43. Bazinul Gher


Atât neamul Gherga, cât şi numele Gherga, au legături Africane; din timpul faraonilor şi până în Antichitate au fost indicate denumiri Nord Africane în acest sens, ca de pildă în secolul II de către geograful Claudiu Ptolemeu / Ptol-mis = Makedon din Egipt. Specialiştii din întreaga lume (ca lingvistul Britanic Walter Crum 1865-1944, filozoful Francez Andre Festugiere 1898-1982 şi alţii) au analizat noţiunea termenului African “berba” ca însemnând domiciliu / acasă / Templu / mormânt, în strânsă legătură cu “herha” - plantă Magică medicinală - şi prin rezonanţă cu Gherga. În Sahara populaţia e ştiută ca Berberă / de tip Ber-Ber, în Caucaz e ştiută ca Ghergară / populaţia de tip Gar-Gar. În N African - exact în zonele confirmate genetic pentru Gherga - există până în prezent locuri cu stranii asemănări ale numelor (cu pronunţie nu neapărat literară, fiind apropiate nu atât geografic sau alfabetic, cât fonetic). Berberii au colonizat Sahara plecând la mijlocul mileniului IX î.C. din cea mai mare Insulă Tunisiană, Gherba / Djerba, fostă şi Kerkinnitis 33,47 lat. N, 10,53 long. E (însemnând în proto-Berberă “a tatălui”, devenită secetoasă); “Societatea Franceză de Antropologie” - în urma unui studiu din 2005 coordonat local de Tunisianul Khodjet el Khil, în echipa sa mai fiind Pascal Leonardi, Marc Felous, Franz Manni, Evelyne Heyer şi Etienne Patin din Franţa, împreună cu Karl Skorecki, Alain Berrebi şi Dror Rosengarten din Israel - a confirmat printre insularii Gherba / Jerba acelaşi grup genetic LLY22G ca Gherga. La N de respectiva Insulă Mediterană se află Arhipelagul Kerkena (vizitat de Aheul Ulise după Războiul Troian - arhipelag numit Cercina de Romani - unde cârmuitorul Cartaginez Hanibal, din Dinastia Barga / Barca, s-a refugiat de furia acelora), cu principalele Insule azi denumite Chergui 34,44 lat. N, 11,12 long. E şi Gharbi 34,38 lat. N, 11,02 long. E: acolo a fost la început marea parte a populaţiei Tunisiene, acum în dreptul său pe continent fiind al doilea mare oraş al Țării după capitală (ce dinaintea Antichităţii a fost Cartagina 36,53 lat. N, 10,18 long. E / în Greaca veche Καρχηδών = Karkhedon, întemeiată de Garghe-don / Carchedon şi nevasta sa Dido la poalele citadelei Byrsa a Ghetulilor, aceea fiind înfiinţată de Gherghiţii Teukriani conform consulului Roman Silus Italicus din secolul I, după cum a notat în cartea 15 din “Punica” - populată de Ghergani, cu Termele / Băile Garghiliane menţionate în Antichitate şi de Sfântul Augustin - al cărei Imperiu a dominat înaintea celui Roman Mediterana, Marea cea mai mare din lume, femeile sale având obiceiul să poarte inele de piele la gleznă, al căror număr indica pe cel al bărbaţilor cu care au fost). În 2003, Dr. Ioan Cardula - Aromân, profesor universitar în România - a scris: “Vatra pelasgo-tracilor a fost spațiul carpato-dunăreano-pontic, de unde au început să se extindă la est, până dincolo de munții Caucaz, la apus ajungând la Oceanul Atlantic, la nord la Marea Nordului iar la sud au ajuns la Marea Egee și Asia Mică iar de acolo în Africa de Nord”.
Istoricul Timaeus din Sicilia / Italia 345-250 î.C. şi Appian din Alexandria / Egipt 95-165 au scris că prima cârmuitoare a Cartaginei a fost Alisa, soţia bogatului Carchedon (numele de la care s-a perpetuat denumirea Cartaginei); mult ulterior, istoricul Roman Justin a Latinizat numele soţului Elisei / Didonei în Acerbas – rezonator cu “A-Cerba” - al preotului Fenician dedicat Ghergarului Hercule, cu care era cumnat Pygmalion, comandantul cetăţii Tyr / Tir (citirea Tyr era “Tur”, la fel ca “Suria” pentru Syria, etc.: “y”=“u”). Cercetători Francezi (ca arheologul Ferreol Butavand 1875-1938 și geologul Leonce Joleaud 1880-1938) au documentat prezența Atlantă în Arhipelagul Kerkena. Pe țărmul African învecinat, Grecii Antici au consemnat că Triton - nimfa de la numele căreia marele Lac sărat din Tunisia și-a primit denumirea - l-a născut pe Nasamon, regele Berberilor, ai cărui oameni Nasamoni / Auseani erau nomazi şi trăiau în devălmăşie (după cum a relatat istoricul Herodot Karka 4:180, în secolul V î.C.: “împreunările femeilor şi bărbaţilor sunt promiscue, căci ei nu coabitează, ci procedează ca vitele; când copilul creşte, adunarea bărbaţilor decide cu care bărbat seamănă”); prezenţa Ausonilor - foştii oameni ai lui Osiris / “Osi-ris” - şi în Sicilia a fost recunoscută încă Antic iar în secolul I î.C., Diodor din Insula Sicilia 5:18 a relatat un obicei asemănător inclusiv în Insula Cerdena / Sardinia (colonizată de nepotul Uriaşului Gherion): “La ei există o ciudată deprindere în privinţa cununiilor. În timpul ospeţelor de nuntă toţi bărbaţii, rude sau prieteni - rând pe rând - de la primul la ultimul, în funcţie de vârstă, se culcă cu mireasa; iar mirele este cel din urmă care se bucură de această cinste”. În Insula Corsica - Insula Nordică vecină Cerdenei / Sardiniei - Diodor Sicul 5:14 a consemnat alt obicei (regăsit şi la Basci, după cum a notat geograful Antic Strabon): “Cu totul uimitor este ceea ce se întâmplă la naşteri. Îndată ce o femeie a dat naştere unui copil, nu i se dă îngrijire lăuzei, ci în pat se aşează pentru câteva zile bărbatul ei, ca şi cum el ar fi bolnav şi trupul lui s-ar fi chinuit” (e de observat că în vecinătatea Corsicii, cea mai Nordică Insulă Italiană este micuța Insulă Gorgona 43,26 lat. N, 9,54 long. E). Ausonii probabil erau în legătură cu foştii Maxua dintre Berberi, vechii Egipteni notând - dar şi istoricul Roman Gaius Sallustius 86-35 î.C. - că acei Maxyeni au fost cândva în N Africii la V de Egipt, ca “Maşauşa” (poate “Moşi”, adică vechi / de demult); de altfel, același istoric Roman din secolul I î.C. s-a remarcat printre cercetători prin faptul că a pus egalitate între Balcanicii Moesi - din Peninsula Haemus - și “sălbaticii” Geți. Baza Africană a Amazoanelor - susţinătoarele matriarhatului, poliandre - a fost Lacul Tritonis (Gerid / Garîd) din actuala Tunisie.
