19. Numele Gherga

În legătură cu 2 elemente identitare importante, numele şi neamul, există 2 axiome: una e că numele Gherga se găseşte purtat şi de oameni care genetic nu-s Gherga; cealaltă e că sunt oameni genetic Gherga care însă nu poartă numele Gherga: de aceea, natura unor oameni - care nu-s ştiuţi din neamul Gherga ori nu-s numiţi Gherga - e foarte apropiată de cei care deopotrivă se numesc Gherga şi sunt genetic Gherga (o cauză de pildă a apărut în trecut datorită unor rituri ce mizau pe puterea Magică proprie numelui și se putea ca unui prunc de exemplu să i se schimbe numele, ca să nu-l cunoască boala). În general, forma scurtă a numelui a precedat forma lungă a numelui, un exemplu fiind: întâi Gherga, apoi Gheorghe. În Antichitate, numele Georgios era divin, după cum de pildă a consemnat învățatul Roman Aelius Herodianus în secolul II, care l-a notat ca “teofor”, adică “purtător de Zeu” (creștinul Anatolian Gheorghe - născut în secolul III - a fost martirizat în secolul IV, deci a devenit Sfânt ulterior acelei atestări documentare). În 2012, cercetătoarea Română Olimpia Cotan-Prună a enunțat: “De la hore’ la orhe’ nu e decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriței, Orheiul Secuiesc și neamurile orheenilor. La geto-daci exista gura sacră a Dunării, Orhe, ce s-a transformat în patriarhatul creștin în Gheorghe, ca și denumirile de plante cum sunt gherghinele’ sau gherghinarul’ ori copacul multisecular, numit popular dracilă’, adică Dea Ra’, acea zână a Soarelui cu puternice valențe vindecătoare de păcate grele (am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârșit un mare păcat - pe care nu-l putea mărturisi nici duhovnicului - se ducea și se spovedea la gherghinar, ce se usca preluând acel păcat). În Evul mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăți dacice s-a înălțat cetatea de scaun Gherghița, la confluența râului Teleajen cu Prahova. În Gramatica limbii traco-geto-dace’, autorul Ioan Luca a arătat că orhei’ în vechime însemna punte’ (loc de trecere peste ape / râpe): orheiul era călăuza / podarul locului. Iată că Sângeorz are aceeași semnificație cu Gheorghe: heorhe’ care în zilele noastre este Gheorghe. De Sf. Gheorghe se reiau ciclurile vegetale și agricole ale plantelor de leac, se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor, etc. În noaptea de Sf. Gheorghe înflorește nucul, numit și pomul lui Gheorghe’. La Sângeorz - în 23 aprilie - începe Anul Păstorilor. De Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii / păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună. În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei. În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zise ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschid energiile de Vară, inaugurate de Focul sacru (aici pe Vatra Soarelui, la geto-daci). Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planta este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor, etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Ajunul de Sângeorz se numea ‘Proor(Steagul bisericesc numit ‘Prapor’ vine din vremea Marilor Preotese ‘Ore’). A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi: o rugăciune străbună a farmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeau ramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi; prima persoană care intra în casă venea cu ramura de vrajă. În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii mergeau în pădure şi îmbrăcau pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suia pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuia, dansa ca la nuntă. În sat se mergea pe la case, se arunca apă pe Călăreţul Sângiorzan şi se bea vin. Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii care însoţeau bătăliile nu binecuvântau actele criminale, ci invocau actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator esteîntreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale, când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri Traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, vânătorieroi, nu au nici o legătură cu aşa zişii Cavaleri, fiindcă după înfăţişare, după ţinută, sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor -Amazoanele - dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură a fost calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. Dimitrie Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine. Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul Călăreţului dunărean. Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în 2 părţi. Pe cei 2 cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Garda imperială a lui Constantin cel Mare era formată din daci, care purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică - drapelul numit Balaurul Dacic în cele 3 culori de bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Dunăreni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voivozii / domnitorii. Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe, fiindcă numele său era legat de Orhe, mare preoteasă a graiului ceresc. Acea Mare Preoteasă se numea Ora şi adora Soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri, etc. (‘Orațiile’ cuprindeau informații transmise direct - prin viu grai - de către ‘orante’, ‘oratoare’, ‘oratori’, până în zilele noastre. ‘O-Ra’! era ruga de adorație a Soarelui, motiv ce ne conduce la înțelegerea locurilor de rugăciune de pe înălțimi, cât mai aproape de Soare. La localități, particula ‘ora’ la singular / ‘orele’ la plural se găsește numai la români: de regulă, particula ‘oara’ / ‘oare’ indica activitatea de ‘oratoare’; cuvântul ‘odinioară’ ne semnalează vremuri îndepărtate din timpul unor personalități cu numele de ‘Ora’, zeul Odin fiind venerat de nordicii Europei. ‘Mi-Orița’ - ‘a mea Orița’ - l-a vestit pe mândrul ciobănel ce-l aștepta. ‘Orgiile’ au fost consfătuirile - vorovirea / boscorodeala - la întâlnirile unde se stabilieau ‘orânduielile’: întruniri ce se încheiau prin ospeţele iniţiatice organizate cu acel prilej, gustând din licoarea sacră, ce se putea foarte bine să se numească horincă, mai ales că dansul specific al Orelor era Hora‘Ororile’ erau știrile rele iar ‘a fi onorat’ însemna șansa de a fi prezentat favorabil în orația de elogierea meritelor și înălțarea în ochii celorlalți: înălțarea a fost mereu ținta eticii străvechi. Legat de locul unde se realiza Înălţarea de sub Soare’, se conservă cele mai multe denumiri de sub Soare: gorgan, grui, gură, hoară, măgură, morman, movilă, maldăr, orgele, ogradă, orăţie, orăştina, ponor, pridvor, surlă, urmeniş, urlat, urcuş, etc). Învăţăturile primordiale şi-au purtat energiile esenţiale ca liant timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri au fost temelie credinţelor celor noi. Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul era trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. A fost înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndruma familia voivodală, curăţpământul de energiile negative şi conducea mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman. Sfântul Gheorghe a fost replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat. Sfântul Gheorghe a fost Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune.
Faptul că vechii Greci l-au apropiat pe Gheorgos / Ghiorgos de înţelesul “plugar” / “agricultor” a confirmat că Gherga / Gheorghe era de fapt exponentul falic al foştilor Pelasgi, care s-au sedentarizat, ca ţărani; tratarea în batjocură a “ţărăniei” (ca de pildă despre agricultorul / plugarul Gherga) n-ar fi decât ecoul tardiv al celor invidioşi pe potenţa cuiva care a fost clar evidenţiat şi drept fecundatorul fruntaş în societăţile vechi. Ca atare, interpretarea oricui că Gherga ar fi derivat din Gheorghe e chiar superficială (Gherga e literalmente exact notat aşa în Greaca veche ori în Română, Gheorgos / Ghiorgos în noua Greacă fiind Gheorghe în Română). Printre dovezile fizice de nume în formă scurtă precedând forma lungită sunt de pildă cele Anatoliene, unde Cavalerul SânGiorz - regăsit ulterior în Balcani şi România ca Trac / Dunărean - exista în marele Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia săpat în piatră din mileniul I î.C. exact sub numele “Gherga” iar Sf. Gheorghe (Cavalerul creştin) a apărut ulterior, în mileniul I, tot din Anatolia / anume din Capadochia: aşadar - inclusiv acolo, în Anatolia - forma numelui Gherga a precedat forma numelui Gheorghe. Despre cum a fost la stră-Români, Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Zeii pastorali” din 2014: “Sângiorzul, patron al verii pastorale, protector al animalelor şi holdelor semănate, a fost substitutul zeului geto-dac cioplit în piatră numit de arheologi Cavalerul Trac. Din suprapunerea zilei de celebrare a Marelui Mucenic Gheorghe peste Cavalerul Trac a rezultat o reprezentare mitică cu nume de sfânt şi cu atribuţii de zeu (în privinţa reprezentărilor mitice, românii au - se pare - mai multe asemănări cu panteonul celtic decât cu cel greco-roman). Dacii şi celţii pe de o parte iar urmaşii pe de altă parte au avut unele reprezentări mitice comune şi un calendar pastoral cu sărbători şi obiceiuri asemănătoare”. (Egalarea Cavalerului Trac Derzis - Duras / Zuraz la Geto-Daci - cu SânGiorz a fost sugestivă prin sine atât la Români, cât şi la vechii Greci: onomastic având multe posibilităţi, echivalarea tocmai aşa a anteriorului Cavaler, atât de către stră-Români, cât şi prin inscripţionarea cu numele Gherga în Sanctuarul Anatolian din Caria cu acel nume, incluzând apariţia ulteriorului Cavaler creştin Gheorghe originar tot din Anatolia care n-a fost accidentală, mai ales că s-a petrecut în timpi diferiţi, la etnii diferite, în medii religioase şi geografice diferite, acumulează prea multe coincidenţe pentru a fi o întâmplare).
Despre simbolistica numelui Gherga poate consideraţiile Dr. Traian Stănciulescu din “Miturile creaţiei” sunt utile: “Motivaţia simbolică a mitului filtrează ontosul prin logos, imitând nu de dragul lucrurilor, ci pentru a exprima atitudinea oamenilor faţă de ele. Dreapta potrivire a cuvintelor-nume invocată de Platon, respectiv ipoteza unei anumite ‘naturalităţi a limbajului’ se regăseşte în limbajul mitic în simbolistica numelui, în convingerea omului arhaic că legătura dintre nume şi persoana denumită cu ajutorul acestuia nu este numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o legătură reală şi esenţială ce uneşte numele cu persoana. Tocmai prin această consubstanţialitate - având deopotrivă rol de cauză şi efect pentru practicile magice - se explică repetarea rituală a scenariului cosmogonic. Credinţa arhaică presupunea că participarea la prototip, prin reiterarea - de câte ori era nevoie - a gestului unic şi primordial al creaţiei cosmogonice, conferea celui care îl repeta puteri mari asupra lumii. Trecerea de la ontosul natural (universul fizic) la ontosul artificial (universul cultural) a echivalat cu procesul de transformare a creaţiei cosmice într-o paradoxală creaţie umană: mitul cosmogonic. Abordarea psihanalitică i-a condus pe hermeneuţi la concluzia că gândirea primitivă era o gândire de tip oniric. Asemeni visului, ea se servea de simboluri, prezente deopotrivă în rituri şi mituri. Relaţia simbolică ce apropia discursul mitic de realitate pare a fi de natură ontogenetică: ceea ce astăzi este corelat simbolic, probabil în timpuri preistorice era unit printr-o identitate conceptuală şi verbală. Având în vedere că lumea este dihotomic împărţită între sacru şi profan, sacrul - definit negativ din punctul de vedere al acţiunii umane (intangibil, insesizabil, incognoscibil, etc.) - apare ca fiind neprofanul, respectiv tot ce nu este profan. Paradoxul constă în aceea că, asemeni ‘principiului’ grecilor de odinioară, sacrul nu poate fi cunoscut decât prin intermediul semnelor sale. Or, fiind la îndemâna intuiţiei şi a percepţiei umane, aceste semne sunt deja profane. Ipostazierea simbolică a lor în cuvânt, idol sau gest ritualic evidenţiază doar aspiraţia omului către sacru, dorinţa sa de a rezona cu acesta, prin intermediul unor mijlocitori sacralizaţi într-o modalitate convenţională”.
Într-o monografie sumară interesează concret poate numai ultimele generaţii, cele mai recente, nu şi detaliile etapelor anterioare (respectiv, ca poreclele - un fenomen caracteristic Bănăţean - ca influenţele documentate interdisciplinar, ca rădăcinile neamului, etc.); în timpurile îndepărtate, o persoană putea să-şi schimbe numele sau porecla ori de câte ori îşi schimba categoria de vârstă (dar şi cea ocupaţională ulterioară): astfel, cineva putea primi de la naştere un nume vag, apoi unul cunoscut, apoi unul secret, apoi un nume de clan, ş.a.
Prenumele cele mai frecvente în Europa actuală
Câteodată grafierea unor denumiri - personale, toponimice, ş.a. - au fost aproximative, transcrierile din unele dialecte neavând criterii uniforme (de exemplu, limbile au evoluat permanent din vechime până în prezent, unele localităţi având şi mai multe nume / utilizate chiar în paralel un timp, etc). Puterea Magică acordată semnelor grafice şi literelor alfabetului în diferite culturi îşi are explicaţia în faptul că toate inscripţionările vechi au derivat din ideografia peşterilor: desenele rupestre erau - în esenţă - figuri mitologice combinate cu semnele contabilizării elementare de tip “răboj”; la sacralizarea alfabetelor a contribuit şi puterea cuvântului întemeietor (cuvintele nu se pot măsura - şi nici cântări greutatea lor - oamenii fiind impresionaţi de greutatea reflectată prin rostirea adevărului ori minciunii / câteodată grele ca pietrele). Datorită rolului social al scrisului, semnele grafice deveneau purtătoare de sens ascuns şi ţineau de sfera sacrului iar provenienţa lor era divină (de exemplu, apariţia Sanscritei în N Indiei, care avea “anna” pentru “hrană”, era atribuită Zeiţei Găyatri / Sarasvati iar Egipteanul Thot - străbun Gherga - era atât scrib, cât şi stăpân / “stă-pân” al destinului; Găyatri / Sarasvati din N Gyagar (Indiei), adică Marea Mamă, conform lui Polybius din secolul II î.C. în “Istorii” 10:27 iar apoi şi corespunzător lui Plutarh în “Viaţa lui Artaxerxe” 27, ş.a., avea cu numele Anahita la poalele Muntelui Orontes în Ecbatana, capitala Mediei / Gherganiei “cel mai glorios sanctuar din lume”, în Armenia - vecina apuseană a Mediei / Gherganiei - fiind adorată ca Anahit: cunoscută ca “Imaculata”, Zeița fertilității, dragostei și apelor era reprezentată ca fecioară, înveșmântată cu pelerină aurie, având diademă de diamante și însoțită de păunică - numită corcodină de Români - fiind considerată virgina din care a apărut Iranianul Mitra într-o grotă, la nașterea sa fiind prezenți păstori, el având o duzină de discipoli și s-a sacrificat pentru pacea lumii, înălțându-se în Rai, rămânând drept amintiri că știa calea și adevărul).
Zeul luminii Mitra (“Soarele nebiruit”), fiul Zeului Mazda
Literele au apărut ca abrevieri ce se puteau desfăşura în aserţiuni de mare importanţă; umplerea de sens mistic a fiecărei litere s-a datorat punerii în relaţie cu elementele cosmice, cu punctele cardinale, cu culorile înfăţişate complet de curcubeu, cu părţile trupului omenesc, ş.a.m.d. (în multe culturi s-a păstrat omologia între prelucrarea pământului şi scriere: textul era văzut ca un câmp presărat cu seminţe / litere, rândurile fiind brazde iar citirea - strângerea recoltei, etc). Numele reflecta esenţa şi legitima existenţa, fiind o prerogativă divină (la botez, adesea pruncii primeau numele unor eroi vrednici, încărcaţi de glorie sfântă); în vechime se credea şi că a cunoaşte numele însemna a-i stăpâni purtătorul, de unde au rezultat manipulări Magice (pericolul de a rosti numele pentru a nu dezlănţui manifestările unor forţe s-a reflectat şi în menţinerea secretă a numelor, prin înlocuirea lor cu porecle, fenomenul de folosire a poreclelor fiind încă foarte puternic de exemplu în Banat). În 2004, Dr. Napoleon Săvescu - cercetător Român stabilit în New York / SUA - a scris: Să luăm cuvântul pelasgic Ban’ și să vedem cum îl tratează arheologia lingvistică; Ban’ este unul din cele mai vechi relicve lingvistice, cotat ca datând cel puțin din mileniul III î.C. A participat și el la roirea’ populației ariene din spațiul carpato-danubian, ajungând până în Asia Centrală, în scrierea sanscrită, având sens principal de Stăpân’. Polonezii l-au preluat ca Ban’ = Pan’ iar în grecește el a ajuns să însemne mare, celebru, puternic: Pan. Panonia este provincia Panilor / Banilor; în România este întâlnit peste tot: Banat, Drumul Banului, Băneasa, etc”.

Bazinul Dunării
În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a considerat: “Principiu al nediferenţiatului şi al virtualului - temei al oricărei manifestări cosmice, receptaculul tuturor germenilor - Apele au simbolizat substanţa primordială din care toate formele s-au născut şi în care toate se întorc; ele au fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu, ele vor fi neîncetat (deşi niciodată nu vor fi definitiv numai ele), pentru că Apele sunt germinative, cuprinzând în unitatea lor nefragmentată latenţele tuturor formelor. În cosmografie, în mit, în ritual, în iconografie, Apele au îndeplinit aceeaşi funcţie, oricât de variate au fost structurile ansamblurilor culturale în care s-au găsit: ele au precedat orice formă şi au suportat orice creaţie. Imersiunea în apă simboliza regresiunea în preformal, regenerarea totală, noua-naştere; căci o imersiune echivala cu o disoluţie a formelor în modul nediferenţiat al pre-existenţei iar ieşirea din Ape repeta gestul stabilirii ferme într-o configuraţie precisă. Contactul cu Apa a implicat întotdeauna regenerarea: pe de o parte, pentru că disoluţia era urmată de o ‘nouă naştere’ şi pe de altă parte, imersiunea fertiliza şi sporea potenţialul de viaţă şi creaţie; ea conferea o ‘nouă naştere’ printr-un ritual iniţiatic, ea vindeca printr-un ritual magic, ea asigura o re-naştere. Încorporând în sine toate virtualităţile, Apa a devenit simbolul ‘vieţii fără de moarte’ (‘apa vie’): bogată în germeni, ea fecunda - pământul, animalele, femeia”. În majoritatea religiilor, apa “vie” îşi are locul cinstit: aşa după cum Indienii şi în prezent se îmbăiază ritualic în Gange coborând la apa “sfântă” pe căile denumite “Ghat”, Antic Geto-Dacii ritualic beau din Istru / Dunăre (şi se îmbăiau), străvechiul ritual al botezului fiind tot prin cufundarea în apă, etc.; cronicarul Iordanes a scris că Dunărea inferioară a fost numită Istru de către Trakii / Tracii Besi - “Pesi / Vesi” = “Lupii Munţilor” Haemus - venerând-o pe Iştar, Marea Mamă (Zeiţa Iştar - Inana / Anunit la SuMeri / Sumerieni respectiv Anahit la Armeni / vecinii Iranienilor, din stocul prinţilor Anuna / Gregori - era stăpâna cerului).

Stema României
Pescuitul - exercitat special de pescari ca ocupaţie distinctă / permanentă - exista din Epoca Pietrei (atât pre-diluvian, printre vânători şi culegători, cât şi post-diluvian, printre păcurari şi cultivatori); e de observat că în Română năvodului - plasei de pescuit - i se zice “cercală”: un cuvânt în legătură cu Gerga / Gherga. În lucrarea “România, inima vechii Europe” din 2006, Dr. Lucian Cueşdean susţinea că numele de “rumân” nu semnifică nicidecum “urmaş al Romei” (aşa cum spunea cronicarul Grigore Ureche 1590-1647 în a sa lucrare), ci “Om de pe Râu”: “Rumân este primul ţăran european. Firesc, numele lui este legat de râu. Nu există agricultură fără apă. Rumânii sunt primul popor de agricultori din Europa. Istoria Europei începe cu românii. Nu poate exista nici un fel de urbanism fără agricultură, fără o sursă constantă de hrană. Rumânii nu sunt urmaşii Romei, ci oamenii de pe râuri”; dânsul mai susţinea că întâi au apărut “rumânii” iar abia apoi au apărut “vedii” şi “tracii” iar cuvântul “rumân” ar fi compus din “ru” - o eufonie, o prescurtare pentru “râu” - şi “mân” o eufonie pentru “man” / care înseamnă “om” în limbile mai multor popoare înrudite “rumânilor”: “astfel se explică şi obiceiul de a include numele râului în numele de grup ale ‘rumânilor’, ca de exemplu someş-eni, mureş-eni, olt-eni, argeş-eni, etc”. Prin faptul că vocabularul Român are “vâlcea” ca “vale puțin adâncă” iar “vâlc” echivala cu “Gârg” / “Gorg” - după cum utilizau vechii Iranieni, care au ajuns din Ghergania și în spațiul Român, inclusiv de exemplu în Vâlcea pe Valea Oltului - se pot corela Valahii Gherga cu Românii de pe Văile Râurilor, inclusiv din vâlcele: iată legături ale Gherghilor cu Românii, anume cu “Râurenii” = oamenii de pe Râuri, respectiv cu Valahii = oamenii de pe Văi / vâlcele. Este de ştiut că Arimii / Ariminii au fost Pelasgii care populau actualul spaţiu al Românilor / înaintea Geţilor, Zeul lor cel mai mare fiind Armunus, numit de Capo-Daci - adică aceia din Capadochia / “Capa-Dochia” - ca Zeus “Dakiu” iar de Romani ca Jupiter “Ruminus”; dramaturgul Eschil - “părintele tragediei” - afirma în secolul V î.C. că “Pelasg a fost fiul lui Gaea şi a lui Marte, la început ginta Pelasgă stăpânind Pământul”. Stră-Românii “hoinari” / Pelasgi au fost cunoscuți și ca Armâni, Arimi, Ramuni, Rămâni, Râmi, Râmni, Rumâni, Rumi, ș.a. (până în Epoca Modernă chiar, cei mai mari turmari ai Europei au fost păstorii Români, care hoinăreau - în transhumanțe - pe distanțe impresionante, ca nimeni altcineva de pe continent, atestările despre așa ceva începând cu neoliticul / de exemplu prin scheletele de animale domesticite, demonstrate ca înrudite cu cele din Carpați); toponime cu rădăcini Pelasge (arhaic Europene) se întâlnesc în multe locuri, ca: Ramaiah, Rambouillet, Ramdala, Ramdevra, Ramdurg, Ramhusen, Ramidava, Ramjibanpur, Ramiona, Ramlewo, Ramna, Ramsovo, Ramultowice, Ramvik, Rămeți, Râmești, Râmetea, Râmnicu - Sărat, Vâlcei - Rimforsa, Rimhorn, Rimini, Rimpar, Rimogne, Rimsberg, Rimsdorf, Rumanova, Rumbach, Rumejki, Rumelange, Rumes, Rumenka, Rumhult, Rumia, Rumligen, Rumney, Rumohr, Rumoka, Rumont, Rumpel, Rumy, etc. (“a râmni” echivalează verbul “a râvni”, pentru posesia dorită cu ardoare de către înflăcărații Români).
