144. Piraţii Gherga

La sfârşitul Epocii Bronzului, invaziile în paralel ale Sudiştilor asupra Nordiştilor - Evreii vechi din Egipt asupra Canaanului în acelaşi timp cu Aheii / strămoşii Elenilor din Balcani asupra Troiei - de fapt au fost atacurile săracilor asupra bogaţilor, determinate şi de încălzirea însoţită de seceta din acel timp; ambele zone atacate erau nu numai locuite dar şi dominate de Ghergani (caracterizați de dimensiunea acvatică dintotdeauna). Furia după distrugerea Troiei i-a făcut pe supravieţuitori să se mişte în toată Mediterana (următoarele secole în istoria Elenilor oficial rămânând ca “întunecate” / “arhaice”), ei reorganizându-se în diverse forme: întâi, în Anatolia vecinul Imperiu Hitit / Khet şi-a avut sfârşitul, emigraţiile în E născând pe coasta răsăriteană Fenicienii şi Filistenii, în V apărând Dorianii în Balcani şi Etruscii în Peninsula Apenină iar pe Mare, piraţii (știuți printre “Oamenii Mării” ca fiind așa-zișii “Lupi de Mare”). După Războiul Troian, dintre cei care asigurau puterea maritimă a Regatului Troiei, cu aportul decisiv al aliaților Hiperborei = Heraclizi ajunși printre ei din Bazinul Dunării inferioare / Istrului, s-au desprins “Oamenii Mării” - inclusiv piraţii Gherga - acţionând pe apele Mării în paralel cu Heraclizii / Dorianii plecați din Bazinul Dunării inferioare pe uscat (vechii Greci au numit “Popoarele Mării” ca acelea formate din Pelasgi); în Epoca Fierului, în V Anatoliei, între Troia și Caria - în Regatul Lydian - a domnit Dinastia Heraclidă iar în Bazinul Egeii s-au răspândit vânjoșii vâslași Nordici: Heraclizii / Dorianii din Bazinul Dunării inferioare. Atunci Geto-Dacii s-au mutat din Anatolia în Bazinul Dunării şi în V Anatoliei s-a ivit limba Greacă (pe ape navigația bucurându-se de calitățile extraordinare ale experimentaților Doriani masiv sosiți din N Dunărean în S Egeean / Mediteran, astfel apărând “Oamenii Mării”); de altfel, legăturile acvatice străvechi s-au perpetuat, de la riveranii stră-Români = “Oamenii Râurilor” din Bazinul Dunărean / respectiv Valahi = “Oamenii Valurilor” până la “Oamenii Mării” regăsindu-se cu consecvență acelea. Makedonul Branislav Stefanoski a schiţat mişcările care au fost în răsăritul Mediteran imediat după Războiul Troian (schiţă ce poate fi comparată cu “Întoarcerea Heraclizilor” - începând cu mişcarea Doriană - respectiv cu invaziile “Oamenilor Mării”, de pe o hartă realizată de cercetătorii Ruși, putându-se observa că grosul lor era format din corsarii / pirații Cariani = Gherga, secondați de Cretani și Ciprioți):
Oprimarea concomitentă a Gherganilor în Canaan, Troia şi apoi în Cipru, etc. i-a făcut ca ulterior ei să nu fie chiar străini de “Oamenii Mării”, care deseori au creat instabilitate politică în E Mediteranei, între Asia, Africa şi Europa (Egiptenii vechi fiind impresionaţi de înălţimea lor). Printre Insulele din E Egeii - din fața țărmului Anatolic - sunt de deosebit Kios / Chios 38,24 lat. N, 26,01 long. E de la miazănoapte și Kos / Cos 36,51 lat. N, 27,14 long. E de la miazăzi (a Carianilor); Kios - știută și ca “Insula parfumurilor” datorită diversității florale deosebite - e bogată în arborele de mastic, din a cărui rășină se face sacâzul pentru corzile ghitărilor / ceterelor, Insula de aceea fiind denumită și “Sacra Kios” = “Sa-Câz” / Sacâz: fiind ușor inflamabilă, rășina în amestec cu petrolul adus din răsărit - în Iran acela băltind - de către Gherganii Mezi a constituit o armă atestată din secolul IX î.C. ca “Focul Med” / “Focul Grecesc”, ce ardea și pe apă (săgețile înmuiate în așa soluție și aprinse se foloseau demult, însă pe Mare inovația a ajuns sofisticată, focul fiind aruncat din ambarcațiune spre nava inamică prin capul dragonului plasat în partea din față, în gura căruia era capătul furtunului ce cobora de pe catargul unde stătea spânzurată amfora de alimentare). Puterea navală a flotei din Chios a fost cea mai mare dintre a tuturor Insulelor care la începutul secolului V î.C. s-au alăturat revoltei Carianilor împotriva Perșilor, așa cum a scris și istoricul Herodot Karka 4:15 despre bătălia navală de la Lade / gura Meandrului din 494 î.C., când cei din Insula Chios au avut o sută de vase; Focul Magilor / Mezilor (ulterior denumit “Focul Grecesc”) după cum a studiat și academicianul Robert Forbes în 1959 a fost utilizat de bizantini, așa cum se poate vedea pe o gravură din secolul IX:
Focul Grecesc împroșcat pe nava inamică
Legendele au pomenit - cu legături acvatice evidente - dragonii care scuipau flăcări / foc pe bot (nări și gură); mult timp după “Oamenii Mării” / pirații Egeii, prorele ambarcațiunilor - inclusiv la Varegi / Vikingi - aveau ca emblematice trufașele capete de dragoni (chiar dacă rețetarul focului - moștenit de la înaintași - era strict păzit de bizantini, care l-au avut până la căderea Constantinopolului). În imaginea următoare se vede o sculptură Egipteană înfăţişând “Oamenii Mării” (termen introdus în 1881 de către Egiptologul Francez Gaston Maspero):
Datorită lungilor perioade de foamete, discipolul filozofului Gorgias, istoricul Tucidide 460-398 î.C. (descendent Trac care avea în proprietate minele de aur pe coasta în faţa căreia e Insula Tasos / Thassos, cea mai Nordică Insulă din Marea Egee, la limita dintre Tracia şi Tesalia) afirma că în acele timpuri pirateria / “Pi-Ra-Teria” era considerată o activitate onorabilă; anterior lui Tucidide, istoricul Herodot Karka 2:44 a scris că în portul Tyr / Qart al Fenicienilor era Templul lui Hercule ridicat de cei din Insula Tasos și în Insula Tasos era Templul lui Hercule ridicat de Fenicienii din portul Tyre / Qart: înfrățirea prin Hercule era între N Egeii și E Mediteranei. După cum a observat şi filologul Finic Johannes Sundwall 1877-1966, numele Thassos / Tasos al Insulei era pre-Grec, baza fiind Lyciana “Thai” (pentru sclipirea şisturilor şi luminiscenţa marmurei, cu tonuri albe / luminoase); după apariția Grecilor - când Carianii au început colonizarea Dobrogei - legăturile celor de la Dunărea inferioară / Istru (urmașii Dorianilor / Heraclizilor) era constantă în Balcani îndeosebi cu cei din Insula Tasos / dintre Tracia și Macedonia. În vremuri îndepărtate, nici o persoană ori grup nu avea dreptul de a intra într-o societate cu ordinea determinată şi a se instala, fiind într-o stare de izolare - fără apărare - deoarece nu făcea parte din respectiva societate; de aceea, era o conduită brutală a populaţiilor, ucigându-i, jefuindu-i, maltratându-i pe străini fără nici o judecată (de exemplu, aşa era în vechiul Egipt până la mijlocul mileniului II î.C. sau la piraţii jefuind organizat în Mediterana până la mijlocul mileniului I î.C). Pe de altă parte, unele societăţi orientale deosebeau în străini ca pe cei aparţinând lumii sacre, adulându-i ca fiinţe atotputernice şi le ofereau mare ospitalitate (ca de pildă societatea Amazoanelor sau cea a Babiloniei practicând prostituţia sacră). O combinaţie s-a găsit la vechii Eschimoşi, care nu considerau oaspete pe cineva mai mult de 24 ore.

