a făcut clar distincția între limbile Ausonă și Latină). Preotul Maghiar Otrokocsius Foris în “Originile Ungare” din 1693, referindu-se la limbile consemnate de cronicarul bizantin Priscus 410-473 că erau folosite la Curtea împăratului Attila, a tras concluzia că “Hunii îşi dădeau silinţa să înveţe Gota, limbă înrudită cu Alana şi Ausona (adică Valaha, aproape ca Latina coruptă / vulgară)”.
Academicianul Român Atanasie Marienescu (care în 1884 a realizat şi studiul “Patria veche a Dacilor în Asia”), a observat că autohtonii Bănăţeni s-au acomodat cu noii cuceritori Huni, cu care au intrat în asociaţie ca parteneri: “Attila a arătat demnitate, seriozitate şi simţ de dreptate şi apăru - nu numai poporului său, ci şi popoarelor străine - ca un domnitor puternic, căruia popoarele de bună voie i s-au subordonat, în acest fel formându-se o alianţă puternică de popoare, în care pe lângă împărat existau şi regi, principi” (Gherganii fraţi - Zercon / cârmuitorul Banatului şi Kerka / împărăteasa Hunilor - corespunzând acelui context regional al secolului V; cronicarul bizantin Zosimos în acel secol V a şi consemnat că Hunii din 380 erau aliaţi cu Carpii). În “Oamenii Pământului”, academicianul A/Român Niculae Iorga a scris: “În ‘Curtea’ lui cu cerdac şi cu covoare, Hanul Attila - acest vechi ‘Turc’ mare - era, înaintea Românilor (acum aproape deplin formaţi), un fel de ‘Domn Român’, ca şi Decebal din Munţii Haţegului; căci condiţiile trainice impuse de natură şi întărite de lungul curs al dezvoltărilor istorice sunt mai tari, nu numai decât schimbarea şefului dar şi decât succesiunea popoarelor”. “Institutul de Arheologie” în “Izvoarele istoriei României” - lucrare publicată pentru Academia Română în 1970 - a enunţat despre ce era pe atunci în Banat: “este vorba de o populaţie agricolă, sedentară, care nu era de origine hună şi nu prezenta nici o însemnătate politică, ci una economică, politica şi războiul intrând în atribuţiile hunilor; putem vorbi de o simbioză între hunii stăpânitori şi supuşii lor. Ceea ce merită reţinut, în ansamblu, este liniştea şi chiar relativa bunăstare ce predomina în ţinuturile stăpânite de huni. Dominaţia hunilor era nu numai suportabilă, dar şi o garanţie pentru locuitorii căzuţi sub stăpânirea acelui popor de călăreţi. Merită să ne oprim asupra convorbirii cu un grec întâlnit de Priscus în capitala lui Attila, care prefera să rămână în teritoriul hunic ‘deoarece străinii îşi petrec viaţa în linişte, fiecare se bucură de ceea ce are şi nu supără pe nimeni, iar în schimb nu este supărat deloc’. Acest episod dovedeşte că în timpul lui Attila existau la nord de Dunăre condiţii de viaţă preferabile celor din imperiu. Imensul teritoriu asupra căruia se întindea stăpânirea hunilor, inclusiv Dacia, era numai controlat şi nu ocupat direct şi permanent. Controlul se exercita prin ‘vizite’ şi expediţii de pedepsire împotriva celor care nu-şi îndeplineau obligaţiile de supuşi. În Dacia intracarpatică nu s-au descoperit nici urme de aşezări hunice şi nici măcar morminte izolate. În schimb, s-au găsit urmele unor sate aparţinând autohtonilor”. Academia Română a enunţat în “Istoria românilor” din 2010: “Fără îndoială, în ţinutul respectiv, cu o populaţie sedentară bine situată economic, populaţia vorbea limba ausonilor, limbă pe care autorul Priscus a menţionat-o de 3 ori în cursul povestirii sale. Populaţia aceea din secolul V, văzută la faţa locului de retorul istoric, nu putea fi alta decât cea autohtonă latinofonă, care trăia sub dominaţia hunilor, fapt confirmat şi de rezultatele cercetărilor arheologice şi ale studiilor despre circulaţia monetară. Este de observat că Zercon ‘amestecând limba ausonilor cu a hunilor şi a goţilor, i-a umplut pe toţi de veselie’ şi că la acel ospăţ Priscus a relatat că lângă el stătea un ‘barbar’, ‘care înţelegea limba ausonilor’, fiind, probabil, un tălmaci. Este vorba, deci, de o limbă latină pe care o vorbea populaţia de la nordul Dunării. Menţiunea că o astfel de limbă ‘românică’ era folosită ‘când unii dintre huni aveau de-a face cu romanii’ edifică asupra caracterului latin al acelei limbi pe care o vorbea doar populaţia locală, moştenitoare a culturii şi a civilizaţiei romane. (Despre o asemenea limbă latină ce se utiliza la nordul Dunării a relatat şi Procopius din Caesarea / Procopiu din Cezareea 500-565, pentru secolul următor: în luptele din 545 de pe teritoriul Munteniei, a fost prins un prizonier care ‘vorbea latineşte’). Populaţia vorbea o limbă latină populară ‘ausonică’, ce ulterior a devenit limba vorbită a poporului român”.
Academicianul Petriceicu Haşdeu a apropiat noţiunea de Auson / Auşon atât de auşel / tartalac - cea mai mică pasăre cântătoare din Europa, asociată cu piţigoii - cât şi de regalitate: “La intrarea Goţilor şi Hunilor în Bănat, Românii de acolo erau elementul etnic cel indigen, care avea tot dreptul de a se făli că ei sunt aborigeni, autohtoni, cei bătrâni, stăpâni ai ţării; şi tocmai aceasta cată să fi spus ei lui Priscus la întrebarea lui că cine sunt dânşii, căci tocmai aceasta vrea să zică Româneşte ‘Auşoniu’. Cuvântul ‘auş’ prin sufixul ‘-uş’ (acelaşi sufix dezmierdător ca în feminina ‘mătuşă’) însemnează până astăzi pe ‘bătrân’ nu numai în Dialectul Macedo-Român dar şi la Olteni, de unde rezultă că altădată - înaintea separaţiunii dintre Daco-Români şi Macedo-Români - a fost o vorbă comună tuturor Românilor. În România, pe lângă ‘auş’, ba chiar mai răspândit în grai, este diminutivul auşel (la ‘moş’ se zicea ‘auş’ şi prin urmare ‘auşel’ înseamnă ‘moşneguţ’: cea mai mică dintre toate păsărelele, câte provin în Europa, şi totodată una dintre cele mai frumuşele, este auşelul, numit şi tartalac. Auşelul e răspândit mai peste toată Europa. Petrece vara prin codri iar primăvara şi toamna prin grădini. Nutreţul auşelului sunt diferiţi cărăbuşi şi alte insecte mici. În toate celelalte limbi neo Latine, ba mai în toate limbile din Europa, numele auşelului este iarăşi un diminutiv, dar anume de la cuvântul ‘rege’; aşa sunt în Franceză ‘roitelet’, Italiană ‘reillo’, Spaniolă ‘reyezuelo’, Germană ‘zaunkonig’, Rusă ‘korolek’, Cehă ‘kralicek’, etc. (deja în Latina clasică numele auşelului era ‘regulus’). Dacă diminutivul din ‘auş’ are sensul de ‘crăişor’, atunci intensivul ‘auşoniu’ cată să fi avut sensul de ‘rege’, negreşit nu ca cel mai bătrân în accepţiunea materială a cuvântului, ci în accepţiunea cea morală: ca cel mai venerabil, de unde şi Latinul ‘senior’ - literalmente ‘mai bătrân’ - a devenit la neo Latini ‘sire’, adecă tocmai rege. Suntem Auşoni, ceea ce vrea să zică cei mai bătrâni aici, adevăraţi băştinaşi, moşteni şi domni ai acestui pământ, au zis Românii către Priscus; şi dânsul a înregistrat întocmai declaraţiunea lor, cu singura deosebire că alfabetul Grecesc îl silea vrând-nevrând a pune un ‘s’ în loc de ‘ş’. Până acum era o nestrăbătută enigmă de a găsi în secolul V la Priscus, lângă Goţii şi Hunii lui Attila, pe ‘Ausonii’ sau ‘Ausones’ din Antica Italie, un termen etnic care atunci devenise de veacuri deja un simplu epitet poetic în literatura Latină, şi care nici chiar în Italia - cu atât mai puţin în provinciile Romane - poporan