Academicianul Petriceicu Haşdeu a scris în 1894: “Cine anume să fi fost Pelasgii, acei autohtoni dintre Marea Neagră şi Marea Adriatică şi din care în timpul lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Este probabil că Pelasgii n-au fost Indo-Europeni, ci mai curând Hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică şi Europa Sudică sunt în dreptul continentului African, unde Egiptul a strălucit ca centru al Hamitismului. Zidurile Ciclopice ale Pelasgilor par a fi surori cu piramidele Egiptene - cu care le şi asemăna în vechime Pausania - pe când Indo-Europenilor nu le plăceau niciodată construcţiile uriaşe. Oricum, fie Hamiţi, fie Indo-Europeni, Pelasgii n-au fost Greci şi n-au fost Traci; însă Tracii şi Grecii, descălecând în Europa, găsiseră o groasă pătură Pelasgă şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel că ei ştiau că nu sunt Pelasgi dar ştiau totodată că se trăgeau din Pelasgi, de unde aserţiunile contradictorii în aparenţă la scriitorii Antici, care deosebeau foarte lămurit pe Pelasgi, pe Traci şi pe Greci unii de alţii şi totuşi adesea îi împleticeau laolaltă. Cu acest raport de strat şi substrat s-a început istoria Peninsulei Balcanice”. Numele în forma “Ghe-erga” a inspirat pe unii să vadă prin vechea Greacă înţelesul la Gherga de “lucrătorul pământului”, căci “Ghe” = Pământ, cu “erga” în legătură cu “ergon” = “muncă” (în Armeană “muncă” = “gorc”, în Gotă = “waurkjan”, în vechea Engleză “wyrkan” / “weorc”, etc.); chiar şi numele popular al lunii Aprilie a fost apropiat de Gherga (în multe Graiuri). Fondul lingvistic Românesc e bogat în cuvinte străvechi, aşa după cum de exemplu în hindi mai sunt şi acum reminiscenţe Sanscrite, Greaca nouă încă mai reflectă multe din Greaca veche, etc.; de altfel, comparând vechi limbi, cercetătorul Român Petre Morar în “Dacia Ariană” a observat că Graiul Ionian - din Vestul Anatoliei - era apropiat nu doar de “koine” = vechea Greacă populară, ci și de Latină. Ru-mânii / Râ-mânii care se bucurau de luciul soarelui în oglinzile apelor au fost ştiuţi şi ca Ra-mani: Oamenii soarelui”. Ambele denumiri - de Ru-man şi Râ-man / Ra-man - au fost utilizate până în Evul Mediu, stabilizându-se în Epoca Modernă ca Ro-mân; de altfel, de la foştii “oameni ai soarelui Ra” Ra-mani şi de la “oamenii de pe Râuri” Râ-mani au provenit numele Romanilor şi Rumânilor / Românilor. Medieval - întocmai ca un sinonim Gherga pentru înţelesul de ţăran al lui Gheorghe - “rumânie” însemna “ţărănime”, Rumânii fiind ţăranii legaţi de glie (într-un sens actual de “cetăţeni”). Denumirea din Epoca Pietrei a parcurs neîntrerupt mileniile, prin Anticii Romani, Medievalii Romanoi - cetăţenii bizantini - până azi, ca Români, purtătorii fiind de la cetăţenii Romani (ai Imperiului Roman) până la cetăţenii Români (ai României), în structuri teritoriale ca Anticele provincii Romane, Medievalele Romanii populare (Țările Rumânilor în S Dunării) şi Ţara Românească în N Dunării, până la România Epocii Moderne; în mod similar şi numele neamului Gherga a traversat istoria, pe aceleaşi locuri dar şi pe glob. Româna Modernă - ca şi Latina ori celelalte limbi Românice - este major Indo-Europeană; centrul de difuziune al limbilor Indo-Europene n-a fost Roma (capitala Imperiului Roman), ci Bazinul Mării Negre / spaţiul Pontic. Mulţi lingvişti Români s-au preocupat de influenţa Latinei asupra Românei (care a acoperit influenţa proto-Românei asupra Latinei: aceea nu e uşor de decantat, ambele Graiuri fiind acum dispărute); dar oricine observă că în calea (temporală, geografică, lingvistică, etc.) dintre Bazinul Mării Negre (centrul de difuziune Indo-European) şi Roma (centrul de difuziune Latin) e spaţiul Român iar - în consecinţă - propagarea realizată de strămoşi n-a sărit” zona Română doar pentru ca apoi, în timp istoric relativ scurt / în aceeaşi Antichitate, să se întoarcă în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, odată cu cucerirea Romană a unei mici părţi a sale. În absenţa scrisului dar în prezenţa celorlalte argumente, e iraţională plasarea “începutului” la Roma, putând fi remarcată şi izolarea răsăriteană a Românilor faţă de corpul celorlalte populaţii Românice, ceea ce denotă puterea limbii Române (mai ales că spaţiul Român a fost relativ puţin timp şi doar parţial stăpânit de Romani iar multe alte zone şi populaţii din Imperiul Roman - mai mult timp şi integral stăpânite - n-au rămas cu “moştenire” Latină); cel mai facil pentru lingvişti a fost documentarea influenţei Latinei asupra limbilor Românice din mileniul I, fiindcă a fost cel mai recent fapt pe scara istorică: doar unii specialişti s-au încumetat să exploreze ce a fost înaintea Latinei (ca fapt istoric din mileniul I î.C., e de ştiut că atestarea existenţei limbii Latine utilizată de Romani a fost după atestarea existenţei Geţilor în ceea ce acum e România iar în acel timp - după cum a afirmat istoricul Grec Herodot - Geţii erau mai numeroşi decât Romanii). În logica oricui, ceea ce e mai nou nu poate să fi fost baza a ceva anterior; spre deosebire de ceilalţi Latini / Românici (Italieni, Spanioli, Portughezi, Francezi, ş.a.), numai Românii vorbesc Româneşte; Românii (iar nu ceilalţi ocupaţi de Romani, integral stăpâniţi pentru mai mult timp) vorbesc tocmai “Româna”, deoarece noţiunea de Rumân - Ru-mân” / om de pe Râu, fost om al soarelui Ra - a precedat Roma şi Imperiul Roman, faptul respectiv, de mare importanţă în geneza popoarelor dintre Mările Neagră şi Mediterană, manifestându-se cu mult anterior, iniţial în spaţiul Român: ca şi Rumânii / Românii = “Oamenii de pe Râuri”, Roma a fost a oamenilor de pe un Râu - anume acolo Tibru - cetate realizată în Epoca Fierului, Romanii în Antichitate având Imperiul Roman, ş.a.m.d. Nici unul dintre popoarele de pe cele 3 continente unde au stăpânit Romanii nu s-au autonumit apropiat de aceia (nici măcar Italienii, Roma acum fiind capitala Italiei); se ştie doar despre cel mai vechi nume folosit de Români pentru ei înşişi că a fost cel de Rumâni, nu de Geţi sau Daci (care au stăpânit spaţiul unde trăiau Ru-mânii în Epoca Fierului şi Antichitate): înaintea Latinităţii Românei de fapt a fost Românitatea Latinei. Poate este elocventă observaţia că la întâlnirea a 2 persoane care nu se cunosc, pentru dialog dintotdeauna cercetarea de bază - consemnată de pildă Medieval / dinaintea legalizării statale a României Moderne - mereu s-a întâmplat sub forma simplă “ştii Rumâna?” / “vorbeşti Româneşte?” (iar nu “vorbeşti Geta?” / “vorbeşti Daca?” sau “vorbeşti Latina?” ori “vorbeşti Vlaha?”: interogaţia respectivă a traversat timpurile astfel deoarece era dinaintea atât a vehiculărilor de tip Geto-Dac, Latin sau Vlah - dintre care oricare, în cazul că era de bază, putea fi preluat în expresie - cât şi dinaintea proclamării României, cu Românii ca naţiune, din Epoca Modernă). Etnonimul naţional al Românilor e din lexicul propriu, nu e cuvânt dat de străini; Româna aparţine Românilor: n-a fost o limbă “împrumutată” după secolul II de la Romani, ci doar vag influenţată Latin iar limba Latină - acum dispărută - s-a născut din jargonul religios utilizat de credincioşii Zeiţei Leto, cu care era asociată lupoaica (simbolistica respectivă în cronologie întâi fiind la Gheto-Daki şi apoi la Romani / Râul Tibru pe care e Roma derivându-şi denumirea de la Iberii Caucazieni, adică foştii Gorghi, actualii Georgieni, aflaţi printre strămoşii Geto-Dacilor, de asemenea sub semn lupesc, istoricul Georgian Giorgi Melikishvili 1918-2002 susţinând etimologia “Iberă” ca derivată din apelativul Armean “Virk” pentru Georgia, acolo în Antichitate regrupându-se şi refugiaţi Gherghesei din Galileea, de altfel inclusiv azi pentru “lup” în Tadjikă fiind termenul “gurg”, în Kurdă e “gurjî”, în Turcă e “kurt”, etc., cuvintele respective aparținând “familiei lingvistice” Gherga). Comparând cantitativ vocabularele, se poate lesne remarca bogăţia celui vechi Românesc - cu zeci de mii de cuvinte arhaice - faţă de săracul dicţionar Latin (având câteva mii de cuvinte): vocabularul Românesc vechi formează o comoară lingvistică foarte incomodă celor cu adevăruri “gata făcute” despre cele demult spuse. Cele vorbite de Geţi şi Daci erau mai apropiate de Graiurile Româneşti decât ar putea accepta azi unii: de aceea - cu toate eforturile depuse - n-a fost găsită limba Dacă distinctă (explicaţia fiind că în loc să fie căutată ca limbă Românică, până acum efectiv a fost căutată o limbă ce n-a existat); toate limbile Antice dispărute au lăsat urme serioase dar paradoxal nu şi Geto-Daca vorbită tocmai de cel mai numeros popor European iar după Antichitate - în Evul Mediu - Valahii n-au ştiut să vorbească limba Getă, limba Dacă sau limba Valahă / versiunile Antice, respectiv Getă sau Dacă, desigur fiind “dispărute”, Valahii constituind cazul ciudat al unei naţiuni fără limbă maternă, căci populaţia Valahă vorbea încă de la începutul Medieval nu limba Valahă, ci limba Română (un alt paradox - susţinut de unii - ar fi formarea limbii Române la sfârşitul Antic / începutul Medieval, înaintea formării însă a actualului popor Român / curiozitatea fiind astfel că Româna la început nu era vorbită de Români, etc). Stolnicul Constantin Cantacuzino 1639-1716 / unchiul domnitorului Constantin Brâncoveanu (al cărui fiu - Ștefan Cantacuzino - a urcat pe tronul Țării Românești după acela), în capitolul “Vlahii de unde să zic Vlahi, sau alt nume iar mai tot așa, căruia scriitoriu cum i-a plăcut puindu-le numele și mai ales de unde se trag ei” din “Istoria Țării Românești” - prima mare cronică Românească - a scris: “Iară Dachii prea veche a lor osebită limbă având, cum o lăsară și cum o lepădară așa de tot, și luară a romanilor, aceasta nici să poată socoti, nici crede”. (După peste 3 secole de la afirmația de atunci a învățatului, acum - în prezent - sunt destule persoane care susțin însă contrariul). Dr. Nicolae Leonăchescu - profesor universitar în Bucureşti, care a identificat o mulţime de termeni tehnici Geto-Daci în Română - a afirmat în 2001: “Unele modele politice reducţioniste au formulat chiar ideea ‘omului nou’, care - într-un timp dat - ar trebui să renunţe la toată zestrea sa genetică şi să asimileze limbaje, comportamente şi mentalităţi convenabile unor ocupanţi sau unor factori de putere discreţionari. Conform unui aşa model, dacii au renunţat brusc la limba lor şi au adoptat-o pe cea a cuceritorilor romani într-un timp când radioul, televiziunea, şcoala, dicţionarele, cărţile şi cadrele didactice bilingve nu existau sau nu operau pe toate coclaurile! Viaţa şi analizele pe temă au demonstrat aberaţia şi falimentul unor atare puncte de vedere”. În viziune etnografică, oricine poate compara elementele de vestimentaţie specifice Romanilor pe de o parte şi specifice Geto-Dacilor pe de altă parte, înfăţişarea Geto-Dacilor de pe Columna lui Traian - de la începutul mileniului I - fiind în fapt cea Rumânească / ţărănească chiar și de la sfârşitul mileniului II, în așa mult timp cei din N Dunării nepreluând nimic serios sau semnificativ din hainele Sudului (este semnificativ că până la Columna lui Traian, Romanii n-au ridicat vreo columnă monumentală pentru a-și marca victoria imperială - și se aflau la apogeul Imperiului Roman - ceea ce reflecta extraordinarele raporturi dintre puterile Antice ale Vechii Lumi; Romanii au făcut-o după ce au reușit ocuparea unei mici părți a vastelor teritorii Geto-Dace, deoarece așa ceva era chiar faptă deosebită în Lumea Veche: până în secolul II - când a apărut Columna împăratului Traian - au fost porți monumentale la Babiloneni ori Kheti / Hitiți sau arcuri de triumf la E-Trusci ori ca acela ridicat de împăratul Roman Domițian pentru fratele său Titus, care a demolat Templul din Ierusalim al vechilor Evrei). Vreme de aproape 2 milenii, portul Nord Dunărenilor s-a păstrat consecvent, puternic conservator (doar la limbă autohtonii ar fi renunţat - conform propagandei oficiale din România Modernă - suspect de repede, începând imediat cu sosirea Romanilor din Sud, “într-o sminteală generală”, după cum plastic s-a exprimat în 2012 cercetătorul Român Constantin Olariu, care a mai afirmat: “Termenii noştri care definesc vestimentaţia tradiţională sunt mult mai vechi decât cotropirea Daciei de către romani şi nu au nimic în comun cu limba acelor invadatori. Geţii locuiau în cătune, fiind organizaţi pe şatre. Romanii pripăşiţi trăiau în aşezările de lângă taberele militare. Nu era nimic comun nici în sistemul administrativ”).
O situaţie manipulată similar s-a înregistrat de exemplu privind limba vorbită în Macedonia Antică (Țară azi împărţită faţă de dimensiunea sa istorică, ocuparea din prezent fiind sub forma: Sudul de către Eleni, Nordul de către Slavi); izvoarele istorice de pildă au anunţat în mod explicit că limba maternă a împăratului Macedon Alexandru “cel Mare” nu era Greaca (populară pe atunci în Peninsula Balcanică, în N căreia a crescut el, vorbită de Eleni în S şi de Greci ca limba lor maternă în vecina Peninsulă Anatolică / din E). Din secolul precedent împăratului Makedon, în vecina Peninsulă Italică / din V a apărut Latina, tot din secolul precedent ştiindu-se despre cel mai numeros popor din lume - după cel Indian / din Asia - ca fiind cel Trac / din Europa (iar nu populația Romană din zona unde acum e capitala Italiei). Limba maternă vorbită de Macedonii Antici (care a fost atestată că nu era Greaca iar Slavii au apărut doar Medieval) putea fi atunci ori “Barbară” / a apropiaţilor şi numeroşilor Traci ori Latină / a Romanilor mai îndepărtaţi şi mai puţini; evidenţele - până azi - dau doar o limbă constantă a autohtonilor Makedoni, anume Macedo-Româna / Aromâna, versiune Românică vorbită de Vlahii / Armânii arealului, ceea ce în Epoca Modernă a şi fost recunoscută oficial în fosta republică iugoslavă a Macedoniei drept “limba naţiunii constituante” (neadmisă însă de către celelalte state Balcanice care în secolul XX au hăcuit Macedonia istorică). Romanii din Peninsula Apenină / Italică apoi - când au ocupat Peninsulele Balcanică şi Anatolică - au afirmat, tot conform izvoarelor istorice, că s-au întors în patria strămoşilor lor, rădăcinile Troiane (din care s-au desprins Tracii, vecinii răsăriteni ai Makedonilor) fiind foarte stimate de ei, până la sfârşitul Imperiului Roman. Un element important de considerat despre cele vorbite de cei vechi trăind în N Balcanic - între Mările Neagră şi Adriatică / Mediterană - a fost faptul admis de toţi lingviştii ca fiind mai aproape de Română decât de Italiană (limba Italiei, statul cu capitala Roma, din Peninsula Italică), însă paradoxul indus de unii este apariţia Românei ca ulterioară dispariţiei Imperiului Roman, ceea ce o pune doar în legături Medievale cu Graiurile Nord Balcanice; în consecinţă, concluzia - ce nu convine unora, din motive / interese obscure - este că până la mijlocul mileniului I î.C. “Barbara” Tracă era limbă proto-Română / proto-Latină (de altfel, străvechii Români - din vremuri îndepărtate, dinaintea apariției Indo-Europenilor - nici n-au fost așadar Indo-Europeni, fiindu-le anteriori acelora; dacă n-au fost Indo-Europeni, atunci n-au fost nici Latini, aşa după cum neştiinţific şi chiar violent s-a acreditat ulterior). O altă diversiune a fost acreditarea în Epoca Modernă a așa-zisei “perioade Elenistice” de aproape 3 secole - declarată între dispariția împăratului Makedon Alexandru cel Mare și apariția primului împărat Roman - când rolul major în Lumea Veche nu l-au avut Elenii Balcanici din Sudul Makedonilor, ci Grecii din Anatolia (ca urmare a colaborărilor cu Makedonii din Nordul Elenilor): atunci a fost “Grecizarea” unora din Asia Centrală / Orientul Mijlociu și din Bazinul Mediteran (inclusiv din Galileea). Stolnicul Constantin Cantacuzino a pomenit în “Istoria Țării Românești” de existența la limita apuseană - în Ținutul Hațegului din Ardeal / vecin cu Ținutul Gugulanilor din Banat - a unor vechi Makedoni: “Cum dupre Alexandru Machidon voivozii lui cei mai aleși prin țările cele mai mari și mai bune în Asia au rămas și s-au așezat, și feciori și nepoții lor pe urmă multe neamuri moștenire le-au rămas acele țări. Așa și aici dară au rămas de aceia, și până în vremile de pre urmă s-au tras; și doară vreo rămășiță de ale acelora și până astăzi, de nu aici, iar în Ardeal pot fi, cum unii den Hațeg adeverează și să țin să fie. Acum dară, acestea și aceștia așa viind și fiind, iată mai încoace numele Vlahi le-au răsărit, și așa și până astăzi să trage. Ce dară ce de acest nume să zice, și de când acest nume să zice, și de când acest nume le-au rămas mai osebit al lor, de nu le zic alții acum nici Gheti, nici Dachi, nici Romani, ci Vlahi mai ales”. Este de știut că până în Epoca Modernă, preoții Gherga din răsăritul Banatului - din vecinătatea Ținutului Pădurenilor / Ținutului Hațegului - și-au afirmat sorgintea Makedonă / Aromână; de exemplu, bunicul autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / preotul ortodox Aurel Gherga din Blajova, tatăl său / preotul ortodox Ioan Gherga din Icloda și bunicul său / preotul ortodox Damaschin Gherga din Pădurani - toți decedați în secolul XX - și-au susținut ascendența Aromână / Makedonă: așadar acum, tatăl autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / Vasilie Gherga, autorul acestei lucrări “Originea Gherga” / Eugen Gherga ori fiul autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / Șerban Gherga - toți trăind în Timișoara secolului XXI - n-au motive pentru a respinge cele mai recente și mai apropiate mărturii (culese chiar în propria familie) despre înaintașii neamului, fie că acestea “convin” sau nu, pe linie paternă, adică bărbătească / masculină, despre Gherga fiind de reținut elementul Aromân. La începutul secolului XVIII a fost notificată de “Istoria Țării Românești” / “Letopisețul Cantacuzinesc” prezența Makedonă / Aromână în Ținutul Hațegului; în secolul XIX, tot la S de Râul Mureș ca și Ținutul Hațegului, în vecinătatea Bănățeană, a fost înregistrată - în Tradiția tipică a cununiilor între Aromâni / Makedoni - cununia dintre neamurile preoțești Makedone / Aromâne Gherga și Barzu, ș.a.m.d.: în consecință, în timpul ultimelor secole s-a confirmat o realitate mult mai veche, a prezenței Makedone în areal, confirmările provenind atât de la stolnicul cronicar din București, cât și după peste 3 secole de la Gherga din Banat. Ținutul Pădurenilor - din răsăritul Bănățean - are denumirea sugestivă; despre Ținutul Hațegului - din vecinătatea sa Ardeleană - e de știut că însemna Ținutul “Pădurii Tinere” (căci “hațeg” avea acel înțeles), fiind fostul domeniu Gherțeg / regal de vânătoare al liderilor Geto-Dacilor, aflat înspre Sarmați: codrul vechi a fost în Munții Rușchei / Poiana Ruscă - în care e Ținutul Pădurenilor - la N de Ținutul Gugulanilor, existent tot în răsăritul Bănățean (corespunzător “Dicționarului de arhaisme și regionalisme” publicat în 2002 de Dr. Gheorghe Bulgăr și Dr. Gheorghe Constantinescu-Dobridor “ruscă” = “râpă”, Munții Poiana Ruscă - găzduind Ținutul Pădurenilor - având multe râpi dar și plaiuri cu multe pășuni, acolo platoul cu pajiște, din poiană, purtând denumirea concludentă de “ghergheleu”). Autori Antici ca Elenul Eschil în fragmentul 73 a notat că Fluviul Istru era o mare apă curgătoare a Munților Riphaei, Romanul Pliniu cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:7 a scris despre Munții Riphaei ai Hiperboreilor, ș.a. (Munții “Riphaei” erau notați și “Ripaeos” = “Ri-Paeos”): unii cercetători au localizat acei Munți ca fiind Carpații Vestici populați de Geto-Daci; la invazia Romanilor, mulți băștinași s-au refugiat în Poiana Ruscă (o analogie onomastică se poate face cu o grupare umană din Canaan / Trans-Iordania, anume cea a Uriașilor / Găliganilor Refaiți / Refaimi - “Rephaimi”, consonantic notați de Fenicieni “RPM” / aceiași consonantic având “RMN” pentru ceea ce ulterior a devenit Liban - menționați de vechii Evrei în Vechiul Testament ca vecinii biblicilor Gherghe-sei). În 1892, academicianul Simeon Marian în “Naşterea la Români” a scris că “Românii numeau binecuvântata femeie însărcinată drept ‘grea’ - în Banat ‘greoană’ - iar un proverb străvechi zice: ‘mulţimea copiilor, bucuria Românului’ sau ‘mulţimea copiilor, averea Românului’; deci, una dintre dorinţele cele dintâi ale noilor însurăţei - şi cu deosebire ale tinerei neveste - era şi aceea de binecuvântare cu naştere de fii şi fiice sau, cum se mai zice, cu ‘gloată’. La Români pentru mult timp s-a păstrat obiceiul ca soţia să ia numele soţului nu de la cununie, ci după ce a născut primul prunc”. Între spaţiul etnogenetic Român - care din Epoca Pietrei până în prezent a produs nenumărate generaţii, unele foarte numeroase la timpurile lor - și cel al Vechii Civilizaţii Europene (iar pre-diluvian, acel spaţiu a aparţinut Raiului) sunt echivalențe clare:
Spațiul Vechii Europe și spațiul etnogenetic Românesc
Arheologic, România este centrul geometric al preistoriei Civilizaţiei Europene; există o triplă continuitate civilizațională în același spațiu, anume: Civilizația Atlantă - Civilizația Dunăreană - Civilizația Română (caracteristica acvatică fiind permanentă, de la cea “oceanică” Atlantă, prin cea “fluvială” Dunăreană, la cea “riverană” Română). Dr. Michael Robinson - profesor la Universitatea Americană Ohio, specializat pe inundațiile catastrofale - a afirmat că pe teritoriul României a fost Atlantida și a egalat scufundarea aceleia (care și-a avut capitala pe o Insulă din marginea apuseană a Lacului Pontic) cu Potopul Pontic. Un alt savant American - profesorul Ralph Rowlett de la Facultatea de Antropologie a Universităţii Missouri - a afirmat: “Arheologia Română este în mod special interesantă deoarece conţine elemente ce se regăsesc în aproape toate părţile Europei. Pe teritoriul României poţi afla - prin intermediul arheologiei - informaţii despre cea mai mare parte a preistoriei Europene. Teritoriul României - situat în centrul geometric al continentului - a servit deseori drept punte între Europa de Est şi cea de Vest, între Europa de Sud şi cea de Nord. Teritoriul României actuale a fost - încă acum mai bine de 6 milenii - unul dintre primele locuri propice pentru expansiunea culturilor Indo-Europene, întemeiate pe migraţii ample, explicabile prin folosirea cailor şi a căruţelor şi care aveau o ceramică bine dezvoltată. De aici, respectivele culturi s-au răspândit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud”. (Vechea Civilizație Europeană din neolitic - continuatoarea directă a Civilizației Atlante din paleolitic - datorită Gorganilor / Kurganilor a devenit Civilizația Mării Negre / respectiv Civilizația Dunăreană până la începutul Epocii Bronzului).
O scurtă privire în urmă este tema următoarelor rânduri: în înţeles străvechi, Gherga ar însemna “cultivator de păducel” (de exemplu, meşterul grădinar în gardurile vii la grădini, etc.); în vechea Greacă, “ăkherdos” însemna tot “păducel” / “gherghin” în Română (cele mai bune săgeţi se confecţionau din gherghin / păducel). Planta respectivă a însoțit oamenii permanent, încă din preistorie. În zonele așezărilor lacustre din Epoca Pietrei au fost găsite cantități importante de semințe de păducel / gherghin, ceea ce sugerează că a fost utilizat și ca aliment pe atunci. Vechii Greci - care au folosit pentru păducel vechiul termen “ăkherdos” - considerau gherghinul un simbol al speranței, fericirii, dragostei și cununiei. Păducelul / Gherghinul a provenit din Asia Centrală și Bazinul Mediteran (N Africii și S Europei): tulpina îi e contorsionată, are lemnul tare, crește îndeosebi în zonele de stepă, până pe dealurile chiar înalte. De numele Gherga este legată denumirea arhaică Gherghin / Ghergh’in a păducelului (arbust cu ramuri spinoase de mai mulţi metri - ce înfloreşte primăvara - care preferă soarele direct cât mai mult, aflat îndeosebi la marginea pădurilor de foioase de pe coline; planta, numită inclusiv Gherghinar, ştiută ştiinţific drept “Crataegus” din familia trandafirilor “Rosaceae”, este cu frunze crestate, are flori albe, dispuse în bucheţele - uneori spunându-i-se “măceş alb” sau “mărăcin alb” - şi face fructe rotunde de culoare roşie, comestibile, din ea producându-se un ceai a cărui infuzare ajută mai ales tratarea bolilor cardiace); de altfel, în vechea Română - conform şi lingvistului Român Vasile Ioniţă - pentru mărăcini se folosea şi radicalul “arcia” (regăsit şi în vechea Latină).
În vechiul Egipt, sucul şi ceaiul faraonilor era din măceşul / răsura numit Karkade - obţinut prin infuzia petalelor trandafirului roşu Abisinian - cu multe beneficii în sănătate: hipotensiv, calmant, stimulent în creşterea părului, în grăbirea vindecării rănilor, puternic antioxidant, etc. În 2003, profesorul Olandez Paul Beekes a atras atenţia că “numele oamenilor nu derivă din al plantelor”, ci e invers; Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a consemnat că “uneori a fost considerată şi ascendenţa neamului într-o anumită specie vegetală - identificată drept strămoş mitic - ca de exemplu ceea ce a relatat un episod din Mahâbhârata (1:63): ‘din Gautama - fiul lui Saradvat - şi o tufă de măcieş s-au născut 2 gemeni, ea Krpî şi el Krpa’; solidaritatea dintre om şi vegetaţie a fost intuită ca un circuit între nivelul uman şi cel vegetal sub forma că o viaţă omenească căreia i se punea capăt în chip violent se continua într-o plantă (de pildă, la locurile bătăliilor, unde cădeau eroi, răsăreau măcieşi sau trandafiri). Abandonarea condiţiei umane se reîntorcea - sub formă de ‘seminţe’ - în vegetaţie, ca o formulă concretă exprimând o trecere de nivel: oamenii se reintegrau în matricea germinală, concepţia fiind legată de Mama-Pământ şi de misticele agricole”. (Gautama a fost unul dintre cei 7 “rişi” - legendari înţelepţi ai Indiei - şi l-a avut ca discipol pe Gărgya / menţionat de aceeaşi Epopee ca nepot al Bharata, vechiul nume al Indiei, Bhărat / “Bha-Arata“ literalmente însemnând “Sacrul Pământ”; la Români, gemenii divini au rămas şi ca asocierile lunii cu Ileana Sânziana pe partea feminină, respectiv a soarelui cu Făt Frumos pe partea masculină / despre verbul “a răsări” - referitor la apariţia atât a soarelui, cât a plantelor - se poate observa că reproduce fidel Ră-Să-Rhea).
În Epoca Pietrei, prima Civilizaţie a fost cea a lemnului de fapt, actualul teritoriu Român fiind pe atunci majoritar împădurit (codrul oferea adăpost, îmbrăcăminte, hrană: plante comestibile, fructe de pădure, ciuperci, miere, vânat, peşte, etc.); păducelul / gherghinul e specific emisferei Nordice (în Ierusalimul Antic, cununa de spini avută de Iisus la răstignire a fost realizată din ramuri cu ghimpi de gherghin, plantă foarte răspândită în Canaan / conform studiilor paleobotanice). În 2011, cercetătoarea Română Rodica Demian în “Leacurile pădurii” a scris: “Păducelul, cunoscut în popor cu numele de gherghin, este printre primii arbuşti care înfloresc primăvara. Cine o ia la drum prin crânguri de prin aprilie va vedea pretutindeni exploziile de păducel, luminând pădurile abia înmugurite. Dar pe lângă dorul de primăvară şi de natură pe care îl împlineşte cu înfăţişarea lui diafană, păducelul este şi o miraculoasă plantă de leac, magicul dar al naturii pentru obositele inimi omeneşti. Cunoscut în Carpaţi încă de pe vremea dacilor, păducelul / gherghinul era ştiut mai ales ca plantă magică, cu renume pentru puterea de a rupe vrăjile şi de a dezlega de deochi. În vechile obiceiuri populare de primăvară, din ramuri de păducel înflorit se întocmeau porţi prin care cine trecea se curăţa de păcate. Toate suferinţele trupului rămâneau agăţate în spinii plantei, care apoi se ardea. Frunzele şi lemnul de păducel sunt folosite şi azi la fumigaţii menite să alunge răul din casă. Toiegele cioplite din lemn de gherghin / păducel apărau de oboseală. Păducelul, prin simpla sa prezenţă în natură, le face bine atât oamenilor foarte activi, cât şi celor care se simt mereu obosiţi. O expunere regulată în faţa lui, în perioada de înflorire, pe cei irascibili îi linişteşte, pe cei epuizaţi îi întremează pe loc. Este practic acelaşi efect pe care îl are planta şi asupra tensiunii arteriale, pe care o scade când este prea mare, sau o creşte când e vorba de hipotensiune. Foarte dezvoltată în Scandinavia, mai ales în Finlanda, energizarea cu arbori conţine câteva tehnici ce trebuie aplicate, pentru ca exerciţiul să aibă efect. Silvoterapia oferă posibilităţi nelimitate de a ne adânci relaţia cu natura şi cu pământul, de a ne reaminti că arborii sunt elemente vii ale firii, că poartă în făpturile lor scânteia vieţii; silvoterapia vindecă prin energia fenomenală a copacilor, pe care trebuie s-o captăm, prin contemplare şi prin atingere”. Extractele de gherghin / păducel sunt cele mai apreciate medicamente de natură vegetală; planta este cunoscută în Europa ca a “vieţii” sau a “tinereţii veşnice”, conferindu-i-se aceleaşi virtuţi ca şi Ginseng-ului de către Asiatici (de exemplu, în secolul I doctorul Grec Dioskoride îi ştia proprietăţile, la începutul secolului XI medicul Uzbec Avicenna - care a lucrat în marile biblioteci / “biblio-teci” din Gurganj 42,20 lat. N, 59,09 long. E / Turkmeni-stan şi Gorgan 36,50 lat. N, 54,29 long. E / Iran - îl recomanda pentru deranjamente stomacale, în secolul XVI alchimistul Elveţian Paracelsus introducea păducel / gherghin în elixirele de tinereţe şi de viaţă lungă iar în Banat ca mijloc de luptă împotriva vampirilor ce se presupuneau că erau cei mai activi în noaptea ce preceda sărbătorirea Sfântului Gheorghe - pe lângă usturoi / ai” în Banat, ce creşte apetitul sexual - era gherghinul). În 2007, acupuncturistul Canadian Dan Micu afirma că gherghinul previne depresia şi alterarea capacităţilor mentale ivite odată cu vârsta, studiile făcute în spitale universitare arătând creşterea cu aproape jumătate a capacităţii de efort a bătrânilor trataţi cu păducel (stimulativ în doze moderate, însă în doze mari produce somnolenţă). Pentru cei vechi, ierburile medicinale îşi datorau valorile curative faptului că fuseseră pentru prima oară descoperite de Zei. În privinţa valorii magice sau farmaceutice a anumitor ierburi, ea se datora unui prototip celest al plantei; nici o plantă nu era preţioasă în sine, ci numai prin participarea la un arhetip sau prin repetarea anumitor gesturi şi cuvinte care - izolând planta de spaţiul profan - o consacra. De exemplu, în secolul I, medicul şi botanistul Dioscorid / “Dios-corid din Anazarbus 37,15 lat. N, 35,54 long. E, Cilicia / Anatolia - fostă Kilikia / Ghirighia - a scris “Despre materia medicală”, unde a consemnat 2:178 că “Dacii foloseau Kerker” / Ghergher sau Curcuma” în Latină dar și în Arabă, o plantă utilizată pentru proprietățile sale ca anti-septică, anti-bacteriană și anti-inflamatoare în medicina Ayur-Vedică, adică în terapiile alternative, cu derivare multimilenară din Atharva Veda” (identificată cu brânduşa galbenă ca şofranul / “Krokos” în Greacă “Anagallis Arvensis” - arbust cu flori roşii şi fructe rotunde - buruiană afrodisiacă şi pentru tratarea rănilor / ce în amestec cu mierea vindeca ulceraţia ochilor, folositoare şi la muşcăturile de viperă, zisă de Romani “macia”, ştiută popular de Români deopotrivă şi ca “scânteiuţa”, adică “merinana” / “meri-nana”, “Moehringia Trinervia” = “mierea ursului”):

Ghergher în manuscrisul lui Dioskorid
Lingvistul Jacob Grimm 1785-1863 în Istoria limbii Germane” a afirmat: Denumirile Dace de plante, păstrate la Grecul Dioscoride, pot fi găsite şi în fondul limbii Germane”. Se poate observa că în aceeași familie botanică cu Curcuma și Ghimbirul - adică piperul alb” - este Cardamomul / Karda-momul” (unul dintre cele mai scumpe condimente din lume, întrecut doar de șofran / Sumerian numit Kurkanu”) originar din India, cunoscut și ca puternic afrodisiac. Specific despre Gherghin - arbust tipic de stepă - cercetătorul Român Ilie Tudor în 2011 a scris ce Tradiţie practicau Celţii (Keltaii / Ghergaii ce în mileniul I î.C. au trecut prin spaţiul în care acum e România): “Un ritual antic era ca tinerii să fie împodobiţi cu ghirlande de gherghin / păducel, pentru a-şi păstra sufletul viu şi pentru a-şi iubi perechea toată viaţa. Cei răniţi în dragoste se retrăgeau sub un gherghin, încredinţându-şi într-un fel de transă sufletul acelui arbust sacru, pentru a-l tămădui. Când se întorceau - odată cu apariţia stelelor pe cer - de la ritualul de sub gherghin, sufletele erau curăţate, fiind din nou libere” (e de observat că în vechea Română, pentru “ghirlande” se utiliza şi formularea “gherdane”, prin ghirlande de păducel - în Graiul vechi - înţelegând gherdane de gherghin). Este de observat că în vechea Slavă, pentru păducel se folosea “glogu”. În Epoca Pietrei, dinaintea Potopului, în lume exista o mare cultură şamanică; dintotdeauna şamanii ştiau că toate plantele au o poveste. Gherghie - de altfel - a fost un cuvânt Românesc utilizat în general pentru ierburi (conform etimologului Alexandru Ciorănescu 1911-1999). “Garigă” este formaţiunea vegetală formată din stejari, tufe şi ierburi, care îmbracă solurile calcaroase din regiunile Mediterane. Gerba = Jerba a rămas în Română înţelegerea pentru mănunchiul sau buchetul de flori aşezate astfel încât să aibă faţa orientată numai într-o parte (arhaic, prin “ghearbă” se înţelegea mănunchiul cu câteva fire de cânepă, câlţii fiind firele scurte de cânepă). Dr. Mircea Eliade a scris despre expresia “copil din flori” (căruia doar mama îi ştia tatăl) că era în legătură cu străvechea maternitate a Pământului - pe care creşteau florile - loc de naştere la multe popoare: “când femeile erau apucate de durerile facerii, se aşezau jos pentru a naşte de-a dreptul pe pământ / obicei observat inclusiv în nordul Indiei şi la români”. Gherghetin sau Ghergheci se zicea muşcatelor - “Erodium Cicutarium”, respectiv “Geranium Pratense” - popular ştiute ca “pliscul cucoarei” sau “ciocul berzei” = “buruiana de făcut copii” cum îi ziceau stră-Românii (datorită calităţilor afrodisiace); în “Zeii pastorali” din 2014, Dr. Ion Ghinoiu a remarcat: “În satele de la sud de Carpaţi unele dintre primele cuvinte învăţate de copii de la mamele lor sunt ‘ciocul’ şi ‘păsărica’, simboluri ale virilităţii şi fecundităţii universale”.
“Nu-men” / “Numen” în Latină era folosit pentru divin şi însemna “spiritul gardian”, în 1907 Cyril Bailey de la Universitatea Britanică Oxford demonstrând că era mai apropiat de magica mană, trebuind să fie distins faţă de Latinul “deus” pentru “zeu”: “puterea duhului - zisă numen’ - devenea ‘deus’ când dobândea personalitate şi primea un nume; ‘numen’ era chiar androgin şi mai vechi decât deus’ (la început, Romanii se închinau fără reprezentări imagistice). Fondatorul religiei Romane a fost regele Numa, primul legiuitor. În gospodăria Romană erau 2 divinităţi primordiale: Geniul (sfântul patron / îngerul păzitor al ginţii / clanului) şi Larul (Gardianul / străjerul vetrei); Geniul / Genius a fost totdeauna mai apropiat de numen’.” În timp, numerele zeităţilor feminine şi masculine au ajuns sensibil egale, importanţele fiind conferite întâi divinităţilor feminine, apoi celor masculine. Academicianul Simeon Marian în “Naşterea la Români” a scris: “Romanii aveau o zeiţă numită Carda sau Cardea, despre care credeau că păzea odaia în care se afla femeia ce a născut, stând la uşă, ca să nu intre spiritele cele rele înăuntru; de aceea ea a fost considerată ca zeiţa intrării şi a ieşirii, pentru că se pricepea la artele miraculoase şi iubea ascunzişul. Atributul acelei zeiţe era măceşul sau păducelul, căruia nu numai în Italia, ci şi în Asia şi Grecia i se atribuia o putere mare contra influenţelor demonice, din care cauză se anina la naşteri şi înmormântări deasupra uşii sau se ardea dinaintea uşii ori se ungeau atât pe sine, cât şi casele, cu alifie făcută dintr-însul. După credinţa Românilor, măceşul apăra contra spiritelor celor necurate şi rele, mai ales contra Ielelor; dar - deoarece nu fiecare moaşă putea să aibă măceş dindemână - de aceea punea deasupra uşii un canaf sau altă materie roşie, care după credinţa generală avea putere apărătoare, mai cu seamă în contra deochiului. Jertfele pentru zeiţa Carda / Carna au fost îndeosebi măruntaiele godacilor / purceilor (cârnaţii la Romani erau folosiţi mai ales în timpul Festivalului Lupercalia - sub semnul lupoaicei - la mijlocul lunii februarie). Tot la Romani, prima zână a naşterii a fost Parca: ursitoarea care cânta ursita atunci când torcea firul vieţii omeneşti. Toate popoarele vechi - dar şi moderne - au crezut şi cred că privirea ochilor omului are o putere magică şi periculoasă, care nu se poate înlătura decât cu nişte ceremonii particulare. Această superstiţie se urcă în vremurile vechi până la Indieni, care numesc deochiul docha’. În toată Abisinia (adică Etiopia = Africa la S de Egipt) se crede şi astăzi în deochi şi când vreo persoană cu distincţie vrea să bea, o slugă îi pune înaintea ochilor o pânză, pentru apărarea de ochii răi. Fiindcă locuitorii Pontului - Mării Negre - aveau nişte ochi mari, melancolici, ardenţi şi serioşi, dăduse ocazie la mai mulţi fiziologi din timpul clasic ca să se ocupe mai înadins cu eroarea cauzelor pentru care acest popor era aşa de renumit pentru deochiare. Pliniu în Istoria naturii’ vorbeşte de vrăjitorii Iliri a căror privire ameţea şi putea să dea chiar moartea; tot Pliniu, vorbind despre deochi, zicea: ‘Este de însemnat că aceşti oameni au câte 2 pupile în fiecare ochi’. Credinţa aceasta se întinde nu numai asupra copiilor celor frumoşi, ci chiar şi asupra semănăturilor şi a animalelor, care de asemenea pot fi deochiate. Romanii - ca şi Românii - credeau în aşa ceva, după cum se poate judeca din versul lui Vergiliu ‘Nu ştiu ce ochi mi-au ameţit mieluşeii’. Românii cred că - mai cu seamă - un copil de ţâţă nici unei boli nu e aşa expus ca deochiului: de e grăsuţ şi frumuşel, de are ochi vioi şi nu e scump la râs, cum se uită cineva lung la dânsul, mai cu seamă însă o persoană ‘rea de ochi’ sau una cu ‘ochii albi’ şi nu va zice îndată ‘să nu-i fie de deochi’, stupind în acelaşi timp, asupra lui, îndată se deoache; asemenea, dacă se miră cineva de un copil sau îl laudă că e frumos, bun, isteţ, etc., încă se deoache. Şi dacă nu s-ar întrebuinţa imediat diferite mijloace, copilul deochiat lesne ar putea nu numai să se bolnăvească, ci chiar să şi moară. Aşa, Muntencele nu arată pe copiii lor cei mai mici în oglindă până nu împlinesc anul, căci - după credinţa lor - arătându-se, se deoache singur văzându-şi chipul; alte Românce, nicicând nu pun 2 copii mici faţă în faţă, pentru că - după credinţa lor - asemenea se deoache. Dacă însă, cu toată precauţiunea copilul totuşi se deoache, atunci nu rămâne altă nemică de făcut decât să caute - cât mai degrabă - ca să-l vindece; mijloacele cele mai bune contra deochiului sunt - după credinţa poporului - mai întâi stingerea cărbunilor iar după aceea descântecele de deochi. Oricare mamă care presupune că e deochiat copilul ei ia îndată cărbuni aprinşi şi-i stinge în apă neîncepută; mama ia apa - care e bună de leac - şi o parte dintr-însa o dă copilului bolnav de băut iar cu cealaltă parte îl spală pe piept şi pe cap (datina de a stinge cărbuni e de obârşie păgână, ca şi credinţa în deochiere). Neajutându-i copilului bolnav stingerea cărbunilor, atunci îi descântă de deochi. Se credea că puterea de a deochia - a celor ‘răi de ochi’ - era a celor întorşi la ţâţă, adică înţărcaţi de 2 ori; de aceea, mamele îşi ungeau sânii cu funingine, ca pruncul să nu mai vrea să mai sugă: odată înţărcaţi, pruncii - şi dacă tânjeau - era bine să rămână înţărcaţi pentru totdeauna”. La cei vechi, amuletele cu albastrul / turcoazul Ochi Gorgon - caracteristic Gherganelor - serveau la întoarcerea privirilor provocatoare ale deochiului, oferind protecţia purtătorilor / prin distragerea acţiunii rele (acţiunea fiind în complementaritate cu Mărţişoarele, având acelaşi rol); în plus, în Insula Lesbos - în virtutea vechii Tradiţii - şi acum se mestecă usturoi contra deochiului. Cartograful Flamand Abraham Ortelius 1527-1598 şi-a însoţit harta Daciei cu o descriere în care a consemnat că unii Tribali de la Dunărea inferioară aveau 2 pupile la un ochi şi că puteau ucide cu privirile - probabil aveau o incidenţă crescută de glaucom, afecţiune cauzată genetic - totodată a pomenit şi alte fapte, de pildă că Geţii nu plecau la luptă până nu beau apă din Dunăre ori că mai demult, regii Babilonului păstrau apă din Dunăre în visteriile lor alături de cele mai de preţ lucruri, etc.; melatonina - hormonul nocturn care învigorează potenţa şi împiedică îmbătrânirea - înlătură şi anumite maladii grave (dintre care, vindecă anumite forme de glaucom).