Gherga în Cartagina

Episcopul Isidor din Sevilla 37,22 lat. N, 5,59 long. V / de origine Gotă (considerat ultimul savant al Antichității, acum ales de unii ca “protectorul” Internetului) semnala că Ghetulii / Getulii - formând cea mai mare populaţie din Libia, numită Ghetulia / Gaetulia în timpul Roman - erau din teritoriul Gheţilor; oamenii săi au sosit în număr foarte mare cu corăbiile în mileniul II î.C. fiindcă în Țara lor, de la Dunărea inferioară - unde pe atunci funcţiona populatul Regat Heraclid, cu capitala la Gherghina / azi Galaţi - erau prea numeroşi (având în Libia - adică pe atunci toată partea Nord Africană din apusul Egiptului - acelaşi parcurs ca al Atlanţilor, în S, corespunzător istoricului Roman Pliniu, întinzându-se până la Fluviile Niger şi Nil): cei de pe Nil - vechii Egipteni - numeau Dunărea ca Nun iar cei de pe Niger numeau spiritul păzitor ca Vodu (cei de pe Dunăre și-au numit domnitorii ca Vodă până în Epoca Modernă) iar Romanul Pliniu “cel Bătrân” a scris despre Fluviul Niger că era numit de riverani ca “Dasi-bari”. Iată - de altfel - distribuția genelor paterne dominante în 2016 pe Țările din Europa, Orientul Mijlociu și Nordul Africii:
Este de remarcat că ierarhul Got Isidor a făcut elogiul Spaniei / Iberiei = Iveriei / “I-Veră” ca fiind cea “unde înflorea glorioasa fecunditate a poporului Get” (acolo după sfârșitul Antichității, la începutul Medieval, au migrat o seamă de Goți - foști Geți - unii ajungând și în Africa Nordică, pe urmele migrărilor mai timpurii, unele datând dinaintea Antichității chiar cu mult timp). În Egiptul Antic, Claudiu Ptolemeu 87-165 a observat că până la timpul său doar puţini dintre acei albi s-au amestecat cu negrii din S Saharei. În 1932, generalul Român Nicolae Portocală în cartea sa “Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni” a scris: “Numiri topografice în Libia, din geografia Antică, avem la autorii vechi, oraşe şi sate: Aquis Dacicis, Aripa, Baba, Badea, Banasa, Burca, Capsa, Casae silvane, Casae nigrae, Cerbica, Floria, Magura, Russucuru, Timisa, Turza, Vaca, Vala, Zaratha, etc.; munţi: Albus, Aurasius, Cirna, Mandrus, Septem fratres, etc.; râuri: Alba, Ardalio, Asarath, Ger, Nigris, Sala, Savus, Vior, Zilia, etc.; lacuri: Laccos, Marea; Insule: Cercina, Gaia, etc.; triburi: Asaracae, Babii, Caunii, Dauchite, Europaei, Gongalae, Miaedii, Misulanii, Sorae, Verveces, ş.a. De asemenea, se găseau cuvintele unei limbi rustice ca: annu, berbex, camara, casae, cerbus, mama, santus, silvan, socra, tata, tauro, etc. Nu pare curioasă existenţa acestor expresii în Libia înaintea Romanilor? Expresii care - cu toate că redate de autori străini - în mare parte sunt exact aceleaşi ca în limba ce vorbim azi. Mai adăugăm încă: Antzi, şeful ciobanilor din Delta Nilului, purta cârja păstorului şi biciul văcarului; iar Libienii în Vestul Deltei Nilului aveau ca simbol lupul, cărui îi ziceau ‘oupouat’ şi cred că n-ar fi exagerat spunând că la acest cuvânt tăind sufixul ‘at’ rămâne expresia ‘oupou’ / ‘upu’ de care nu-l desparte decât litera ‘l’ de cuvântul Românesc ‘lupu’ (capul de lup figura şi pe steagul Dacilor)”.
Gaetuli în V Africii

La S de Tunisia, Berberii - “lorzii deşertului” - la întâlnire cu populaţia Nilo-Sahariană Gherma / Djerma, sunt înalţii Tuaregi, în pronunţie şi ortografie Română Targhi, care păstrează vechea organizare matrilineară, plecaţi din capitala Gherma / Libia, unde în Antichitate au realizat un original sistem acvatic subteran de aprovizionare numit în limba lor “Făgăraş” (adică reţea de ape) şi aveau morminte piramidale; tehnologia de irigare în N Africii - datată ca pre-Arabică - e știută cu termenul de “Qanăt” (o stranie rezonanță cu numele umedului Banat). “Lexiconul Berber” - publicat în 2012 de cercetătorul Simon Hall - explicând că numele Tuaregilor era al foştilor “grădinari” din Sahara verde, prezintă o gamă de cuvinte Gherga utilizate din cele mai vechi timpuri mai ales în domeniul acvatic / hidro, acum devenit foarte deficitar în Sahara, ca pentru “baraj” fiind “ghelga”, pentru “canal de irigaţie” cuvântul “harga” / “zarga” (în Latină, “rigo”, “irrigo”, ş.a. erau folosite pentru conducerea apei într-un loc / “irigare” în Română), pentru “mlaştină” cuvântul “ghelta”, pentru “bazin” cuvântul “ghedran”, pentru “rezervor colector de apă” cuvântul “qîdîr”, pentru “picurare” cuvântul “gheţăra”, pentru scripetele / “vârtejul” scoaterii căldării din fântână cuvântul “karkra”, pentru cultivarea în zonele umede joase cuvântul “garka”, pentru “capătul canalului” cuvântul “terga”, pentru “grădină” cuvântul “jerda”, etc. De exemplu, inclusiv azi puţurile Sahariane de la graniţa Libiei cu Tunisia se numesc Ghergab 31,55 lat. N, 11,03 long. E. Denumirea Berberilor Tuaregi însemna locuitorii “Grădinii” Targa - vechiul nume al Provinciei Libiene Fezzan / Phasania - în trecut majoritatea având aspect Nordic (similar cu cel Carian, conform Dr. Clyde Winters care a evidenţiat denumirea acelora ca derivată din a divinităţii Ker / Car), răspândiţi până la Fluviul Niger:
Zona Berberă Targhi

În legătură cu translaţia “G”/“T” valabilă în Bazinul Mediteranei, se poate observa deformarea parţială Garghi în Targhi (la singular, Guareg = Tuareg). În Sahara, omul din Anatoliana regiune Caria / Garia (Ţinutul Gherghiţilor) era ştiut ca Gara-man; în 2006, cercetătorul American Clyde Winters a indicat că denumirea de Garaman era versiunea N Africană pentru cea de Carian în Sahara - “Car-man” / Carman - prezenţa respectivă fiind menţionată şi în Fortul Karikon din portul protejat Teichos 33,17 lat. N, 8,20 long. V de cârmuitorul Cartaginez Hanno Varca / Barca (care în secolul VI î.C. a întemeiat un lanţ de aşezări pe coasta Marocană, ca Gytte / Geth 33,14 lat. N, 8,30 long. V, Akra / Hakra 32,32 lat. N, 9,16 long. V, Kerne / Cercina 23,43 lat. N, 15,57 long. V, ş.a.): în secolul VII, Sf. Isidor – din Sevilla / Spania – a scris în “Etimologii” 9:2 despre Garamani că erau Hamiți Cuși, la fel ca Vesticii Hesperi și Esticii Indieni (de pildă, în Canaan biblicul Ghergheseu = Sf. Gherghe a fost nepotul Hamitului Cuș). În Africa de Nord făceau comerţ - încă dinaintea existenţei Egiptului în Bazinul Nilului - Sumerienii din Garam / Kalam, după cum îşi mai numeau tărâmul Kenghir din Bazinele Eufrat-Tigru (apoi zona devenind ştiută ca Mesopotamia), ei din mileniul III î.C. fiind în mari contacte comerciale şi cu cei din Bazinul Ghargar / N Indiei. Este de ştiut că regiunea Targa / Fezzan era pe fosta rută Trans-Sahariană, unde o importantă staţie a caravanelor a fost Ghat 24,57 lat. N, 10,19 long. E / Libia, o localitate majoră pentru administraţie; în prezent regiunea - fosta Grădină Targa - e în centrul geografic al Saharei, în craterul Vulcanului Waw an Namus 24,55 lat. N, 17,46 long. E / Libia (însemnând “gaura ţânţarilor”) din zonă fiind acum o spectaculoasă oază:
Oază Libiană
Baza Gherma (de la actuala graniţă Libiano-Nigeră) a fost ulterior numită Garama - a Ga-Ramanilor / “Ga-Ra-manilor” - dând numele Imperiului Saharian ce a rezistat Imperiului Roman; naţiunea sa a fost descrisă în secolul V î.C. de către istoricul Carian Herodot ca măreaţă: erau fermieri ce creşteau turme imense de vite, însămânţau plantele peste sarea deşertului pe care o acopereau cu bălegar, utilizau care cu cai în ciocnirile cu Troglodiţii, organizau caravane pentru comerţ - inclusiv cu amazonitul extras din carierele Masivului Tibesti - şi le plăceau foarte mult să se tatueze (la apus de ei existau Maxua / Maxyanii, ce obişnuiau să-şi lase partea dreaptă a părului lungă şi partea stângă scurtă, afirmând că erau descendenţi ai Troianilor Meoni, pictându-şi pielea în roşu / obicei care i-a determinat în America şi pe coloniştii Europeni să numească indigenii - ce până în Epoca Modernă făceau similar - drept “piei roşii”). Este de remarcat că în Epoca Bronzului capul împodobit cu pene în răsăritul Mediteran - al “Marii Mări” - era ceva obişnuit; se poate observa un portret din străvechea Insulă Creta (din N Mării Libiei):
Pene pe Creta (cea mai Sudică Insulă Europeană)
Geograful Anatolian Pausania - tot din Caria Gherghiţilor ca şi istoricul Herodot Karka cu 6 secole înaintea sa - a legat şi el acele populaţii din Sahara de Atlanţi; blonzii Maxyani - conform cercetărilor antropologului American Carleton Coon - şi Ghetulii s-au stabilit în Sahara, la V de autohtonii Berberi din Gherma / strămoşii Tuaregilor / Targhi, până la Gorgonele de la Atlantic (care au fost atestate ca existând acolo în mileniul IV î.C). În 1967, istoricul American Robin Law a subliniat legăturile dintre Ghetuli şi Garamani, afirmând şi că relatarea lui Pliniu despre cuceririle din N Africii în vremea Romanilor nu erau ale Garamanilor, ci ale Ghetulilor. Chiar din timpurile ancestrale - când Sahara era verde - se practica tatuajul, cu simboluri familiare Gherganilor (tatuarea era spre a forţa apropierea de divin); Tradiţia într-un fel s-a păstrat la Berberi acum sub forma pictării pieilor lor doar la evenimente mari, ca nunta sau înmormântarea. În prezent, o caracteristică a Tuaregilor / Targhi este că nu femeile, ci bărbaţii poartă văl turcoaz (vechea culoare a vieţii - ce apără de scorpioni / fluorescenţi la ultraviolet - de aceea în Bazinul Mediteran vopseaua albastră fiind folosită mult, inclusiv la uşi şi ferestre, pentru protecţie; e de știut despre cucuvea că e singura pasăre ce vede culoarea albastră). Milioane de Berberi Nordici sunt în prezent denumiţi Kabili: o posibilă rezonanţă a vechilor credincioşi în orientala Mare Mamă Kybela (ale cărei Misterii erau celebrate prin cei numiţi Kabeiri de către vechii Greci); e interesant că - după cum a studiat în 1999 Dr. John Halloran, profesor la Universitatea din Los Angeles / California - Sumerienii aveau pentru scorpioni termenul “ghiri” iar în Dialectul Emesal / “E-mesal”(adică stră-moșesc muieresc) foloseau “miir”.