n-a fost niciodată. Şi câte enigme de felul acesta mai rămân nescotocite şi nedezlegate în ‘istoria începutului Românilor în Dacia’! Enigme prin care foarte multe s-ar fi descifrat până acum, dacă istoricii noştri s-ar deprinde a studia izvoarele în texturi originale - nu în traduceri - şi dacă ar fi mai tari în ştiinţa limbii, fără care istoria veche nu poate decât să şchiopăteze în cazul cel mai bun. Naţionalitatea Română cea de lângă Timiş a avut mult a face cu Gepizii. Iordanes în ‘Getica’ 12 a anunţat că Gepizii stăpâneau Dacia întreagă, pe care iarăşi întreagă - după el - o stăpâniseră mai înainte Goţii. Când ajunge însă a delimita topografic hotarele acelei dominaţiuni a Gepizilor, zice că ei şedeau lângă râurile Criş şi Mureş. Aceasta-i întreaga Dacie? În alt pasaj, Iordanes trage hotarele teritoriului Gepidic altfel, şi anume: ‘Prin Ţara Gepizilor curg râuri mari şi renumite, căci dinspre Nord şi Vest o scaldă Tisa, dinspre Sud marea Dunăre iar dinspre Est o curmă râul Timiş, ale cărui unde iuţi şi spumânde se reped furioase în Dunăre’. Gepizii au locuit foarte îndelungat într-o parte a Bănatului, fiind astfel vecini cu Românii de acolo, cu Auşonii. Pe la anul 600, un general bizantin a mai dat lângă Tisa peste urme de Gepizi, care însă atunci nu mai erau o naţionalitate compactă, ci nişte şubrede rămăşiţe. Numai în Bănat a rămas de la Gepizi un preţios monument arheologic scris cu rune, anume tezaurul de aur dezmormântat în 1799 la Sânnicolau Mare. Oricum ar fi, Gepizii au locuit într-o parte a Bănatului cel puţin până în secolul VII. Dintre cele 2 cuiburi ale Românismului, unul la Olt şi celălalt la Timiş, Oltenia a fost scutită aproape cu desăvârşire de invaziuni străine, şi totuşi nu se poate zice că ea şi-a păstrat naţionalitatea mai bine decât Bănatul, unde Românul a fost necontenit în contact cu tot felul de neamuri Barbare. Cei mai plugari dintre toţi Românii prin însăşi natura unui pământ roditor peste măsură, Bănăţenii se împăcau cu Hunii, cu Gepizii, cu Avarii, cu Slavii, cu Ungurii, hrănindu-i pe toţi rânduri-rânduri şi lăsându-i apoi pe toţi să plece înainte, pe când Românul rămânea pe loc, adevăratul Auşoniu al ţării de la Attila până astăzi. Neîntrerupta atingere cu străinii l-a făcut pe de o parte mai gelos de propria sa naţionalitate şi mai conservator de frica de a n-o pierde; dar totodată, pe de altă parte, memoria acelei atingeri s-a pietrificat pe nesimţite, ca nişte straturi suprapuse, în graiul şi în legenda Românilor din Bănat, astfel că numai la dânşii găsim unele tradiţiuni etnice pe care în deşert le-am căuta în Oltenia, şi cu atât mai puţin în Ardeal. Voi da un exemplu: am vorbit mai sus despre Gepizi, care nu erau decât o ramură de Goţi; după ei, Bănatul a fost cotropit de Avari, pe care însă i-au nimicit Francii, gonindu-i din regiunea Tisei. Bănăţenii dară cunoscură acuma 2 popoare Germanice: pe Goţi şi pe Franci. ‘În Bănat până-n ziua de astăzi - zice Simeon Mangiucă în Albina din Viena, 1866 - când vine vreun Neamţ prin satele Româneşti, se iau copiii după el şi strigă drept semn de batjocură: Nemţ! Nemţ! Goto-Frenţ!’ Din generaţiune în generaţiune, mumele Românce din Bănat au făcut pe copiii lor să urască pe vechii asupritori Goţi şi Franci, care vorbeau deopotrivă Nemţeşte şi ale căror nume, întrunite în singurul Goto-Frenţ au ajuns până la noi ca un arhaism supravieţuit în graiul cel copilăresc. Bănăţenii sunt cei din Bănat, cuvântul aplicându-se mai în specie la Românii de acolo. Între Românii din Bănat se deosebesc aşa-numiţii Frătuţi de aşa-numiţii Bufani, cei dintâi fiind Bănăţeni de baştină, ceilalţi veniţi acolo din Ţara Românească. Bănăţeana se distinge întrucâtva prin port de Românca din Bănie / Oltenia. Cuvântul ‘Bănăţean’ funcţionează şi ca adjectiv - sinonim cu Bănăţenesc - dar atunci femininul e Bănăţeană, nu Bănăţeancă. De multă căutare se bucură grânele Bănăţene, cerga Bănăţeană, vinul Bănăţean, caii Bănăţeni, etc”. Nemţii azi sunt cei din Vestul Panonic, anume Austriecii și cei întinși până în Sudul Baltic, anume Germanii, dispuşi la apus de foştii Goţi, care preponderent au dominat Bazinul Dunării mijlocii şi inferioare; despre “Frătuți”, adică Bănățenii transhumanți - purtând haine tipice cu ciucuri - se știe că iernau cu turmele pe colinele Olteniei sau în șesurile Munteniei (așa cum a documentat și academicianul Aromân Theodor Capidan - născut la Prilep / Macedonia de Nord - în studiul “Românii nomazi” din 1927), plătind până la sfârșitul Evului Mediu doar taxe pentru pășunat proprietarilor terenurilor din Țara Românească unde ajungeau, fără să fie supuși dărilor la stat. Se poate observa că în spaţiul Românesc vechi fenomenul hoţiei s-a manifestat îndeosebi în zonele joase, unde au trăit cei din tribul Get care cultural se deosebea astfel, atât faţă de restul Geţilor, cât şi faţă de Dacii din zonele înalte; de altfel, istoricii Antici - ca de pildă Herodot Karka cu 8 secole înaintea despărţirii Goţilor în ViziGoţi şi în OstroGoţi - au scris despre traiul din jafuri practicat ca stil de viaţă caracteristic la unii Geţi (urmaşii lor Goţi nedezminţind moştenirea, la fel ca unii descendenţi Români azi), de aceea dintre ei OstroGoţii fiind consideraţi mai nobili decât ViziGoţii: asemenea tipar de Tradiţii - distins prin cinste şi necinste - provenea din obârşia diferită a Geţilor, sosiţi pe Valea Dunării din diverse părţi ale Asiei (fie din Asia “Mică” / Anatolia, fie din grosul Marilor Geţi de la Caspica şi Aral, adică dinspre Asia Centrală). În spaţiul Românesc, la sfârşitul secolului IV nobilii şi cinstiţii OstroGoţi s-au aliat cu Hunii iar ViziGoţii - intraţi în conflicte cu Hunii - au trebuit să migreze spre V Europei, fiind aliaţi cu Vandalii (de la care vocabularul a reţinut termenul de “vandalizare” / aceia fiind Germanici obişnuiţi încă din secolul II cu spaţiul Românesc: ViziGoţii împreună cu Vandalii au ajuns parteneri în SV Europei şi NV Africii, de exemplu Andalusia - din S Iberic - a fost regiune Vandală / V-Andală (de unde denumirea Vandalusiei, anume de la Vandali); se poate observa că vechiul termen Grec “banda” - provenit din Cariană - însemna “victorios” iar prin sinonimia “B”/“V”, Vandalii = “Victorioșii”). Deoarece Hunii şi ViziGoţii erau ca 2 săbii care nu încăpeau în aceeaşi teacă, episcopul Ulfila le-a facilitat unor ViziGoţi plecarea pe la Dunăre - via Imperiul Bizantin, unde l-au omorât pe împăratul Valens - apoi au luat-o spre apusul Europei (episcopul Ulfila - foarte respectat atât de către Goţi, ca un descendent al dinastiei regale Gurag, cât şi în Imperiul Bizantin - a murit la 2 ani după împărat, de bătrâneţe; dat fiind contextul său - născut lângă Sanctuarul Gherga și apropiat Goţilor Dunăreni, activitatea religioasă printre urmaşii Geţi şi profilul nobil Gurag - îndreptăţesc concluzia despre Civilizatorul episcop Ulfila că a fost din neamul Gherga). Este de remarcat că până în Epoca Modernă, în spaţiul Românesc înalt - de Dealuri şi Munţi - au existat multe zone care n-au cunoscut încuietorile la gospodării: aşa ceva se baza pe străvechea Tradiţie de cinste şi onoare a localnicilor (cu reflexii mai mult Dace / mai puţin Gete).