Ruine în Insula “Ta-su” / Thasos

Istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia 5:84 a scris că “după Războiul Troian, Carianii au ajuns stăpânii Mărilor; dominau Cicladele și alte Insule”. Expertul Turc Fatih Cimok în 2005 a consemnat: “Zonele de provenienţă ale ‘Oamenilor Mării’ au fost îndeosebi din V şi S Anatoliei, de unde apoi au fost angrenaţi şi alţii”. În 2006, Olandezul Frederik Woudhuizen şi-a publicat cercetarea asupra etnicităţii “Oamenilor Mării”, prezentând şi cauzele dispersiei Gherghiţilor din Troia printre piraţi.
Rutele Oamenilor Mării” la începutul Epocii Fierului

În 1230 î.C. a fost prima invazie a Egiptului de către “Oamenii Mării”, înfrântă de faraonul Mernem-ptah după o luptă cruntă (miile de prizonieri au ajuns sclavi în mina de cupru Egipteană Timna 29,47 lat. N, 34,59 long. E / acum S Israelului); al doilea val important - menţionat de textele din templul mortuar Medinet Habu 25,43 lat. N, 32,36 long. E ridicat de Ramses III - a fost format în 1178 î.C. mai ales de Troianii ştiuţi ca ai lui Teucri / Tekker sau Tjekker (care au fost înfăţişaţi având coifuri cu coarne, în kilturi cu franjuri / devenite peste milenii tipice unor Vikingi şi unor Scoţieni, modelul cu carouri mari fiind ulterior numit de Români, Scoţieni / S-Coţieni”, ş.a., ca “tartan”), după care faraonul a permis aşezarea Filistenilor de la Muntele Carmel până în Gaza, printre ei fiind Cariani şi Cretani menţionaţi de Biblie drept Cheretieni: acea populaţie de Cheriţi / Cheretieni înaintea Războiului Troian era condusă pe coasta Canaanului de regele Kirta / Keret, din Ugarit (legăturile Canaanului cu Insula Creta erau foarte vechi). În “Civilizaţiile Orientului Antic”, istoricul Basarabean Horia Matei a scris: “În anul 8 al domniei faraonului Ramses III o mare coaliţie a popoarelor mării’ care pustiise Anatolia, nimicise statul hitit înainta spre sud - prin Siria - în coloane de căruţe, ducând familiile şi toate bunurile, fiind secondată, de-a lungul coastei, de o flotă considerabilă ce înainta paralel. Cerând garnizoanelor din cetăţile egiptene asiatice să opună maximă rezistenţă, Ramses III a mobilizat toate forţele ţării reuşind să-i nimicească pe invadatori înainte de a atinge frontiera egipteană; flota inamică a fost distrusă de cea egipteană în faţa Deltei Nilului. Două din popoarele mării au fost stabilite în colonii militare egiptene în Palestina: Filistenii şi Tjekker” (adică Teucri / Troiani Gherghi). Acoperirea unui ochi de către piraţi era în scop strategic - nu erau chiori - pentru a vedea în cazul năvălirii într-un loc fără luminozitate bună, ochiul păstrat astfel (la întuneric) prin descoperire adaptându-se imediat vizibilităţii reduse.
Oamenii Mării”
La sfârşitul secolului XII î.C. şi manuscrisele din lucrarea Onomasticon” a Egipteanului Amenope a cuprins listarea Oamenilor Mării, cu includerea lângă forţele militare Karkişa a celor denumite Tjekker şi Lukka (adică mai ales Troiani şi Liciani). În Israelul anului 1988, cercetătorul Othniel Margalith a publicat Oamenii Mării în Biblie”, dedicând Ghirga-siţilor un capitol, ca neam prezent atunci acolo, însă deosebit de al Filistenilor: “E dovedit că numele de neamuri şi teritorii din listele biblice au existat; în plus nu e realistă presupunerea ca memoria unei naţiuni - păstrată puternic pentru secole - să fie doar imaginară. Sugestiile că Ghirgaşiţii purtau numele Fenician Gargaş nu sunt convingătoare, deşi numele Ben-Gargaş apare în Ugarit, ca un adjectiv relevând naţionalitatea în sensul de Ghirgaşit, la fel cum Ben Israel denotă un Israelit (o posibilitate pentru faptul că numele apare şi ca Ben Gargas poate fi deoarece era un nume străin scris diferit de către diverşi scribi). Talmudul relatează că unii Ghirgaşiţi în zilele lui Iosua au migrat pe coasta Vest Anatoliană, în Frigia / Afriki; identificarea Ghirgaşiţilor în acea parte a lumii se împleteşte cu existenţa Karkişa în Frigia, pe atunci (cei care i-au avut ca aliaţi pe Hitiţi în Bătălia de la Qadeş / Kadeş contra lui Ramses II). Savanţii i-au mai identificat pe Ghirgaşiţi ca locuitorii Cariei - ca şi Kadmoniţi / Cadmoniţi - sau Kaska, în general fiind acceptat faptul istoric că un neam cu numele de Karkişa ori Garkişa a trăit în apusul Anatolian în acea perioadă, menţinând contactele cu vecinii săi. Gergis (sau Gergithium) a devenit faimos în Antichitatea Greacă pentru Templul lui Apollo Gergithios şi preoteasa Gherghită Sibila. În vechime, titlul Sibila a fost acordat profetelor care activau în diverse temple, similar şi în Delphi. Sibila Gherghită era cea mai veche şi mai respectată din lumea Greacă, fiind îngropată sub podeaua Templului lui Apollo Gergithios; tradiţia a reţinut că ea a prezis Războiul Troian. Apollo Gergithios a fost identificat cu Zeul Teucrian care a izgonit şoarecii de pe ogoarele Sminthium de lângă Gergithium, acesta fiind binecunoscut Filistenilor. Apollo, conform istoricului Flaviu Iosif, avea un Sanctuar în Dor, probabil cel adus de Teucriani din Gergithium şi Sminthium. O scrisoare găsită la Aphek (lângă Jaffa, azi Tel Aviv / Israel) a reprezentantului cetăţii Ugarit către guvernatorul Egiptean care controla coasta - inclusiv portul Dor - făcea referire la recenţii instalaţi acolo ‘Oameni ai Mării’ şi la zeul lor, ce era Apollo. Ghirgaşiţii au fost Teucriani care au dominat coasta Mediteranei de la Apollonia / Arsuf până la poalele Muntelui Carmel, inclusiv trecătorile Jockneam şi Megiddo”. În 2003, Dr. John Croft de la Universitatea Americană Chicago a afirmat despre ceea ce a fost înaintea Războiului Troian, că “Anatolianul Apollo, numit în Luviană Apaliuna, a călătorit acolo dinspre Orient; ceea ce Apollo a făcut cu şoarecii de câmp pe ogorul Gherghiţilor Vest Anatolieni a reprodus ceea ce era ştiut ca aparţinând Hurianului Aplu, însemnând ‘fiul lui’: titlul dat lui Nergal, fiul lui Enlil, cel care proteja Babilonul de ciumă”. Este de ştiut că în Troada - înaintea Războiului Troian - exista sărbătoarea Sminthia”; forma etimologică de bază era “stupul” (cu găuri pentru sălaş), căruia Dorianii îi ziceau “smanos”, fiind de observat că Tracii numeau şoarecii “argilos”: felinele / pisicile - strajă contra rozătoarelor - erau cu atât mai mult iubite (pe toate coastele Mediteranei, în Troia, Tracia, Egipt, etc., șoarecii fiind principalii transportatori ai ciumei). Este posibil ca de la frenezia acelei sărbători să se fi fixat “sminteala”, pentru descrierea manifestării “idioate”, anume a celor de la poalele Idei, Muntele Marii Mame / care domina Troia: dinamica - fanatică poate - indusă de unii credincioși (în vremurile când religia conta social cel mai mult) probabil că sugera unora așa ceva. Sărbătoarea Sminthia era răspândită în V Anatoliei din Rodos până în Troia; e semnificativ că poetul V Anatolian Homer și-a început faimoasa operă “Iliada” cu influența pe care a avut-o preotul lui Apollo din portul Chryse / “Aurit” - al Regatului Troiei - care s-a rugat ca Aheii să scape de ciuma ce-i bântuiapentru a-și primi fiica răpită de Mykenianul Agamemnon (răpitorul i-a refuzat darurile, însă în schimb a luat femeia mercenarului Ahile, care împreună cu Magul Gharga - Calchas / Kalkha - cel mai mare profet al Vechii Lumi la vremea Războiului Troian, susțineau puterea Magică a preotului Troian, slujitor al Zeului Apollo Smintheus). Iuliana Voicu - redactorul ediției Române din 2008 a “Iliadei” - a scris: “Cele mai vechi sanctuare ale cultului lui Apollon, celebrat inițial ca divinitate a luminii, distinct de Helios, care reprezenta divinitatea soarelui ca astru al apariției cotidiene, sezonale și anuale, erau localizate pe coastele de sud și de vest a Asiei Mici și în insulele învecinate. În Licia, care era considerată în Antichitate țara de origine a cultului, Apollon era celebrat ca divinitate supremă; Iliada’ atestă și alte locuri ce-i adoptaseră cultul protector, mai cu seamă în condițiile Războiului Troian, ca Ilion, Khryse, Killa / Chila, etc. (primul oraș - capitala Troiei - își legase originile mitice de cărăușia lui Poseidon și a lui Apollon)”.