Originea Berberilor i-a preocupat - printre alţii - pe istoricul Tunisian Ibn Khaldun 1332-1406 şi în secolul XX pe antropologul Francez Gabriel Camps (care au studiat legăturile lor - menţionând că Berberii consideră că au strămoşi Gherga, ca de exemplu citându-l pe istoricul Medieval: “Berberii sunt copiii lui Canaan, fiul lui Ham, băiatul lui Noe. Fraţii lor au fost Gherghe-seii. Regele purta titlul de ‘Goliat’. Într-un timp, Berberii s-au luptat cu copiii Israelului”). În secolul VIII, majoritatea Berberilor au îmbrăţişat disidenţa musulmană cârmuită de Kherghiţi / Kharighiţi (deosebiţi atât de suniţi, cât şi de şiiţi); “Cronica ilustrată a omenirii” - apărută în Germania în secolul XXI - a scris despre secolul VIII: “Cucerind întreaga parte de nord a Africii, califii arabi aveau un aliat în berberi. Poporul care ocupa regiunea dintre vestul Egiptului şi Insulele Canare şi-a pus luptătorii în slujba islamului. Deşi arabii îi numeau cu dispreţ pe noii lor aliaţi ‘necivilizaţi’ şi puneau semnul egal între ‘berber’ şi ‘barbar’, ei le-au apreciat curajul”. (Kherghiţii / Kharighiţii sunt acum grupaţi mai ales în Insula Gherba / Tunisia şi Algeria iar Arhipelagul Canare a intrigat cercetătorii, deoarece cea mai veche populaţie a sa - formată din Guanşi arătând similar cu dispăruţii Cro Magnon - erau înalţi blonzi sau roşcovani cu ochi albaştri, cu preotese care slujeau soarele, Graiul lor fiind Berber și nu călătoreau, fiindu-le teamă de ocean; au fost exterminaţi în secolul XV de cuceritorii Spanioli, ultimul învins fiind regele Romen al Regatului Daute din Insula Tenerife).
Guanșii / “Guan-șii” = “Sfinții Guan” / “Gu-An” (adică ai Pământului și ai Cerului). Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din 1964 a scris: “Cuvântul ‘guanș’ - de origine berberă - probabil a avut înțelesul de ‘fiu’. Cro-Magnonii din Insulele Canare - guanșii propriu-ziși - au fost dolihocefali și au avut o talie foarte înaltă (peste 180 cm). Legendele și însemnările cronicarilor spanioli amintesc și de adevărați Uriași, înalți de peste 2 metri. Guanșii-Cro Magnoni aveau fața lată, bărbia triunghiulară, orbite mari și joase și sprâncene pronunțate. Printre ei se întâlneau frecvent indivizi blonzi, cu ochi albaștri și chiar roșcovani. După părerea unanimă a tuturor cronicarilor, guanșii au format o populație foarte frumoasă și foarte atrăgătoare. Cele mai frumoase au fost femeile din Gran Canaria. Guanșilor le plăceau muzica, cântecele și dansurile. Locuitorii Insulelor Canare n-au cunoscut metalele până la venirea europenilor: cultura lor era neolitică. Uneltele și armele erau confecționate din piatră și din lemn. Ceramica a avut o mare răspândire în toate insulele, amintind în multe privințe stadiile vechi ale ceramicii din Creta; cea mai minuțios executată și finisată este ceramica din Gran Canaria, pentru care specialiștii au întrevăzut o asemănare chiar și cu ceramica din Cipru”.
Bazinul Gher

Fluviul Ni-Gher / Niger - aflat în partea Sudică a zonei Berberilor - era simplu denumit în vechime Gher (şi notat astfel de către Romani), numele fiind Berber; în delta sa interioară (centrul Mali) a rămas în legendă Yurugu / Zeul Haosului, despre care Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” din 1969: “Cuvântul neexprimat - gândirea - avea denumirea de ‘cuvânt uscat’; era replica gândirii primordiale, fiind primul cuvânt, furat de Geniul Yurugu, înaintea apariţiei oamenilor de azi. Corespundea inconştientului: era cuvântul din vis, asupra căruia oamenii n-aveau putere. Yurugu a fost asociat lunii şi focului (care în toate culturile au fost simboluri ale inconştientului)”. În N Fluviului, tot în Mali, Tuaregii / Targhi şi-au dezvoltat Medieval cel mai important centru al lor: Tombuctu / Timbuktu 16,46 lat. N, 3 long. V, însemnând “Buricul lui Buctu”, oraş mai mare decât Londra acelor timpuri (Tuaregii / Targhi au fost de-a lungul timpului principalii negustori de sclavi din N Africii; primii negri în America au fost sclavii transportaţi de Europeni de pe coasta Vestică a Africii, atunci când au colonizat Lumea Nouă, Tuaregii fiind cei care îi vindeau). În vechime, populaţia zonei era mai ridicată; de exemplu, cimitirul Gobero din Niger 17 lat. N, 9 long. E cu zeci de mii de morminte - datând de la începutul mileniului VIII î.C. - este cel mai vechi şi cel mai mare din Sahara (ce pe atunci era verde). În 1897, Britanicul Grant Haliburton a scris: “În răsăritul Tombuctu trăieşte tribul Karkari / Gargari, care are o mare aşezare pe Fluviul Niger numită Karkar (acum Gao 16,16 lat. N, 0,03 long. V / Mali). Tribul păgânilor Gargari trăieşte în corturi; ei nu sunt negri, ci roşcovani şi nu sunt Arabi; cei mai buni cai şi catâri provin de la ei. Este evident că sunt Berberi fără rituri musulmane, de aceea fiind consideraţi păgâni. Denumirea de Karkari / Gargari e probabil în pervertire cu Tartari”. (Sahara e străjuită de 2 Fluvii: Niger în V şi Nil în E; ambele Bazine Fluviale mereu au fost dens populate).
Principalele Bazine Africane și organizarea timpurie
În emisfera Nordică, ultima glaciaţiune s-a încheiat datorită vântului cald dinspre S, care atunci când s-a oprit a determinat dizolvarea Imperiului Atlant format în acele condiţii paradisiace (EurAsia se bucura de o climă mult mai blândă ca acum iar Sahara era verde). Într-un fantastic tablou general multimilenar, poate început de la Eschimoşii ştiuţi ca “Oamenii vântului”, cu desfăşurare între Imperiul Atlant / Atlantida şi Antarctida, în căutarea binefăcătorului vânt dinspre miazăzi - ce a încetat să mai bată - se poate observa, după acel timp, axa unei deplasări vectoriale planetară orientată NE-SV (din emisfera Nordică în cea Sudică, cumva dinspre răsărit spre apus), de la calota polară Nordică la calota polară Sudică, între gheţurile Nordice ale Arcticii şi gheţurile Sudice ale Antarcticii, pe direcţia Siberia - Caucaz - Anatolia - Delta Nilului - Delta Nigerului - Triunghiul Bermudelor - Anzi - Insula Paştelui / apoi urmând continentul Antarctida; sunt de remarcat Sudicele denumiri Anzi / “An-zi” - ca ai Zeului An - pentru cel mai lung lanţ de Munţi din lume, din America de Sud şi Antarctica / Antarctida, în Greacă însemnând “opusă Nordului”, pentru cel mai Sudic continent: ca într-o “matrice” globală, prin acelaşi sufix “Ida” la ambele capete ale uriaşului traseu (Atlantida / “Atlant-Ida” şi Antarctida / “An-tarct-Ida”) a fost indicată atotputernica Mamă Ga a Pământului, Ida fiind diminutivul ei ancestral, de pildă puternic atestat în Anatolia, până în Antichitate.