În 1920, Dr. Ilie Gherghel - întemeietorul la 1912 al cercetăşiei în România - în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunii Vlah” a semnalat că a existat bărbatul Vlah al reginei Sabirilor / Hunilor Siberieni, menţionat ca aliat bizantinilor de “Cronografia” cronicarului bizantin Ioan Malalas 491-578 şi ulterior de cronica nobilului Teofan “Mărturisitorul” din Constantinopol / Tracia, respectiv de continuatorul Iosif Genesios (care a afirmat că Vlahul nobil creştin din Dobrogea a murit în 450 - anul următor decesului împărătesei Kerka a Hunilor - pe locul din Constantinopol / Tracia unde prinţesa bizantină Teodosiană Pulcheria atunci, la înţelegere cu văduva lui Sabiră / adică Hună Siberiană, a ridicat Biserica Vlacherne, cu hramul “Fecioara Maria”; dacă în secolul IV Cunii din Caucaz erau sub semnul crucii, în secolul V şi unii Huni din Bazinul Dunării au ajuns sub semnul crucii): profesorul universitar Cicerone Poghirc 1928-2009 în “Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani” a afirmat despre creştinism că “s-a făcut simţit, mai ales în nordul Balcanilor, chiar de la începutul existenţei sale”. Aşadar, în Tracia la Constantinopol - capitala Imperiului Roman de Răsărit deja de 120 ani - la 56 ani de la oficializarea creştinismului ca religie constitutivă, împărăteasa bizantină (călugărită din 441, după ce a fost cununată cu arianul Alan Aspar, care a ajuns dascălul regelui Got Teodoric “cel Mare”) împreună cu văduva Sabiră / Hună au ridicat prima Biserică dedicată special Vlahilor, adică veteranilor Romani de război; e de știut că ulterior - în secolul VIII - Benedictinul cronicar LongoBard / Friulian (de lângă Triest) Paul “Diaconul” a scris despre Boarix, cârmuitoarea Sabiră a Hunilor, văduvă din 522 după regele Valah: a fost încă o mărturie de la începutul Medieval despre mariajele Huno-Valahe practicate între dinastele Dulo și autohtonii Români. În prima jumătate a secolului V, istoricul creştin Sozomen din Gaza a scris că “în 20 IV se face pomenirea lui Teotim, care cârmuia Biserica din Tomis, pe care Barbarii Huni ce locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul Romanilor; într-adevăr, Hunii au fost puşi la încercare cu minuni dumnezeieşti din partea lui” (textul continuă cu câteva fapte prin care au fost îmblânziţi Hunii şi chemaţi la credinţă, “Fericitul” Ieronim de la limita dintre Panonia şi Dalmaţia = traducătorul Bibliei în Latină / realizatorul “Vulgatei”, notând despre împrejurările acelui timp: “Hunii învaţă Psaltirea iar de frigurile Sciţiei se încălzesc la căldura credinţei”). Sf. Teotim din Tomis - respectiv Constanța / Dobrogea - era prieten cu Sf. Ioan “Gură de Aur”, care a pus bazele unui Seminar Gotic în Tracia la Constantinopol (după cum a documentat Dr. Emilian Popescu în 1992): învățăturile propagate erau și contra creștinilor “Iudaizanți” (adică împotriva celor care credeau că Evreii ar fi contribuit la creștinism: originar din Antakya, unde au rămas predicile sale scrise din 386-387, Sf. Ioan “Gură de Aur” / “Chrysostom” cunoștea bine realitățile Sudicului Canaan).
Se pot observa cununiile paralele ale acelor contemporani de la Dunărea inferioară (pe lângă mariajul prinţesei Kerka - al cărei frate era regele Zerkon - cu împăratul Kerei Attila): nobilul Blachernos / cârmuitorul Dobrogei era însurat cu o aristocrată Hună iar Zercon / cârmuitorul Banatului era cu o Scită, respectiv Dobrogeană; e foarte posibil ca acei autohtoni Dunăreni - ca Valamir, Arda-ric, Kerka, Zerkon şi Blachernos - să fi fost rude (respectiv nepoţi ai împăratului bizantin Teodosiu “cel Mare” / cel care a impus creştinismul ca unica religie imperială şi a permis Goţilor instalarea oficială la Dunărea inferioară). Pe atunci (în prima jumătate a secolului V) ei stăpâneau ca regi Valahi în Valea Dunării inferioare, cei 4 bărbați ca șefi în 4 regiuni importante - Vala-mir în Panonia, Arda-ric în Crişana, Ghergon / Kerkon în Banat și Blachernos în Dobrogea - iar Kerka era împărăteasa Hunilor, cu baza în Banat. Despre mama lui Ioan Huniade, Bănăţeana Elisabeta Morsina - probabil urmaşa Dinastiei lui Glad, care şi-a avut ultima capitală la Morisena, zonă de unde au plecat Moroşenii spre N, în Oaş - a fost consemnat Medieval că descindea din împăratul bizantin Teodosiu, ceea ce îi plasează pe nobilii fraţi Kerka şi Zerkon (din Banatul unde Attila şi-a avut capitala) printre strămoşii ei: etnic, toţi aceia - Kerka, Zerkon, Ardaric, Blachernos, Valamir, Glad, până la Elisabeta - erau Vlahi / Români (aşa după cum au fost recunoscuţi şi succesorii Huniazi / Corvini, toţi înrudiţi cu Basarabii, a căror primă apariţie istorică - încă din Antichitate - a fost nu altundeva decât în Valea Dunării inferioare, zona cârmuită de ei). O mulţime de elemente conferă “Biciului lui Dumnezeu” / împăratului Hunilor - adică “Tatălui” / “Tătilei” = Attila - identitatea Ghergană: apropierea prezentată de unii cercetători a provenienţei neamului său din Asia Centrală - dintre MasaGeţi - stabilirea nu în Extremul Orient / China unde au fost Hunii Mongoloizi, ci în Europa, tocmai între Gepizii, conform “Chronicon Pascale” - “prunci” Goţi / Geţi, conform “Etymologicum Magnum” - din Crişana, fixarea capitalei sale în Banat, unde era însurat cu Kerka, conform cronicarului Trac Priscus (cununia între rude / verişori fiind o cutumă în acel timp), ghergul / blazonul cu dungi roșii, Graiul rustic pe care-l înţelegea şi alţi factori de gen, inclusiv genealogia urmaşilor dovediţi patern ca aparţinând grupului genetic Gherga, redau de fapt buchetul de argumente despre cine a fost împăratul Attila / “cu faţă lată şi bronzată”, conform cronicarului Iordanes în “Getica”; savanţi ca Otto Halfen, Peter Heather, ş.a. au observat că numele fratelui său Bleda - cununat cu o Alană - era de origine Germanică (probabil deoarece Gota era limba cancelariei imperiale Hune) iar în 2013, Dr. Hyun Jin a scris că “numele fraţilor Bleda şi Attila erau Gote”. “Letopiseţul Cantacuzinesc” = “Istoria Ţării Româneşti” a scris: “Acest Atila - carele a stătut întâi craiu în Panonia - era om ascuțit la minte, în lucrurile oștii foarte pățit și știut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înșela pre vrăjmași, hiclean. Portul lui și în casă când era, și afară când ieșiia, era frumos, luciu și curat. Purta în cap și pene de șoim. Atila era nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai toate câte făcea, norocite îi ieșiia. Era și însuși viteaz. Dirept aceia nu să nici stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o dată, deci pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemerele și în graba ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un Varvar și ca un crud făcând-o). Haine dirept aceia lucii purta părându-i că și acelea la mărie părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult mânca și mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea nevoia și altele multe ca acelea avea și ținea. Banii încă și dupre a mai marilor lor învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adeseori încă zic că-l auziia toți, zicând că banii mai mult dau întristăciune și voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune, decât îi dau veselie și părere bună, când îi câștigă și-i dobândește. De trup craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntețe. Să cunoștea și fața-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic și spăimos și pentru Varvarul lor graiu, era și tare de urechi; umbletul lui trufaș. De la acesta dar și mai înainte a rămas a să numi crai Unguresc, cuprinzând supt stăpânire toate locurile de-a valma cu cei denainte rămășițe ale Romanilor stăpânitori au rămas. Unde dar Ardealul încunjurat de munți fiind și loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vremea de trebuință fiind, plin de oameni era. Iar de când și acolea osebită domnie iarăși s-au așezat, pre larg va putea neștine afla, de unde și vodă Negru aici în țară a pogorât, precum letopisețele cele de obște arată”.