În 1999, Dr. Sorin Paliga a considerat că “deal” provenea din radicalul pre Indo-European “t-r” pentru “ridicătură de pământ” (derivate fiind de pildă prin orientalul “tell” / “t-l” în Ugarit ori azi Tel-Aviv în Israel, etc.); pe de altă parte - după cum a studiat în 2015 și cercetătorul Armean Sjur Papazian - “ar” la Sumerieni era “arat”, de aceea “Arianii” fiind “agricultori”, la vechii Egipteni “arura” era o unitate de măsură a terenului bun de cultivat iar în scrierea lineară “B” = “Miceniană” și la V Anatolianul Homer termenul respectiv sau “aroura” însemna “arabil”, pe când în Greaca actuală “aroura” e “șobolan”: iată așadar că străvechiul înțeles agricol al divinizării Gherghite a fost “ros” de timp, ajungând până la dobândirea sensului pervertit redat de povestirea cu rozătoarele (de la început, “ar” = “har” a avut sensul de “nobil”, putându-se remarca de pildă că “Aeria” era vechiul Egipt ca Țară Ariană iar Ararat, Armenia și alte nume purtând prefixul “Ar” s-au înrădăcinat asemănător, în legături similare cu nobilii Ariani).

May Murr (1929-2008) - preşedinta Academiei Libanului - a scris: “Athenaues 4:174 - citându-i pe Bacchylides şi Corina - a dat Cariei numele de Phoenike. Anticii au asociat Cilicia, Licia, Pamfilia şi Pisidia acelei Carii Feniciene, adică aproape toată Anatolia maritimă. Conform lui Strabon, numele Phoenike a rămas ataşat unui munte Carian iar alt munte - numit Phoenix - a fost în Rodos (Cipru de asemenea a fost Phoenike / Fenician). Cartagina a fost Feniciană aşa cum despre Caria Feniciană a anunţat Athenaues”. Carianul Herodot (Vest Anatolian, provenit de la locul întâlnirii dintre Marea Mediterană şi Marea Egee) a menţionat un val masiv de insulari din Marea Egee - îndeosebi din Creta pe coasta Anatoliană dar şi expulzaţi din Macedonia, practicând pirateria - că au venit până la 1025 î.C. şi s-au amestecat cu localnicii, în capitala Milasa a Cariei Gherghiţilor ajungând chiar să demonstreze că strămoşii lor proveneau de acolo. (Înaintea lui, V Anatolianul Hesiod afirma că Elenii vechi se temeau de Mare şi ar fi preferat să nu fie nevoiţi a o străbate; stăpânii Mării în timpul său încă erau piraţii Gherga / din Caria). Masivul Anatolian Ida pe lângă lemnul copacilor săi - cherestea din pin negru bună pentru construcţia corăbiilor - avea fier, fiind primul exploatat de către Troiani şi apoi utilizat de piraţii Cariani, care aveau eficiente paloşe / săbii de oţel (în acel timp aliaj feros cunoscut doar de ei, superior bronzului); atunci - în mileniul II î.C. - a început Epoca Fierului, care s-a răspândit apoi de la ei pe tot globul.

Viteza de deplasare şi atac a “Oamenilor Mării” era înspăimântătoare: au reuşit să colonizeze Sicilia şi Sardinia, pe coasta răsăriteană Iberică - pe unde anterior a fost Gargarul Hercule - ajungând în secolul XII î.C. piraţii Gherga numiţi de către vechii Egipteni Karkişa / Kirkash (care iniţial populau coasta Likiei - între Karia şi Kilikia - baza lor atunci fiind oraşul Karkişa / Korakesion acum Alanya 36,55 lat. N, 32 long. E, în provincia Turcă Antalya / denumită Karakassa de Hitiţi, la poalele Munţilor Taurus, la capătul dinspre Kilikia / Chilichia a unui traseu comercial Anatolian folosit timp de milenii, ce la celălalt capăt avea Frigia); e de ştiut că în N Antalyei există Râul Kargî iar în 1885 încă existau 5 aşezări Gargara la N de Alanya, explorate de pildă de către Americanul Sitlington Sterrett. Anatolianul Antic Pausania 5:25 a scris: “Populaţiile care locuiesc Sicilia sunt următoarele: Sicanii, Sicilienii şi Frigienii; primii au venit din Peninsula Italică iar Frigienii sunt veniţi din preajma Râului Scamandru, din Ţinutul Troiei”. În răsăritul Spaniei, piraţii au intrat în uniune colonizatoare cu Gherghinii ajunşi din Cipru împreună cu bătrânul Gheugher / Teuker (care a şi răposat după ce a întemeiat cu ei Mastia / Massia 37,36 lat. N, 0,59 long. V, devenită ulterior “Noua Cartagina” / Spania). Aşadar, “Oamenii Mării” Gherga au fost documentaţi Mediteran între provinciile Antalya (E) şi Andaluzia (V), pirateria intensivă fiind însă în răsărit, cu baza la începutul mileniului I î.C. a liderilor Gherga în Insula Delos - centrul Arhipelagului Cicladelor din Marea Egee.