Principalele vânturi acum
În 1975, lingvistul American Charles Berlitz în studiul “Triunghiul Bermudelor” a afirmat: “Deşi nu cunoaştem numele pe care Atlanţii îl dădeau pământului lor, incidenţa sunetelor reprezentate de literele A, T, L merită să fie semnalată; un element ce reaminteşte de imperiul care a fost înghiţit de ape îl constituie sunetul ‘atl’ - însemnând ‘apă’ - întâlnit atât în Berberă, cât şi în Aztecă (limba din America Centrală). Tabelul următor subliniază puterea unui nume şi perpetuarea lui în istorie, legende şi conştiinţa vechilor popoare care au trăit la Atlantic sau chiar foarte departe de coastele sale, vreme de milenii”:
Peste Oceanul Atlantic, artefacte ca statuia oraculară Pokotia / Po-Kotia” inscripţionată proto-Sumerian, un bol pentru libaţii în cinstea Zeiţei Net a cerului nocturn scris cu cuneiformele proto-Sumeriene de la sfârşitul mileniului IV î.C., etc., au fost găsite lângă Lacul Titicaca (cel mai mare Lac din America de Sud / în jurul căruia s-a mâncat în premieră mondială cartoful), unde Cultul Falic era foarte puternic:
În acele timpuri, răspândirea umană din Peninsula Kola până în America de Sud nu e de mirare, oamenii de multe milenii populând planeta din Africa până în Australia sau din Siberia până în America de Sud (constantul alizeu ce după ultimul Potop deja bătea în emisfera Nordică dinspre NE spre SV - acelaşi care l-a purtat în Evul Mediu pe exploratorul Cristofor Columb din Europa în America - facilita traversarea Oceanului Atlantic, distanţa cea mai scurtă între malurile sale fiind între Vestul African şi Sudul American). Savanţii care au studiat respectivele artefacte - ca Dr. Alberto Marini, Dr. Clyde Winters, ş.a. - au afirmat că acea scriere din Anzi era utilizată în urmă cu peste 5 milenii mai ales în Sahara şi Bazinul Gher / Nigerului, de vechii Berberi (ea ajungând răspândită din N Africii până în Bazinul Ghargar din N Indiei de Kuşi / Cuşi - străveche populaţie regăsită în Africa şi Asia deopotrivă - Biblia anunţând în Vechiul Testament despre Cuş că era nepotul lui Noe), Zeiţa Net fiind extraordinar de stimată în Africa şi EurAsia, ca Marea Mamă / relicvele din America de Sud arătând că şi acolo Marea Zeiţă era iubită: Cultura Tiahuanaco din S Lacului Titicaca - precursoarea Civilizaţiei Inca / In-Ka”, a “fiilor soarelui” - era aflată la mare altitudine în Munţii Anzi / An-zi” (în apusul zonei sale de influenţă - în Peru / Pe-Ru” - fiind locuri enigmatice, ca liniile Nazca 14,43 lat. S, 75,08 long. E, citadela Machu Picchu 13,09 lat. S, 72,32 long. V / unde erau spații rezonatoare ca în vechiul Egipt, etc.) şi a reţinut despre straniile complexe megalitice ale sale, confecţionate inexplicabil de precis de exemplu lângă Kelka, în Bolivia, la “Poarta Pumei” / PumaPunku 16,33 lat. S, 68,40 long. V, unde era Templul Kerikala, că au fost realizate de Uriaşi diluvieni, cârmuiți de Kon-Tiki, un roşcovan bărbos, fapt deosebit faţă de localnici, al căror obicei era să fie raşi şi al căror nivel de viaţă în mileniul III î.C. de pildă se afla încă în Epoca Pietrei; de acolo s-a răspândit îmbinarea perfectă a bolovanilor în construcţii (aşa cum azi nu mai e niciunde pe glob, depăşind şi colosalele / Ciclopicele aglomerări de pietre ale Pelasgilor din Vechea Lume, inclusiv cele din așezările lor “Var”, populate de Cuși). În America de Sud, creatorul “Vira-Cocha“, în pronunție “Vira-Coșa” (zis “Kon Tiki”, după cum a studiat şi cercetătorul Norvegian Thor Heyerdahl) a fost Zeul suprem al Inca-şilor şi a apărut la Lacul Titicaca; se poate observa despre Kon că reda Ka şi An - împreună Kaan = Kon - iar hinduşii folosesc şi azi termenul Tika pentru marcajul pe frunte al celui de-al treilea ochi.