Faţa “mojicească” a împăratului Attila era de “mujic” / “muzik”, adică tipică de Muscal, deci Nordică; mărturiile despre fețele Hunilor au rămas ca brăzdate de numeroase cicatrici / dobândite nu atât în lupte, cât făcute intenționat - în ritualuri sângeroase / darea drumului la sânge fiind o veche formă orientală de exprimare a dragostei - iar o altă caracteristică remarcată la Huni au fost nasurile proeminente, cârne. Scunzii fraţi Bleda şi Attila - cumnatul Zerco / Zerkon fiind şi mai scund - prin staturile lor şi-au redat ascendenţa Finico-Ugră / Nordică (trupurile cu suprafeţe reduse păstrând căldura mai bine). Ei au preluat cârmuirea Hunilor de la unchiul Ruga / Rua, cu care tatăl lor zis “Giuvaerul” - denumit Mundzuk / “MunDzuc” = “Om Dac” - a fost frate; bunicul Uldin - care la începutul secolului V era instalat la cârmuirea Hunilor - a fost ştiut ca nobil, titlu aristocratic caracteristic sedentarilor / cum au ajuns în timp Geţii şi nu caracteristic nomazilor / cum au fost Hunii (foarte posibil, “Dacul” Uldin / Uldis după tată a fost Gepid din ramura regală Amali a Geţilor): de exemplu, Uldin ca apărătorul Goţilor de la Dunărea inferioară, după ce în anul 400 l-a decapitat pe Gotul Gaina/s, comandantul militar al Gotului Alaric din ramura Gotă Balti - care a ajuns după un deceniu să cucerească Roma - la cererea bizantinilor / Romanilor din 406 a comandat în Nordul Italic mercenari Huni contra ViziGoţilor cârmuiți de nobilul Radagaisus / Rado-gost = Radu “găzduitul / oaspetele”, plecat din Estul Panoniei (anume, din Crişana-Banat) pentru a devasta Roma. Impunerea nobilului Uldin în fruntea Hunilor (faţă de Romani / bizantini, el s-a remarcat şi “neinvitat”, prin incursiunea din 408 în Timoc, la “Castra Martis” 43,53 lat. N, 22,31 long. E - plecând din N Dunării - ceea ce a fost model al expediţiilor de jaf pentru urmaşi) s-a datorat mai mult faptului că era de spiţă regală şi că era la comanda mercenarilor Huni / recunoscători lui pentru ce succes aveau, ca să-l aprecieze drept lider, decât pentru faptul că era însurat cu o Hună; de altfel, mariaje de top Geto-Hune au mai fost consemnate istoric, ca de exemplu - tot în secolul V - a cârmuitorului Vlah Dobrogean cu o aristocrată Hună Siberiană (iar Uldin - nepotul lui Djilka mort în 363 şi bunicul patern al lui Gherai Attila - probabil nici n-a fost însurat cu vreo Hună, ci cu o nobilă bizantină, din Dinastia Teodosiană / de pildă, aliatul său Flavius Stilicon 359-408 a fost un general Vandal însurat cu o nepoată a împăratului bizantin Teodosie “cel Mare”: mai relevant însă era că Uldin a aparţinut grupului genetic masculin Gherga, el fiind parte a şirului bărbaţilor Gherga dintre strămoşul Decebal Gurag / Zuraz şi urmaşul Gherei / Kerei Attila). Afinitatea lui Uldin / Uldis - nume Ugro-Finic care Asiatic avea înţelesul de “Credincios”, Got fiind apropiat de Ulfil, adică “micul lup”, aşa cum a fost contemporanul Ulfila / primul episcop al Goţiei, care era în viaţă atunci când s-a născut Huno-Gepidul Uldin - pentru Huni şi Gepizi / Goţi s-a datorat faptului că a crescut printre ei (mama lui a fost Hună, tatăl lui a fost Gepid / Got): denumit ca echivalentul pentru Gotul Ulfila, Gepidul Uldin s-a născut în 376, odată cu prima invazie Hună în spaţiul actualei Românii şi foarte tânăr a devenit părinte (aşa cum erau vremurile pe atunci) iar apoi bunic; aceasta explică adiţional de ce atunci când au sosit Hunii, unii Geţi au migrat ca Goţi în V Europei iar alţi Goți au rămas ca aliaţi straşnici - de mare nădejde - în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic. Huno-Gepidul Uldin / Uldes a murit în 412, în ultimii lui 3 ani rămânând cu tot mai puţini Huni în jur, din cauză că principalii săi subordonaţi au dezertat, mituiţi de bizantini: încă un fapt demonstrând că pe atunci nu exista unire Hună (la putere - în fruntea Hunilor - au urmat fiii săi, Ruga / Rua fiind precedat de Optar: e de remarcat că o singură familie cârmuitoare, cea întemeiată de înaintaşul Balamber, tatăl lui Uldin, care a cârmuit deopotrivă OstroGoţii şi Hunii / conform “Geticii” lui Iordanes, a reuşit să realizeze Imperiul Hun în Europa - culminând cu împăratul Kerai Attila - iar forţa la care au ajuns Hunii, de temut pe continent, s-a datorat mai ales alianţelor de putere consolidate prin relaţiile împărătesei Kerka şi ale fraţilor ei).
În plus, e util de observat că până când Attila a preluat cârmuirea singur, impactul major asupra Romanilor n-a fost al Hunilor, ci a fost acela exercitat de Geţi / Goţi, care de exemplu, fără ajutor Hun, în 9 VIII 378 la Adrianopol l-au ucis pe împăratul bizantin Valens (şi au măcelărit 2/3 din armata aceluia), în 24 VIII 410 - plecaţi din Dobrogea / Delta Dunării - au devastat Roma / pentru prima oară în istoria ei de peste un mileniu, etc.; de altfel, Hunii au ajuns masiv în Panonia dinspre răsărit - din preajma Caucazului - abia după ce Geţii / Goţii de la Dunărea inferioară au cucerit Roma (deci după anul 410, mobilizaţi de coruperea anturajului Hun al liderului European Uldin): în prima jumătate a secolului V, așadar Romanii au fost loviți succesiv și puternic întâi de Geți / Goți, apoi de Huni.