În secolul VIII î.C., flota Cariană era una de temut în Marea Egee şi avea baza în Delos, “inima” Cicladelor (Arhipelag numit aşa datorită cercului pe care îl face în jurul ei), ce a fost Insula nativă a gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo, primii copii ai lui Zeus, făcuţi de prima sa nevastă Leto, “cea cu ochi frumoşi” - având Sanctuarul Taurilor drept principal loc sacru, Insula fiind vestită din vechime şi pentru mulţimea prepeliţelor (stră-Român numite Ghearga / Caia) de acolo - unde geograful Pausania a identificat conducerea drept Cariană / dominată de Gherga; termenul Sanscrit pentru prepeliţă - pasărea Vedicilor Zei Aş-vini - însemnând “cea care se întoarce”, era “vartika”, provenind din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană ca şi Grecul “ortyx” (Insulei Delos spunându-i-se Ortygia = “Insula Prepeliţelor”). Delos a fost Insula sacră a Pelasgilor meridionali / aceiaşi care au întemeiat Oracolul Delfinilor în Peninsula Balcanică (pe atunci delfinii - cele mai inteligente vieţuitoare după oameni - nefiind pescuiţi, numele oficial consacrat al Insulei Delos şi al Oracolului Delphi, de pe continentul European, fiind legate de ei); flota respectivă Deliană / Cariană a fost cea care a răspândit începând cu 680 î.C. monedele bătute în Valea Pactol, a nisipurilor aurifere Lidiane (monedele au fost inovaţia tehnologică pentru comerţul ce exista deja de mult timp, găsite drept mijloace Antice ca prin circulaţie să sprijine cuantificările). O falie în Muntele Delos găzduia Oracolul lui Apollo, Insula fălindu-se cu un altar în cinstea zeului (considerat una dintre minunile vechii lumi), în vecinătate având Sanctuarul lui Artemis. Pe Insula Delos la sfârşitul secolului VII î.C. Karkesii = Naxianii (cei din Insula Karkesia / Naxos) au înălţat mândri, ca omagiu, o statuie colosală / imensă a lui Apollo în faţa sanctuarului zeului; inscripţia suna astfel: Sunt făcut dintr-un singur bloc de piatră, statuia şi baza”. Tot ei au dăruit şi leoaicele ce străjuiau principala terasă (atunci, pe continent - în Caria - Sanctuarul Gherga deja funcţiona, de asemenea marcat de urme uriaşe de leoaice):

Leoaicele de pe Calea Procesiunilor din Delos
În secolul I î.C., poetul Roman Vergiliu în Eneida” 4:152 a scris că şi delegaţi ai fantasticilor Agatârşi” - stabiliţi din secolul VI î.C. în Argheal / Ardeal - îl sărbătoreau pe Apollo în Insula Delos (aflaţi printre coriştii şi cimpoierii împodobiţi cu lauri de lângă altarul aceluia; denumirea de Agatârşi le era conferită deoarece coriştii purtau în mâini “târsuri” / crăci): în vechea Greacă, ago” însemna “a agita” / “a conduce” - la fel ca în Sanscrită - Aga-Târşii fiind conducători cu târşuri. La fel ca adeptele poliandre care încă sunt în Asia Centrală / Tibet, Amazoanele dar şi “baccantele” - adică femeile practicând ritualurile orgiastice ale Zeului Dionis - erau poliandre (Senatul Roman le-a interzis în 186 î.C. deoarece primejduiau siguranţa statului şi moralitatea publică); inclusiv femeile AgaTârse au fost poliandre (aşa după cum a relatat istoricul Carian Herodot): ele îşi alegeau bărbaţii (care umblau în veşminte mai fastuoase şi mai elegante, pentru a fi mai atractivi, fapt transmis şi continuatorilor Daci). Se poate urmări geografic, cronologic, etnic şi consonantic / lingvistic, parcursul Mediteran de la răsărit la apus, începând cu Ghirgaşiţii Canaanului: GRGŞ în Ugarit / pe coasta Siriană, apoi TRŞ în Peninsula Anatolică (de unde au fost Aga-Târşii în N Peninsulei Balcanice şi Truscii în N Peninsulei Apeninice), până la Garghesii / Tartesii din Peninsula Iberică. Aga-Târşii erau în legătură cu GRGŞ de pe coasta E Mediterană - strămoşii Fenicienilor, care anterior migraţiei Aga-Târşilor în Ardeal / Argheal au populat Cartagina - pe atunci G” fiind preluat în Bazinul Mediteran şi ca T”. În urmă cu peste 2 milenii, manuscrisul Axiochus” a redat un dialog între Socrate şi Platon: “Magul Gobryas mi-a comunicat că în timpul când Xerxe trecuse cu armata sa în Europa, bunicul său - care purta acelaşi nume Gobryas - a fost însărcinat să apere Insula Delos, unde s-au născut cei 2 zei (Artemis şi Apollo). Aici dânsul a luat cunoştinţă de conţinutul unor tăbliţe triunghiulare de aramă, aduse de nimfele virgine Opis şi Hecaerge de la Hiperborei: că sufletul omului, după ce părăseşte corpul, se duce într-un loc necunoscut; se spune că aici au fost iniţiaţi Osiris şi Hercule”. Şi Carianul Pausania 5:7 a consemnat: “Melanopos din Cume a scris un cântec pentru Opis şi Hecaerge, în care spune că ele veniseră din Ţara Hiperboreilor la Delos” (Tăbliţele conţineau doctrina teologică a Hiperboreilor, întemeiată pe principiul vieţii eterne a sufletului, pe o judecată supremă, pe o răsplată dincolo de mormânt: idei anterioare Bibliei, pe care Hiperboreii le-au răspândit departe, în toată Lumea Veche; Hiperboreii au excelat prin ştiinţa organizării Misteriilor şi Oracolelor, mijloace foarte puternice pentru propagarea credinţei într-o viaţă viitoare, având o înaltă şcoală de filozofie).
Babilon
Magii Ghebrua / Gobrya aveau de fapt numele Gherga pervertit oriental - inclusiv Canaanit - ca de exemplu Khidr / Khudr al fratelui Sfântului Ilie din Valea Gherka (sau alt exemplu fiind ulteriorul Cavaler creştin Gheorgos / Ghiabr care l-a influenţat pe profetul Mohamed), sinonim vechilor zoroaştri Guebre, acum în Iran; în 2001, Enciclopedia Iranică” de pildă a exemplificat: “Gobryas este cea mai răspândită formă Greacă a unui vechi nume Persan. Câţiva dintre purtătorii numelui Gobryas au fost figuri istorice, ca de exemplu: guvernatorul Gutium / V Mediei (cel care l-a pus în 550 î.C. pe tron - la putere - pe Kyrus / Cyrus, ca primul împărat al Perşilor), a fost apoi comandantul armatei lui Cyrus cel Mare, notat de Perşi ca Ugbaru iar de Herodot ca generalul Harpagus; în perioada 547-542 î.C. a condus campaniile de dominare a Anatoliei iar în 12 X 539 î.C. a luat Babilonul fără luptă, devenind primul guvernator al Perşilor în Babilon. Fiind deja bătrân atunci - după cum a relatat şi Xenophon - a murit curând după luarea Babilonului, în 27 X 538 î.C. Fiul său Gobryas a guvernat Babilonul în perioada 535-522 î.C., întinzându-şi administraţia până în Uruk şi Sippar (unde a săpat un canal şi a înfiinţat un port, documentele numindu-le ca ‘ale lui Kăru’ / Gobryas); în 522 î.C., Gobryas împreună cu Darius - fiul guvernatorului din Susa - au conspirat împotriva Magilor Gaumâta care îl sprijineau pe fiul lui Cyrus şi Darius a devenit împăratul Perşilor (Gobryas dinainte era însurat cu Arduş-namuya, sora lui Darius iar Darius era însurat cu fiica lui Gobryas, astfel, Gobryas fiind deopotrivă socrul şi cumnatul lui Darius). Copiii lor - generalul Mardonius, fiul lui Gobryas şi prinţesa Artazostre, fiica lui Darius - apoi s-au căsătorit. Puternica poziţie a lui Gobryas / Gubaru la Curtea Perşilor a fost explicată pe larg de Carianul Herodot în a treia sa carte de Istorii’ (capitolele 70-78): Gobryas a fost mare lăncier / suliţaş şi vânător; sigiliul său apare şi pe Tăbliţele din Persepolis’ în 498 î.C., drept cel mai important în ierarhia imperială după împăratul Darius. Prinţul Gobryas a fost fiul împăratului Darius şi al prinţesei Artystona - fiica împăratului Cyrus - general apoi în armata fratelui său vitreg, împăratul Jerje / Xerxe (mamele lor erau surori iar ei - Gobryas şi Xerxe - aveau acelaşi tată); în 480 î.C., Gobryas a fost trimis în Insula Delos pentru a o proteja de războiul dintre Perşi şi Greci. În 401 î.C. - în timpul domniei lui Artaxerxe / Arta-Jerje, strănepotul împăratului Xerxe / Jerje - guvernatorul Gobryas al Babilonului a fost unul dintre comandanţii armatei imperiale (menţionat de Arhivele Murasu din Nippur)”. După cum a studiat cercetătorul Român Liviu Iancu (în “Carienii, temuții mercenari ai Mediteranei Orientale” din revista “Historia”), în 401 î.C. Cyrus “cel Tânăr” - care îi comanda pe “Cei 10 mii” = Balcanici și V Anatolieni pe care i-a adus în marș din Sardis / capitala Lydiei pentru a lua tronul imperial de la fratele său / translatorul său era Carianul Pigres - a fost ucis în Bătălia de la Cunaxa 33,19 lat. N, 44,04 long. E / pe Eufrat, lângă Bagdad “de un carian din serviciul fratelui”; mișcarea acelui corp expediționar militar contra Perșilor - din care s-au mai întors după 2 ani (în 399 î.C.) circa 6 mii - a fost urmat după 2 generații, respectiv după 65 de ani (în 334 î.C.) de succesul mișcării unui corp expediționar mai mare, condus de Alexandru Makedon, care a învins Imperiul Persan.
Sogdia
Este de ştiut şi că unul dintre generalii împăratului Xerxe a fost Gergys, al cărui tată guverna Sogdia / Sogdiana (tărâmul dintre Fluviile Amu Darya şi Sîr Darya); ultimul conducător al Imperiului Persan a fost Darius III, omorât în 330 î.C. de satrapul Bactriei; împăratul Alexandru Makedon a organizat fastuoase funeralii fostului suveran şi l-a pedepsit pe ucigaş.
Cele 2 ramuri ale conducătorilor Perșilor
Dr. Rudiger Schmitt de la Universitatea din Wurzburg 49,47 lat. N, 55,46 long. E / Germania (membru corespondent al Academiilor Austriacă, Daneză, Georgiană, etc.) a afirmat despre Dinastia Ahemenidă = Sakhe-menă, posibil de sorginte Schită, care a condus imperial Perșii în secolele VI-IV î.C., că de la Lacul Urmia - aflat în zona Azeră din NV Iranului / din Vestul Mediei - au plecat strămoșii He-meni / Ahe-meni, în direcția opusă față de anteriorii Ci-meri: “Vechiul nume pentru Ahemeni era Haxa-maniș, un clan aparținând tribului Pasargadae - conform lui Herodot 1:125 - de la început în fruntea Perșilor. Probabil că în secolul IX î.C. strămoșii trăiau lângă Lacul Urmia și erau vasali Asirienilor; se pare că sub presiunile Asirienilor, Mezilor și Urartilor, conduși de Ahe-men / fondatorul dinastic, au migrat spre Sud în zona Zagros, fondând la granița cu Elamul formațiunea Parsu-maș, mărită de succesorul Teispes / Cișpiș prin cucerirea Anșan dar împărțită la moartea lui de cei 2 fii (când regele Cyrus I a plătit bir împăratului Asirienilor Assurbanipal), cele 2 părți fiind ulterior reunite de regele Cyrus II, care a plătit bir Mezilor până la mijlocul secolului VI î.C., când s-a emancipat independent: acela a întemeiat Imperiul Perșilor, cucerind în Anatolia Lydia în 546 î.C. iar în Mesopotamia Babilonul în 539 î.C., fiind ucis când a vrut să se extindă spre N de regina Tomyris a MasaGeților” (al cărei nume însemna literalmente “Tăioasa” / “regina tăietoare”, exponenta unei mai mari puteri, organizată altfel decât imperial). Savantul German a analizat numele Darius în 1994: “Darius era forma Latină a Grecului Darîos, o prescurtare a Persanului Daraya-vauș (‘vauș’ fiind ‘bun’), Babilonianului Daria-muș, Elamitului Daria-mauiș, etc.” (la Geți se pot remarca dinaștii Duras, printre care a fost și regele Decebal, mort la începutul secolului II în urma războaielor contra Romanilor care i-au invadat Regatul, la începutul Medieval în aceeași parte a Europei existând dinaștii Dulo - de ei aparținând și împăratul Attila al Hunilor - iar dintre urmași s-au ridicat liderii Bulgarilor și Ungurilor, vecini Românilor); poate la fel ca înaintașii Gherghi, succesorii împăratului Darius au fost explicit dinaști Gherghi - Jerji / Xerxes - conducători ai Perșilor până la apariția împăratului Makedon Alexandru “cel Mare” (în anturajul căruia de asemenea au fost generali Gherghi).

Imperiul Persan
Este de remarcat că eliberarea Evreilor din Babilon în 539 î.C. s-a datorat guvernatorului Ghergan / care în urma înţelegerii cu ei pentru preluarea fără rezistenţă a oraşului apoi a propus împăratului Cyrus al Perşilor trimiterea lor de acolo în Ierusalim iar delegarea în 480 î.C. a prinţului Ghebrua / Gobryas - notat şi ca generalul Gherghi - în Insula Delos a fost un calcul politic Ghergan şi Persan: cel mai potrivit responsabil într-un loc strămoşesc era cineva aparţinându-i (prinţul Gherghi / Gobryas era înrudit - sau acelaşi - cu generalul Kuprlli / Kheriga din Likia, întemeietorul Dinastiei Gherga în Licia, pe coasta Sud Anatoliană, din 485 î.C); tatăl lui Darius a fost Goştap / Hystaspes. Gherganul general Harpagus şi urmaşii săi au extins Imperiul Persan atât de mult, încât a devenit cel mai mare stat al tuturor timpurilor de până atunci (depășirea semnificativă a precedentului Imperiu Med - al Magilor - foarte puternic în Vechea Lume, a fost prin ocuparea Egiptului); în plus, Imperiul Persan era altfel decât statele de până atunci: cârmuitorii săi respectau modul de viaţă al supuşilor, arătând înţelegere şi inspirând loialitate (ceea ce pretindeau reciproc) iar legile lor erau drepte. Perşii - literalmente însemnând “Sfinţii înţelepţi”, căci “Pe” = “Sfinţi” iar “rşi” = “înţelepţi” - erau foarte bine organizaţi şi imensele lor teritorii erau împărţite în provincii legate prin drumuri bine realizate. Generalul Ghergan Harpagos a folosit căţărători din Munţi pentru escaladarea zidurilor cetăţilor asediate şi a inovat rampa din pământ - creată pentru a trece peste acelea - dacă oamenii săi nu reuşeau intrarea în cetăţi direct de la sol.
Dr. Adriana Babeţi - profesoară la Universitatea de Vest din Timişoara - autoarea lucrării “Amazoanele. O poveste”, premiată în 2014 de Uniunea Scriitorilor din România drept “Cartea anului 2013”, a afirmat: “Artemisia, guvernatoarea Halicarnasului, o concetăţeană a lui Herodot, a fost prima femeie-amiral din istorie; a condus ditamai flota la Salamina, într-o bătălie în care şi-a făcut praf duşmanii”. (Artemisia a fost bunica istoricului Herodot Karka). În 480 î.C., Artemisia a fost aliată cu împăratul Xerxe al Perşilor contra Elenilor (care au pus premiul de 10 mii de drahme cui reuşea s-o ia prizonieră) şi a contribuit cu 5 corăbii în flotă; foarte inteligentă, ea l-a sfătuit pe împărat să nu se angajeze în acea bătălie navală, ci să atace Peloponezul - locul de unde erau inamicii, care ar fi rămas înfometaţi pe Mare - însă deoarece căpitanii Perşi voiau lupta pe apă, s-au implicat şi au pierdut, ea însă evidenţiindu-se prin strategeme şi eroism, câştigând aprecierea împăratului Xerxe sub forma că “bărbaţii au devenit femei şi femeile au ajuns bărbaţi” (fiul faimosului medic Carian Hipocrate a scris că ea se purta ca piraţii: atunci când era fugărită pe Mare de Eleni le arbora steagul şi astfel scăpa iar când ataca o făcea sub steagul ei). Apoi, Anticul Ptolemeu Hephaestion a scris că Artemisia s-a îndrăgostit de tânărul Dardanus din vadul Troian Abydos şi - aflaţi pe un promontoriu - când acela i-a respins pasiunea, l-a orbit pe când dormea iar apoi ea s-a sinucis, aruncându-se de acolo. De fapt, nobila Artemisia - Cariană după tată, Cretană după mamă - a valorificat pe Mare ceea ce a mai rămas atunci din experienţele piraţilor Cariei; după ea, urmaşii la conducerea Halicarnosului / Bodrumului au dus-o bine sub dominaţia Perşilor.
Persia / Parsa era ştiută ca a “tigrului”, atât după Fluviul Tigru ce o străbătea, cât şi după altă felină - simbolul conducătorilor săi - cea mai rapidă: pantera / leopardul (“bars” în Rusă); în timp, purtarea pielii de panteră a ajuns la femei un element al prestigiului (pantera Hyrkană / Ghergană sau Caspică “Panthera tigris virgata” - cea mai mare felină din lume, înrudită cu tigrul Siberian - a dispărut la sfârşitul mileniului II): a fost răspândită exact în arealul Gherganilor Asiatici (începând cu purtarea pielii sale de către puternicul Hercule, primul erou / viteaz din Vechea Lume, cu indicarea de către însemnările Antice ca provenind din areal). După bătălia navală contra Perşilor câştigată la Salamina, iniţiativa Atenei a fost să înfiinţeze Liga Deliană, numită aşa după Insula Delos / fosta bază a piraţilor Cariani (alianţă militară de pregătire în cazul unei alte înfruntări armate a Perşilor): între 478 î.C. şi 404 î.C., Delos a devenit capitala Ligii Deliene, izvorul” emancipării Anticilor Eleni (cu intenţia “purificării” Insulei Delos, din 543 î.C. atenienii au început exhumările majoritarilor Cariani de acolo / inclusiv a foştilor lideri Gherga, obiceiul celor care erau în doliu fiind că-şi tăiau părul şi-l puneau peste mormintele dispăruţilor - în tradiţie tipic Troiană - iar în 422 î.C. şi localnicii au ajuns să fie mutaţi de către atenieni prin deportare pe continent / în Caria; e de ştiut că încă din Epoca Pietrei multe culturi au asociat părul cu forţa, de pildă în Japonia Medievală samurailor când erau învinşi sau la finalul carierei li se tăiau ceremonial pletele iar “pieile roşii” din America până la începutul Epocii Moderne au practicat scalparea inamicilor). În secolul V î.C., istoricul Tucidide a scris (1:8) că atunci când au fost deshumate mormintele Delosului, majoritatea după modul cum erau îngropaţi morţii şi după armele pe care le aveau s-au dovedit Cariane, adică din Ţinutul Gherghiţilor. La începutul secolului I, geograful Strabon a notat că se ştia despre vremurile când Insula Delos a fost târgul cel mai mare din Marea Egee, acolo fiind tranzacţionaţi şi 10 mii de sclavi pe zi (operaţiunile cu sclavi formau în realitate comerţul cu mâna de lucru a acelor timpuri). Pe lângă faptul că gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo au crescut în Insula Delos, la începutul mileniului I locuitorii încă o respectau pe profeta Gherghiţia, cea care i-a slujit; istoricul Carian Pausania din secolul II în capitolul 12 din a zecea sa carte a scris:
“1) Am descoperit că Sibila era una dintre femeile din vremuri străvechi şi Grecii spun că era fiica lui Zeus şi a Lamiei, fata lui Poseidon, cea dintâi care a redat prezicerile cântând, numele de Sibila fiindu-i dat de către Libieni. Herofila era mai tânără decât aceasta, însă se pare că şi aceasta a trăit înaintea Războiului de la Troia şi că a prezis în oracolele sale că Elena va creşte la Sparta spre nenorocirea Asiei şi a Europei şi că Ilionul va fi cucerit din pricina ei, de către Ahei. Delienii îşi amintesc şi de imnul acestei femei pentru Apollo: în poem se autonumeşte nu numai Herofila, ci şi Artemis, măritată cu Apollo, afirmând totodată când că e sora lui, când că e fiica lui. Acele declaraţii din poezia ei erau frenetice, sub posesie divină. Altundeva în oracolele sale, declara că mama ei era o nemuritoare nimfă a Idei iar tatăl său era om. Acestea sunt versurile: ‘Prin naştere sunt jumătate divină, jumătate muritoare / Mama mea e nemuritoare, tatăl meu e mâncător de cereale / Dinspre mamă mă trag de pe Ida iar patria tatălui meu a fost roşul / Marpessos şi Râul Aidoneus, sacru faţă de Marea Mamă’.
2) Se mai găsesc şi acum în Troiana Ida ruinele Marpessos, cu aproape 60 de locuitori. Tot pământul din jur e roşu şi atâta de uscat, încât şi Râul Aidoneus se pierde sub pământ, reapare, pătimeşte apoi la fel, pentru ca în cele din urmă să dispară complet sub pământ. Mi se pare că acest lucru se petrece deoarece Masivul Ida are pe aici un pământ sfărâmicios şi poros. Marpessos se află la o depărtare de 240 de stadii (46 km) de Alexandria Troadei / Troiei.
3) Cei din Alexandria povestesc că Herofila ajunsese preoteasă a distrugătorului de şoareci - dăunători cerealelor - Apollo Smintheus şi că în legătură cu visul avut de Hecuba (care înainte de a-l naşte pe Paris a visat un lemn ce incendiase Troia, vis pe care prezicătorii l-au tălmăcit spunându-i că fiul ce-l va naşte va atrage ruina cetăţii sale) a prezis evenimentele ştiute. Această Sibilă şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă la Samos dar a fost şi la Claros din Ţinutul Colofonului, ba chiar şi la Delos şi Delfi. Atunci când ajungea la Delfi, se aşeza pe o stâncă şi cânta. Sfârşitul a surprins-o în Troia iar mormântul ei se află în dumbrava lui Smintheus; pe placa de pe mormânt e gravată următoarea inscripţie în vers elegiac (funerar melancolic): ‘Sunt Sibila, prezicătoarea cea nedezminţită a lui Phoebos / ce stau ascunsă sub acest mormânt de piatră / fecioara ce înainte glăsuiam iar acum rămas-am fără glas / eu, ce din pricina unei sorţi dure am găsit această temniţă / însă sunt îngropată în preajma nimfelor şi a acestui Hermes / şi mă bucur în lumea subpământeană de aceeaşi demnitate de altădată’. Lângă mormânt este Hermes din marmură, în formă pătrată şi o apă ce coboară într-o fântână. Se află de asemenea statui ale nimfelor.
4) Eritreenii care revendică cu zel mai mare decât toţi pe Herofila, arată un munte - cu numele de Korycos - şi pe munte o peşteră unde spun că s-ar fi născut Herofila, fiica păstorului localnic Theodor şi a unei nimfe; nimfa avea porecla de Idaia, nu din vreun alt motiv decât fiindcă locurile împădurite se numeau pe atunci ‘idai’ (vâlcea împădurită în munte). Iar poemul epic privitor la Marpesa şi la RâulAidone Eritreenii nu-l recunosc ca literatură mantică (legată de ghicitorie). Despre o altă femeie, care a făcut preziceri în acelaşi fel, originară din Kyme / Cume, purtând numele de Demo, a scris Hyperochos din Cume dar localnicii nu pot prezenta nici o prezicere a acestei femei; ei însă arată acolo o hydrie (vas de apă cu mânere pentru transport), nu prea mare, făcută din piatră, în Templul lui Apollo şi susţin că înăuntrul hydriei s-ar afla oasele Sibilei.
5) Mai apoi, după Demo, a trăit la Evreii de dincolo de Palestina o prezicătoare cu numele de Sabbe. Se zice că tatăl acestei Sabbe era Berosos iar mama ei Erymanthe. Sunt unii care spun că Sabbe era originară din Babilon iar alţii că era o profetă din Egipt. Phaennis, fiica unui rege al Chaonilor (populaţie din Corcyra) şi Pleiadele de la Dodona au dat şi ele preziceri divine dar oamenii nu le-au denumit Sibile. Ca să se informeze cineva despre perioada când a trăit Phaennis: el s-a născut pe vremea când a ajuns la putere Antiochos, îndată după ce a fost prins Demetrios (adică în 139 î.C., când Demetrios - monarhul Siriei - a fost capturat de Parţi). Se spune că Pleiadele erau mai vechi şi decât Phemonoe (prima preoteasă a lui Apollo în Delfi) şi că ele au fost cele dintâi femei care au cântat aceste versuri: ‘Zeus a existat, Zeus există şi va exista. O, mare Zeus / Pământul dă roade, de aceea slăviţi-o pe Gea-Mamă’.”
Se ştie - aşa după cum a scris şi Lactanţiu 240-320 - că Marpessus / acum Dam Dere era suburbia Gherghis de pe malul Râului Aidoneus (care a condus la denumirea Infernalului Hades). În 2014, cercetătorul Român Mihail Popescu a scris: “Numele orașului în care Sibila își desfășura activitatea profetică se pare că era Gergis / Gergithe, fiind situat chiar în pădurile Idei; puțin mai la nord de acest oraș se afla situat, într-un ținut sălbatic, orășelul Marpessos, care își împărtășea cu Gergis onoarea de a fi adăpostit-o”. Lexiconul bizantin Suda” din secolul X a consemnat că “fiica lui Apollo şi Lamia - corespunzător unor opinii - a fost Gherghiţia, cea care a inventat lira triunghiulară”. Hiperboreii - conduşi de Gherga - au donat Tăbliţele lor de Aramă cu destinaţie specială Insulei Delos; ei ştiau că Pământul e sferic (la Grecii vechi de exemplu Hiperboreul Atlas era reprezentat ţinându-l pe umeri). În imaginea următoare - de la “Muzeul Naval Antic” din Halicarnas / Caria - se poate vedea una dintre vechile corăbii:
Corabie Cariană
Dr. Zoe Petre în 2005 a scris explicit despre “corăbierii sacri Gergithes” din Caria ajunși în Dobrogea la Histria ca fiind din era arhaică Greacă: Gherghiții erau conducătorii coloniștilor atât deoarece îi transportau de pe coasta Anatoliană a Mării Egee pe coasta Dobrogeană a Mării Negre, cât și deoarece îi îndrumau pe aceiași întru cele sfinte (Carianii Gherghiți erau deopotrivă și “corăbieri” și “sacri” fiindcă proveneau atât din pirații Cariani Gherga, cât și din preoții Gherga / de la cel mai mare Sancturar Carian, al Țării lor, Regatul Cariei); înaintea coloniei Cariane Histria - fondată în secolul VII î.C. - avanpostul V Anatolian la Istru a fost Fortul “Arga-me” (e de știut despre unul dintre cele mai importante neamuri / triburi arhaice din V Anatoliei - inclusiv din Milet / portul cel mai mare al Cariei - că a fost cel format din “Erga-dei” / notat “Arga-dei” de către istoricul Herodot Karka iar în Jurilovca / Dobrogea, Fortul “Arga-me” / “Orgame”, al “moșului Arga”, a fost al “sfinților Arga” = “Arga-dei”: în mileniul I î.C., nobilii Gherga din Caria - conducătorii Regatului Cariei dar și conducători religioși în Regatul Cariei - erau din tribul / neamul Regatului Cariei al “sfinților Arga” = “Arga-dei”). Între “Argadeis” / “Erga-deis” și “Gergithes” / “Gergi-thes” se poate remarca echivalența, în funcție de Dialectele Grecești ale coastei V Anatoliene / Egeene (aflate în curs de formare atunci, în Epoca Fierului): “Erga-deis” era aspirația “Gergi-thes”, a Ergadeilor / Argadeilor = Gherghiteilor / Gherghiților. Savantul Britanic Evelyn Abbott 1843-1901 a scris: “Gherghiții - care au trăit în Troia - au format de asemenea populația Miletului, fiind singurii reprezentanți ai acelei cândva faimoase națiuni; fosta lor măreție a fost atestată de poemele Homerice și Gherghiții au apărut în diverse locații ale Regatului Troiei (acelui trib îi aparținea orașul istoric - capitala Troiei - de la actualul Hissarlîk)”. Faptul că Gherghiții erau “singurii reprezentanți ai acelei cândva faimoase națiuni” - corespunzător și studiului cercetătorului respectiv - impune concluzia firească a echivalării lor (de-a lungul timpurilor și locațiilor în care au fost atestați); Gherghiții Troiei / “Gergithes” și Gherghiții Cariei / “Gergithes” nu erau decât aceiași Gherghiți / “Gergithes” din V Anatoliei, la fel cu Gherghiții de la Istru / Dunărea inferioară (din actuala Românie): cei mai mulți Gherghiți din lume nu se mai găsesc acum decât mai sus de Gherdap - adică de Porțile de Fier - la N de Dunăre, în Banat. În lume, în partea opusă / Sudică, principalii urmași - beneficiari / moștenitori - ai piraților Gherga din Ciclade și din Caria Epocii Fierului au fost Fenicienii / Cartaginezii. Acum, Insula Delos face parte din patrimoniul mondial UNESCO (fostul responsabil NASA Maurice Chatelain a plasat mult veneratul loc al naşterii lui Apollo / Phoebos în centrul energetic mistic - de tipul vârtejului cosmic - al unui şablon întâlnit Medieval la Cavalerii Ioaniţi / foști “de Rodos”, ajunși apoi “de Malta”). Între “Oamenii Mării” = pirații Cariani / Gherghiți puternici în Marea Mediterană a Epocii Fierului și Varegii / Vikingii Garðar puternici în Marea Baltică a Evului Mediu au fost continuitățile ce se pot remarca deopotrivă în modurile:
·         temporal (între Epoca Fierului și Evul Mediu a fost doar o mare perioadă istorică - anume Antichitatea - când manifestările și-au păstrat continuitatea)
·         profesional (între străvechii pirați / corsari ai Sudului European și mai recenții Varegi / Vikingi ai Nordului European au fost preocupări similare)
·         geografic (între Mările Mediterană și Baltică există Marea Neagră, Antic știută ca Getică, pe malurile sale trăind Valahii / urmașii Geților)
·         onomastic (între Gergithes din Sudul Europei și Garðar din Nordul Europei fiind Valahii Gherghiți / Ghergari din centrul Europei)
·         etc.
La 6 decenii după căderea Constantinopolului / capitala bizantină - din Cornul de Aur / Strâmtoarea Gherghel = Bosfor - în 1513, marinarul “Hagi” Piri născut în portul Trac Gelibolu / Gallipoli 40,25 lat. N, 26,40 long. E de la Strâmtoarea Garganele = Dardanele, a devenit amiral al Imperiului Otoman, adică “Reis”, după ce a prezentat sultanului cea mai bună hartă a lumii de până atunci, înfăţişând Groenlanda prin 3 Insule, fapt descoperit sub gheaţă abia în secolul XX, afirmând că pentru realizarea ei pe piele de gazelă a copiat (pe atunci flota otomană nu era semnificativă) detalii şi despre emisfera Sudică a globului din 6 hărţi contemporane lui, 8 hărţi de pe timpul împăratului Makedon Alexandru cel Mare” - în vremea căruia de exemplu monedele Cartaginei prezentau America - şi 6 hărţi despre care n-a menţionat sursele. Puterea de călătorie a “Oamenilor Mării” era extraordinară: în mumiile Egiptene au fost găsite cocaină şi tutun, ce nu existau atunci decât în America (loc unde au început a fi ridicate zigurate / piramide, de exemplu realizările Mayaşilor fiind cele mai numeroase, mai multe decât în restul planetei la un loc; trebuie remarcat că la 18 ani după Tracul Piri, Francezul Oronce Fine a realizat harta completă a Antarcticii, ceea ce de asemenea e interesant, continentul alb fiind explorat şi în prezent). Traversarea Oceanului Atlantic între Africa şi America a fost o realitate documentată cel puţin din mileniul IV î.C. încoace. În America au fost găsite urme din vremea piraţilor Gherga - între secolele XII î.C. şi VII î.C. - reflectând vastele mişcări ale timpului, cum a fost de exemplu în Bazinul Rio Grande despre expediţia finanţată la sfârşitul secolului X î.C. de Şişac / Şişonq, liderul piraţilor Şardana din N Africii, prietenul prinţesei Gheşurite / Ghergane Maaca (Berber care a devenit faraon, primul conducător al Egiptului menţionat de Biblie - în a treia carte a regilor” 14:25 - el jefuind şi Ierusalimul, de acolo ducând în Egipt chivotul cu cele 10 porunci cărat de vechii Evrei). Cercetătorii au observat trăsături negroide la unele sculpturi din America pre-columbiană iar savanţi ca Leo Wiener 1862-1939 de la Universitatea Harvard, Ivan van Sertima 1935-2009, ş.a. au identificat Graiul Olmec din America Centrală - stins în mileniul I î.C. - ca asemănător celui străvechi dintre Niger şi Congo. În vechime se ştia că traversarea Oceanului Atlantic de la Insula Gorgonelor / Gherganelor spre apus dura circa o lună, după cum scria istoricul Roman Pliniu cel Bătrân” 23-79 / corăbiile acelor timpuri, unele având şi câte 6 oameni la o vâslă, rămânând la fel de mari până în timpul lui Cristofor Columb 1451-1506 inclusiv (înaintea căruia cu jumătate de mileniu Vikingii Gargari au ajuns în Canada; spre exemplu, faraonul căruia îi este atribuită cea mai mare piramidă din lume avea o corabie lungă de 43 de metri, descoperită în 1952 iar la mijlocul mileniului I î.C. expediţia navigatorului Annon / Hanno din Cartagina a dus la colonizarea coastei Atlantice a Africii, distanţa până în America de acolo, între Capul Verde şi Caraibe, fiind cea mai scurtă, în plus având favorizanţi curenţi de apă şi de aer); de altfel, la V de Caraibe - în Mesoamerica / America Centrală - locuitorilor care şi-au început calendarul în 13 VIII 3114 î.C. cel care i-a învăţat să-şi ridice temple le-a promis că se va întoarce de pe Mare: ca şi în alte părţi ale Americii, până şi în Bazinul Amazonului s-au găsit urme / artefacte ale vechilor vizitatori din răsărit (de pildă, numai în secolul XX sute de bărci echipate doar cu vâsle au traversat Atlanticul, performanţele fiind realizate şi solitar / doar cu câte o persoană). Este de observat că în America Centrală pornirea calendarului utilizat de localnicii Maya a fost la 9 ani după căderea - cu efecte planetare - a asteroidului numit Trişira de astronomul Garga din N Indiei (principala parte a aceluia - considerat “Cometa Garga” - a căzut în Oceanul Indian) iar conchistadorii atunci când au ajuns în Evul Mediu acolo au aflat că urmaşii Maya se autonumeau Kiche / Quiche. Diodor din Sicilia 5:20 în secolul I î.C. a consemnat (posibil despre Canare sau Capul Verde - numite de Romanul Pliniu cel Bătrân” în “Istoria naturii” 1:6 ca Insulele Gorgade - ori Caraibe): “Când Fenicienii au cercetat ţinuturile de coastă de dincolo de Gibraltar - plutind de-a lungul Libiei / Africii apusene - au fost zvârliţi în ocean, la o mare depărtare de coastă, de o năpraznică furtună; după ce, vreme de mai multe zile, fuseseră jucăria valurilor, ei au fost împinşi pe o Insulă şi, după ce văzură bogăţia pământului de acolo, Fenicienii au făcut cunoscută descoperirea lor. Când însă Tirenienii - în răstimpul în care stăpâneau mările - au voit să trimită o colonie într-acolo, Cartaginezii i-au împiedicat pentru ca nu cumva mulţi cetăţeni ai Cartaginei să plece în acea Insulă minunată şi, pe de altă parte, deoarece voiau să-şi păstreze un refugiu, dacă loviturile soartei s-ar fi abătut asupra lor pe neaşteptate iar Cartagina ar fi fost într-o grea primejdie. Şi, cum ei erau stăpânii mărilor, le era uşor să se mute împreună cu nevestele şi copiii pe Insula ce ar fi rămas neştiută de cei care i-ar fi învins”. Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din 1964 a scris: “Să subliniem că mitologia greacă cunoaștea - în general - Insule situate în apusul îndepărtat, în ocean. Acolo se aflau Insulele Blajinilor’, unde domnea primăvara veșnică și bătea mereu zefirul răcoros. Într-acolo porneau favoriții lui Zeus, care nu cunoscuseră moartea. Mai târziu, acele Insule au fost identificate cu Insulele Fericiților’, sub care se înțelegeau - de obicei - Insulele Canare de astăzi. Undeva, în Extremul Apus, se aflau Insulele Hesperide’, având o minunată grădină cu mere. Unii cercetători socotesc că merele de aur ale Hesperidelor erau fructe citrice. Departe de Hesperide se găseau Insulele Gorgade’, patria strămoșească a amazoanelor. Uneori se presupune că Gorgadele erau Insulele Capului Verde. În general, informațiile au fost transmise - în diferite variante - de numeroși scriitori din antichitate, ca Pseudo-Aristotel în De mirabilis auscultationibus’, Plutarh în Sertorius’, ș.a.” (Este de corelat despre Atlanți că Blajini / Fericiți au fost documentați și în spațiul stră-Român). În secolul I, Mandeenii / Ioaniţii din zona Gherge-seilor / Ghirga-siţilor de pe Valea Iordanului, conduşi de Samariteanul Mag Simon menţionat în “Faptele Apostolilor” 8:9 - legaţi de Esenieni, fiind inspiratorii maniheismului - afirmau că Iisus a pervertit învăţăturile lui Ioan Botezătorul” luate din Cultul Gherganului Osiris, ei crezând că sufletele morţilor ajungeau într-un ţinut dincolo de Mare, marcat de steaua “Merica” / numită identic ca în vechiul Egipt (în 1507, călugărul German Martin, care n-a călătorit vreodată undeva, când a auzit de America i-a corelat numele cu al călătorului Italian Vespucci, însă şi-a dat seama de greşeală, retrăgându-şi public afirmaţia în 1513: succesiv - cu însuşiri geografice şi aceeaşi rimă - au fost Muntele Meru, centrul lumii Su-mer, steaua Merica, etc.); în Merica / America, numele Mexicului a provenit de la locuitorii din Valea Lunii, leagănul Civilizaţiei lor precolumbiene, unde îşi aveau vechile zigurate iar în prezent îşi au capitala.