Pe de altă parte, “Cardo” a intervenit la Romani în planificarea aşezărilor principalul bulevard (orientat N-S) iar episcopul Got Isidor din Sevilla a explicat că aşa au fost definite şi direcţiile, drept “cardinale”; anterior lui, Romanul Macrobiu a enunţat despre Zeiţa Sănătăţii Carna - de la care provin cuvintele carnal, carne, etc. - că era şi Gardiana cordului / inimii, inclusiv a principalelor părţi ale corpului, având puterea de a evita strigoii, des reprezentaţi în vechime prin bufniţe (numite “ghione” de către Aromâni, “khargală” de către vechii Indieni, ş.a.): singurele păsări care pot deosebi culoarea albastră. Este de ştiut despre costumele şamanilor Altaici şi Tunguşi / Siberieni că erau împodobite cu aripi de bufniţă. La vechii Europeni - între care şi stră-Românii - dintre semnele morţii nici unul nu era aşa de temut ca acela al cântării bufniţei / cucuveicii: cucuveaua / buha, pasărea morţii (mai ales ziua pe casă sau în nemijlocita apropiere a aceleia, precum pe un arbore din grădină; credinţa era că atunci cineva din casă sau apropiat celor din casă va muri, ea - singura pasăre ce distinge culoarea albastră - fiind simbolul Atenei). De fapt, cultul “sănătoasei” Carna - alternativ celui al nimfei Cranea - s-a desprins din Carda, pentru protecţia faţă de demoni fiind jertfite măruntaiele porcului / cârnaţii (în locul organelor vreunui copil), consumul ritualic al porcului înlocuind consumul ritualic canibalic în Vechea Lume / gustul cărnii de porc fiind cel mai apropiat de gustul cărnii de om; e de observat că vechiul nume pentru porcul mistreţ era “gligan” - însemnând făptură groasă - iar paznicul de porci se numea “ghigar”, porcul necastrat fiind “gir” / “jir” (la Perşi / Iranieni, mistreţul era “gorăz”).
Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Simbolismul mistreţului, de origine străveche, acoperă cea mai mare parte a lumii indo-europene, ba chiar - sub anumite aspecte - o depăşeşte. Mitul se trage din tradiţia hiperboreană. Mistreţul întruchipează aici autoritatea spirituală, care putea fi pusă în legătură cu retragerea brahmanului ori a druidului în pădure sau cu proprietatea mistreţului de a dezgropa trufele, misterioasele produse ale trăsnetului - după cum povestesc unele legende - şi de a se hrăni cu fructele stejarului, arbore sacru. Lui i se opune ursul, emblemă a puterii seculare. Ca şi în Grecia, în Galia mistreţul a fost vânat şi chiar sacrificat. Este imaginea puterii spirituale urmărite de cea seculară. Mistreţul are un caracter hiperborean, deci primordial. El a fost avatarul sub care Vişnu a readus pământul la suprafaţa apelor şi l-a organizat. Mistreţul era Vişnu intrând în pământ căutând piciorul stâlpului de foc - care nu era altceva decât lingamul lui Şiva - în timp ce Brahma îi căuta vârful în slava cerului. Pentru kirghizi, porcul e un simbol nu numai de perversitate şi de murdărie, dar şi de răutate. Totuşi, din cauza înfăţişării prospere a scroafei cu purceii ei, ideea porcului ca simbol al belşugului a apărut la vechii egipteni pe amuletele zeiţei Nut - muma veşnică a aştrilor - sub chipul unei scroafe alăptându-şi purceii. În legendele greceşti, magiciana Circe avea obiceiul să-i prefacă pe bărbaţii care o pisau cu dragostea lor în porci; alteori, îi atingea cu bagheta ei fermecată, transformându-i în animale josnice, porci, câini, etc., fiecare conform tendinţelor adânci ale caracterului şi naturii sale” (în Vechea Greacă, pentru “purcel” se uzita cuvântul “khoiros” provenit din rădăcina pre Kurgană / Euro-Indiană “ghor”, după cum a studiat și lingvistul Rus Serghei Starostin). Parca a fost primul nume pentru ursitoare, ulterior acele zâne - temute de Zei - înmulţindu-se la Grecii vechi şi Romani, cu nume ca Nuna, Kere, Moroi, ş.a. În 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române” a scris: “În traco-dacă dar şi în unele dialecte greceşti, labio-velarele au pierdut componenta velară devenind labiale simple; mai exact ‘Gu’/‘G’ a devenit ‘B’ iar ‘Ku’/‘K’ a devenit ‘P’. Greaca a transformat aspiratele sonore (‘gh’, ‘dh’, ‘bh’) în aspirate surde (‘ch’, ‘th’, ‘ph’); acest fapt se explică prin evoluţia aparte a limbii proto-greceşti, întrucât grecii s-au stabilit în peninsula balcanică în mileniul II î.C., venind din Asia Mică. ‘Metateza lichidelor’ - manifestată prin poziţia lichidelor ‘L’ şi ‘R’ din poziţie silabică finală în interiorul silabei - a fost un fenomen necunoscut în traco-dacă şi în română (ca şi în albaneză) iar dacă totuşi a apărut, a avut caracter cu totul sporadic”. (Astfel, în multe denumiri vechi se pot vedea nume şi mai vechi, ca de pildă Gargani în Balcani, Karca în Parca - Zâna Naşterii la Români - ş.a.m.d. iar prin metateza lichidului “R” în onomastica Gherga existenţa dubletelor de genul Cărciun-Crăciun, Gheorghe-Grigore, etc). Pe lângă Gorgonă, numele acelor Zeiţe ale naşterii, împodobite cu ghirlande - Gardiana Carda, sănătoasa Carna şi ursitoarea Parca - se pot remarca în evidentă rezonanţă cu Garga, care era o versiune folosită în vechime la Gărga / Gherga; în mod specific, Romanii aveau pentru Parca denumirea de Fata” (de la care au derivat feeria Magică, faima, etc). Parca a fost numele folosit de Latini pentru destin”, vechii Greci având termenul “Moira” (fiicele Zeiţei Themis au fost Moire). În Dicţionarul de simboluri stă scris: “Moirele erau ţesătoare, care înnodau firul destinului, fiind divinităţi lunare (a ţese semnifica a crea forme noi); meşteşugul ţesutului era o muncă de creaţie, o procreare (când ţesătura era terminată, ţesătoarea tăia firul ce o lega de meseria ei şi - făcând aceasta - pronunţa formula de binecuvântare pe care o spunea moaşa tăind cordonul ombilical al nou-născutului, căci totul se petrecea ca şi cum ţesutul traducea într-un limbaj simplu o anatomie tainică a omului). Ţesut, fir, război de ţesut, instrument servind la tors sau la ţesere (fus, furcă de tors) erau toate - în acelaşi timp - simboluri ale destinului; ele aveau rolul de a desemna tot ceea ce conducea sau intervenea în destin: luna ţesea destinele. Nenumărate zeiţe au ţinut în mână fusuri şi furci de tors, supraveghind nu numai naşterile, ci şi desfăşurarea zilelor ori înlănţuirea actelor”. Moirele au fost muierile ursitoare numite “Torcătoare” de stră-Români. Conform Dicţionarului de arhaisme” din 2011, vechii Români denumeau conducerea ursirii prin Gogă” la Vergel”, în seara de Crăciun sau în ajunul Anului Nou (Vergel” era tradiţionalul revelion al Românilor arhaici, când se prezicea soarta îndeosebi a tinerilor - folosind beţişoarele / vergelele de la ţesut pe care se legau firele urzelii în sul, fire de păr de porc, se ghicea în boabe ori se urmăreau imaginile flăcărilor din vatră - petrecerea în vechime durând câteva nopţi, vizând anul ce urma, petrecerea având un puternic caracter social).
Religia elementară a fost totemică: cea mai veche formă de veneraţie, de pe timpurile când societatea era omogenă, a fost organizată pe bază de clan (familie lărgită); din credinţa totemică a derivat cultul. În clan, strămoşul eponim era prezentat drept fiinţă omenească dar - în urma unor peripeţii - ar fi fost nevoit să trăiască o perioadă de timp (mai mică sau mare) printre plante sau animale fabuloase, astfel menţinându-se afinităţi între planta sau animalul din specia totemică respectivă şi membrii clanului; participarea oamenilor pe lângă totemul sacru le conferea şi lor sacralitate, caracterul difuz al sacrului din ei fiind în locuri privilegiate ale trupului / ca oasele, sângele, părul lor, etc. (de exemplu, n-a existat ceremonie religioasă la care sângele să nu fi fost prezent / începând cu iniţierile prin tatuare, tăierea rituală a părului era un gest făcut numai cu faţa către direcţia din care a descins clanul, etc.: de pildă, geograful Roman Pomponius Mela a notat în “Descrierea Pământului” 7:11 că “e lucru îndeobşte cunoscut că din indivizi fără cusur se nasc uneori copii cu defecte iar din indivizi cu defecte fizice, copii fără cusur; însemnarea de pe braţul Dacilor se transmite până la a patra generaţie” iar la vechii Români s-a păstrat tradiţia orientală a tăierii de către nun / naş a moţului copilului - nu la botez, ci la înţărcare - ceremonie realizată numai într-o zi însorită, părul tăiat fiind păstrat de mamă, din el arzându-se câteva fire să-i treacă de “speriat” copilului, în caz că pica bolnav). Sufletul şi - mai ales - spiritul erau sacre, ele fiind subiectele ritului: credinţa era de punere la adăpost a sufletelor într-un totem (lucru exterior), punând concepţia vieţii pe seama fecundării produsă de spirite. Adorarea corpurilor cosmice (ca Pământul, Cerul sau mai specific a lunii, soarelui, stelelor, etc.) nu se datora atât naturii lor intrinseci ori trăsăturilor lor specifice, cât faptului că erau concepute ca participând la unica forţă energetică - abstractă / impersonală - ce conferea lucrurilor caracter sacru, regăsită pătrunsă peste tot: mana; sufletele şi spiritele au constituit obiectele riturilor - fiind investite cu sfinţenie - deoarece încorporau ceva din acea forţă energetică “mana” = sursa oricărei religiozităţi. Principiul - la fel cum se încorpora trupului - putea fi ataşat şi gesturilor ori cuvintelor. Mişcările şi vocea îi slujeau de vehicul şi (prin intermediul lor) produceau efecte; sufletele şi spiritele erau imaginate ca nişte efluvii vagi, manifestând tendinţa de a se elibera din trup prin orice deschizătură: prin toate orificiile, prin privire, prin respiraţie, prin cuvânt, etc. Persoanele care compuneau clanul se considerau unite printr-o legătură de rudenie cu totul specială: nu prin legăturile de sânge, ci fiindcă purtau acelaşi nume. Ele considerau că formau aceeaşi familie în virtutea faptului că purtau acelaşi nume, recunoscând îndatoririle ce - din toate timpurile - reveneau rudelor: asistenţă, vendetă, doliu, etc. Numele purtat era cel cu care clanul credea că avea legături de “rudenie”: acela servea circumscrierii clanului şi folosea totemul; clanuri diferite din acelaşi trib nu puteau avea acelaşi totem, întrucât apartenenţa într-un clan însemna a avea un nume (totemul clanului era şi totemul fiecăruia dintre membrii săi). S-a întâmplat ca un clan să nu locuiască în întregime într-o aşezare, ci avea reprezentanţi în locuri diferite, unitatea lui neîncetând a fi simţită, chiar fără bază geografică; obligaţia membrilor era de a nu se căsători între ei. În virtutea regulii exogamice, soţii trebuiau să aibă totemuri diferite şi mai ales prin stabilirea unuia dintre soţi în aşezarea celuilalt s-a petrecut dispersia: grupul totemic n-a avut bază teritorială. Obiectele ce serveau de totem au aparţinut regnului vegetal şi mai ales animal iar cele neînsufleţite au fost mai rare (însă cu carieră şi ele în dezvoltarea religiei); universul conceput de totemism era străbătut de forţe pe care imaginaţia le reprezenta sub forme în mare parte împrumutate din regnuri (vegetal sau animal): totemul era mijlocul prin care persoanele erau puse în legătură cu forţa manei (a energiei dispersate în tot universul, ce asigura principiul nesfârşit al vieţii). Totemul era blazon - emblemă heraldică, arhaic având la vechii Greci, Români, ş.a., numele de “gherg” / “gherb” - cu redare pe stânci, locuinţe, tatuat, sculptat, reprezentat pe scuturi, etc. (omul a început să deseneze nu atât pentru a fixa forme frumoase care să-i încânte simţurile, cât pentru a-şi traduce material gândirea / valoare totemică aveau şi purtarea keryke-ionului / caduceului, circumcizia, tatuarea, tunsoarea, etc.); riturile legau făpturile totemice şi membrii clanului.
Caduceu
Transmisia totemului - prin stabilirea în alte părţi - a fost în funcţie de tipul societăţii întâlnite în difuziune, matriarhal / pe linie muierească sau patriarhal / pe linie masculină; uneori s-a ajuns chiar ca membrii clanului să nu se mai numească după strămoş, ci după totem / plantă, pasăre, animal, obiect. Între persoană şi totem exista o identitate de natură, ce o implica şi pe cea de nume (totemul era impus fie la naştere, fie la iniţiere); indivizii respectau specia căreia le aparţinea totemul, străduindu-se s-o protejeze de străini. De pildă cu timpul, imaginea fiinţei totemice - vegetală sau animală - a ajuns uneori mai importantă decât fiinţa totemică însăşi, căci nu era libertate deplină ca să se consume din totem (miturile relatau că strămoşii fondatori ai clanului mâncau regulat din totem, însă ulterior fără rezerve se putea doar până totemul n-ajungea la maturitate, apoi interdicţia subzistând la părţile cele mai sacre, limitele nefiind la cei ajunşi cu înalte demnităţi religioase ori la bătrâni, care fiind ei înşişi sfinţi, puteau consuma lucruri sfinte; în cursul anumitor ceremonii religioase solemne se consuma - obligatoriu dar moderat - din totem dar ritual aia nu implica nicicum că astfel totemul ar fi devenit hrana obişnuită a clanului): prohibiţia nu era absolută - figurile reprezentând totemul fiind înconjurate cu mai mult respect decât cel datorat fiinţei a cărei formă o reproducea - planta totemică sau animalul totemic putând fi consumate dacă erau oferite de membrii altui clan. Azi interdicţii totemice, de tip tabu, de exemplu sunt la hinduşi - care nu mănâncă vită dar beau lapte, utilizează balega, etc. - sau la Semiţi, care nu se ating de porc / totemul lui Set, care şi-a ucis fratele Osiris, însă comercializează porci şi carne de porc, ş.a. (prin tabu e de înţeles Magia neautonomă, căci nu există decât în contrapartidă cu ritul / ceremonia pozitivă); sacrificarea porcului în ajunul solstiţiului de iarnă de la început a echivalat cu alungarea întunericului şi izbânda luminii: un foarte important act de cult, care asigura şi belşugul (prin carnea porcului sacrificat de Crăciun, pe lângă crăcile / crengile şi butucii Crăciunului de ars peste iarnă). Numele Gherga a rezultat din fuziunea simbolică (prin “cununia”) corpurilor cosmice Cer + Pământ; totemismul vegetal Gherga a fost legat de trandafirul sălbatic = măceş în 3 importante Bazine din 3 continente în care a fost semnalată vechea sa prezenţă - al Dunării / Europa, Ghaggar / Ghargar din N Indiei / Asia şi al Nilului / Africa - iar de Marea Mamă Ghirghe şi de ramurile descendenţilor a fost legat totemismul animal, cu mai multe forme (măceşul şi muşcatele au căpătat denumire Gherghină iar păsările asociate Mamei Ghirghe de asemenea, însă faţă de celelalte vieţuitoare - parte a totemismului animal al urmaşilor Gherga - fenomenul onomastic s-a diluat). Gherganii au fost utilizatori îndemânatici ai bumerangului, acela fiindu-le asociat ca simbol, din timpuri primordiale, semnul bumerangului regăsindu-se în reprezentarea Gherga mai ales din Banat până la singurul loc din lume unde se întâlnesc 3 continente: în E Mediteran (fiind notat similar la vechii Greci - inclusiv Europeni - cu Γ / Gamma, la Fenicienii Asiatici cu prima consoană din lume Ghimel,la vechii Egipteni / Africani cu hieroglifa Gherg, etc).
Numele este o realitate esenţială, care nu poate fi trecută cu vederea. Chemând pe numele său o persoană, e chemată fiinţa acelei persoane - cu întreg modul său de a fi sau exista. Se poate zice că numele - dacă nu reprezintă însuşi fiinţa - exprimă ceva din ea sau aşa ar trebui; ţine de fiinţa omului într-un anume fel. Este de remarcat că nu tuturor le e uşor a se prezenta pe sine şi că oamenii nu-şi cunosc direct 2 momente esenţiale ale existenţei: naşterea şi moartea; alţii trebuie să le reţină (şi e de observat că istoricul Gherga e foarte bogat). Realitatea este că majoritatea covârşitoare a omenirii trăieşte o “buimăceală” cvasi-totală: oamenii nu îşi ştiu trecutul, aşa cum nu îşi ştiu nici viitorul. Prin extrapolare globală: omenirea nu ştie nici când s-a născut şi nu ştie nici când va dispărea (dacă se va întâmpla / poate e “nemuritoare”). Sunt cumplit de rari cei care îşi ştiu înaintaşii mai demult decât străbunicii, din urmă cu numai un secol (oricine poate verifica imediat aceasta, în propria familie ori investigând prietenii); şi mai rari sunt cei care îşi pot imagina ce va fi cu nu mai mult decât un secol de acum înainte. Așadar, proporțional: un mileniu (egal cu 10 secole) înseamnă foarte mult iar 10 milenii - așa cum tratează prezenta lucrare, Originea Gherga - este, într-adevăr, extraordinar de mult (până acum - după știința autorului - nimeni pe glob n-are filiația descrisă pe un interval temporal așa imens). În urmă cu circa 10 milenii, în Vechea Lume s-a înregistrat reducerea drastică a numărului de bărbaţi faţă de cel al femeilor, aşa după cum a rezultat dintr-un studiu - publicat în 2015 de către cercetarea genomului uman - făcut de către un amplu colectiv de geneticieni de pe glob, cu titlul “Reducerea diversităţii cromozomiale masculină coincide cu schimbarea culturală mondială” (bărbaţii în stânga, femeile în dreapta):
Situaţia pe Europa - redând reducerea populaţiei umane masculine din urmă cu 10 milenii - a fost detaliată prin următoarea schiţă (în care femeile au fost redate cu roşu iar bărbaţii cu portocaliu):
Europenii (femei şi bărbaţi) în timp
În 2015, un larg colectiv de specialişti geneticieni - coordonat de către Dr. Monika Karmin de la Universitatea din Tartu / Estonia şi Dr. Toomas Kivisild de la Universitatea Britanică Cambridge - a publicat ce s-a întâmplat tocmai acum 10 milenii: “În urmă cu 10 milenii, genetic s-a înregistrat un ‘efect de gâtuire’ paternă, neîntâlnit de la Adam. A fost o reducere masivă în diversitatea genetică masculină a oamenilor de atunci, ceea ce a cauzat schimbări culturale, deoarece a fost afectată foarte serios reproductivitatea umană; analizând sute de secvenţe genetice din întreaga lume, între concluzii a apărut faptul că mulţi bărbaţi actuali descind dintr-un mic număr de ‘patriarhi’ neolitici iar deoarece cele mai multe mitologii conţin relatări despre ‘primii’ bărbaţi şi despre etnonimii fondatori de neamuri - întemeietori de naţiuni - ele se dovedesc cel puţin parţial adevărate, asemenea bărbaţi ultra-prolifici existând în capul multor linii masculine de urmaşi, în special EurAsia fiind rapid colonizată de către aceştia”. În cercetarea respectivă - explicând concret ce a fost acum 10 milenii - s-au implicat în mod egal şi savanţi Albanezi, Americani, Armeni, Australieni, Croaţi, Danezi, Francezi, Georgieni, Germani, Indonezieni, Kazahi, Mongoli, Norvegieni, Olandezi, Ruşi, Ucraineni, Uzbeki, ş.a. (în total, de la 66 de instituţii); o altă “sugrumare” a populaţiei umane masculine - şi mai severă, în timp ce populaţia feminină umană creştea - a corespuns Potopului biblic (din mileniul IV î.C.):
Schiţă de Sabine Deviche, 2015
Pe ansamblu, principalele grupuri masculine umane au fost genetic detaliate, putându-se observa ca majore 2 dintre ele, anume “N” - care a avut rolul conducător - şi “R” (ai cărui descendenţi azi formează majoritatea Europenilor); culorile redau originile, galbenul fiind alocat Europei iar violetul fiind alocat Siberiei:
Reducerea populaţiei umane masculină a început acum 10 milenii în Sudul Asiei şi s-a extins spre Africa, respectiv spre restul EurAsiei (în V / Europa şi în N / Siberia):
Josie Webster a scris despre Ridicarea regilor” în 2015: Studierea genetică a redat ivirea regilor în urmă cu 8 milenii, din cauza gâtuirii / sugrumării reproducerii masculine; după apariția agriculturii s-a ajuns la disproporția că în medie la 17 femei și doar 1 bărbat s-au transmis genele următoarei generații (acei puțini și norocoși bărbați au constituit primele elite din lume ale celor sănătoși și puternici). Reducerea numărului bărbaților fertili s-a demonstrat științific că a fost pe întreg globul: toate popoarele au avut mai multe femei decât bărbați, la momentul maxim al gâtuirii bărbătești fiind de fapt chiar o majorare a populației generale, cauzată de apariția unei elite masculine, care a acaparat imense bogății, puteri și acces la femei, în dauna altor bărbați; acea elită a prosperat de-a lungul a mai multor generații succesive, cărora le-a transmis bunăstarea și succesul reproductiv. Cauza acelei inechități a fost agricultura. Societățile nomazilor vânători și culegători aveau ierarhii foarte plate, căci bărbații vânau iar femeile culegeau, bunăstarea depinzând de împărțirea resurselor în mod cvasi-egal; odată cu dezvoltarea societăților sedentare agricole, mai multă hrană - provenind deopotrivă din animalele domesticite și din plantele cultivate - a dat mai multe resurse decât cele strict necesare supraviețuirii, ceea ce a permis unor membri ai societății să aibă alte ocupații (față de cele agricole): unii - ca războinici și ca preoți - au devenit chiar prestigioși iar urmașii lor s-au consolidat în comunitățile permanente care s-au dezvoltat rapid pe văile fertile ale râurilor. Doar după milenii diversitatea genetică masculină a reapărut, căci până în vremurile istorice recente a existat disproporția reproducerii de 4 femei la 1 bărbat. Melissa Sayrse de la Universitatea Arizona - una din cercetătoarele de vârf - a susținut că nu biologia, ci cultura a reținut unii fermieri de la reproducere, afirmând că în loc de supremația celui mai adecvat bărbat în sens biologic, acumularea de bunăstare și de putere a mărit succesul reproducției unui număr limitat de bărbați, respectiv a fiilor lor”. Încă din trecutul îndepărtat, oamenii primeau curând după naştere un prenume în funcţie de ceea ce părinţii doreau să inducă viitorului micii fiinţe. (În trecut ursitoarele - toate fecioare, având ca sinonim soarta - patronau naşterile / de exemplu, Moţii au păstrat mult timp străvechea tradiţie ca înaintea sosirii ursitoarelor să ungă cu unsoare de urs gura pruncului; ursitoarele stabileau destinul pruncilor în primele nopţi, pentru toată viaţa, întâlnirea lor cu copilul fiind mediată de moaşă: ursirea nu era neapărat predestinare, ci era o alternativă la menire, rezultatul ursirii aflându-se prin interpetarea visului lăuzei / ori dacă mama murea la naştere, al moaşei). Ca urmare, la naştere părinţii erau preocupaţi de prenumele pe care îl vor da, atenţi la semnificaţia lui care se presupunea că va marca destinul; prenumele a reprezentat întotdeauna un aspect important al personalităţii. În vechile societăţi, numele nu era necesar în situaţiile când fiecare cunoştea personal pe cei cu care intra în contact, deoarece puţini erau aceia care călătoreau dincolo de zona natală; însă atunci când o făceau, obiceiul - atestat din Epoca Bronzului, ca de exemplu prin Epopeea Iliada”, de Grecul Homer / urmaş al ostaticilor Gherghini din Troada / Troia - era de a chema pe cineva după numele strămoşilor (în primul rând al tatălui, patronimicul) adăugat la prenume, reprezentând astfel şi o modalitate de elogiere a persoanelor respective, a căror ascendenţă nu rămânea obscură. În Europa, printre primii care au utilizat împreună prenumele şi numele au fost Truscii / Etruscii, la începutul mileniului I î.C. (Truscii proveneau dintre Gherghiţii Troiei). În timp, oamenii însă n-au fost atraşi de folosirea numelor - acelea evidenţiindu-se doar din partea celor externi lor, întâi din motive religioase ori lingvistice şi nu neapărat etnice - mai ales Medieval ele instituţionalizându-se, ca mijloc de control: din perspectivă militară ori pentru încasarea taxelor, în prezent fiind folosite global. Vechii Greci credeau că numele avea puterea influenţării destinului, îndeosebi adepţii Antici ai lui Pytagoras / Pitagora (care a crescut printre Gherganii Sami din Samos) dezvoltând onomanţia: arta divinatorie bazată pe analiza numelui; Romanii au preluat-o, cu dictonul “numele atrage soarta” (erau atât de convinşi de puterea numelui de a influenţa lucrurile, încât au extins aplicaţiile onomanţiei inclusiv asupra toponimiei / denumirilor locurilor). Una dintre cele mai folosite metode onomantice era de analiză a începutului numelui, considerat cu puterea de influenţare cea mai mare, prima literă având cel mai mare impact, aducând informaţii preţioase despre reacţiile la stimuli (de natură fizică, mentală, emoţională şi intuitivă); de exemplu, literele “C” şi “K” conduceau la răspunsuri emoţionale iar “G” la răspunsuri intuitive. Regula vocalelor susţinea că influenţa acelora dacă erau în număr par conduceau la imperfecţiuni fizice pe partea stângă a trupului, prima vocală - la rândul ei - oferind indicii cu privire la reacţiile instinctive avute în faţa surprizelor / schimbărilor neaşteptate: de pildă, “E” primea foarte bine noul. Despre litera “G” se spunea că imprima atitudini întreprinzătoare şi perspicace, cu părere bună despre sine şi multă încredere în capacităţile proprii, oamenii care purtau acea literă fiind hotărâţi, practici, perseverenţi, ageri la minte şi răbdători, cu convingeri ferme, îndrăzneală şi capacităţi de conducere, pricepuţi la specularea oportunităţilor ivite, reproşându-li-se (printre defecte) adeseori tupeul şi încăpăţânarea. Un element fundamental cu relevanţă deosebită a fost cel al componentei sociale a vieţii, cele mai importante momente fiind publice, la bucuriile şi la durerile individului participând întreaga comunitate, caracterul colectiv din ciclul vieţii având o însemnată conotaţie practică: în lipsa actelor de stare civilă doar mărturia participanţilor - cu funcţii bine definite de actanţi rituali dar şi de martori oculari - putea certifica producerea respectivelor evenimente. Viaţa era privită ca o permanentă trecere dintr-o stare în alta. Naşterea - începutul vieţii - pe solul / pământul de lângă vatră, însemna intrarea în cadrul comunităţii, definitorie fiind recunoaşterea legitimităţii apartenenţei noului născut la ea; integrarea pruncului în lume era prin săvârşirea unor acte Magice aparţinând riturilor de trecere (din pre-existenţă în existenţă): închinarea la lună, soare, brad / “Copacul Cosmic”, etc., scalda rituală, primirea ursitoarelor, ş.a. Deoarece seminţiile Indo-Europene recunoşteau şi se întemeiau numai pe linie paternă, în secolul III Cartaginezul Septimius Florens zis “Tertulian” (poreclă însemnând “de 3 ori puternic”, ceea ce, prin vechile translaţii Mediterane “T” peste “G” şi “L” peste “R” de fapt rezona cu Ghergurian) a scris că nou-născuţii erau puşi la picioarele tatălui: pe pământ. Istoricul din Maramureş George Cadar în “Valahii - Părinţii Europei” din 2012 a susţinut că “Pelasgos” / “Pelasgios” a căpătat înţelesul de “pielea de pe jos” / “pielea pământului”: “Pelas-Gos” (e de observat că în Greacă πέλας / “pelas” = “client”, ceea ce ar duce simpla înțelegere PelasGă de “clientul Gaii” / anume al Marii Mame). Pe harta următoare se pot vedea colorate ramurile Indo-Europene:
Indo-Europenii
În 1864, istoricul Francez Fustel Coulanges în “Cetatea Antică” a comentat: “Acea religie nu se propaga decât din tată-n fiu; acea religie nu se propaga decât din bărbat în bărbat, idee legată de felul cum oamenii înţelegeau pe vremuri naşterea. În timpurile primitive se credea - aşa cum stau mărturie Vedele, precum şi diferite referiri din dreptul Grecesc şi Roman - că puterea de reproducere aparţinea exclusiv tatălui. Numai tatăl poseda principiul misterios al fiinţei şi numai el transmitea scânteia vieţii”. Cununia avea un rol deosebit în ciclul vieţii, atât prin caracterul său deliberat, cât şi prin dimensiunea ei socială: cununia / căsătoria avea un rol major în definirea familiei şi a spiţei de neam (deci a relaţiilor de rudenie), marcând întemeierea unei noi unităţi structurale a comunităţii; dată fiind importanţa actului în sine, cununia era supusă unei stricte supravegheri (de exemplu, în ceremonialul nupţial mirii erau iniţiaţi sexual de naşi - “nuni” în vechea Română, până în secolul XIX - iar desfacerea cununiei era verbală, etc). În acelaşi secol XIX, Bănăţeanul Damaschin Bojincă 1802-1869 (profesor de drept civil) a consemnat: “Românii poporeni au obiceiu de a pune pe cel muritor (muribund) la pământ înainte de a muri, când văd că nu mai este nădejde de scăpare”. Moartea era privită ca o trecere în eternitate, ca o integrare în veşnicie; mortul era spălat, îmbrăcat în straiele cele mai bune şi pregătit pentru drumul către celălalt tărâm (în funcţie de calităţile sau defectele avute, mortul era considerat a fi curat ori spurcat): din perspectivă comunitară, moartea însemna alăturarea defunctului la ceata strămoşilor, un obicei funerar - existent la Români până în Evul Mediu - fiind venirea “unchieşilor” (flăcăi mascaţi grupaţi în afara aşezării şi sosiţi la defunct în cortegiu cu pas de toiag / cârjă însoţit de sunet cadenţat din bucium, dispuşi în cerc în jurul mortului, executând un dans monoton presărat cu incantaţii / ei reprezentând înaintaşii neamului, însoţitorii sufletului decedatului).
Academicianul Simeon Marian în secolul XIX a scris în “Înmormântarea la Români”: “Mai demult era datină în Banat ca la fiecare mort, de-ar fi fost acela de orişice etate sau gen, să se cheme o cunoscătoare - de regulă, o moaşă - care trebuia să-i provadă cadavrul cu cele necesare, ca nu cumva să se întoarcă, ca strigoi pe pământ. Chemata străpungea mai întâi scăfârlia mortului cu un ac lung, apoi îi ungea trupul în diferite locuri cu unsoare de la un porc - ce s-a tăiat la Ignat / solstiţiul de iarnă - şi pe urmă punea alăturea cu dânsul un rug / băţ ghimpos de măceş (trandafir de câmp), care era menit a-l opri să iasă din groapă, pentru că, încolotocindu-se cu vestmintele în ghimpii aceluia, mortul nu putea ieşi afară. Sub cuvântul ‘zori’ se înţelege o specie anumită de bocete, ce sunt cunoscute şi uzitate, după câte ştiu până acuma, numai în Banat şi care se cântă nemijlocit înainte de revărsatul zorilor sau la revărsatul zorilor şi mai ales în prima dimineaţă după repauzarea / răposarea unui fecior, a unei fete sau a unei neveste tinere. Numirea vine aşadar, parte de la zânele Zori care se invocă spre deşteptarea celui repauzat, parte de la timpul când se cântă. Iar cântarea sau bocirea se exprimă prin verbul ‘a striga’, mai rareori ‘a cânta’. De aici vine că în unele părţi acţiunea acestei specii de bocete se numeşte ‘strigarea zorilor’ iar în altele ‘cântecul zorilor’. În comunele din jurul Maidanului cum moare cineva în familie şi se lăţeşte vestea despre cazul morţii, mâine zi în zori, femei venind la casa celui mort se aşează, cu părul despletit, jumătate la un colţ al casei şi cealaltă în celălalt colţ de-a lungul casei - pe latura dinspre răsărit - şi încep alternativ a striga zorile cântând. Grupa primă din cântătoare începe a cânta strofa întrebătoare, dar până ce cântă grupa aceasta, cealaltă ţine secunda (isonul - tonotând), după aceea răspunde grupa a doua strofa dătătoare de răspuns, ţinând grupa primă secunda. Aceste ‘Zori ale mortului’, când vin muierile cântătoare pe neştiute (face oarecare din consângeni dispoziţie) în revărsatul zorilor şi încep a cânta, fac un astfel de efect surprinzător, încât deşteptându-se din somn, încep a plânge toţi membrii familiei şi toţi vecinii, care aud cântecul. În fine, în alte părţi ale Banatului, ‘Zorile mortului’ se strigă nu numai după repauzarea omului, ci mai vârtos şi după înmormântarea lui, în prima dimineaţă, la mormânt, ce se tămâiază din toate părţile, anume ca să scutească pe mort de strigoi, respectiv moroi. Pretutindeni se credea că strigoii ieşeau noaptea din morminte (ca fantome), cu deosebire în seara spre Sf. Gheorghe. Trandafirul - şi cu deosebire cel sălbatic - a jucat un rol foarte mare în mitologia Daco-Română; la Românii de pretutindeni, trandafirul - fiind binecuvântat divin - avea puterea să depărteze de locul unde era nu numai relele, ci totodată şi pe toate spiritele cele necurate. Rămurelele cele tinere de trandafir, poporul le întrebuinţa pentru vindecarea celor stricaţi de ‘vântoase’ / Iele. Trandafirul înseamnă ‘rosă’ / ‘rujă’: ‘rosa’ este cel mai însemnat simbol al frumuseţii, e frumuseţea pământului, lumina şi ochiul plantelor, simbolul amorului; rosa este bucuria zilelor şi a oamenilor, frumuseţea graţiilor, amica muzelor şi a nimfelor. Trandafirul - după ştiinţa simbolică mitologică - înseamnă un simbol de dragoste consacrat reginei naturii, care este urzitoarea vieţii înfloritoare dar trandafirul totodată înseamnă şi floarea morţii: ca ‘floarea vieţii’, i se împiedică înflorirea la privirea despărţirii sufletului de trup, adică încetarea vieţii acesteia; ca ‘floare a morţii’, iar porneşte şi înfloreşte, căci moartea este începutul vieţii viitoare. Din toate acestea se dovedeşte vechitatea şi însemnătatea tradiţiei trandafirului inclusiv în cântecele morţilor la Români”. Academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca nota în “Petrecerea mortului” din 1882, spre o înţelegere a dualităţii simbolului în gândirea arhaică Magică: “De mare însemnătate este acea împrejurare cum cântecul nostru întrebuinţează trandafirul în ambele sale însuşiri, ca floare a vieţii - deoarece ca atare i se împiedică înflorirea la încetarea vieţii - şi ca floare a morţii, când iară porneşte şi înfloreşte, căci moartea e începutul vieţii viitoare. La moarte, semnificaţia era călătoria spre apus. Soarele purcede de la răsărit spre apus, asemenea purced în călătoriile lor şi eroii luminaţi (de soare / solari) din poveştile Româneşti. După vechea credinţă, celălalt tărâm era la apus, peste Ocean - după Iberica Gadiz, căci încolo a călătorit şi Hercule - iar în Grădinile Hesperide era Raiul şi Tartarul înainte de ce a devenit pus sub pământ. După vechile păreri, hotariul dintre cele 2 lumi nu era la tot locul apa, ci putea fi şi pământul, adică munţii mari, munţii de glajă / cristal sau râuri şi munţi deodată; după ce s-a străpuns Tartarul de pre pământ sub pământ, atunci şi-au închipuit cei vechi cum că printr-o văgăună (gaură, grotă) din pământ se trece din această lume în ‘cealaltă lume’. Aşa cum a scris Omer / Homer în ‘Odiseea’ 24:13, mortul ajungea în ‘lumea cealaltă’ la 2 câmpuri: unul cu flori, altul cu spini. Acele câmpuri erau Raiul şi Iadul, cari - după credinţa celor bătrâni - stăteau lângo-laltă, până când mai târziu a fost Iadul despărţit în 2: în Infern şi în Tartar iar acesta din urmă s-a pus sub pământ, însă şi mai târziu tot a rămas ideea confuză”.
Îngerași străvechi
O legendă la Români - publicată în 1882 la Bucureşti cu titlul “Arhanghelul Mihail, slugă la Lucifer” şi reluată de folclorista Tony Brill 1910-1986 în “Legendele cosmosului” - este: “Dumnezeu îşi avea ca slujitori cetele îngereşti şi Sarsailă cetele dracilor. Ei trăiau în bună înţelegere cu toţii în Cer. Dar odată ce le dă dracilor în gând? Să-şi puie ei scaunele mai presus decât ale lui Dumnezeu şi ale îngerilor. Dumnezeu înţelegând gândul dracilor, a pornit cu sfântul arhanghel, mai marele îngerilor, să doboare pe draci din Cer, jos pe Pământ. Sfântul arhanghel a dat poruncă îngerilor de sub stăpânirea lui să dea brânci dracilor din Cer, jos pe Pământ. Îngerii cei mai voinici au dat cu dracii tocmai în fundul Pământului; alţii mai slăbănogi abia le-au dat brânci din Cer şi au rămas dracii aceia pe Pământ şi spânzuraţi prin văzduh şi aşa stau până azi”. În 1891, Gazeta Transilvaniei a publicat semnificativa legendă “Îngerii răi vor să se urce la cer pe rug”: “Vezi măceşul acesta? A fost pom frumos, ca bradul de mare şi cu ruji mari, dar fără ghimpi. După ce a alungat Dumnezeu pe îngerii cei răi din ceriu pre pământ, aceia pe pomul ăst frumos au vrut să se urce iarăşi la ceriu, dar Dumnezeu a prefăcut rugul cât se vede şi l-a înzestrat cu ghimpi, cu unghiile lui ‘Ucigă-l toaca’, cât nici că se mai putură dracii descleşta din ghearăle măceşilor, iar cari scăpară, fug de rugi până-n ziua de azi; nici strigoile nu pot trece peste rug, de aceea pun oamenii rugi sălbatici la porţi, la ferestri şi la uşi, spre ziua de Sfântu George, ca să nu poată trece strigoile şi să ieie laptele de la vaci”. (Strigoii au fost numiţi şi “vârcolaci” iar plantei ierboase foarte lipicioase, cu foliole dinţate ce se prind de lâna oilor ca scai mărunt - având fructele acoperite cu ghimpi agăţători - i se zice “cornăţel” / “turiţă”: “Galium Aparine”; Dr. Sanda Larionescu a scris că “În satele din Banat există obiceiul ca morţii-strigoi să fie unşi cu untură înainte de a fi aşezaţi în sicriu, având credinţa că untura îi fixează, împiedicându-i să se reîntoarcă şi să se răzbune pe cei vii”). Dr. Viorel Boldureanu în “Cultura românească în Banat” din 1994 a comentat: “în sensul modelului mitic, aşa cum Abel a fost pus sub pământ (ascuns), tot astfel şi Tartarul - ca împărăţie a morţii - a fost pus sub pământ (căci înainte de ‘păcatul originar’, el era pe faţa Pământului, ca şi Raiul), moartea şi împărăţia ei nefiind încă date, până la săvârşirea păcatului celui dintâi”. Tartarul deseori - prin confuzie - a fost asociat Satanei / “adversarului” divinităţii (care îşi avea locul însă în cealaltă partiţie, anume în Iad / în Infern); numele de Tartar îl reproducea pe cel de Gargar (“T” suprapunându-se peste “G” încă din mare vechime). În imaginea următoare apare Sisif - fiul lui Eol / stăpânul vânturilor - în Tartar, vegheat de Kore (ceramică din secolul VI î.C.):
În 2003, Aurelia Bălan în “Dicţionar onomastic creştin - repere etimologice şi martirologice” a afirmat: “De regulă, copilul primea chiar 2 nume, cel divin şi cel ales de naşi sau părinţi: în centrul atenţiei stătea adesea data calendaristică a naşterii copilului, cu sfinţii prăznuiţi în ziua aceea, numele lui fiind ales pentru a-l ocroti (prin nume se înţelegea invocarea sfântului respectiv, intermediar între fiinţă şi divin, care primea rugăciunile sfinţilor; alt criteriu era moştenirea numelui de la părinţi sau rude, ceea ce a făcut ca multe dintre numele de botez să devină nume de familie). Credem că onomastica românească este moştenitoarea directă a patrimoniului greco-latin şi izvor pentru limbile slave ce s-au dezvoltat mai ales pe trunchiul creştin al românilor din sudul Dunării, legaţi direct de cei din nordul Dunării - deci al romanităţii orientale - până la întemeierea statelor cu limbă naţională slavă”. În mileniul I s-a manifestat disiparea numelui Gherga în multe regiuni, cu excepţia arealului A/Român, unde s-a păstrat puternic şi în mileniul II, la începutul mileniului III fiind restrâns în rest, rămânând bogat mai ales în Banat; prima formă a numelui a fost chiar Gherga, care a dat naștere multor versiuni, în funcții de locuri și de vremuri. Lingvistul Vasile Bogrea (1881-1926) a scris în “Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1922: “Dintre prescurtările de la numele biblice care se găsesc şi la DacoRomâni, însemnat e Georgios: Gheorga, Gherghina, Gane - de la Ghergana - Gheorghe, Goga, Gheorghina, Gheorghiţă, Ghiţă, Gachi / Gheorgachi ca nume de aşezare, Giurgiu (din Ghiurghevo)”; același cercetător a arătat în 1926 că “Gheorghiu e NeoGrecul lui Gheorghe”. Lingvistul Bănăţean Emil Petrovici 1899-1968, doctor în nazalitatea Românei, a scris: “E probabil că limba română a avut tendinţa de a articula numele de bărbaţi întocmai ca pe cele de femei, cum se face în limba albaneză, unde fiecare nume de bărbat are, după terminaţie, un articol (masculin sau feminin): Gjerg (Gheorghe) - Gjergji, Gike (ipocoristic de la Gjerq) - Gika, etc. (‘-i’ este articolul masculin iar ‘-a’ cel feminin). Ceea ce a împiedicat ca articularea numelor de bărbaţi să fie generală ca la numele de femei a fost cu siguranţă mulţimea de nume slave, intrate prin biserică sau direct pe cale populară, a căror finale nu puteau uşor fi articulate; la numele de femei, acest procedeu s-a putut menţine deoarece finala ‘-a’ a fost simţită ca articol (ca de asemenea şi la numele de bărbaţi terminate în ‘-a’ / ca Gherga). Obiceiul de a nu articula numele de familie a intrat la popor încât, în cazul când porecla coincide cu numele de familie, cea dintâi e articulată iar cel din urmă nearticulat: ‘Ion a lu Belinţanu’ (poreclă din satul Belinţ) are numele oficial Ion Belinţan sau mai degrabă Belinţan Ion”.

Sf. Gheorghe
În “Dicţionar onomastic românesc” din 1963, editat de Academia Română, e consemnat: “În dezvoltarea antroponimiei române se pot distinge mai multe faze: În epoca de formare a poporului şi a limbii române au circulat nume daco-romane, ca cele menţionate de inscripţiile aflate în provinciile dunărene romanizate, precum şi nume de sfinţi, îndeosebi ale martirilor creştini din această regiune. Transformate ulterior după legile fonetice ale limbii române, acele nume s-au menţinut, ca şi toponimele cunoscute din opera istoricului Procopius, până în epoca convieţuirii cu slavii. Dintre acele nume n-au supravieţuit în grai decât puţine nume de sfinţi şi de sărbători, ce circulau şi ca nume de persoană, ca Giorzu / Zorj şi încă unele care se pot confunda cu numele transmise prin calendar, ca Gordu, etc. O altă fază a fost dominată de influenţa cultă a ierarhiei bisericii ortodoxe de limbă slavă din statele române, începând din secolul XII: în acel timp, biserica ortodoxă a impus onomastica de formă greco-slavă, conţinută în cărţile de ritual slavon, aşa-numitele nume biblice; alături însă de numele purtate în forma oficială, cultă ca Gheorghie, etc. s-au adăugat o sumedenie de derivate, unele create de români, altele împrumutate de la vecini. Forma românească redă, cu puţine diferenţe, forma greacă sau slavă a numelor hagiografice (Gheorghie = grec Gheorgos, slav Gheorghii), cu modernizarea George, în loc de Gheorghe, în forma actuală. Gherga este un nume calendaristic scurtat, cu impresia patronimică de Ghergan (prin sufix), întâlnit medieval şi ca Ghergăe sau Gherga sasul / transcriere a germanului Georg, burgmeister din Sibiu. Forma Gherg se poate explica şi prin germanul Georg, prin grecul Gheorghiu, prin albanezul Gyergi, Gergj sau bulgarul Gherga. De exemplu, la Gheorghiu sufixul ‘-iu’ - obișnuit la nume străine - s-a răspândit la noi, prin imitație, în locul lui ‘-escu’. Privind forma Gheorga: Gheorganii = familie oltenească. Boierul Ghika și-a luat numele, ca Domn, ‘Gheorghe Ghika’, făcând din prenume un nume de familie ‘Ghiculeștii’. Se poate conchide și la o relație între Horga, Orga și Gorga. Iorga e fonetism neogrec. Albanezul Jordi a fost prenumele lui Gheorglie Castriota. Jurcă = Giurcă. Zorza, stolnic la 1400 în Țara Românescă, probabil în grafie germană era Sors, Zorzi fiind zis și Jurge. Etc”. Este de ştiut că “burgăr-meşterul” era termenul folosit în acea zonă a Arghealului / Ardealului pentru alesul orăşenilor ca să îndeplinească funcţia de jude / administrator: azi primar. Străvechea denumire pentru Ardeal era Argheal, o altă derivaţie Gherga, prin aspiraţia dialectală a iniţialei “G”, ca şi la Altai. Stabilit în Timişoara / capitala Banatului, cercetătorul Român Pachia Tatomirescu - doctor în filologie, originar din Oltenia - a făcut legătura între Argheal / Ardeal şi denumirea Râului Olt (ce curge din Ardeal în Dunăre şi de la care regiunea din partea sa inferioară şi-a tras denumirea): “Spaţiul cultural civilizatoriu din ‘inima’ Daciei Arudela-Ardeal e legat de numele dacic Aruta al râului - latin Alutus - de fapt Alutua, care a evoluat în Olt. Arutela era şi numele cetăţii de pe malul Oltului, la Cozia - ale cărei ruine se văd şi azi - zona fiind binecuvântată demiurgic cu ziduri-munţi din arcul carpatic; în toponimul dacic, ‘Aru/t’ îşi revendică radicalul ‘arg’ / ‘are-g’ însemnând ‘a închide’ cetatea / casa (‘argea’ fiind Argeal)”. De altfel, se poate observa că Olt rezonează peste Org - component Gorg - cu respectarea străvechii suprapuneri consonantice “L/“R şi “T/“G; în Oltenia, ambele Râuri mari paralele - Olt şi Jiu - au câte un afluent numit Alunul: numele iniţial Get al Râului Jiu era Gii (de la Mama Gaia), Latin ştiut ca Rabon / de la bunul soare Ra.
Ardeal, în centrul României
Conform unor specialişti - ce au făcut legătura între Gherga şi Gheorghe - printre care a fost lingvistul George Pruteanu 1947-2008, “atestarea Medievală a numelui în lumea Românească a fost din anul 1400 sub forma Latină a nobilului Sebastian Georgii de Timişoara, Zorza / Jorja tot la 1400, cneazul / ‘kinezul’ Bănăţean ereditar Georgius cu reşedinţa lângă Remetea / judeţul Timiş în 1408, la 1415 s-a găsit Gherghina, după care Gherghiţa, etc. Georgius (născut în 1422 la Romoş / judeţul Hunedoara), a realizat un valoros incunabul despre începuturile otomanilor; Gheorghe abia mai târziu în secolul XV a devenit foarte curent în textele ce s-au păstrat” (cu toate că, de pildă, în Dobrogea la Lazu 44,06 lat. N, 28,36 long. E din comuna Agigea / judeţul Constanţa există o cruce de marmură de la sfârşitul secolului VI având textul în Latina vulgară “Osa ec sunct Georgi conservus servo tuo Georgio filio Murini” = “Oasele de aici sunt ale lui Gheorghi, depuse în amintirea robului Tău Gheorghi, de fiul lui Murini”, cea mai mare Biserică din complexul rupestru Basarabi-Murfatlar 44,10 lat. N, 28,24 long. E / judeţul Constanţa are inscripţii din secolul X unde apar judecătorul George şi jupanul Gheorghe, conform lui Ştefan Ştefănescu în lucrarea din 1971 “Din istoria Dobrodcei”, având cuvintele Pamiriene “Gardianul / garantul şi jupanul Gheorghe îţi promite 80 de piese din aur, aşa să fie!” şi cu textul Grec - conform Dr. Mircea Păcurariu în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” din 1991 - ca “Jupan Gheorghe, Țara se prăbuşeşte, Tăngan împreună cu tine, amândoi s-au săvârşit; Doamne, ajută pe robul Tău Iosif, 10 III 982”, în Ţinutul Haţegului este cea mai veche Biserică Ortodoxă de zid păstrată în picioare din România, la Strei-Sângeorgiu 45,43 lat. N, 23,01 long. E / judeţul Hunedoara, din secolul XI / de la schismă, cu hramul Sf. Gheorghe, actele Maghiarilor au menţionat de timpuriu Gheorghe în Banat şi Ardeal, ca de pildă “pristaldul” / adică funcţionarul Gheorghe din Cenad pedepsit în 1213 de un judecător Maghiar din Oradea prin marcarea cu fierul roşu ori sub forma magistrului Georgius aflat la 1277 în Timişoara, Gherg/a realizatorul monumentului funerar al herţegului Negru Vodă, primul domnitor al Ţării Româneşti 1290-1310, etc).
Exact în anul 982 - când în Dobrogea Gheorghe cârmuia ca jupan iar George era cel care judeca - în Guzgan / N Afgani-stanului, lucrarea de geografie “Limitele lumii” = “Hodud al-Alam” a consemnat că la răsărit de Carpaţi existau Români. Este de ştiut că - fiind alofonia lui cioban - jupanul era stăpânul feudal iar jupa era rezidenţa sa (denumirea derivând din Anticul Jupiter, care era “tatăl stăpân”); în secolul IX - cu jurisdicţie asupra Dobrogei - şi-a început activitatea Episcopia Silistrei, întemeiată în 870 de către Gheorghi (acelaşi episcop Gheorghi / George înfiinţând şi Episcopia Belgradului): la 836 - în Bălţile Dunării, Delta Dunării şi pe ambele maluri, cu un târg important Gherghina / acum Galaţi, jurisdicţia fiind îndeosebi în Dobrogea - a luat fiinţă, cu sprijin bizantin, primul stat Românesc atestat istoric (în 839 atestat şi de către prima cronică Turcă). Despre începutul aceluia, e de ştiut că în 813 Bulgarii / Sciții au deportat mii de familii creştine Rumâne din S Dobrogei peste Dunăre iar în 836, prin lupte dure în Dobrogea cu Sciții / Bulgarii, bizantinii câştigători au împuternicit Blahii / Vlahii autohtoni de la Dunărea inferioară - dintre Silistra şi Sulina - să se organizeze într-o formaţiune statală proprie, pentru stăvilirea Sciților / Bulgarilor din S şi a Ungurilor / Maghiarilor din N (influenţa acelei Ţări Rumâne, după cum a notat cea mai veche cronică Turcă, nu era doar în Dobrogea ci în răsărit şi după gurile Dunării, până la Nipru, acolo ajungând în atingere / vecinătate cu Garðarii care apoi, în acelaşi secol IX, au întemeiat statul Rus, dinastia cârmuitoare peste Ruşi - denumită Rurik / Ru-rik, a “regilor roşii” ai Ruşilor - având, conform analizelor efectuate la începutul secolului XXI, acelaşi tipar patern genetic ca Gherga). Este de remarcat că la vărsarea celui mai vechi braţ al Fluviului - în extremitatea răsăriteană a deltei - singura localitate unde se pot vedea laolaltă Dunărea şi Marea Neagră e Sf. Gheorghe 44,53 lat. N, 29,36 long. E / judeţul Tulcea (cu atestarea documentară Medievală ca San Giorgio / de exemplu şi pe harta realizată de Petrus Vesconte la 1327 în Veneţia); de altfel, Tulcea - oraşul de la intrarea în Delta Dunării, ce a dus la denumirea judeţului Românesc cuprinzând delta Fluviului - îşi are etimologia bazată pe Gurga / Turcea. Cei 2 lideri nominalizaţi în Biserica din Basarabi - jupanul Gheorgu / Gheorghe şi judecătorul George - cârmuiau formaţiunea Română întemeiată în Dobrogea cu ajutor bizantin (că era a Rumânilor / Românilor - pe lângă că geografic se afla în vatră Română - au indicat şi istoricii bizantini, orientali, ş.a). În lucrarea “Complexul rupestru de la Murfatlar-Basarabi” din 2009 a Academiei Române, Oana Damian de la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan”, împreună cu Andra Samson şi Mihai Vasile de la Muzeul Naţional de Istorie al României, au scris: “Inscripţiile runice au fost considerate asemănătoare cu aşa zisele rune turcice descoperite în Mongolia, în sudul Rusiei, cu unele semne izolate aflate în aşezările de la Pliska, Madara, Preslav sau de pe teritoriul Ungariei. O încercare de clasificare a runelor de la Basarabi-Murfatlar stabileşte existenţa mai multor categorii de texte gotice, gotico-vechi, germane, vechi germane şi proto-bulgare, putând fi atribuite populaţiilor turcice (protobulgari, pecenegi) sau unor rămăşiţe ale goţilor creştini, care trăiau în apropierea Constanței ori chiar unor populaţii nordice (vikinge). Ca încercări de descifrare amintim numele greceşti Agathon, Khariton şi Agathonik pentru inscripţia formată din 3 rânduri scurte din stânga intrării bisericii rupestre 4, numele patriarhului monofizit al Constantinopolului, Ioan din Efes, pe peretele de est al aceleiaşi bisericuţe şi numele George Areopagita în cea cu 11 semne de pe peretele de vest al naosului bisericii rupestre 4”, acea “biserică rupestră nr. 4” fiind cea mai mare dintre Bisericile complexului (în vechea Greacă, prin calificativul “Areopagit” al lui George se înţelegea “judecător”).
Gheorgu / George Areopagitul” = Judecătorul Gherga
Pe teritoriul Românesc, termenul de jupan avea semnificaţia de cârmuitor politico-militar al unui organism social: jupa; iniţial funcţia respectivă a apărut în izvoare scrise numai în Banat şi Dobrogea (în Banat anterior Dobrogei, ca de exemplu pe un vas de aur din secolul VIII al tezaurului de la Sânnicolau Mare / judeţul Timiş, scris în Turca veche cu litere Greceşti). După mutarea în secolul VII a Rumânilor din Voivodina - inclusiv Banat - cârmuiți de Cuber, jupan Scit / Bulgar, de pildă jupanul Rumân Buta îi cârmuia în Banatul secolului VIII pe cei rămaşi, în secolul IX regiunea Banatului fiind vasală Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (în secolul X, Banatul devenind independent); pentru încadrare, e de consemnat că Imperiul Bulgaro-Armân a fost în secolele VII-XI iar în secolele XII-XIII a fost Imperiul Româno-Bulgar. În Evul MediuGherga era deja un nume foarte vechi - mult mai vechi decât Gheorghe - răspândindu-se consistent şi în lumea Românească (expertul Cicerone Poghirc, în “Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani”, indicând: “specific aromânilor e un ‘a’ protetic - mai ales în faţa consoanelor ‘r’ şi ‘l’ - cu un ‘o’ neaccentuat, sincopat”; astfel - în Grai Armân / Aromân - Gherga era Gheargasau Gheorghiu, în vecinătatea onomastică Gherga fiind foarte evident aşa Gheorghe). În 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a scris: “Prefixul pronominal deictic ‘a’ este folosit la formarea multor pronume demonstrative şi adverbe (de exemplu a-cesta, a-cela, a-ici, a-cum, a-tunci, a-şa, etc.); prefixul deictic ‘a’ are echivalente în limbile caucaziene de sud (grupul kartvelian). În aceste limbi există prefixul deictic ‘a’ care indică - în general - apropierea. Acest paralelism între română şi grupul kartvelian nu se poate explica prin împrumuturi, mai ales că astfel de forme nu se împrumută, iar contacte între vorbitorii de română şi caucazienele de sud nu au existat. Pe de altă parte, aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, ele explicându-se prin fondul nostratic. Din macro-familia nostratică fac parte mai multe familii de limbi, precum şi familia limbilor caucaziene de sud (de exemplu, georgianele ‘a-ma’ = ‘acela / acesta’, ‘a-ka’ = ‘aici’, ‘a-se’ = ‘aşa’, etc.); acest prefix deictic se întâlneşte şi la formele corespunzătoare din aromână (ca ‘acela’, ‘acesta’, ‘acum’, ‘aici’, ‘acolo’, ‘aşa’, etc).”
Lingvistul Român George Pruteanu a continuat: “Popularul devenit Gheorghe (prezent la peste 5% dintre Români, statistic între primele ca răspândire actuală - alături de Ion, Nicolae şi Vasile - cu toate derivaţiile) provine din Greacă: Georgios sau Gheorghios, nume care apare şi în scrierile lui Platon / care a fost student al lui Socrate şi apoi dascăl al lui Aristotel. În acest nume se disting bine cele 2 părţi din care e compus: cuvântul vechi ge (sau geageo, gheo), care înseamnă ‘pământ’ şi cuvântul ergon, care înseamnă ‘muncă, lucru’. Iată, deci, pe Georgete, Gete, Georgiane, Gine, George, Gheorghe, Gigi, Gelu, Ghiţă, etc. înrudiţi - prin nume doar! - cu respectabilele ştiinţe care îl au pe geo sau pe erg în denumire: geometrie (măsurarea pământului), geografie (descrierea pământului), geologie (ştiinţa pământului) sau ergonomie (disciplina care studiază metodele şi condiţiile de muncă în general) sau denumirea unităţii de măsură pentru energie ori lucru mecanic - ergul. Se observă că în cuvântul ‘energie’ se află topită bucăţica esenţială -erg. Aşadar, numele - pornind de la Greacă - zice ‘lucrătorul pământului’ ori altfel spus: ţăranul, agricultorul; ‘ţăran’ înseamnă ‘omul pământului’ (de la latinescul terra,-ae) iar ţăran fără pământ e un non-sens, e ca şi cum s-ar spune ‘avion submarin’ iar agri-cultor e un cuvânt care are exact aceleaşi componente ca şi George-Gheorghe: ager, -gri = pământ şi colo- ere- ui- cultum = ‘a munci, a lucra, a cultiva’. Din această etimologie se vede frumosul înţeles pe care îl are expresia ‘om cultivat’: un om care s-a muncit pe sine, nelăsându-se în paragină, obligându-se să dea roade. Marele poet Roman Vergiliu (secolul I î.C.) a scris un amplu şi frumos poem intitulat Georgicele, titlul însemnând: poemele închinate muncii câmpului. Gheorghe duce câteodată la cele mai neaşteptate nume de botez sau de familie, ca Iorgu sau Iorga - care sunt variante; la fel, nume care par cu totul diferite, cum ar fi Giurcă sau Iuga sau Iureş sau Iordache sau Giurgiu sau Gociu - se trag toate din aceeaşi rădăcină. Gherguş, Ghica, Goga, Gogea, Gane, Giurea, Giurcă nu sunt decât variante ale numelui Gheorghe. Şi lista nu-i epuizată. Oricât ar părea de ciudat, tot derivate de la numele de bază Gheorghe sunt şi nume ca Iuraşcu, Iurie, Iureş sau Gorea - acestea fiind metamorfoze, transformări în timp ale lui Gheorghe. Gheorghe apare în toate limbile, iată doar câteva exemple: la Albanezi Giergi ori Gherghi, la Italieni Giorgiosau Gina, la Ruşi Gheorghi sau Egor sau Iurii, la Spanioli are formele Jorge şi Guerga, la Unguri Gyorgy ori Gyorok, ş.a.m.d. E întâlnit foarte adesea şi ca nume de locuri; de pildă, în ţară pot fi menţionate: Sfântu Gheorghe (oraşul şi - respectiv - unul din braţele Dunării), Gheorghieni, Sângeorgiu de Pădure, Sângeorz-Băi, Găneşti, Giurgiu şi altele”.
“Dicţionarul onomastic creştin”, realizat în 2003 de Aurelia Bălan, alătură numelui Gherga o lungă listă de derivate pe lângă Gheorghe, între care din vechime (1489) au fost reţinute Ganea, Giurge, Ghiura iar dintre cele mai recente, mai frecvente sunt / alfabetic: Gărgan, Georgeta, Georgică, Geta, Getuţa, Gheordache, Gheore, Gheorgan, Gheorganii, Gheorghea, Gheorghelaş, Gheorghi, Gheorghian, Gheorghică, Gheorghie, Gheorghieş, Gheorghiţa, Gheorghiţă, Gheorghiu, Gheoroaia, Gheoroe, Ghergăe, Gherghe, Ghergheasa, Gherghei, Gherghena, Gherghentie, Ghergheş, Ghergheşan, Gherghescul, Gherghin, Gherghinar, Gherghinica, Gherghinoiu, Gherghiş, Gherghişanu, Gherghiţă, Gherghiţoiu, Gherghiu, Ghergul, Ghergulescu, Ghergu, Ghican, Ghicul, Ghiculescu, Ghiculeţ, Ghierghie, Ghiorghina, Ghiorghinescu, Ghiorghinoiu, Ghiorghioiu, Ghiorghion, Ghiorghişor, Ghiorghiţan, Ghiorghiu, Ghioroaie, Ghirghi, Ghirghie, Ghirgiu, Ghiroghină, Ghiroghiţă, Ghiţa, Ghiţan, Ghiţău, Ghiţea, Ghiţeş, Ghiţescu, Ghiţoi, Ghiţoiu, Ghiţuică, Ghiţulan, Ghiţulescu, Ghiţun, Ghiurca, Ghiureş, Ghiurghiu, Ghiurghiuleţ, Ghorgoman, Gică, Giorgia, Giorgiu, Girgina, Giuca, Giucă, Giura, Giuran, Giurău, Giurcani, Giurcanu, Giurconiu, Giurcu, Giurculescu, Giurescu, Giurg, Giurgachi, Giurgea, Giurgeaca, Giurgeală, Giurgeni, Giurgescu, Giurgeu, Giurgi, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgiov, Giurgiţa, Giurgiuca, Giurgiuman, Giurgiuv, Giurgiuvan, Giurgiuvean, Giurgiuvul, Giurica, Giurja, Giurjea, Giuroiu, Giurul, Goaga, Goagă, Gog, Gogă, Gogan, Gogancea, Gogeală, Gogealea, Gogean, Gogescul, Gogioiul, Gogiulescu, Goglea, Gogoi, Gogoiasa, Gogoiescu, Gogoiu, Gogolea, Gogoncea, Gogotă, Gogotan, Gogoţea, Gogu, Gogul, Gogulescu, Goguţ, Gorgan, Gorganu, Gorgea, Gorgescu, Gorghe, Gorghea, Gorghi, Gorghias, Gorghie, Gorghieş, Gorghină, Gorghiţă, Gorgiulescu, Gorgoae, Gorgoceală, Gorgoiu, Gorgon, Gorgonie, Gorgos, Gorgota, Gorgotescu, Gorgul, Gorguţa, Gorjea, Guţă dar şi Diorde, Diordei, Diurdea, Dorda, Dorde, Horghea, Horghie, Ieordache, Iocuşeni, Iorda, Iordăchescu, Iordachia, Iordăchioiu, Iordăcuţă, Iorg, Iorgă, Iorgache, Iorgachi, Iorgan, Iorgea, Iorghiceni, Iorgociu, Iorgulescu, Iuca, Iucaş, Iucaşanul, Iucşa, Iucşă, Iucul, Iucuş, Iurgachi, Iurghiceni, Jorj, Jorja, Jorje, Jorjeni, Jurca, Jurcă, Jurcani, Jurchescu, Jurg, Jurga, Jurgea, Jurj, Jurja, Jurjă, Jurjanescul, Jurje, Jurjea, Jurjiu, Jurjoaia, Jurjon, Jurjuman, Orgache, Orghie, Orgon, etc.; în relaţie cu numele Române, sonorizări şi caligrafieri vecine au Gorgonie care a dus la nume de familie în formele Gorga, Gorgu, etc.Grigorie cu variante ca Gherghel, Gurgu, ş.a. iar Grighentie este atestat şi Gherghentie, Ghirgo, etc. În “Analele” Universităţii de Vest din Timişoara din 2008, despre “Antroponimul grecesc Georgios în onomastica europeană”, Dr. Viorica Goicu şi Dr. Simona Cealmof au scris: “Numele de botez Gheorghe este unul din cele mai răspândite şi frecvente prenume atât la români, cât şi la celelalte popoare europene. Numele îşi are originea în Grecia antică, având la bază apelativul georgos ‘lucrător al pământului, agricultor, ţăran’, apariţia lui ca nume personal fiind strâns legată de creşterea rolului agriculturii în economia vechilor greci. Grecescul Georgios este, în acest caz, sinonim cu latinul Agricola sau românul Ţăranu. Răspândirea şi popularitatea grecescului Georgios este legată de existenţa cultului mai multor sfinţi, dar mai cu seamă al unui martir creştin din Capadochia, din timpul împăratului Diocleţian (secolul IV), celebru în toată Galia din secolul VI. Dacă urmărim direcţiile de răspândire ale numelui grecesc în Europa, constatăm că în inscripţiile latine din secolele III-IV apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile românice apusene şi germanice, cu pronunţii deosebite, datorate modificărilor unor sunete proprii acestor limbi. Numele grecesc este atestat sub forma Γεώργιος în secolele VI-VII în Creta, apoi prin Georgius în inscripţiile latineşti creştine din Galia şi Spania, Georius în 769 în Italia (episcop de Palaestrina), Iorgii la sfârşitul secolului VIII la Chartres, Giorius în 811 în Gorze, Jorgio în 830 la Jumieges, Georius în 889 în Germania, Georgius şi Iorius din secolul IX în Catalania, Jorius în 924 în Narbonne. În prezent, în sudul Italiei este răspândită forma Iorio, iar în Grecia, Jorgos. În limbile slave, numele grecesc a intrat mai târziu, pe 2 căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunţia grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre, grecul Georgios fiind pronunţat aproximativ Iorios, cu varianta Iurios, devenită Iurii în limbile slave de răsărit la sfârşitul secolului X, impunându-se printre slavii meridionali formele Gherga, Gheorghii, Georgie, Giuragi, Georgii, Giurgi, etc.; pe cale cultă a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise greceşti Gheorghii care, odată intrată în uz, a suferit serioase modificări fonetice. În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198); la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii şi Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi şi tot din secolul XIV apare Gheorghii. La români, popularitatea de care s-a bucurat numele Gheorghe de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existenţa cultului pentru martirul cu acest nume, ci mai ales prin persistenţa vechilor credinţe, obiceiuri, ritualuri şi practici din epoca păgână, când sărbătoarea este considerată începutul primăverii. Despre sărbătoarea creştină în onoarea Sfântului Gheorghe din 23 aprilie, Nicolae Iorga arată că s-a suprapus unei alte sărbători păgâne a unui erou trac. Cultul acestui sfânt a început să se răspândească mai ales în secolul X, de la Constantinopol, de unde a iradiat spre nord, prin Bulgaria, până la gurile Dunării. Numele oraşului Giurgiu şi al braţului sudic al Deltei Dunării amintesc iarăşi de cultul aceluiaşi sfant. Braţul Sfântul Gheorghe, numit în antichitate ‘Braţul sfânt’, era notat în harta lui Pietro Vesconte din 1311 prin Sanct Georgi sau Georgy. De asemenea, primul document medieval românesc, biserica din Streisângeorz (azi oraşul Călan, judeţul Hunedoara), datând din 1313, are hramul ‘Sfântul Gheorghe’. Numele popular al sărbătorii Sângiorz (Sâmgiorz), cu păstrarea elementelor latineşti (Sanctus Georgius), cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei cu Maramureşul, Crişana şi Banatul. În restul teritoriului daco-roman apare forma mai nouă Sfântul Gheorghe, care a pătruns prin intermediul Bisericii. În aromână este înregistrat sub forma Sâm-Georgiul şi Ayu Yoryi, un împrumut din greacă iar în megleno-română prin Sâmgiordu şi Sfeti D’ord, preluat de la bulgari. Sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi cea a Sfântului Dumitru (popular SâmedruSumedru) sunt foarte importante, întrucât aceşti 2 sfinţi sunt cei mai veneraţi la români. La Sfântul Gheorghe începe renaşterea naturii după iarna care la noi durează între 3 şi 5 luni. Această sărbătoare a reprezentat o dată importantă în viaţa socială. Contractele de arendare a pământului începeau în această zi şi se terminau de Sfântul Dumitru iar în viaţa pastorală, de Sfântul Gheorghe se tocmeau ciobanii, văcarii, etc. Obiceiul vechi era ca în ajunul Sfântului Gheorghe oamenii să se împroure, adică să se stropească unii pe alţii şi în acelaşi timp staulele şi vitele cu apa descântată sau neîncepută, adusă de la râu. Această stropire cu apă, ca mijloc de curăţire a tuturor relelor, o găsim la multe popoare şi se practica, de asemenea, de păstori exact în aceeaşi perioadă, la Palilia (21 aprilie), după cum scrie Ovidiu. Se afumau vitele şi staulele cu tămâie sau cu diferite ierburi, dar la noi trebuie să fie tot un obicei păstrat de la romani, care în ziua de Palilia obişnuiau să afume turmele de oi. În ajunul Sfântului Gheorghe se obişnuia să se facă un foc viu: ‘se freacă 2 lemne uscate unul de altul atâta până ce, înfierbântându-se, se aprind şi încep a arde. Aprind apoi cu dânsul grămada de lemne pe care au strâns-o puţin înainte de aceasta; iar când lemnele au început a arde cumsecade şi para focului a se înălţa, atunci încep şi ei a juca împrejurul focului şi a sări peste dânsul. Săturându-se de jucat şi de sărit, aşteaptă până ce focul începe a se stinge, iar după aceea, luând fiecare puţin jeratec şi câte un tăciune, se întorc acasă şi afumă vitele, mai ales mieluşeii, cu tăciunii din focul viu’. Ceea ce este însă extraordinar, arată în ‘Iarba fiarelor’ Aurel Cândea ‘e faptul că singuri românii au păstrat amintirea acestei datini - facerea focului viu, sărirea peste el şi trecerea vitelor prin mijlocul lui - în acelaşi fel cum o practicau în ziua de Palilia, exact în aceeaşi epocă (diferenţa e numai de o zi), păstorii de acum 2000 de ani’. Poetul Ovidiu relatează amănunţit acest obicei al romanilor, la început un popor alcătuit numai din păstori, care şi-au ales ca dată a întemeierii Romei ziua de 21 aprilie, pe care au numit-o Palilia, de la numele zeiţei Pales, ocrotitoarea turmelor. Ca atare, păstrarea formei mai vechi Sângeor(d)z, alături de forma mai nouă Sfântul Gheorghe se datorează atât importanţei social-religioase a acestei sărbători, cât şi faptului că, la început, a fost vorba de o sărbătoare păgână de care sunt legate multe credinţe. El este sfântul cel mai venerat de păstorii din Balcani şi din Carpaţi. La huţuli, denumirea populară a lunii mai este Jurija, din ucraineanul Jurij ‘Gheorghe’, iar luna aprilie este denumită popular în unele dialecte slovene Jurijevscak, în maghiară Szent Gyorgy şi în estonă, Jurikuu. În bulgară, de la numele sfântului s-au format 70 de hipocoristice, în onomastica din Transilvania în jur de 20. În documentele noastre este atestată prezenţa diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul secolului XV: Zorza 1400, Gherghi 1417, Gherghiţa, toponim 1453, Gheorghe 1465, Iuga şi Ganea 1475, Găneşti, toponim 1480, Jurj şi Jurja în documentele moldovene din timpul lui Ştefan cel Mare, când 30 de persoane au acest nume, GiurgeGiurcă, Ghiura 1489, etc. Este important de menţionat faptul că localităţile din Transilvania, care şi-au format denumirea de la compusul notat în documente prin Sanctus Georgius, apoi prin maghiarul Szent Gyorgy sau săsescul Sankt Georgen, au fost românizate după numele mai vechi al sărbătorii, cel de Sângeorz. Există, pe de o parte, oiconimul oficial Sângeorz-Băi (judeţul Bistriţa-Năsăud), cu prima atestare sub forma Zenthgyurgh 1440, numecare a fost dat, probabil, sub influenţa călugărilor minoriţi aşezaţi în Rodna. Urmărind atestările documentare ale acestei localităţi, se observă că în unele se recunoaşte uşor forma populară românească Sângeorz, notată chiar în pronunţia locală, unde digraful (dz) reprezintă africata (ð) pe cale de dispariţie în graiurile daco-române, prin transformarea ei în (z). Şi în Banat există o localitate cu denumirea actuală Sângeorge (judeţul Timiş) cu prima atestare: villa Sancti Georgii 1319. Numele popular al satului este Sângeoarge, iar localnicii îşi spun sângeorgeni. Tot în Banat, în catedrala din Cenad, s-au păstrat moaştele Sfântului Gheorghe pe care regele Ştefan cel Sfânt le-a răpit în războiul purtat împotriva bulgarilor. În evul mediu, Sfântul Gheorghe (maghiarizat Szent Gyorgy) a fost unul dintre cei mai populari sfinţi şi în Ungaria, fapt confirmat de prezenţa numelui în 119 oiconime, în primul rând pentru că în întreaga Europă răsăriteană cultul său a fost foarte răspândit, iar, pe de altă parte, sărbătoarea de care se leagă numele său este considerată începutul primăverii. Mai adăugăm şi faptul că maghiarul Gyorgy, un nume de botez frecvent şi astăzi, este mai apropiat fonetic de românescul Gheorghe şi de bulgarul Gheorghi decât de latinescul Georgius. Ca atare, numeroasele oiconime formate de la numele acestui sfânt balcanic, răspândite în toate regiunile care au aparţinut Ungariei, reflectă popularitatea de care s-a bucurat Sfântul Gheorghe nu numai printre creştinii ortodocşi, ci şi printre cei catolici. Întrucât limba greacă foloseşte frecvent între sufixele diminutivale masculinul -akis, acesta apare şi în formaţiile româneşti de tipul FilipacheGheorgache, dar şi în variantele acestuia IorgacheIordache, sufixul fiind ataşat la numele personale IorguIorga. În prima jumătate a secolului XIX, odată cu introducerea numelor latineşti din istoria şi mitologia romană, a pătruns la români şi tipul George cu derivatele sale, care a intrat în concurenţă cu formele vechi, fenomen ce poate fi observat şi în zilele noastre. Dacă în mediile orăşeneşti sunt preferate noile forme, în mediul rural se observă coexistenţa formelor vechi şi noi ale aceluiaşi nume. Astfel, forma Gheorghe ca nume de familie, conform Bazei de date antroponimice a României pentru anul 1994, se situează pe locul 4 în grupa a doua de frecvenţă cu 83413 apariţii pe ţară, după Dumitru - 95702. Ca prenume actual, Gheorghe apare pe primul loc cu 662265 de apariţii pe ţară în aceeaşi Bază de date,în timp ce George e pe locul 29 cu 67120 de apariţii pe ţară. La fel, alături de prenumele feminine mai vechi - Gheorghiţa înregistrat în 1994 pe poziţia 55 cu 37585 de apariţii, Gherghina pe poziţia 76 cu 29769 de apariţii - se află prenumele mai noi: Georgeta pe locul 13 cu 103858 de apariţii şi Georgiana pe locul 65 cu 35874 de apariţii. Dacă aşteptăm un răspuns la întrebarea în ce măsură onomastica a contribuit la identitatea Europei, examinarea răspândirii şi a popularităţii descendenţilor din vechiul antroponim grecesc Georgios în limbile europene ne arată atât unitatea, cât şi surprinzătoarele analogii în spatele unei aparente diversităţi formale. Prezenţa civilizaţiei greceşti şi răspândirea creştinismului în Europa au avut un rol unificator, fără să se fi produs, de-a lungul secolelor, o reală fragmentare”. (Este de remarcat la menţiunile cercetătoarelor Bănăţene despre rădăcinile păgâne că în Latină sensul pentru “păgân” era de “ţăran”, ulterior regionalismul “pogan” - derivat din el - însemnând “vânjos”; e de ştiut că terminaţia Greacă “os” era mai veche decât cea Romană “us” iar în legătură cu sărbătoarea Pariliei / Paliliei, Românii încă folosesc “pălălaie” pentru focul mare / “gălgară” în Ardeal, conform Dicţionarului etimologic român” din 1966). Despre ceremonii e de observat că în timp desacralizarea a dus la laicizare, “cura sufletelor” ajungând “însănătoşirea trupurilor” iar sărbătorile reducându-se de regulă doar la o zi când nu se lucrează. Dr. Paraschiv Peţu a scris “În constelaţia numelui” din 2011 că “aproape un milion de români şi-au aniversat onomastica la data de 23 IV 2010, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (759886 bărbaţi, din care 589215 purtau prenumele de Gheorghe / Ghiorghe iar dintre femeile sărbătorite la aceeaşi dată, 137430 purtau prenumele de Georgeta)”.
De sărbătoarea ce începea la o lună după echinocţiul de primăvară - aşa cum onomastic de Gherga sunt legaţi Grigore şi Gheorghe - au fost legate ambele semnificaţii post-diluviene ale principalelor profile ocupaţionale (pastoral şi agricol), derivate din preocupările faţă de animale ale vânătorilor Nordici şi faţă de plante ale culegătorilor Sudici, din Epoca Pietrei: în 23 IV era debutul sezonului pastoral prin sărbătoarea lui Gheorghe, nume ulterior major consacrat agricol; cumularea celor 2 virtuţi - pastorală şi agricolă - în aceeaşi celebrare, sub acelaşi patronaj, reflectă sorgintea comună Gherga. Etnologul Maria Cristea din Viena / capitala Austriei a cercetat “Sângiorz - Anul Nou Pastoral”: “Sân-Georgiul, ipostaza populară românească a sfântului creştin, este stăpânitorul vremii calde, sfântul cel mare peste câmpuri, înverzitorul naturii şi semănătorul tuturor seminţelor, cel ce înfrânge vrăjitoarele şi le zădărniceşte actele magice, în special pe cele de luare a manei laptelui, protejând astfel cirezile şi turmele, cel care arată aleşilor comorile, smulgându-le de la diavol, chezaşul tuturor tocmelilor şi patronul tinerilor şi al armoniei familiale. Popularitatea în general nu este legată, în principal, de martiriul eroului sărbătorit şi sanctificat de biserică, ci de vechi ritualuri legate de ciclurile vegetaţiei, care şi-au găsit un ecou larg în folclorul multor popoare. Sfântul Gheorghe este agricultorul care ucide balaurul’ - elementul teriomorf, malefic, duhul rău al pământului - pentru a-i elibera forţa vitală, energia biologică, germinativă, care este primăvara, cu întregul ei cortegiu de binefaceri. De fapt, grecescul Georgos’ înseamnă ţăran, cultivator de pământ. Ziua lui fixată la 23 IV marchează începutul primăverii, începutul păstoritului, un nou ciclu de vegetaţie. În ipostaza populară erau folosite numeroase practici magice, de-a lungul unui ciclu de 3 zile, cu scopul de a se asigura protecţia gospodăriei, oamenilor, animalelor, recoltei, pentru fertilitate, belşug, sănătate şi pentru atragerea forţelor benefice’. Funcţia apotropaică a apei a fost preluată în creştinism ca purificatoare, în ritualurile ecleziastice. Peste această zeitate a vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe. Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Transilvania şi Banat şi Sfântul Gheorghe în rest. Sângiorzul şi Sântoaderul cel Mare - celebrat prin Caii lui Sântoader - divinităţi pastorale de origine indo-europeană, au în credinţele, folclorul şi iconografia românească trăsături comune cu Cavalerul trac: sunt divinităţi tinere, purtate în spate de cai (Sângiorz) sau au ei înşişi copite (Caii lui Sântoader), purifică spaţiul de forţele malefice, omoară balaurul, încuie iarna şi descuie vara. Mânecătoarea e o divinitate a Panteonului românesc, soră cu Sânjorjul, celebrată la Sângiorzul Vacilor (22 IV), sărbătoarea nocturnă din ajunul zilei de Sângiorz. Acum vitele sunt lăsate să pască libere, pe unde vor. Este timpul când se crede că se fac diferite vrăji şi farmece pentru a se fura mana vitelor (fertilitatea şi laptele) şi rodul pământului, de către vrăjitoarele (moroaie sau strigoaie) care, dezbrăcate până la brâu, rostesc diferite formule magice, efectuează diferite practici rituale, cu efecte sigure’ care se pare că au credibilitate în majoritatea zonelor ţării. La Mânecătoare se pune măcieş în coarnele vacilor, pentru ca vrăjitoarele să nu le poată lua mana, pentru ca descântecele lor să nu le poată atinge deloc. Pentru a se apăra, oamenii îşi împodobesc acareturile cu Ramura Verde. Atât de întemeiată era credinţa şi spaima oamenilor că strigoii vii, care în acea noapte îşi părăsesc trupurile, se bat cu limbile meliţelor la răscruci şi hotare de drum, apoi vin şi intră din nou în trupurile lor, ca să ia mana vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor’, încât în această noapte, pentru a-i speria şi pune pe fugă, pentru a contracara farmecele vrăjitoarelor, toată aşezarea participa la nişte contrafarmece şi mijloace de luptă, pentru a se apăra de forţele malefice. În primul rând era zgomotul - strigăte puternice, chiuituri, tulnice, buciume. Se ascundeau limbile de meliţă pe care călăreau strigoii sau se ungeau cu usturoi, mai mult chiar, se folosea o unsoare făcută din usturoi şi plante apotropaice. Pentru a ţine departe strigoii şi a apăra gospodăria, cu acea unsoare se ungeau pragurile uşilor, porţile, ferestrele, fântâna, vitele şi oamenii. La sate, în ziua de Sângiorz se puneau la stâlpii porţilor, la ferestre şi uşi, la streaşină şi fântână, grajduri şi coteţe, în cimitire şi pe morminte, crenguţe verzi care, după trecerea sărbătorii, erau strânse şi uscate de către gospodină, pentru a fi folosite la oameni ca leacuri împotriva frigurilor iar tocate mărunt se puneau în nutreţul animalelor pentru a fi sănătoase şi fertile. Creanga era tăiată întotdeauna de un bărbat - capul familiei - şi era un substitut al zeului vegetaţiei, protector al vitelor, cailor şi holdelor semănate’. Se credea că în această zi de cumpănă între Vechiul An şi Noul An Pastoral, forţele malefice erau deosebit de active, iar crengile verzi aveau rolul de a apăra oamenii, vitele, semănăturile, de a contracara farmecele făcute la Mânecătoare şi pentru rod bogat, fertilitate şi noroc în Noul An. În unele regiuni, flăcăii, în semn de prietenie sau dragoste, împodobeau în ascuns porţile caselor fetelor de măritat. Bucăţi de pământ cu iarbă erau puse sub cloşcă pentru ca puii să fie feriţi de boli şi primejdii. Era o tradiţie cu caracter de carnaval bucolic, care s-a păstrat în unele aşezări din Transilvania până spre mijlocul secolului XX, având drept scop stimularea forţelor creatoare a naturii, a fertilităţii vitelor şi pământului. Ea purta denumiri diferite, în funcţie de localitate, cum ar fi: Gheorghe, Goţoi, Păpălugă, Păpăluhară, Plugari, etc., de fapt fiind denumirea costumului şi măştii din frunze şi scoarţă de copac, purtate de flăcăul care dorea astfel să sugereze reînvierea simbolică a zeului vegetaţiei şi fecundităţii. Întregul ceremonial aminteşte de riturile de iniţiere. În noaptea de ajun a zilei de Sf. Gheorghe, flăcăii se strângeau în pădure, stabileau cine va interpreta personajul Sângiorzului, îşi confecţionau straie din frunze înverzite prinse direct pe veşminte, mască şi opinci din coajă de copac şi dimineaţa, cu un băţ înfrunzit în mână, însoţiţi de un alai de băieţi care chiuiau sau cântau din fluiere improvizate, într-o larmă îngrozitoare spărgeau liniştea satului, stârnind hămăitul câinilor şi veselie între săteni - dar mai ales între copii. Cel care reprezinta pe zeul fitomorf intra în curţile caselor, încerca să sărute fetele şi femeile, atingea oamenii cu urzica, iar gospodarii aruncau asupra lui găleţi întregi de apă. Felul acestui cortegiu era diferit, în funcţie de regiune. Dacă un gospodar nu reuşea să ude Păpăluga (deoarece era apărată de anumiţi membri ai cortegiului), era semn rău pentru bunul mers al gospodăriei. Ceata Sângiorgiului era apoi cinstită de către stăpânii casei, cu diferite daruri. În final, după ce a cutreierat întregul sat, personajul murea simbolic’, era aruncat în apă, sau costumul de frunze era dezbrăcat în anume locuri: în codru, pe malul apei, în curtea gospodarului care a ieşit primul la arat - în funcţie de ritualul regional. În unele regiuni, el era îngropat ca un mort. În altele, din frunzele costumului se alcătuiau cununile pe care mirii le purtau pe cap - ca simbol al fertilităţii. După unele surse, acest obicei s-a mai păstrat în sudul Ardealului. Deosebit de interesant este faptul că o tradiţie asemănătoare este consemnată în anumite regiuni din Austria, unde în fiecare an, la sărbătoarea Sf. Gheorghe, este celebrată de sate întregi. În ajunul sau în ziua de Sângeorz - străvechi început de An Pastoral - se aprinde Focul Viu, după metode primitive, pentru ca prin puterea purificatoare a focului, a luminii şi a fumului să se alunge forţele malefice rămase din timpul iernii, pentru a goni vrăjitoarele, forţele distructive ale naturii (furtunile, grindina, trăsnetul, bolile animalelor, atacul animalelor sălbatice). Producerea Focului Viu se face de către bărbatul casei, frecând 2 lemne uscate până se aprind. El se aprinde în fiecare gospodărie şi la hotarul satelor. Acest Foc Viu se păstrează apoi cu mare băgare de seamă ca să nu se stingă niciodată peste tot anul, crezându-se că acea casă în care s-ar afla un astfel de foc are mare noroc şi nici un rău nu se poate apropia de ea. Acest obicei ancestral de obţinere a focului curat’ mai este folosit de către bulgari şi în India de către brahmani. La stână ciobanii aprindeau 2 focuri vii - prin acelaşi procedeu ancestral. Odată aprinse, ei săreau peste - spunând diferite descântece magice cu caracter pastoral, pentru a se purifica, iar când flăcările se mai ogoiau, printre cele 2 focuri erau trecute şi oile, tot în acelaşi scop precum şi pentru a le feri de primejdii şi de boli. Aceste focuri trebuiau păstrate aprinse până la coborârea oilor de pe munte şi era interzis de a se împrumuta. În cadrul ceremonialului era şi purificarea oilor - într-un vas de lut se punea untură de porc, usturoi zdrobit şi verdeţuri, peste care se punea jăratic iar când acea combinaţie începea să fumege, ciobanii afumau oile, blana şi ugerele lor. Din acea compoziţie se făcea o alifie tămăduitoare pentru bolile de piele, de la oameni şi animale, de asemenea se ungea ugerul oilor la Sângiorz, pentru a preveni Furatul Manei de către vrăjitoare. Ziua de Sf. Gheorghe era termenul la care se tocmeau ciobanii, pentru toată vara. Este o datină a păstoritului, la început de an pastoral, ca proprietarul oilor împreună cu oierii să stabilească exact timpul când trebuiesc scoase oile la păscut, locul exact al păşunii, locul unde se face strunga oilor precum şi coliba ciobanilor. Obiceiul este să se unească mai mulţi proprietari de oi şi să se formeze o turmă mare, apoi să se dea arvună păstorilor şi să se stabilească Alesul (Timpul). De obicei Timpul este în 21-23 IV. După ce se face strunga şi coliba, se separă şi se închid mieii iar oile sunt lăsate toată noaptea să pască (21 IV) timp în care ciobanii le veghează, stând răzămaţi în bote (bâte), cântând din cimpoi, tulnice sau fluiere. În dimineaţa următoare vin cu oile la strungă iar primul muls se face într-un ritual special, în găleţi spălate cu apă neîncepută şi iarbă, pe buza cărora este pus un colac din pâine nedospită, care, după terminarea lucrului este împărţit şi mâncat de păstori. Din acel lapte se face primul caş. Seara, păstorii pleacă din nou cu turma la păscut, de data aceasta şi cu mieii. În dimineaţa de Sf. Gheorghe se reia ritualul mulsului, după care stăpânii şi oierii petrec până seara. Iar de acum, sezonul păstoritului este deschis. O piele de şarpe, jupuită de Sf. Gheorghe şi purtată la gât, se credea că ferea de friguri. La Sf. Gheorghe se ungea cu usturoi ţâţele vacilor, pentru ca fermecătoarele să nu le poată lua mana. La Sf. Gheorghe se ungeau şi ferestrele / uşile cu usturoi. În Muntenegru, fetele se duceau la fântână în zorii zilei de Sf. Gheorghe pentru a privi în adâncul ei până ochii li se umpleau de lacrimi, crezând că astfel vedeau în apă chipul ursitului’ lor. Băieţii le udau pe fete ca să nu se apropie de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în strigoaice. Se credea că udatul se face de bucurie primăvara; cine se spala în dimineaţa acestei zile cu rouă, toată vara urma să fie sănătos şi nu-i ieşeau pete pe obraz: în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, fetele se spălau pe faţă cu rouă pentru a fi mai frumoase şi mai atrăgătoare. Avem o mitologie bogată cu care orice popor s-ar putea mândri. Dacă sunteţi obosiţi, dacă doriţi să faceţi o adevărată infuzie de vigoare spirituală, părăsiţi pentru câteva zile lumea oraşului şi faceţi de sărbători o incursiune în lumea satului (acolo unde tradiţiile s-au mai păstrat - cel puţin în parte); profitaţi atâta timp cât ele mai există, cât se mai păstrează. Chiar dacă istoria, timpurile şi în ultimul timp natura este parcă potrivnică, ţăranul român continuă să-şi respecte tradiţiile, atâtea cât s-au păstrat, din respect pentru înaintaşii lui, deoarece în sufletul lui nu va mai trăi atunci omul cel vechi, omul din viaţa de toate zilele - în sufletul lui se vor deştepta sufletele strămoşilor lui, care vor trăi clipe de viguroasă viaţă în cadrul vieţii unui îndepărtat strănepot’.” Cercetătorul Român Ilie Tudor a scris: Se credea că în Focul Viu sălăşuia însuşi Gheorghe; prin acel foc era încuiată iarna şi era declanşată înverzirea pajiştilor şi codrilor, Gheorghe ferind păstorii şi turmele de fiare. Focul Viu de SânGiorz era unul dintre focurile importante de peste an (cum era de pildă cel ritualic de la solstiţiul de iarnă - al bucuriei şi comuniunii - destinat strângerii relaţiilor dintre rude, vecini şi prieteni, cel de Dragobete, ş.a.m.d.; pentru cei cu inima slabă, în Focul de Dragobete se puneau câteva mâini de gherghine / păducel iar câte un pic din cenuşa rezultată - strânsă într-o oală - era pus apoi în fiecare dimineaţă în ceai şi era dat pentru întărirea inimii)”.
Calendarul Ortodox Român - despre semnificaţia numelor sărbătorite în prezent - consemnează: “Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii (moment de început al anului pastoral, odinioară cu celebrare de 3 zile); reînceperea unui nou ciclu de viaţă al naturii şi al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinităţi se numără zeii care mor şi renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetaţiei). Pentru populaţiile în a căror economie predomina creşterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanţă în viaţa colectivităţii: începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în ziua lui Gheorghe practicile legate de îndepărtarea spiritelor nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor, împodobirea casei, gardului, porţilor şi chiar a vitelor cu ramuri verzi; primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin ţipete sau cântece, împrourarea ori stropirea cu apă, afumatul vitelor, focul viu şi trecerea animalelor prin el. Alături de acele credinţe privitoare la păstorit şi animale, sunt legate şi câteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare chiar înaintea răsăritului soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea, etc. (ţinerea cu stricteţe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea şi semnificaţia lor, sunt de natură să lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români şi la multe alte popoare). Numele în discuţie avea o mare frecvenţă mai ales în mediile păstoreşti din Pind şi Carpaţi. Mai târziu, când a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de ‘ţăran’, cei care l-au folosit cu acea semnificaţie neştiind că grecul Georgios însemna chiar ‘ţăran’. O modificare semantică asemănătoare a suferit şi un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Ceva mai târziu, numele grecesc a intrat şi în limbile slave, de astă dată pe 2 căi distincte: pe cale verbală a pătruns pronunţia grecească destul de mult modificată (G a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunţat aproximativ Iorios) şi pe cale cultă - adică prin intermediul cărţilor de cult - folosindu-se o copie modificată în partea finală a formei scrise greceşti; astfel se explică - în unele limbi slave - existenţa a 2 grupuri de forme, unele având la bază pe Iuri (atestat în limbile slave de răsărit la sfârşitul secolului X) iar altele pe Gheorghi (această formă cultă a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialişti ca făcând parte din familia lui Gheorghe). Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există şi la români, lucru perfect explicabil ţinând seama de contactul destul de timpuriu dintre populaţiile slave şi cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii şi la sud de Dacia. După cum uşor se poate bănui, familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice şi derivate, din onomastica noastră; lucrul este normal, deoarece un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferenţiere) cu cât este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează în frunte chiar în epoca contemporană, când ne-am fi aşteptat la o scădere a frecvenţei sale. Alături de formele create în română, există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr, se situează formele slave, urmează apoi influenţele neogreceşti, maghiare şi germane. Vom prezenta o parte dintre acestea, selectând pe cele mai frecvente dar şi pe cele mai deosebite (menţionăm că o parte circulă azi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri): 1) Gheorghe (Gheorgh’e, Gheorghieş, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghişor, Gheorghiţă, Gheorghitan, Ghiţă — hipocoristic foarte frecvent — Gheorgan, Gane/a, Gheorghică, Ghica, etc.); 2) Gherghe (Ghierghie, Gherga, Ghergu/l, Gherguş, Gherghin, Gherghina - iniţial folosit şi pentru masculin - Gherghinica, Gherghiţa, etc.); 3) Gorghie (Gorghe/a, Gorghi, Gorghiţa, etc.); 4) Gog (Goga - nume frecvent la aromâni - Gogan, Gogancea, Goganici, Gogea, Gogota, Gogu — frecvent astăzi - Goguţa, Guţă); 5) Ghiura, Ghiureş; 6) Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan); 7) Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu); 8) Iordache — provenit din Iorgache - Iorda; 9) Iuca (Iucas, Iucasan, Iocusan, Iucsa); 10) Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgica, Giurgilă, Giurgin, Giurgiţa, Giurgiucă, Giurjea); 11) Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje); 12) Jura (Jurea, Jurel); 13) Iurg, Iurga, Iurgachi; 14) Iura (Iuras, Iuraşcu, Iurie şi Iurii — frecvente - Urie, Iureş, Iurca, Iurincu); 15) Iuga (Iugan, Iugas); 16) Gociu, Gorea, Gota, Gotea, Gotu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea şi altă origine); 17) Gheta, Ghete; 18)Zorz (Zorza, Zorzila); 19) George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgica, Georgina, Gina, Gica, Gela, Gelu, Jorj, Geo); 20) ş.a.” În Dicţionarul de mitologie română” din 2013, Dr. Ion Ghinoiu a consemnat: “Prima plantă comestibilă a primăverii e urzica, dedicată zeului Marte; era o plantă sacră. Pentru a fi iuţi şi sănătoşi, tinerii se sorcoveau (se urzicau) cu frunze de urzică în ziua de Sângiorz ori de Paşti. Urzica - culeasă împreună cu primele flori ale primăverii de fete şi flăcăi în ziua de Dragobete - apare frecvent în lirica de dragoste. Urzica este cea mai folositoare buruiană din România, este un apreciat leac pentru vindecarea bolilor şi colorant vegetal; din tulpinele ei se obţineau fibre textile foarte rezistente pentru confecţionarea sacilor”.
Numele Gherga nu s-a răspândit întâmplător sau individual în multe zone, ci datorită faptului că era al unei străvechi populaţii, documentată încă din Epoca Pietrei, numită ca atare deseori - prin referinţele la plural - în istoria lumii: Caucazian Ghergari, oriental Gherghe-sei, Anatolian Gherghiţi, Balcanic Gheorghi, Româneşte Ghergani, etc. (şi acum, multe alte nume îşi reflectă provenienţa prin onomastică, de exemplu la Români Ardeleanu, Olteanu, Moldoveanu, ş.a., redând sursa geografică Ardeal, Oltenia, Moldova, etc., pildele fiind nenumărate); Gherga a reprezentat religios cununia Cerului şi Gliei = Gher-Ga / Gherga. În prezent, fonetic şi literar, Gherga în Albaneză e Gjergj, în Arabă e Jirja, în Bască e Gorka, în Bulgară e Georgi, în Croată e Grga, Jerko, în Cehă e Jarka, în Daneză e Jerrik, în Engleză e Gerga, Gerge, George, Garrick, Greg, Greig, Gregg (Baza de date Britanică indică drept cel mai vechi nume Ghergan de familie acolo pe al lui Hugo Georgii în comitatul Norfolk / Anglia, 1222), în Estonă e Georg, în Finică e Jarkko, Jyrkj, în Georgiană e Giorgi, în Germană şi Norvegiană e Jorg (Baza de date Germană indică drept cel mai vechi nume Ghergan de familie în Germania pe al lui Everadus Georgii în Hamburg, 1256), în Greaca Modernă e Georga, în Italiană e Ghirga, Giorgio, în Macedonă e Gorgi, Gjorgji, în Maghiară e Gergo, Gyorgy, Gyorgyi, în Poloneză e Jarek, Jurek, în Portugheză şi Spaniolă e Jorge, în Rusă e Georgiy, Georgy, în Slovacă e Juraj, în Slovenă e Jurica, Jurij, în Suedeză e Jerk, în Slavonă a fost şi Georgei, biblic a fost şi Jericho, etc. - şi acesta (atât antropologic, etnonimic, cât şi cultural) constituie subiectul principal al materialului - cu variaţiile respective de referinţă la plural ca Gherghesei, Ghirgasiţi, Gherghiţi, Ghergani, etc. (Este de remarcat că prin cultură se înţelege capacitatea umană de clasificare, codificare şi comunicare a experienţelor iar prin Civilizaţie se înţelege nivelul de dezvoltare spirituală şi materială a societăţii la un moment dat; nu toate culturile se răsfrâng civilizaţional, însă toate Civilizaţiile se fundamentează cultural). De altfel, unii Români - printre care cu toate că se află majoritatea Gherga - şi în prezent des stâlcesc numele Gherga, în pronunţie (ca Gherca, Gherghe, ş.a.) ori în scris (ca Gerga, Gergha, Gierga, etc.); aşa cum au identificat folcloristul Anton Pann 1793-1854, academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu 1830-1914, Dr. Viorel Boldureanu, profesor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara, ş.a., principalul erou al basmelor Românilor era Arghir / popular ştiut drept Făt-Frumos (în 1778, Albert Gergej a tradus “Istoria lui Argirus” în Maghiară, după un secol academicianul Petriceicu Haşdeu din Bucureşti notând în “Cuvinte den bătrâni”: “Misteriosul Albert Gergej luând un basm Românesc - foarte popular la fraţii noştri de peste Carpaţi - l-a transformat într-o carte ungurească versificată, sub o altă formă, ca o noutate în limba lor”). Despre Arghir = Făt-Frumos, rezultat (prin aspiraţia “G) din Garghir, de exemplu academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu - care susţinea că Arghir era Gharghirul / Ghergarul Apollo - a scris, tot în secolul XIX: “Arghir e tradiţiunea noastră cea mai veche şi frumoasă în Dacia; acesta e tezaurul cel mai Antic în poezia şi literatura noastră. Tradiţiunea aceasta se află şi la Italieni iar pentru aceasta unii se învoiesc a crede că în limba Italiană e originală. Aceasta nu poate fi! Tradiţiunea s-a creat în orice mod în Dacia, iară nu în Italia. Cum că se află şi în Italia e lucru firesc, căci Romanii din Dacia au avut comunicaţiune reciprocă şi cu asemenea ocaziuni s-a transplantat şi în Italia, atingând şi pe cezarii şi strămoşii lor. Au primit-o pentru că - ca şi de fraţii lor - ei se interesau mai aproape de noi şi au susţinut-o pentru că ei n-au păţit atâtea fatalităţi ca şi noi prin emigrarea popoarelor către apus şi mai bine şi-au putut păstra literatura. În spiritul respectivei continuităţi susţinute prin unitatea literaturii (mitologie populară - folclor - poezie şi literatură cultă), adică prin continuitatea culturii, faptul semnificativ pentru istoria culturii noastre e de extindere a acelei ‘tradiţiuni’ dincolo de timpul colonizării. Tradiţiunea aceasta recade şi cu 2 milenii înainte, adecă arată ce putere mare au tradiţiunile în spiritul poetic, caracterul şi viaţa poporului Român. Acestea sunt baza poeziei noastre şi poezia e baza literaturii. Durere că noi mai toată poezia epică şi lirică o avem încă în gura poporului resfirată, lucru trist că în atâta timp nu ne-am gătat geneza, cartea dintâi de poezie, încă nu ne-am putut strânge baladele, colindele, doinele, horele, tradiţiunile / legendele, adecă cântecele întregului popor Român”. Mulţi oameni - din mare vechime până la recenţii savanţi - au observat că pentru vechea populaţie a Europei n-a fost utilizat un nume specific (ci acoperirea a fost doar sub genericul Pelasg, al celor mutându-se frecvent, ca păsările); de exemplu, cercetătorul Ardelean Alex Imreh în 2011 a afirmat despre cei din Panonia / “Pa-nonia” (în al cărei colţ SE e Banatul, regiunea cu cea mai mare populaţie Gherga, “Pa-nonia” reflectând “Sfinţii prunci” / “Sfinţii nuni”, cu atributul de Sfântă “Pa” pentru prunci “nuni” ca Gherga, de pildă “Ca-naan” / Canaan - unde şi biblic au fost atestaţi Gherghe-sei / Sfinţi Gherghe - fiind regiunea prinţilor Pământului Ka): “În Panonia cei de acum 10 mii de ani au rămas tot timpul un substrat dar s-au adăugat şi alte straturi. Politic - ca elite conducătoare - e clar că s-au perindat ca şi pe teritoriul României, mulţi. Lingvistic şi cultural pe teritoriul României este o altă continuitate; se pare că lingvistic nu a fost continuitate pe teritoriul Panoniei. Pe teritoriul muntos învecinat Câmpiei Panonice a putut rezista o continuitate lingvistică pentru că la fiecare strat de migratori, stratul vechi s-a putut păstra în munţi. Italianul Michelangelo Naddeo a făcut studii la nivelul unor simboluri regăsite în toată EurAsia; el a identificat un popor cu acea continuitate de simboluri, cu acea continuitate culturală, religioasă. Greşeşte cine nu ţine cont de faptul că fiecare pas în migrarea acelor semne a însemnat o modificare genetică, adică un amestec de popoare şi - în acelaşi timp - a însemnat schimbări la nivelul lingvistic; el alegând să facă abstracţie de studiile lingvistice a avut oarecum avantajul că a putut vedea legătura între popoare care lingvistic mai ales par diferite (genetic este o mare asemănare între popoarele de pe teritoriile actuale ale României, Ungariei şi Bulgariei, chiar dacă acum vorbim de un popor ‘latin’, de unul maghiar şi de unul ‘slav’). El afirmă primordialitatea culturii din Bazinul Dunării care a inventat scrisul şi l-a exportat în Sumer; mai spune de roirea din teritoriul Dunării spre Finlanda şi revenirea ulterioară: adică, cei din mezolitic s-au format aici, au roit spre nord cu retragerea gheţii, apoi au revenit spre rudele din sud. Confuzia de bază vine de la asocierea populaţiilor de pe teritoriul Ungariei la un nume prea legat de grupul Arpad care a venit spre sfârşitul mileniului I; din acel grup se pare că genetic ‘N’ a rămas doar 1%, chiar dacă membrii săi au schimbat limba Panoniei. E curios că la populaţii genetic atât de asemănătoare limba s-a păstrat mai bine în România şi s-a modificat atât de mult la vecini: felul în care s-a făcut ‘deznaţionalizarea lingvistică’ este mai evident la slavi, care este mai intens (adică, slavii în Bulgaria şi Timoc au deznaţionalizat lingvistic mai mult şi mai intens în ultimii 200 de ani decât maghiarii în 1000 de ani în Transilvania)”. Totuşi, e de observat ce a publicat baronul Wesselenyi Miklos despre numărul Valahilor din 1843: “În Transilvania 1010080, în Ungaria 1085000”; conform datelor oficiale, acum în Ungaria mai sunt doar câteva mii de Români.

Primii regi din lume se numeau Gherga; asemenea afirmație – poate tulburătoare – izvorâtă din străvechea divinitate / regalitate Gherga, cu transmiterea în decursul vremurilor a nobilului nume Gherga, s-ar explica prin cel puțin 5 argumente semnificative:
·         argumentul arheologic (primele sceptre – divine ori regale – din Vechea Lume, denumite și Kerykeion” au fost atestate chiar în spațiul stră-Român, unde și în prezent e cel mai răspândit numele Gherga)
·         argumentul genetic (elita emancipată la sfârșitul Epocii Pietrei - în vremurile descreșterilor severe ale numărului bărbaților din cauza răspândirii agriculturii – cu acumulări de mari bogății, puteri, acces la femei, etc., a fost formată mai ales din războinici și preoți, ale căror bunăstări s-au acumulat îndeosebi în fertilele Bazine ale celor mai importante ape, succesul transmițându-se peste multe generații inclusiv prin numele reținut de vechii Greci ca Gheorgos, echivalentul fermierului)
·         argumentul lingvistic (adică onomastica Gherga, începând de la stăpânirea Pământului – ca Ghe-rga”, unde Ghe” = Pământ și rga” = regalitate – până la a fi expresia cumulată Gher-Ga” a Cerului Gher” și a Pământului Ga”, fie datorită cununiei între acelea, fie datorită veștilor purtate între acelea)
·         argumentul mitic (cu relatări chiar mitologice despre primii cârmuitori Gherghi în Vechea Lume, transmise încă de la Uriași prin Marea Zeitate Ghirghe – Kirke / Circe – până la îngerii Veghetori Gregori sau ulteriorii lideri)
·         argumentul logic (mai mult ca intuiția, gândirea - nu Magică, ci logică - ar corela / corobora elementele existente, pentru dispunerea lor la baza numelui Gherga)