Hunii - masiv sosiţi dinspre răsăritul Europei începând cu 376 - n-au luptat la Adrianopol în 378 (când Romanii au suferit cel mai mare dezastru militar după cel cauzat de generalul Cartaginei Hanibal în urmă cu 6 secole); Hunii nici nu s-au evidenţiat semnificativ contra imperialilor Sudici, în perioada de 3 scurte generaţii - la ritmul vieții de atunci - scursă între sosirea şi unirea lor de către Gherei / Kerei Attila (însurat în ramura Amală din Dinastia Zuraz / Kerk a regilor Daco-Geţi / Goţi, în E Panoniei, aceeaşi din care i-a fost bunicul patern: de exemplu, cumnatul Bănăţean Zerkon cârmuia regiunea unde Kerei Attila - cununat cu sora Kerka a aceluia - şi-a avut Curtea, acolo obiceiurile de ţesut, cântat, grăit, etc. fiind tipic Gepide / Gote, după cum au observat şi academicianul N. Iorga din România în secolul XX ori istoricul Igor Kolomicev din Rusia în secolul XXI). Hunii au contat serios în Europa timp de o generaţie, sub împăratul Attila Gherei / Kerei, culminantă fiind perioada de 15 ani 434-449, exact în timpul împărătesei Kerka; după moartea ei a fost declinul lui Attila, care a mai trăit 4 ani iar feciorii lor n-au mai putut opri destrămarea Imperiului Hun (structură realizată în Europa primei jumătăţi a secolului V cu masivul ajutor al Geţilor răsăriteni / respectiv al OstroGoţilor). Conform mărturiilor contemporanilor - şi corespunzător dovezilor istorice - Hunii au provenit dintre Geţii orientali, ei fiind descendenţii Marilor Geţi / adică MasaGeţi din EurAsia (amestecaţi Ugro-Finic în partea Vestică şi Mongoloid în partea Estică): adevărul dur e că nu au existat Chuni / Huni “pur-sânge”; nici împăratul Attila n-a fost Hun “pur-sânge” (pe de altă parte, cercetătorul Murad Adji din Rusia a afirmat în 2004 că “e îndoielnic ca vreun European să se poată lăuda cu originea sa curat ‘occidentală’, căci nu trebuie uitat despre strămoşii Europenilor că toţi au sosit din Asia”). Poate pare straniu, îndeosebi celor obişnuiţi cu raptul identitar, ca de genul că Attila - împăratul Hunilor - era stră-Turc, stră-Ungur, ş.a., însă el a fost Gepido-Get (după tată, Gepid = “prunc de Get” iar după mamă, Got = Get); situaţia s-a concretizat în faptul că Gherei / Kerei Attila a fost nepot de Hună şi s-a însurat cu ruda sa Kerka: pe atunci, familiile aveau mulţi membri - femeile năşteau de câte ori puteau - ajungând foarte lărgite / adevărate clanuri. După cum regele Decebal n-a fost Român, nici împăratul Attila n-a fost Român (toată planeta ştiind că a fost împăratul Hunilor, completarea de aici fiind doar că era de sorginte Gepido-Gotă / adică urmaş Get iar mai mult, date fiind elementele contextuale - prezentate în această lucrare - Attila era înrudit cu cei din Antica Dinastie Ghergană căreia i-a aparţinut şi Decebal, elita atunci deja de peste un mileniu a cârmuitorilor celor din actualul spaţiu Român).
Ambii părinţi ai lui Gherei Attila au fost din spaţiul Român iar bunicul patern Uldin - domnind până în Bazinul Dunării mijlocii - a fost nobil Gepid, dinastic regal din ramura Gotă Amală (descendenta directă a Anticilor regi Geto-Daci din Bazinul Dunării inferioare), cu care era înrudit şi contemporanul episcop Ulfila care a creştinat Goţii de pe Valea Dunării inferioare, originar de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga, Anatolia făcând pe atunci parte din acelaşi Imperiu Bizantin în care era cuprins şi Sudul Dunării inferioare: aceeaşi temporalitate = secolul IV, aceeaşi teritorialitate = Bazinul Dunării, aceeaşi etnie = Getă, aceeaşi onomastică, acelaşi profil genetic, ş.a.m.d., se adaugă faptului că ambii lideri - Gotul Ulfila şi Gepidul Uldin - erau din aceeaşi Dinastie Gherga.
Bunica maternă a lui Attila (mama lui maică-sa) era Hună, din părinţi Huni - aparţinând primului contingent Hun care a sosit în Ardeal, via Crimeea / Taurida - şi s-a măritat acolo cu un localnic Got / Get, astfel încât mama lui Attila, cea care l-a născut pe împăratul Hunilor, a fost Getă / Gotă după tată şi Hună după mamă; tatăl lui Attila, cel cu care ea s-a măritat, era nobil Gepid (din E Panoniei), nepot de Hună, având Huni la Curte, astfel încât Attila, născut de cei 2, era în mod real mai puţin Hun şi mai mult - după părinţi - era de fapt Gepido-Got: a trăit însă printre rudele Hune şi anturajul corespunzător de Huni, aşa că atunci când a preluat puterea peste Huni de la unchiul său Rua / Ruga, a fost uşor acceptat de către Huni (pe de altă parte, datorită originii, Attila avea deschidere şi printre Gepizi, respectiv Goţi / foşti Geţi, ceea ce a dus la alianţe solide cu autohtonii spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic, mai ales când a cimentat bunele relaţii şi prin mariajul cu ruda Kerka, prinţesa Banatului, în timpul său imperial stabilind itineranta Curte Hună la Iarcuri-Corneşti / judeţul Timiş, în mijlocul teritoriului familiei ei, cumnaţii Ausono-Gepizi - adică stră-Români / Valahi, anume fraţii ei - fiindu-i cei mai apropiaţi camarazi în construcția imperială).
În titlul oficial al lui Attila apărea “Regele Dacilor” (care era de mare mândrie, de exemplu deja până atunci cele mai grozave statui ale Romanilor înfăţişând Daci în poziţii impozante - ca nimeni altcineva din Imperiul Roman - în secolul precedent împăratul Dac Galeriu ridicând Arcul de Triumf din Salonic decorat cu Daci, nepotul său împăratul Dac Dardan Constantin “cel Mare” ridicând Arcul de Triumf din Roma decorat cu statui Dace, ş.a.), acel titlu - de mare rezonanţă în Vechea Lume - nefiind uzurpat, ci meritat al “Tatălui” / “Tătilei”, justificat deopotrivă prin naşterea din “MunDuc” = “Om Dac” şi prin cununie, la care pentru Attila s-a adăugat titlul oficial de “Împăratul Hunilor” / “regele regilor”: pe atunci, Hunii / Chunii - ca descendenţi ai Marilor Gheţi - au fost acceptaţi de către OstroGoţi ca rudele răsăritene, apusenii ViziGoţi însă respingându-i şi de aceea au migrat spre V Europei; în Vechea Lume controlată de Goţi = urmaşi Gheţi - care de pildă pe când Attila avea 4 ani au cucerit Roma - alianţele pentru putere ale Hunilor s-au bazat în special pe reţeaua regală a Dinastiei OstroGote / ramura Amală, a Asilor Gherga, cu autoritate din N Balcanilor şi Crimeea până la Marea Baltică (central acel uriaş spaţiu având Banatul / răsăritul Panonic, acolo şi ajungând să fie capitala Imperiului Hun în timpul lui Attila / Banatul fiind una dintre regiunile conduse direct de familia soţiei sale Kerka). Puterea Hunilor față de Romani s-a datorat mult și slăbirii inițiale a Romanilor de către Goți, care și-au organizat puternice structuri în fostele stăpâniri Romane din Vestul Europei. “Cronica pictată de la Viena” - din secolul XIV - a consemnat: “Împăratul Atila era de culoare negricioasă cu ochii fioroși, cu pasul maiestuos, lat în piept, purtând o barbă mare, afemeiat peste măsură. Nu-i plăcea să ție bani în caseta sa, de o îndrăzneală însă moderată. Era în lupte foarte viclean și prevăzător, era de un corp ce se potrivea cu vitejia sa. De o voință extraordinară, se folosea de arme strălucitoare, de corturi curate și civilizate. În adevăr, el era iubit de popoarele străine, pentru că era darnic și popular; din cauza severității sale însă pe care o avea de la natură, era grozav de temut de ai săi. De aceea, națiuni de diferite limbi alergau la el de la marginea pământului cărora le da bucuros ajutor după putință. Căci avea 10 mii de care prevăzute cu coase, diferite mașini și toate uneltele cu care se sparg castrele și cetățile și pe care le ducea cu sine în armata sa. Avea obiceiul să aibă corturi făcute după diferitele chipuri ale diferitelor țări. Unul însă îl avea totuși așa de celebru și de extraordinar că era minunat încheiat din lame de aur așa că aci se desfăcea, aci se strângea din nou, după voia celor ce-l întindeau. Coloanele lui lucrate din aur și având capiteluri mobile, fiind însă la mijloc goale, se legau în cheutori cu pietre prețioase, artistic lucrate. Chiar și staulele sale, când pleca cu armata, erau pline de cai din diferite țări, pe care, deși ținea mult la ei, îi dădea bucuros celor ce aveau lipsă, așa că uneori de abia mai rămânea cu 2 pentru trebuința călăriei sale. Iar acele staule aveau o paratură de purpură și de pânză de in; șeile regale însă erau lucrate din aur și pietre prețioase. Masa lui era în întregime