În acel areal, la ulteriorii Inca / In-Ka” - “pruncii soarelui”, în EurAsia ştiindu-se steaua centrală a sistemului planetar ca patronată de Zeul Cerului An şi Pământul ca patronat de Zeiţa Ka / Ga, ambele regăsindu-se în numele InKa / Inca al Incaşilor - căpeteniile comunităţilor erau recunoscute ca Guraga / Kuraka, în general descendenţii întemeietorilor grupurilor (Guraga - Kuraka / Curaca - distribuiau pământurile, organizau activităţile colective şi rezolvau neînţelegerile); în America de Sud, la SE de Bolivia erau Guaranii iar la SV erau Guraga / Kuraka: liderii Incașilor. În 1571, Spaniolul Petro Pizarro (vărul Conchistadorului) a scris în cronica sa despre Pe-Ru” / Peru: “Femeile nobile sunt plăcute la vedere; ele ştiu că sunt frumoase şi chiar sunt de fapt. Părul bărbaţilor şi al femeilor este blond ca spicele şi unii au pielea mai deschisă decât Spaniolii. În această ţară am văzut o femeie şi un copil a căror piei erau de o albeaţă neobişnuită. Localnicii pretind că e vorba de urmaşi ai idolilor / zeilor”. Traducerea făcută unui text de noduri de Quipocamayo Catari şi încredinţată Vaticanului în 1625 a notat că “numele iniţial al Tiahuanaco era Chucara” (popular era ştiut ca “Oraşul Morţilor” / “Orașul celor care au fost”). În 1972, istoricul Francez Henri Favre a scris în “Incaşii” că “grija de a-şi afirma şi menţine rangul era cu totul deosebită la acei Kuraka, care se înscriau în lungi descendenţe de căpetenii şi se aflau în fruntea unui mare număr de obşti importante, familiile căpeteniilor pretinzând că reprezentau un tip de umanitate anterior şi diferit de cel al populaţiei. Raporturile dintre marii Kuraka şi împărat au fost întotdeauna personalizate, stabilite deasupra funcţionarilor imperiului. Când un nou Kuraka venea în fruntea unei obşti, el trebuia să depună jurământ de supunere faţă de suveran, care îl confirma în funcţia respectivă, neschimbându-l decât în caz de revoltă. Respectarea jurământului de supunere era garantată prin fiul sau ruda lui Kuraka desemnat - conform obiceiurilor locale - ca succesor. Acela era obligat să locuiască la curtea imperială. Statuia principală a obştii - reprezentându-l, în general, pe strămoşul lui Kuraka - era şi ea reţinută ca zălog. Dacă obştea se revolta, statuia devenea ţinta insultelor publice ale locuitorilor capitalei. Împăratului nu-i lipseau aşadar mijloacele de presiune asupra acelor Kuraka, pe care-i controla prin descendenţi şi succesori dar şi prin ascendenţii lor divinizaţi. Împăratul şi Soarele - cele mai importante figuri conducătoare - vegheau ca atât obligaţiile faţă de ei, cât şi îndatoririle faţă de obşte să fie îndeplinite cum se cuvine. Prima dintre îndatoriri consta în întreţinerea - după normele cutumiere - a tuturor care-i slujeau. Ei şi-o împlineau împărţind alimente, îmbrăcăminte şi alte produse ale muncii, pe care le primiseră şi care se adunau în depozitele publice sau ‘gorga’ / ‘kolka’. În America pre-columbiană, Anzii au constituit singura zonă unde s-a practicat creşterea animalelor, carnea de lama (rumegătoarea domesticită şi păstorită) tăiată în felii subţiri şi uscată la soare fiind transformată în ‘gharghi’ / ‘charki’. Clădirile erau construite în general pornind de la o temelie rectangulară. Andezitul era tăiat cu ajutorul unor instrumente de bronz şi apoi şlefuit minuţios cu nisip umed. Blocurile neregulate ale zidurilor se ajustau atât de perfect unele cu altele - asemenea celulelor unui ţesut, fără nici o formă de ciment - încât lama unui cuţit nu putea fi strecurată prin articulaţia lor”. (Problema arheologiei în faţa geologiei este că pe scara durităţii orice instrument de bronz e mult mai moale decât rocile vulcanice, fie andezitul din Anzi - nume preluat de rocă de la acei Munţi - sau granitul ori bazaltul African, de exemplu din Egipt, aşa că afirmaţia tăierii corpului mai dur cu unul mai moale, difuzată de mulţi, este eronată: nu aceea era tehnica; mai mult, existenţa unor unelte mai dure presupunea realizarea lor cu instrumente şi mai dure, însă până acum pe glob n-au fost descoperite de nici unele, inexplicabile - pe toate continentele - fiind şi multele pietre sculptate cu detalii robotice sau deplasările unor uriaşe pietre, pe lungi distanţe ori la înălţimi / nu la Vale, etc).
Cercetătorul Victor Kernbach a notat în “Enigmele miturilor astrale”: “Analizele de sânge făcute unor mumii incaşe au dat rezultate uluitoare: sângele vechilor regi incaşi era din grupa A, inexistentă în America până la venirea europenilor; mai mult, în compoziţia acelui sânge incaş a fost descoperită o combinaţie chimică neregăsită decât la câţiva oameni vii. De altfel şi aspectul facial avea diferenţe (de importanţă mai redusă): erau bărboşi iar localnicii erau spâni. În timpurile istorice exista încă intensă tradiţia marilor preoţi şi a marilor iniţiaţi sau profeţi de a se retrage pe cele mai înalte piscuri de munţi, fie pentru meditaţie în izolare desăvârşită, fie pentru a predica de acolo în anumite zile festive, alminteri arătându-se rar în public. Să ne gândim fie şi la Muntele Ascuns al lui Zalmoxe, moştenit de marii preoţi daci până în secolul V; şi oare această ciudată tradiţie nu venea din enigmatica eră imediat post-diluviană, când naufragiaţii potopului escaladaseră munţii spre a se salva şi perpetuaseră acolo vechea învăţătură salvată ori acostaseră întâmplător lângă piscurile uscate în navele lor înjghebate ocazional, ca Noe pe muntele Ararat?”