din aur, de asemenea și vasele lui de bucătărie. Iar patul lui, o minunată lucrare din cel mai curat aur, îl purta cu sine în armată. Prin acestea și alte străluciri de acest fel din timpul său, Atila, împăratul Hunilor, a rămas celebru. Iar oștirea sa, în afară de popoarele străine, era formată dintr-un milion de ostași, așa fel că dacă se întâmpla ca un Scit să moară, altul să-l înlocuiască îndată. Armele oștenilor săi erau lucrate mai ales din diferite metale și piei; ei aveau arcuri și de asemenea lănci foarte ascuțite și cuțite încinse la brâu. Gherbul împăratului Atila, purtat de obicei pe propriul său scut, avea asemănarea unui vultur în cap cu o coroană; acel gherb Hunii au purtat întotdeauna cu ei în armată, câtă vreme au trăit în comunitate”. În mod corect faţă de istorie, Imperiul lui Attila a fost Daco-Hun / sau Goto-Hun (dar popular a rămas doar ca Imperiul Hun); în mod similar s-a petrecut apoi - după peste 2 secole de la Imperiul Hun - cu Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (cunoscut mai pe scurt doar ca Imperiu Bulgar). Datorită şi Imperiului lui Attila în secolul V s-a fixat pentru Germanii de pe Dunărea superioară auto-denumirea în pronunţie “Doici” ori numele Danez în Peninsula Jută populată de Geto-Daci (între Marea Baltică şi Marea Nordului); în secolul VI - când în Dobrogea Gotul Iordanes scria “Getica” - încă exista Gepidia pe Dunărea mijlocie, în zona centrală a fostului Imperiu Daco-Hun / Goto-Hun (unde i-a fost capitala, anume în Banat = spaţiu Românesc) iar în secolul VII, la 114 ani după dezmembrarea Gepidiei, Bulgarii / rude Hune au întemeiat cu ajutorul Vlahilor, începând de la Dunărea inferioară, Imperiul Bulgaro-Armân / Vulgaro-Vlah în Balcani. Se poate observa că în secolul VIII, imediat după ce în Vestul Europei au dispărut ViziGoții, în Nordul Europei au apărut alți înrudiți cu Germanicii, anume Vikingii / Varegii: vechea forţă Antică Daco-Getă pe atunci încă se manifesta puternică între Balcani şi Baltica, în secolul VIII din S Suediei / S Scandinaviei începând constituirea imperială a Varegilor / Vikingilor, care în secolul IX au ajutat în Câmpia E Europeană formarea Imperiului Rus (dinastia regală Rurik a sa fiind genetic Gherga); apoi, la începutul secolului X, a murit Arpad - primul cârmuitor al Ungurilor în Panonia, care a fost tot genetic Gherga - şi care afirma că descindea din Attila. Iată aşadar - foarte succint - un parcurs prin energiile mileniului I în Europa, baza fiind cei din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (adică din actuala Românie, locul unde Geto-Dacii, Alanii ca Iazigii ori Roxolanii, Hunii, Gepizii, Avarii, ş.a. şi-au avut capitalele). Ideea / ipoteza despre “Tatul” / “Tătila” = “Attila” ca descendent din familia Geto-Dacă a lui Decebal poate fi pentru unii (care se amuză oricând de anecdota Secuiască a puiului de Dac numit Attila) de neacceptat, împăratul Hunilor probabil fiind preferat prin clişeul sălbaticului sosit din fundul Asiei ce a înfricoşat Vechea Lume decât ca excelentul organizator care - cunoscând suficient Romanii - stăpânea restul Europei deoarece o ştia foarte bine ca autohton; desigur că Attila se baza militar pe hoardele de războinici iscusiţi sosiţi din Asia - pentru care luptele erau ceea ce ştiau mai bine să facă - fapte ce au impresionat contemporanii, amintirile rămânând despre Hunii Asiatici în alte dimensiuni decât despre stimaţii Geto-Daci Europeni (la fel de viteji, însă băştinaşi / localnici, nu străini / nomazi): de aceea, mărturiile s-au referit mai mult la străinii sosiţi dinspre răsărit decât în general la bine ştiuţii indigeni, aspectele Gote / Geto-Dace părând secundare (numai că - foarte important - ele au existat şi au apărut în istorie, astfel încât nu pot fi decât relevate, considerate la justele valori). La Dunăre, după puternica manifestare a liderului religios Wulfila / “Wulf-ila” în secolul IV, a fost puternica manifestare a liderului politic Attila / “Att-ila” în secolul următor, V. Împăratul Hunilor zis “Tatul” - termen tipic stră-Român, căci terminaţia “ilă” / “ila” a poreclei e specifică Românească, ca de exemplu cu regăsiri la Dănilă, Gavrilă, Vintilă, Ulfila, ş.a., reluat în Vechea Lume ca “Attila” - a fost reţinut documentar ca aparţinând Dinastiei “Gherai” (o formă ulterioară şi externă însuşită pentru anterioara şi interna Dinastie “Gurg” a regilor Geto-Dacilor), redările de gen Gherai fiind de fapt despre dinaști Gherga / aşa cum rezultă nu doar onomastic, ci şi contextual: trebuie observat că demonstraţiile din această lucrare sunt doar o parte din cele posibile (elaborate, ele sunt foarte numeroase, aflate şi la temeliile multor genealogii din Europa). Regatul Gepid - care a urmat în ceea ce a fost nucleul Imperiului Hun, a început cu cârmuirea de către regele Arda / Arda-ric, Gepidul de încredere al împăratului Attila, care însă la moartea împăratului imediat i-a omorât primul fiu, determinând plecarea Hunilor spre E - cuprindea Crişana şi Banatul, împreună cu Ardealul şi Bănia / Oltenia (după ce Avarii sosiţi din răsărit au dizolvat Regatul Gepid în 566 - apoi convingându-i pe aliații LongoBarzi să migreze în N Peninsulei Apenine slăbită de luptele bizantinilor contra OstroGoților - bizantinii au ştiut ca Gepidia doar regiunile Bănia-Banat); în secolul VI, Iordanes a scris în “Getica” 12: “Goţia - ţara strămoşilor numită Dacia - acum e numită Gepidia”. Academia Ungară a publicat în 2001 studiul lui Bona Istvan despre Gepidia: “Nu e nici un dubiu că din anul 451 Ardaric şi Gepizii săi erau numai la dreapta împăratului Attila; centrul Hunilor - în Panonia la E de Dunăre - era în teritoriul Gepid. Cei mai semnificativi Huni depindeau economic, politic şi militar de Gepizi. Ardaric nu era un ‘administrator-şef’, ci un lider absolut; puterea sa nelimitată era împletită cu autoritatea de necontestat a lui Attila: înţeleptul Ardaric a canalizat respectiva putere imperială în avantajul propriilor săi oameni, ceea ce s-a confirmat prin relicvele arheologice Gepide din perioada Hunilor. Când a murit împăratul, singurul din imperiu care avea mijloacele de a se implica în succesiunea la putere contra fiului mai mare al lui Attila a fost Ardaric: el după bătălia câştigată pe Râul Nedao a intrat în stăpânirea fostei Dacii, având pe Dunăre graniţa cu aliatul Imperiu Bizantin (Oltenia - ce era regiune Hună tipică - a făcut parte din Gepidia până în anul 567, când au sosit Avarii). La fel ca OstroGoţii ori Hunii, Gepizii n-aveau o capitală fixă, ci itinerantă; mormintele regale Gepide de la sfârşitul secolului V - ale Dinastiei lui Ardaric, dezvelite în Apahida / judeţul Cluj - prin fastul lor n-au avut pereche în Europa acelui timp, fiind aproape egalate doar prin mormintele contemporanilor regi ai Francilor, cum a fost de pildă cel al lui Childe-ric / fiul lui Merovech şi tatăl lui Clovis (iar aşa ceva exprimă multe faţă de cine erau Gepizii în lumea de atunci); reşedinţele nobililor Gepizi se aflau în conace, ei conducând zonele aferente, titlul fiindu-le ‘regiae’. În secolul VI, Regatul Gepid a fost distrus de Avari”. (Apariția Franței - prin statul Francilor - a fost determinată ca reacție deopotrivă la invadarea Europei de către Huni și la slăbirea Galilor de către ViziGoți; e interesant că în Bretania s-au emancipat harnicii nobili Guerchia / Guerche = Germanizați Gwerc / Werka - după cum de pildă a studiat lingvistul Francez Herve Abalain 1934-2014 vechea onomastică Bretonă - înrudiți cu vecinii Normanzi și Angevini, o reședință a lor fiind La Guerche-de-Bretagne 47,56 lat. N, 1,13 long. V). Ultimul rege independent Ghepid / Gepid a fost Cunimund / “Cuni-mund”, respectiv “Cneazul / Şeful lumii”, fiica sa Rosamunda / “Rosa-munda”, adică “Trandafirul lumii”, ajungând soţia regelui Lombard Alboin 565-572 (din Dinastia Gotă Gausiană); fiind forţată să se mărite cu Alboin, care folosea craniul tatălui ei în chip de cupă, a organizat asasinarea lui în Verona şi apoi s-a cununat cu exarhul Longinus al Ravenei - adică şeful bizantin de acolo - ajungând însă să fie otrăvită de către ucigaşul primului ei soţ (care apoi s-a sinucis): zbuciumata viaţă a Rosamundei - ultima prinţesă Ghepidă / născută pe când neamul său regal era la putere - a inspirat în domeniul cultural multe tragedii, începând din Evul Mediu.
 |
| Situația în anul 378 |
Din punctul său de vedere Moldovean, în “Cartea pentru descălecatu dintâiu”, cronicarul Medieval Miron Costin a scris: “Iară după ce s-au pustiit de Attila, unii s-au mutat preste Dunăre la Dobroge, unii preste munţi asupra Oltului (cei din Ţara Muntenească), cestilalţi la Maramorăş”. În “Istoria României până în secolul VIII” - coordonată de academicianul Petrescu Dâmboviţa - e scris despre ce a fost în N Dunării inferioare după secolul V: “În cadrul aşezărilor, locuinţele erau dispuse în mai multe şiruri, aproape paralele, alcătuind adevărate uliţe, de-a lungul cărora casele erau grupate în ‘cuiburi’, pe criterii familiale. De asemenea, s-a constatat că aşezările se deplasau de pe un loc în altul, revenind - după o anumită vreme - pe aceeaşi vatră. Acele deplasări se efectuau, de obicei, în cadrul unor subunităţi geografice distincte (valea unui râu, depresiuni, etc.) şi erau determinate de necesitatea de a se obţine pământuri noi pentru agricultură, pentru că locurile arabile - cultivate câţiva ani la rând - sărăceau cu vremea şi trebuiau schimbate. Desigur, existau şi alte cauze care determinau satele să-şi părăsească temporar vetrele iniţiale, cele mai frecvente fiind desele raiduri militare ale nenumăratelor grupuri de migratori, dar şi unele calamităţi (incendii, inundaţii, etc). De multe ori comunităţile săteşti îşi continuau existenţa în alte locuri, nemairevenind pe vechea lor vatră, astfel că cercetările arheologice au înregistrat frecvent concentrarea unor numeroase sate în unele subunităţi geografice. Ele au format, încă din secolele V-VII, aşa-numitele ‘romanii’, ţinuturi cu o mare densitate de populaţie de limbă latină. Analizându-se structura internă a aşezărilor autohtone, conţinutul culturii materiale, ca şi structura necropolelor din acea vreme, s-a putut constata că, încă din secolele VII-VIII, între membrii obştilor săteşti începuseră să apară unele diferenţieri social-economice. Acele diferenţieri s-au accentuat cu vremea, de la caz la caz, fie din pricina existenţei proprietăţii private, fie datorită unor situaţii politice şi militare deosebite. În legătură cu existenţa unor pături sociale diferenţiate, din rândul căreia au început să se detaşeze unii conducători politici, juzii şi cnezii, este de pus şi ridicarea, de pe la sfârşitul secolului VIII, a unor cetăţi întărite cu valuri de pământ, palisade de lemn şi şanţuri de apărare, construite prin munca obligatorie şi dirijată a membrilor unor obşti. Asemenea cetăţi, unele din ele chiar sediul unor juzi sau cnezi, au fost atestate arheologic în tot spaţiul carpato-dunărean, printre cele mai importante fiind şi Dăbâca în judeţul Cluj. Din categoria regiunilor diferenţiate prin organizarea social-economică şi politică proprii au făcut parte ‘ţările’ Severinului, Haţegului, Maramureşului, Făgăraşului, Bârsei, etc. Asemenea mici formaţiuni politice au existat şi în alte părţi ale teritoriului de la nordul Dunării de Jos, unele purtând nume de ‘voivodate’, ca acela de la Alba Iulia, fie de ‘codri’, câmpuri’ sau ‘ocoale’, ca de exemplu Codrii Vlăsiei, Ocolul Câmpulungului, etc”. În urmă cu peste un secol, savantul Nicolae Densuşianu - membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Ştim cu perfectă certitudine că Ţinutul Haţegului forma în vechime un complex de districte Româneşti, cari se numeau în diplome ‘Districtus Olachales’. Ştim că întreaga nobilime de acolo era nobilime Românească, în sensul etnic şi politic. Ştim că nobilimea aceea era o categorie socială diferită de nobilimea Ungurească, distinsă de ea prin originea, prin istoria şi natura privilegiilor sale. Ştim că acea nobilime nu a fost creată de Ioan Huniade, nici de regii Ungariei; că - din contră - era o nobilime veche: acea nobilime era numită în diplomele regilor Ungureşti ‘Nobiles Olachi’ / Valachi, spre distincţiune de ‘Nobiles Hungari’. Şi - pe lângă districtele Româneşti, pe lângă nobilimea naţională - mai exista în Ţinutul Haţegului un drept particular Românesc. Românul nu putea fi lipsit de proprietatea sa, nici în caz de înaltă trădare, decât numai dacă era judecat de semenii săi: de nobilii, chinejii şi bătrânii Români. Aflăm în Ţinutul Haţegului instituţiunea juraţilor Români şi un sistem Românesc de impozite, tot atâtea particularităţi străine de spiritul legislaţiunii Ungureşti. Afară de Banatul Severinului şi Ţinutul Haţegului, mai erau în partea meridională a Transilvaniei / Ardealului încă 2 provincii Româneşti: districtele Omlaşului şi Făgăraşului. Astăzi ne aflăm în plăcuta poziţiune de a publica o colecţiune de documente cu privire la Făgăraş, extrase din interesanta arhivă a avocatului Aron Densuşianu. Banatul Severinului forma în sânul Regatului Unguresc o provincie politică Română: era împărţit în 8 districte Româneşti, toate formând o unitate politică cu drepturi şi libertăţi particulare, cum erau de exemplu cele 7 scaune ale Secuilor şi cele 7 judeţe ale Saşilor. În Banat exista numai o singură nobilime şi aceea era Românească; ea se bucura de imunităţi şi drepturi ce nu derivau de la regii Ungariei. În tot Banatul era în vigoare un drept special Românesc, numit ‘Jus Volahie, Antiqua Lex Districtum Volachicalium’. Documentele revarsă o interesantă lumină asupra organizării sociale, politice, judiciare şi militare asupra vechii constituţiuni a poporului Român din Ţinutul Făgăraşului. Anume, în Făgăraş exista numai o nobilime istorică, care-şi păstrase vechea sa numire de boieri. Boieria din Ţinutul Făgăraşului nu era o simplă prerogativă nobiliară, dar era totodată şi un oficiu în ce priveşte afacerile publice ale ţinutului; unica condiţiune aşa-zicând inerentă a boieriei era să presteze servicii militare ecvestre: boierimea de acolo şi în timp de pace era organizată milităreşte, se boierizau chiar şi moşiile, adică se investiau cu caracterul juridic al acelei instituţiuni. Natura moşiilor boiereşti din Ţinutul Făgăraşului era ca averi ereditare şi inalienabile ale familiei, cu caracterul deplinei proprietăţi pentru posesorul boier. Aceea ce forma caracterul general al nobilimii Române din Banat, Haţeg şi Făgăraş era misiunea ei de a fi pururea în arme. Aşa aflăm pe nobilii din Banat apărând încontinuu fortăreţele şi vadurile Dunărei, pe nobilii din Haţeg formând o armată stabilă pe la castelele de acolo iar pe boierii din Făgăraş în datina veche de a presta servicii militare ecvestre; pe când - din contra - nobilul Unguresc era chemat la arme numai în timp de resbel. Astfel, nobilimea Română îşi are instituţiunea sa în instituţiunea militară. Românul a devenit boier şi a fost donat cu moşii fiindcă era militar, dar nu i s-a conferit nobilitatea pentru ca să fie vasal şi pentru ca prin donaţiune şi titlu să fie obligat la servicii, cum era natura feudalităţii Ungureşti şi Germane”. Ceea ce a publicat savantul Român, pe baza și a documentelor fratelui său - ambii au locuit în zonele studiate, respectiv în Ținuturile Hațegului și Făgărașului - a fost despre caracteristicile privilegiate ale zonelor Românești din Estul Banatului și din Sudul Ardealului, realitate înrădăcinată înaintea Ungurilor Medievali, motivată îndeajuns de serios încât de exemplu Arpazii să considere între districtele Bănățene în mod deosebit pe cele 8 ale Severinului (din Banatul Montan, dintre Dunăre / Gherdap, Timișul superior și Râul Mureș): acolo - în răsăritul Banatului - era centrul de putere Românesc (același de fapt din vremuri îndepărtate, din timpurile strămoșilor / stră-Românilor). La încheierea secolului IX, Ungurii sosiți din răsărit s-au stabilit în Panonia; în E Panoniei, incluzând Crișana și Banatul, a existat - până în secolul VI - Gepidia / Regatul Gepizilor (adică al “pruncilor Geților”, ascendenți Germanici): Regatul Gepizilor - desprins în secolul V din Imperiul Hunilor - a inclus de la început în conducere pe strămoșii cârmuitorilor din secolul IX Menu-Morut în Crișana și Glad în Banat (în secolele VII-VIII, răsăritul Panoniei a făcut parte din Imperiul Avarilor, cu centrul în Banat). La încheierea secolului IX, Ungurii s-au ciocnit în E Panonic de Menumorut / cârmuitorul Crișanei și de Glad / cârmuitorul Banatului (ambii lideri colaborând cu liderii Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, formațiunile lor făcând parte din respectiva structură imperială); Glad Vodă - străbunul lui Ahtum Vodă - s-a creștinat în Vidin / Timoc (la capătul Balcanic al Gherdapurilor) iar dinastia sa a cârmuit Banatul până după căderea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân: în secolul XI, ultimul cârmuitor independent al Banatului - care a inclus și Crișana în stăpânirea sa, de aceea reședința voivodală ajungând la Morisena / Cenad - a fost descendentul / urmașul Ahtum Vodă (“Optum” în versiune Românică / Latină, care reda “opt”, exprimat “acht” în versiune Germanică, deoarece Optum / Ahtum Vodă era ultimul dinast care a cârmuit independent cele 8 districte strămoșești din răsăritul Banatului, foarte importante la individualizarea nobilă a neamului). Ahtum / Optum Vodă - șeful celor 8 districte Românești din Banatul Montan, care a cârmuit și peste Ținutul Hațegului / Herțegului - a refăcut o bună parte din Gepidia înaintașilor, prin anexarea Crișanei după dispariția Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, ceea ce a dus la conflictul cu puterea Arpadiană, el de aceea fiind omorât în Banatul de Șes; urmașii din Banatul de Sus (adică din Estul Banatului, anume din Banatul Montan) și-au păstrat privilegiile deosebite mult timp după aceea: cele 8 districte Românești, care au scăzut în dimensiuni față de ceea ce au fost cândva, după cum și-a publicat în 2017 studiul despre ele Dr. Iusztin Zoltan din Timișoara, au fost inima Banatului Severinului în secolele următoare, cooperarea ulterioară - via Ținutul Herțegului / Hațegului - cu Românii din Ținuturile Omlașului și Făgărașului concretizându-se prin “descălecarea” din secolul XIII în Muntenia / Țara Românească a Marelui Herțeg “Negru” Vodă (născut în Banat, conform stolnicului Constantin Cantacuzino).
Despre Evul Mediu, e de observat că Banatul după administrarea din secolul V de către Ghergani a fost din secolul VI sub jurisdicţia creştină a Primei Iustiniana din mijlocul Diocezei Dacia a Imperiului Bizantin / pe când era cârmuit de Gepizi (de exemplu, aflată pe partea Bănățeană a Dunării, cetatea Vărădia - cu zona aparținătoare - a fost explicit inclusă de “Novella XI”); în secolul VII, Banatul a fost stăpânit de Avari (a căror dominaţie s-a încheiat la sfârşitul secolului VIII), în secolul IX fiind controlat de Bulgari / Sciți şi Armâni, apoi - în secolul X - devenind independent, începând cu Glad Vodă.
La fel ca împăratul Traian al Romanilor, care în anul 106 după ce a trecut Dunărea între Cladova / Timoc și Severin și-a extins cârmuirea în N Fluviului, cucerind de la regele Decebal al Dacilor o parte a teritoriului Regatului Dac, începând cu Banatul (dintre Defileul Dunării și Mureșul inferior), după 788 ani, anume în anul 894, Glad Vodă din Vidin / Timoc și-a extins cârmuirea în N Fluviului, preluând Banatul - dintre Dunăre și Mureș - via Severin; descendentul Ahtum Vodă - care a domnit până în 1028 - și-a extins cârmuirea și în Crișana, preluând astfel o parte mai însemnată din fostul Regat Dac (în vremea Romană, Dacia Traiană nu a cuprins Crișana, ci Ținutul Herțegului / Hațegului la S de Mureș și Munții Apuseni din Carpați la N de Mureș): urmașii și-au păstrat organizarea prin districtele Românești ale Banatului Montan, cu gruparea în puternica formațiune a Banatului Severinului - dintre Dunăre și Mureș - pe tot parcursul Medieval (iată așadar o structură înrădăcinată Antic și continuată îndelung prin Banatul de Munte / de Sus). Se poate observa că axa - drumul drept / cel mai scurt - dintre Dunăre / Severin și Mureș are la mijloc orașul Caransebeș = capitala Gugulană, ce a fost reședința Banatului Severinului în secolele următoare. Cronica Medievală “Faptele Ungurilor” a consemnat despre Crişana - regiunea din Bazinele Crişurilor / de la S la N Râuri mai mari fiind Crişul Alb, Crişul Negru, Crișul Pietros = afluent al Crișului Negru și Crişul Repede - că, după ce în Antichitate nu a fost ocupată de Romani / fiind populată de puternicii Daci liberi, în secolul V era stăpânită de dinastia din care era Menu-morut (Vodă acolo la sfârşitul secolului IX, când au sosit Ungurii în Panonia); formaţiunea respectivă - care în secolul V a făcut parte din Imperiul Hun iar apoi a fost vasală Gepizilor şi Avarilor - putea fi stră-Română, emancipându-se în mai mare putere doar după creştinarea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, adică la sfârşitul secolului IX: de altfel, “Cronica lumii” - Medievală Austriacă - a consemnat că la sfârşitul secolului VIII, deci cu un secol înainte, în Panonia trăiau Vlahi (creştinul MenuMorut domnea la apus de Ardeal, între Râurile Mureş / S, Tisa / V, Someş / N şi Carpaţi / E, în stăpânire având şi mulţi Khazari). După ce în Antichitate Mureşenii au fost atestaţi celebri plutaşi pe Mureş - mai ales între portul Alba Iulia şi confluenţa marelui Râu cu Tisa, anume la N de Ţinutul Pădurenilor - stăpânirea la începutul Medieval a Dinastiei lui MenuMorut (însemnând a “Omului de pe Mureş”, adică Mureșan) era la N de Mureş / în Crişana iar mai la N era MaraMureş, până la poalele Nordicilor Carpaţi Păduroşi, unde au migrat mulţi dintre Montanii / Muntenii Ţinutului Pădurenilor, din zona care domina culoarul Carpatic al marelui Râu Mureş; dată fiind situaţia din secolul V - când strămoşul lui Menu-morut stăpânea Crişana - se poate trage concluzia că dinastia sa era înrădăcinată între nobilii OstroGoţi ai acelui timp / foşti Gheţi regali (respectiv Ghepizi = “prunci Gheţi”), un reprezentant semnificativ din vremea împăratului Gherei Attila fiind Arcadiu / Arda-ric, regele Crişanei: acela - rudă Ghergană şi mâna dreaptă a cârmuitorului Hunilor şi Dacilor - pare să fi fost strămoşul lui Menu-morut, stăpânul Crişanei.
 |
| Avarii la sfârșitul secolului VII (Dr. Heinrich Tamaska, 2011) |
 |
| Reconstituiri ale Medievalilor timpurii din V Stepei EurAsiei |
 |
| Sfârşitul secolului IX |