Blazonul Inca
Pe blazonul Incaşilor era reprezentat Inti / In-ti” - Zeul Soarelui - interesantă fiind onomastica sa, asemănătoare cu Antu / An-tu” (Anat, consoarta Zeului Cerului An la Sumerieni): Kon Tiki era forma sa elaborată, personificată prin bărbosul roşcat, care a avut pe Insula de pe Lacul Titicaca o luptă cu războinicul Cari (pierzând-o, a reuşit să scape cu anturajul său spre apus, ajungând pe coasta Pacificului, unde s-a îmbarcat şi a plecat spre Vest pentru totdeauna, destinaţia fiind - se pare - Polinezia; în 1947, expediţia Kon Tiki cârmuită de Norvegianul Thor Heyerdahl a parcurs traseul dintre Peru şi Polinezia / Insula Paştelui cu o ambarcaţiune realizată doar din materialele locale, tipice Epocii Pietrei). Despre complexul megalitic de la “Poarta Pumei” (realizat cu o tehnologie deosebită, neregăsită arheologic) e de observat că îşi asocia numele cu marea felină puma - în restul lumii Marea Zeiţă având mereu lângă ea leoaica / în America leoaica însă ne-existând natural - iar contemporan scrierii celebrând-o în America de Sud pe Marea Zeiţă a început în America Centrală calendarul Cholkij al populaţiei Kiche / Quiche din Guatemala, popular ştiută ca Maya: era imediat după ce planeta a fost lovită de un corp ceresc care s-a fragmentat în mai multe părţi (fenomen observat şi descris direct de către astronomul Gărga din N Indiei), cu urmări de pildă în Africa prin întemeierea Egiptului cu capitala Gherga - oraşul primului faraon - în Anatolia prin înfiinţarea Troadei / Troiei Gherghiţilor, în Europa prin ridicarea Gargarului Stonehenge, etc. / străvechii Ghergari populând pe atunci o bună parte a Pământului; în lucrarea Medievală Popol Vuh” apare că strămoșii Quișilor din Guatemala au venit dintr-o Țară situată la răsărit - dincolo de ocean - unde au trăit împreună cu oameni albi și negri. Este interesant că pentru Pleiade Incaşii aveau numele de Collca (rezonând cu Gorga) iar Quiși rezona cu Kuși / Cuși. Vechii Anatolieni ştiau de America; în Antichitate - la începutul secolului III - Claudiu Aelian a consemnat pentru Romani în Povestiri pestriţe” 3:18 ceea ce a aflat că ştia Midas, soţul Gherghiţiei Sibila: “Teopomp povesteşte o conversaţie dintre Frigianul Midas şi Silenus (acest Silenus era fiul unei nimfe, după natura lui - mai prejos de o zeitate dar mai presus de oameni - fiindu-i hărăzită nemurirea). Ei discutau despre felurite lucruri; printre altele, Silenus i-a istorisit lui Midas următoarele: Europa, Asia şi Africa sunt scăldate din toate părţile de ocean, singurul continent ce mai există fiind dincolo de limitele lumii locuite. Potrivit cuvintelor lui Teopomp, acela e nemăsurat de uriaş şi e populat de oameni mari iar oamenii de acolo sunt Uriaşi, cât 2 staturi obişnuite şi trăiesc de 2 ori mai mult. Pe continentul acela sunt multe oraşe mari, cu rânduieli şi legi specifice, cu totul deosebite de ale noastre. 2 oraşe, nesemănând între ele prin nimic, întrec prin dimensiuni pe toate celelalte. Locuitorii dintr-unul îşi petrec zilele în pace şi belşug, obţin roadele pământului fără a se folosi de plug şi boi, nu au nevoie să are şi să semene, sunt totdeauna sănătoşi şi viguroşi şi plini de veselie, până în clipa morţii; ei sunt atât de neîntinat de drepţi, încât nu rareori zeii îi răsplătesc cu vizitele lor. Locuitorii din celălalt oraş sunt însă neobişnuit de războinici. Cândva - după vorbele lui Silenus - ei au făcut încercarea de a ajunge până la Insulele noastre şi au trecut oceanul, au ajuns la hotarul Hiperboreilor dar n-au dorit să meargă mai departe. Silenius i-a mai spus lui Midas şi alte lucruri uimitoare: un neam oarecare de muritori populează multe oraşe de pe acel continent; hotar al lor este o prăpastie: nu e acolo nici zi, nici noapte şi aerul e totdeauna plin de un amurg roşiatic. La hotar sunt 2 ape importante: Râul Bucuriei şi Râul Tristeţii; pe malurile amândorura cresc nişte pomi ce dau fructe diferite. Pomii de-a lungul Râului Tristeţii dau fructe cu această însuşire: cine le mănâncă începe numaidecât să plângă şi-şi petrece în lacrimi tot restul vieţii. Pomii de-a lungul Râului Bucuriei dau cu totul alte roade: cei ce le gustă se despart de vechile dorinţe şi - de le-a plăcut ceva - uită ce le-a plăcut, încep în curând să întinerească şi-şi retrăiesc anii demult uitaţi; părăsindu-şi vârsta bătrâneţii, ei intră în floarea vârstei, apoi se prefac pe rând în tineri, în adolescenţi, în copii şi - în cele din urmă - încetează cu totul să mai existe”. Mult ulterior acelor timpuri - în Evul Mediu - Iezuitul German Athanasius Kircher 1601-1680 a presupus Atlantida în Oceanul Atlantic (în schiţa cu N în jos), între Africa şi America:
Munţii Anzi / “An-zi” din S American onomastic au reprodus Zeul An (ca şi India din S Asiatic, cu numele In-dia format din “In” pentru “An” şi “-dia” / “dios” pentru “zeu”), cu mult înaintea sosirii coloniştilor Medievali de peste Oceanul Atlantic, care în confuzia că au descoperit India au numit localnicii ca Indieni. Este de observat că primele mumificări din lume au apărut în Anzi şi apoi de cealaltă parte a Atlanticului, în Africa (îmbălsămările în răşini aromatice din Vechiul Egipt făcându-se pentru ca sufletul Ka să se reunifice cu trupul, în ideea obţinerii vieţii veşnice după moarte); legendar, se consideră că prima mumie din vechiul Egipt / Africa a fost a Zeului Asar / Osiris, la Abydos / “A-Vydos” - la capătul Căii Ghirga - iar fizic, cea mai veche mumie descoperită în Egipt a fost a unui adult roșcovan, ucis pe la spate, găsit în 1896 la Naga el-Gherira 25,29 lat. N, 32,29 long. E, pe malul Vestic al Fluviului Nil (aproape de capătul Căii Ghirga), datând din secolul XXXV î.C., deci pre-dinastic: apoi, fenomenul îmbălsămării / mumificării s-a dezvoltat în Vechiul Egipt de la începutul mileniului III î.C. (tot în Vechea Lume - de acum 5 milenii - obiceiul raderii părului era în America şi Africa, nu însă în EurAsia iar capetele ţuguiate, mai mult decât hiperdolihocefal, s-au găsit inițial doar în Anzi şi în Vechiul Egipt).
Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu în “Dicţionar al religiilor” au scris despre “Religia incaşilor”: “La fel ca în Egipt, preoţii incaşilor aveau în grijă tot ce era în legătură cu sănătatea, de la corpul ‘politic’ al statului până la corpul omenesc, cumulând astfel funcţiile de sacrificator, prezicător şi şaman-vindecător. Ca şi babilonienii, ei inspectau cu grijă măruntaiele animalelor sacrificate, citind în ele viitorul. Practicau deopotrivă şi arta vindecării, prin sugerea fluidului unui obiect socotit a reprezenta agentul îmbolnăvirii. În plus, puneau la loc oasele dislocate - prin manipulare externă - şi erau mai ales excelenţi chirurgi, în stare să execute operaţii delicate, ca trepanaţiile, al căror scop real, de cele mai multe ori, ne scapă. Din nefericire, absenţa izvoarelor scrise provenind de la incaşii înşişi face imposibilă cunoaşterea mai profundă a teologiilor respective. Existenţa unor ‘călugări’ şi ‘călugăriţe’ / vestalele soarelui, ca şi practica confesiunii secrete i-au impresionat pe preoţii spanioli; dar subtilităţile - pentru totdeauna pierdute - ale gândirii încă nu ne-au parvenit decât fragmentar, în frazele ezitante, naive sau involuntar neadevărate ale informatorilor străini”. Urmaşele Gorgonelor plecate la începutul Epocii Bronzului din Bazinul Nigerului şi întâlnite în uriaşa junglă Sud Americană din Bazinul Fluviului cu cel mai mare debit din lume - organizate în triburi feminine, care făceau negoţ acolo cu amazonit / pietre turcoaz - i-a determinat pe navigatorii Medievali să numească acea apă Amazon iar Bazinul său ca Amazonia.
Păpuşă Antică Voodoo / Vudu
Pătrunsă cu ace ca în străvechea acupunctură din EurAsia şi cu o denumire apropiată de “Vede” din N Indiei / Bazinul Ghaggar, păpuşa Cultului N African “Vudu” / “Vodun” înmagazina ura persoanei care o confecţiona; realizarea ei se făcea întotdeauna cu “îmbibarea” energiei proprii în ea (ajutată pe cât posibil şi de fumuri revărsate peste ea), în preajma unei lumini cât mai strălucitoare / a soarelui ori a unei torţe: scopul era de preluare a blestemelor, închipuirea păpuşii fiind personală - ca un fetiş - ori a vreunui adversar spre care să se îndrepte răul invocat prin rugăciuni strigate (după ritual, păpuşa era spânzurată de crăcile unui copac de la vreo răscruce). Printre negrii din S Bazinului Gher, animistul Cult Vodu - însemnând “spirite” - existent din urmă cu cel puţin 8 milenii a fost probat de cercetători drept rămăşiţa celei mai vechi manifestări religioase din lume (practică răspândită din Orient până acolo şi regional denumită a Zeiţei Mami / Mamu, cu celebrare în cursul primăverii; Nana / Mawu, divinitatea androgină supremă Vodu / Voodoo, a rămas un concept cu bunăvoinţă faţă de toate creaturile dar fără intervenţie în viaţa oamenilor, neavând nici o reprezentare picturală ori asociere cu obiecte): în acea străveche religie, Ghedi / Guede erau Gardienii dintre vii şi morţi / “portarii” lumilor (până în jungla din Congo se ştia că la moarte “Marele Înger” din trup rămânea ataşat Pământului iar “Micul Înger” din trup urca la Cer, ambii “îngeri” fiind purpurii). În E Oceanului Atlantic, Cultul Vudu / Voodoo - bazat pe convingerile că între viaţă şi moarte e un ciclu natural şi normal, omul făcând parte dintr-un tot unitar şi orice cauză produce un efect, fiecare acţiune fiind urmată de reacţii - s-a răspândit în N Africii prin sclavii duşi de Targhi / Tuaregi din SV Saharei până în Maroc (Berber numiţi Gnaoua, după cum numeau ei “omul negru” sau Ghana şi regiunea negrilor ca Guineea / strămoşii negri ai Maurilor au rămas cunoscuţi - de la sfârşitul mileniului II î.C. - drept cultivatorii Gangara; e de ştiut că ultimii cârmuitori albi ai Ghanei - conform legendelor locale, veniţi din N în timpuri imemoriale - au fost în secolul VIII): amuletele lor sunt ştiute cu denumirea de “grigri”. Bazinul Gher (al Ni-Gherului / Nigerului) este format de cel de-al treilea Fluviu African - după Nil şi Congo - la întâlnirea populaţiilor albă din N şi neagră din S: Niger izvorăşte din Guineea şi se varsă printr-o mare deltă în Golful Guineii. Până în mileniul IV î.C., cursul superior Gher se vărsa într-un lac Saharian, azi dispărut datorită modificării direcţiei Fluviului pe traseul de acum al Nigerului - rămânând doar o deltă interioară - vechea denumire Gher schimbându-se în numele actual: Niger (până în Antichitate s-a ştiut de Lacul Gher, de la primele hărţi până la cele Medievale Fluviul Niger încă fiind notat Gher); când în Egipt a fost primul faraon - Gherganul Narmer - în Bazinul Nigerului erau crescute vite şi se practica agricultura, cultivându-se orez, pepeni, etc. (e de remarcat că din Sud, din Bazinul Congo, a fost preluată pentru cultivare specia de castravete “Cucumis Anguria” - cu denumirea gherkin - acum foarte populară în lume, planta având caracteristica de a fi agăţătoare, prin cârcei).

Castravetele Gherkin
(Uneori, gherkinul e confundat cu ceea ce Românii numesc tărtăcuţă / curcubeţică - “Coccinia Indica” - plantă originară din Asia tropicală / India: plantă agăţătoare cu fructe galbene, mari cât ouăle de găină, de forma merelor, ce scad glicemia / nivelul glucozei din sânge). În SV Saharei sunt unele nuanţe Gherga, ceea ce denotă arealul răspândirii numelui; în prezent, toponimia din Țările ce împart fostul Bazin Gher cuprinde aşezări ca Garga, Gorga, etc. Acum, regiunea este locuită de ramura V Sudaneză a Nilo-Saharianilor, populaţia Djerma practicând acolo până în prezent obiceiul ancestral al acordării de atenţie specială primului născut, vorbind în Dialectul Hamit Gherka - între Dialectele Berber (N) şi Gur (S) - cu clare influenţe de la cei din Ciad; de altfel, legătura între Niger şi Nil a fost din cele mai vechi timpuri printr-o rută a caravanelor trecând pe la Lacul Ciad, numită în partea sa răsăriteană (din Egipt), între Oaza Kharga şi aşezarea Gherga de pe Nil, drept Calea Ghirga. În preajma Lacului Ciad şi acum există planta denumită Ghirghir / Girgir, cu flori alb-violete; în mileniul V î.C., Lacul Ciad era mult mai mare - mai întins decât Marea Caspică din prezent - fiind denumit ca “Mega Ciad”: cea mai mare apă din Sahara (steagul Ciadului e tricolor - roşu, galben, albastru - similar cu al României şi al Ibericei Andorra / “An-dorRa” din Munții Pirinei / “Pi-Rinei”, mic stat European al cărui nume e legat de Andrei = patronul creștin al României).
Mega Ciad
La tripla graniţă din prezent dintre Libia, Sudan şi Egipt se află Văile Karkur 21,58 lat. N, 25,08 long. E, bogat pictate cu scene din timpurile când Sahara era verde: