85. Gherga în Scripturi

Manuscris de la Marea Moartă
Gherga apare în publicaţiile religioase atât oficial cât şi neoficial - în Biblie în ambele Testamente şi în multele scrieri gnostice - în diverse documente istorice şi în analizele ştiinţifice efectuate în variate perioade de către diferiţi cercetători / nu numai din zonele Gherga, ci şi din multe alte părţi (Biblia are 2 părţi: Vechiul Testament scris în Ebraică şi Noul Testament scris în Greacă); în mod covârşitor, cunoaşterea Bibliei în lume s-a datorat nu Evreilor, ci creştinilor. Preotul Tertulian din Cartagina (trecut la creştinism în 195, primul teolog Roman, fondatorul Latinei ecleziastice, combatant cu mare energie ai celor care criticau noua religie, urmărind să prezinte creştinismul ca o religie unică şi revelată de divinitate) raţiona în lucrarea sa “Apologeticus” că scrierea patriarhului Enoh despre ceea ce a fost pe Înălţimile Golan - unde în Antichitate trăiau Gherghe-seii / Ghirga-siţii - era dinaintea Potopului, păstrată în arca lui Noe iar după cataclism copiată şi răspândită.
Esenii / Esenienii - care sălăşuiau în peşterile din Qumran 31,44 lat. N, 35,27 long. E, în N Mării Sărate / Moarte, unde au înfiinţat Mănăstirea “Sălbăticia” şi măsurau timpul nu ca Evreii vechi, ci după un calendar solar ca Misii / Misianii din Anatolia şi ca Gheții / Geţii de la Istru - spuneau că “Tradiţiile provin de la părinţii noştri, de la părinţii părinţilor noştri, de la Enoh sau de mai înainte, pe calea fără de sfârşit din trecut, din învăţăturile celor mari” / nominalizarea lui Enoh, unul dintre cei 7 patriarhi, fiind explicată de “Îngerul vieţii eterne” (manuscris Esenian / “Es-En”): “Enoh a fost primul care a urmat legea, primul dintre judecători, dintre înţelepţi. Fericitul, gloriosul, puternicul care a ştiut să învingă boala şi moartea. Noi invocăm pe Enoh, stăpân al vieţii, părintele frăţiei noastre, omul legii, cel mai înţelept dintre toate fiinţele. El a fost primul preot, primul plugar al pământului, primul care a cunoscut şi învăţat cuvântul şi s-a supus legii sfinte. El a dezvăluit copiilor luminii toate secretele vieţii. El a fost primul purtător al legii. Iată cuvintele părintelui nostru Enoh aşa cum au fost ele scrise”. (Se poate observa că în Univers există ceva mai rapid decât viteza luminii, anume: întunericul; abordările din Vechea Lume s-au situat pe poziții vizând așa înțelepciune, începând cu porunca biblică “Să fie lumină!” - pornind deci din starea opusă, întunecată - și deseori reflectând, inclusiv cuantic, asupra luminii ori asupra ființelor luminoase). “Cartea lui Enoh” - ce printre altele vestea cu mult înainte de apariţia lui Iisus în Canaan că va sosi Mesia ca “Fiul Omului” - a fost printre scripturile copiate de către Eseni / Esenieni după scrieri mai vechi iar conţinutul îi este structurat pe ecoul unei judecăţi, căderea observatorilor cerului, călătoriile lui Enoh, învăţături pentru generaţiile viitoare, informaţii astronomice (inclusiv cum se făceau calcule cu megaliţii dublaţi de structuri din lemn) şi conversaţiile lui Enoh cu fiul său / în care se prevedea Potopul. De la început a fost detaliată Civilizaţia pre-diluviană apărută în regiunea Golan, unde cei numiţi Grigori / Gregori i-au învăţat pe oameni diverse şi pentru care Enoh a ajuns să acţioneze ca mediator printre îngeri (Biblia a notat ca Enac pe prinţii Anuna / Anunnaki - ascendenţi, conform Tăbliţelor inscripţionate cuneiform din Girsu, Warka, Karkara, etc. ai Sumerienilor Gherga - ei fiind cei aflaţi în legătură cu Enoh / Enoch, notat de vechii Evrei ca Hanok, însemnând “Luminosul”): “Pe când copiii oamenilor se înmulţiră în acele zile, s-a făcut că fiicele lor s-au născut graţioase şi frumoase. Şi atunci când îngerii, copiii cerului, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; şi ei şi-au spus unii altora: ‘Să ne alegem femei din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele’. Atunci Samyaza, şeful lor, a zis: ‘Mă tem că nu veţi fi în stare să vă împliniţi gândul. Şi că eu voi suporta singur pedeapsa pentru crima voastră’. Dar ei au răspuns: ‘Noi vă jurăm. Şi noi ne legăm cu toţii cu blestem; nu vom schimba cu nimic planul, vom săvârşi ceea ce am hotărât’. Într-adevăr ei s-au jurat şi s-au legat între ei printr-un legământ cu blestem. Ei erau în număr de 200 şi au coborât de pe piscul Ardis al Muntelui Hermon. Acest munte era denumit Chermon / Hermon pentru că acolo au jurat şi s-au legat printr-un legământ cu blestem. Şi ei şi-au ales fiecare câte o femeie şi s-au apropiat de ele şi au convieţuit cu ele; şi ei le-au învăţat vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi arborilor. Şi acele femei au zămislit şi au născut Uriaşi. Ei au înghiţit tot ce munca oamenilor putea să producă şi n-a fost chip să fie săturaţi. Atunci s-au întors împotriva oamenilor înşişi ca să-i mănânce. Şi au început a se repezi la păsări, la dobitoace, la târâtoare şi la peşti, pentru a-şi potoli foamea cu carnea lor şi setea cu sângele lor. Şi atunci pământul a murmurat împotriva celor răi. Azazel i-a mai învăţat pe oameni să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-şi înnegri sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat. Nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulţit, creaturile încălcau orice ordin şi distrugeau tot ce le ieşea în cale. Gadriel a arătat oamenilor plăgile mortale şi i-a învăţat folosirea uneltelor morţii. Armers i-a învăţat arta de a dezlega vrăjitoriile. Kasdeya a indicat plăgile sufleteşti şi plaga vieţii. Barkayal i-a învăţat arta de a urmări stelele. Akibeel i-a învăţat semnele iar Penemu, numit şi Tuniel, i-a învăţat pe oameni să scrie cu apă de funingine pe papirus. Tamiel i-a învăţat astronomia. Şi Asaradel i-a învăţat mişcările lunii. Şi oamenii, pe punctul de a pieri, au murmurat şi glasurile lor s-au ridicat până la cer”. (Corespunzător “Cărţii lui Enoh” 69:6, cel care a sedus-o pe Eva a fost Gadriel, ceea ce în 1976 a atras observaţia cercetătorului Jozef Milik că aspectul se poate lega de tratatul profetei Isis pentru fiul Horus, citat Antic de învăţatul Zosimos din Akhmim / Egipt; “epistola către Evrei” - din Biblie - a indicat încheierea acţiunii patriarhului Enoh, sub forma 11:5 “Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu”).
Cartea lui Enoh
Ceea ce Evreii vechi demonizau a fost văzut de vechii Greci inclusiv ca gestul prometeic, al utilizării focului (simbolizând tehnologia transferată oamenilor, ceea ce a mâniat bătrânii cârmuitori ai lumii de atunci; Masivul Chermon / Hermon - aflat la intersecţia de acum a 3 state / Israel, Liban şi Siria - e disputat şi azi de credincioşii celor 3 mari religii monoteiste / mozaică, creştină şi islamică). “Cartea lui Enoh” în prezent este canonică numai pentru Biserica Etiopiană / ortodoxă. Renumele Veghetorilor - notaţi Gregori - nu era doar pentru cunoştinţele avansate avute, printre care observarea astronomică, a influenţelor astrologice, a relaţionărilor oamenilor, etc. cu rolul de curieri / mesageri între Cer şi Pământ (echivalaţi ca “heruvimi” - denumire derivată de la cei din Huru / numele Egiptean vechi pentru Canaan - sau “arhangheli”, respectiv “îngeri”), ci şi datorită stării lor de veghe / în speţă, cu mintea pururi trează, având momente considerate excepţionale de trezie mentală, printr-o permanentă stare de hiperluciditate, ceea ce uimea ori şoca societatea supusă privaţiunilor existenţei aspre, în care mulţi aveau halucinaţii de soare, foame, beţie sau droguri ori aveau educaţie rudimentară; de acolo, de atunci, a rămas dorinţa - transmisă universal, în timp - ca fiecare om să aibă un “Veghetor” ce să-i observe drumul vieţii, să-i fie “îngeraş” care să-i îndrepte greşelile atunci când le face.
Statuie în Girgenti / Sicilia
Amintirea celor de atunci s-a păstrat şi în legenda “Îngerul îndrăgostit de ciobăniţă”, din Argheal / Ardeal (culeasă în 1902 şi publicată de folclorista Tony Brill): “Zice-se că scoborându-se odată bunul Dumnezeu din cer pe pământ, a luat cu sine şi vreo câţiva îngeri, ca să le arate şi lor lumea în care trăiesc oamenii pământeni. Îngerii - umblând încolo şi-ncoace prin lumea largă, cât timp vor fi umblat - le plăcură tare mult de lumea oamenilor pământeni şi mai cu seamă unuia aşa încât la despărţenie începu a plânge cu hohot. După ce se depărtară de pământ, înălţându-se către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos şi ce le-a plăcut mai mult pe pământ. Îngerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îmbrăcaţi cu haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu răspunse nimic, stând trist şi-ngândurat. Mai în urmă, îl întrebă Dumnezeu pe acela, că pentru ce e atât de trist şi de ce nu răspunde nimic. ‘Mi-i frică că mă vei certa rău!’ răspunse îngerul. ‘Nu-ţi fie teamă de nimic’ - îi zise Dumnezeu - ‘căci de una şi aceeaşi soartă vă veţi bucura’. Îngerul - căzând în genunchi dinaintea lui Dumnezeu - cu ochii scăldaţi în lacrimi, zise: ‘Doamne! Îs trist şi amărât, că ochii unei pământene mi-au picat aşa de dragi, cât nu-i mod ca să-i mai uit vreodată, fiind aşa de frumoşi, cum nu mai văzusem niciodată!’ Dumnezeu întrebă: ‘Şi ai cui erau?’ Îngerul răspunse: ‘Ai unei păstoriţe care păştea oi albe pe un câmp verde’. Dumnezeu iarăşi întrebă: ‘Şi ai grăit ceva cu ea?’ Îngerul răspunse: ‘Da - căci îmi căzuse dragă - şi i-am spus că mi-aş da viaţa mea îngerească pentru ochii ei albaştri ca cerul înseninat!’ Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat şi din om cu faţa senină şi fruntea curată se prefăcu într-un moşneag cu fruntea toată creaţă. Apoi - cum mergeau aşa, înălţându-se cu toţii încetinel către Scaunul cel Dumnezeiesc - ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc şi le zise: ‘Ştiu că dacă veţi merge cu toţii în cer şi vă veţi întâlni cu ceilalţi îngeri, acolo veţi povesti despre lucrurile cele pământene şi fiindcă lucrurile acestea nu-s iertate ca să le ştie cei din cer, acum vă opresc pe toţi aici!’ Şi cum rosti cuvintele acelea Dumnezeu, i-a prefăcut pe toţi în stele luminoase, lucind de fericire, că ele în toată vremea pot vedea lumea pământeană. Îngerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind şi el în stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncând scântei de foc asupra celorlalte stele. Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînţelegeri între stele, a luat steaua cea plângătoare şi - dezlipind-o de pe cer - i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o aşa de tare, că tot în picuri de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul unde fata cea cu ochi albaştri era cu oile. Scânteile acelea însă nu s-au stins, ci s-au făcut licurici, pentru ca să nu-i piară urma îngerului celui îndrăgostit de fata cea pământeană. De-atunci a trecut multă vreme, dar şi acuma se povesteşte că licuricii nu sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncată de pe cer”. “Cartea Uriaşilor”, copiată tot de Eseni - care a circulat în Antichitate vast, fiind tradusă în multe limbi - a continuat cu detalii asupra celor întâmplate cu Uriaşii (între descendenţii cărora apărând nominalizat Ghilga-meş ca unul dintre hibrizi), completări fiind aduse şi de “Cartea Observatorilor”, “Cartea Astronomilor”, etc.; de altfel, Ghirgaşii / Ghirgaşiţii din Canaan erau ştiuţi ca Ghergheseni: Ghergh-Eseni (conform unor cercetători, Esenii şi Misienii erau înrudiţi).
Ghirgaș scris Evreiește
Istoricul Britanic Richard Cavendish în 1975 a sugerat că Uriaşii erau aceiaşi cu cei menţionaţi de mitologia Greacă (post-diluvian din Golan până în N Lacului Galileeii au fost Ghirga-şiţii / Gherghe-seii, cu activităţi diverse în zonă de-a lungul timpului, din vechime până la Regatul Ghirghes / Gheşur, exorcizarea Gherghesai şi multiplicarea creştinismului de către Gherga): oricine poate observa că sărbătorile mozaice nu se regăsesc în sărbătorile creştinilor, cauza fiind că propagarea de la început a creştinismului n-a fost făcută de către Evrei, ci de către Galileeni, o dovadă suplimentară apărând şi în evidenţa că urmaşii vechilor Evrei nu-s creştini; în Galileea trăiau Gherghe-seii pe care Evreii i-au duşmănit (după cum au scris explicit şi nominal tocmai Evreii în Vechiul Testament) iar răspândirea creştinismului a fost atestată chiar de Biblie - în Noul Testament - fiind nominalizat şi exorcizatul Gherghe-seu ca “motor” al creştinării celor din ţinutul său Galileean / ce s-a extins apoi în lume. Apostolul Ioan 7:1 a consemnat că “mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L ucidă”; apoi, răstignirea a fost plănuită de către liderii Evreilor iar aceia nu vorbeau Aramaica / Siriaca (limba cu termeni preluaţi de la Gharghei / Chaldei, folosită în Canaan de Iisus şi adepţi): în propovăduirea creştină, Evreii mozaici - care oficial nu-l recunosc pe Iisus - n-au avut nici un rol, opunându-se cu vehemenţă similară ca a Romanilor. Creştinismul a apărut în Galileea, nu în Iudeea; nu Evreii au făcut publicitate creştinilor, ci invers: sunt greşite părerile despre contribuţiile Evreilor la răspândirea religiei vecinilor lor Nordici, căci mulţumită creştinilor - având adepţi printre multe popoare - a ajuns efectiv cunoscut în lume Vechiul Testament (ca parte a Bibliei), la o scară depăşind cu mult posibilităţile micuţului popor Evreu, care în sinagogi nici nu-l utilizează tradus în altă limbă decât a lor. Comunităţile creştine primordiale n-au fost Evreieşti, în general. Evreii - care au ziua de odihnă sâmbăta - nu au decis ca a creştinilor să fie duminica, etc.: implicarea unor puţini Evrei în cauză - ca de pildă a lui Saul / devenit Paul = Sfântul Pavel - nu justifică aşa diversiune (acela în “epistola către Evrei” 5:6 a şi scris explicit despre Iisus ca “Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” adică după rânduiala regelui Ghergheseu al Ierusalimului = “Mesagerul Domnului”) iar Iisus n-a spus despre sine c-ar fi fost Evreu, alţii făcând-o, necuvenit faţă de Fiul Domnului / fără etnie; ş.a.m.d. “Evanghelia Esenă / Eseniană a Păcii” consemna spuse ale lui Iisus ca “Adevărat vă spun că dintr-o singură mamă provine tot ce trăieşte pe pământ” (ceea ce e probat a fi fost Mama Ghirghe), continuând cu precepte ca: “Să nu căutaţi legea în scriptura voastră, căci legea este viaţa. Dumnezeu nu scrie legile în paginile cărţilor, ci în inima voastră şi în spiritul vostru. Se regăsesc în respiraţia voastră, în sângele vostru, în oasele voastre, în trupul vostru şi în fiecare părticică a trupului vostru. Sunt prezente în aer, în apă, în pământ, în plante, în adâncuri şi în înaltul cerului. Toate aceste lucruri vorbesc pentru ca voi să înţelegeţi voinţa lui Dumnezeu cel viu. Adevărat vă spun că scripturile sunt lucrările omului, în timp ce viaţa întreagă este opera lui Dumnezeu”. (Iisus a fost botezat în Râul Iordan de vărul său Ioan, reprezentant Esen).
Fosta Mănăstire Besă Sf. George Hozevitul” de pe pârâul Gherg
În Canaan, toponimii ca Râul G/Iordan, orașul Gat (din care a fost Uriașul Goliat), așezarea Ghergasa din Galileea, Grădina “Gheți-mani” / Ghețimani din Ierusalim, ș.a. nu erau elemente întâmplătoare de moment, ci consemnările unor prezențe consolidate; spre comparație, la curbura Carpaților Harghita / “Har-Ghita” reda “Har-Gheții”, adică Geții divini - respectiv cu har, județul fiind și plin de vestigii Gete - în mod similar cu Grădina Ghețimani / “Gheți-mani”, adică Grădina Geților. Scepticii față de prezența Gheților / Geților în Canaan ar putea reflecta asupra prezenței Sciților, dovedită în Canaan prin capitala Schitopolis a regiunii Decapolis iar prin Sciția “Mică” în regiunea Dobrogei: acceptarea prezențelor Sciților dar neacceptarea prezențelor mai marilor Geți - cu care Schiții / Sciții nu doar că se înrudeau, ci chiar se identificau - s-ar putea revizui, căci așa cum Gheții / Geții au existat în Dobrogea, au existat și în Canaan. Dinaintea existenței Evreilor, Fenicienilor ori Filistenilor, în Canaan au fost atestați Guți și urmași Geți, acolo de pildă trăind Gherghesei / Ghirgașiți (Ghergheseni / “Gherg-Eseni” organizați și ca Gheșureni / Gheșuriți în Regatul Ghirghes / Gheșur din N Lacului Galileeii); în N Mării Moarte, în organizare Antică, erau Eseni al căror trai semăna cu cel al Dacilor (care - de altfel - îi numeau Aseni pe vindecători), în aceeași zonă a Esenilor fiind documentați credincioși Traci Beseni / “Be-Eseni” sau pe scurt, “Besi”: cercetând multidisciplinar, se relevă un buchet de legături între “Daca-polis” / Decapolis din Canaan / cu populație inclusiv de Gherghi și Dacia din Europa / cârmuită de dinaștii Gherghi ai Geto-Dacilor (cârmuitorii - în chip oriental - erau denumiți “rabi” iar ai Românilor Medievali au fost “Basa-rabi”, dinaști printre care s-au regăsit Gherghi). La interval temporal de un mileniu și jumătate, 2 istorici - unul Antic și unul Medieval - au scris interesant despre Besi (foștii credincioși ai Zeului Familiei / Gospodăriei Bes, în stră-Română pentru “Zeu” / “Idol” folosindu-se și termenul “Boz”, după cum a evidențiat inclusiv Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939): pe de o parte, istoricul Carian Herodot a notat despre Besi că erau foarte religioși, capitala lor fiind în Tracia la Adrianopole / acum Edirne în Turcia Europeană (erau foarte bogați, îndeosebi din exploatarea minelor de aur și argint ale zonei); pe de altă parte, istoricul bizantin Cecaumenos i-a descris pe Vlahi / Blahi ca descendenții Besilor și Dacilor. Ca urmare a domniei lui Leon Tracul 457-474, care la cârmuirea Imperiului Bizantin a fondat Dinastia Tracă - împărat poreclit “Besul” - în Canaan au fost prezenți Traci Besi creștini, cârmuiți de “Besi-rabi” (Besirabi / Basarabi), cu menționări ca de exemplu: în viața Sf. Sava “cel Sfințit” - care a trăit în secolul V - a fost pomenit serviciul mănăstiresc din Palestina în Graiul Besilor, “Patrologia Graeca” 114 a consemnat că într-una dintre cele 4 Biserici ale Mănăstirii “Sf. Teodosie” întemeiată în anul 465 la E de Betleem se slujea în Graiul Besilor, Sirianul Ioan Moscu 550-619 confirma în “Pratum spirituale” că în Palestina exista Mănăstirea Soubiba / “Sou-Biba” 31,50 lat. N, 35,24 long. E de Grai Bes, etc. (aceea a fost consolidată cu ajutor Sirian în 480 pe pârâul Gherg / Cherit dintre Ierusalim și Ierihon - azi denumit Wadi Qelt / Kelt - rămânând știută ca Mănăstire mixtă Syriaco-Besă conform și studiului Dr. Abdel-Magid Zarrouki, acum a Sfântului Gheorghe Hozevitul, Cuvios Cipriot care a slujit până în 8 I 614, acolo trăind și slujind anterior 2 mari Sfinți biblici, anume în secolul IX î.C. Sf. Ilie și în secolul I avatarul său, Sf. Ioan “Botezătorul” iar Tradiția a reținut că Evreica Ana - ale cărei surori erau cununate în Betleem - s-a rugat cu succes în Valea Gherg împreună cu Ioachim să aibă copil, ajungând s-o nască după 9 luni pe Fecioara Maria; e de știut - după cum a scris și genealogul Filip Iorga în 2014 - că Sf. Ana a mai fost măritată cu Salomeu și Cleopa, având copii cu toți soții).
Sf. Gherasim de la Iordan
În secolul V, de la numele Gherga din Anatolia la numele Ghera din Canaan nu a fost mare distanță onomastică: “Ghera-Si-Mos” (corespunzând lui “Gherga, Sf. Moș”) a fixat în nomenclatura Ghergană numele de Gherasim; cu înțelesul de “Respectabilul” / “Onorabilul”, Gherasim a fost un călugăr dintr-o înstărită familie a Likiei - regiunea din răsăritul Cariei / Țara Gherghiților - care a murit în 4 III 476 la Mănăstirea azi știută ca Deir Hajla 31,49 lat. N, 35,30 long. E în Palestina, pe care a fondat-o în urmă cu 2 decenii, la mijlocul secolului V (prima Mănăstire de pe Valea Iordanului, cu scopul de a sluji ca așezământ pustnicilor din apropierea Ierihonului, leagăn al monahismului creștin pentru foarte mult timp, știindu-se că - pe drumul către Egipt - în grota din apropiere, spre Marea Moartă, s-a ascuns Sfânta Familie din Galileea în timpul masacrului pruncilor poruncit de Beduinul Irod). În anul 451, ierarhul Gherasim din Likia - întemeietorul deja al celei dintâi Mănăstiri de pe Valea Iordanului - a fost la Sinodul din Chalkedon / Calcedon 40,59 lat. N, 29,02 long. E / Bitinia (pe malul răsăritean al Strâmtorii Bosfor / “Bos-for”, acum cartier în partea Asiatică a Istanbulului; pe malul apusean / Trac al Strâmtorii Bosfor / “Bos-for” se afla din secolul anterior - pe locul fostei cetăți Byzantium - capitala Constantinopol a Imperiului Bizantin: acolo din același an 450 al fondării de către Ghera-simos din Likia a primei Mănăstiri de pe Valea Iordanului a fost ridicată Biserica Blachernae / Vlachernae în memoria cârmuitorului Vlah al Dobrogei de către văduva sa Hună, pe atunci în spațiul Românesc exercitându-și puterea împăratul Attila al Hunilor, văduv după împărăteasa Bănățeană Kerka, mama celor 3 băieți avuți oficial). Autorul Român Teodor Danalache a scris în 2017: “Umblând Sfântul Gherasim prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareț cu ochi blânzi și, deși nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareț să-l vindece. Starețul, văzându-l că era într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luând piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec și i-a dat drumul. Iar leul, dupa ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul oriunde se ducea, încât se mira starețul de recunoștința fiarei. De atunci îl hrănea starețul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte”. În așezământul monahal întemeiat, Sfântul Gherasim a impus anumite rânduieli, potrivit cărora 5 zile din săptămână, monahii trebuiau să șadă în chiliile lor și să împletească preșuri și coșnite din trestie. În tot acel timp, ei nu trebuiau niciodată să aprindă focul și să se hrănească doar cu puțină pâine uscată și curmale. Ușa chiliei trebuia să rămână în permanență deschisă, ca oricine ar fi vrut să poată intra și să ia orice dorea. Sâmbăta și duminica ei trebuiau să se adune în Biserica Mănăstirii. În acele zile ei aveau masa de obște cu puține legume și puțin vin spre slava lui Dumnezeu. Fiecare monah aducea la picioarele starețului lucrul lui săvârșit peste săptămână. Fiecare monah avea o singură haină. Sfântul Gherasim însuși se conforma acelor rânduieli, fiind un exemplu pentru toți. De-a lungul timpurilor, la mănăstirea sa au viețuit mulți sfinți”. Graiul Besilor - menționat de acele vechi relatări în mod distinct printre vorbirile orientale sau față de Greacă (populară printre creștinii timpurii), a fost individualizat ca deosebit, însă nu Latin ca al altor Europeni: posibilitatea contextuală că Besii vorbeau stră-Româna (ca vocabular și reguli gramaticale) e de reținut. Academicianul Român Dumitru Stăniloaie 1903-1993 a studiat prezențele Besene în fostele Țări Sfinte - Canaan și România - afirmând despre Besi: “Strămoșii noștri au dat nume ca Basarabi, Basarabia, Buzău, Se-beș, Se-biș, Si-bișel, Buziaș, etc. ceea ce atestează existența populației care a păstrat aceste nume și anume a trebuit să fie însuși al populației ce le-a dat”.
Zonele de influenţe Greacă şi Latină în Antichitate
Glia şi Cerul erau elementele generatoare, părinţii primilor oameni, cei mai mari Zei ai Pelasgilor; în cele mai grele situaţii ale vieţii omeneşti, ajutorul se cerea de la Cer şi Glie / Pământ. Vechii Greci - după cum au scris primii lor autori, ca Homer, Hesiod, ş.a. - îi adorau atât pe Ker, cât şi pe Ga iar Romanii, ca de exemplu când au reînoit alianţa lor cu Latinii în 499 î.C., au făcut legământul cu formula “Între Romani şi toate popoarele Latine să fie pace, până Cerul şi Pământul vor sta în locul în care sunt”. Religia creştină însă a considerat invocarea solemnă a Cerului şi Pământului - existentă nu numai la Pelasgi, Grecii vechi şi Romani, ci şi la mulţi alţii - ca manifestare păgână, prin subtilităţi teologice începând înlăturarea uzului înrădăcinat, aşa cum a consemnat “Evanghelia după Matei” în capitolul 5: “Să nu vă juraţi nicidecum pe Cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu / Nici pe Pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui” (de altfel, fostul vameş Evreu Levi, care a scris prima carte a Noului Testament, “Evanghelia după Matei” 12:40, a consemnat şi despre şederea după răstignire a lui Iisus în mormânt ca timp de “3 zile şi 3 nopţi”, însă între răstignire / vineri şi Înviere / duminică au fost 2 nopţi: prima noapte pe cruce, a doua noapte în mormânt); oricine ar putea compara religiile acelui timp, reflectând față de Învierea apreciată de creștini, respectiv față de Nemurirea apreciată de păgâni (logic, un Nemuritor nu ar avea de ce Învia, din moment ce nu moare). După răstignirea lui Iisus (Romanii în același secol au dărâmat Templul Evreilor din Ierusalim), cei mai mulți Semiți au fost contra religiei creștine: Evreii fiindcă aveau religia mozaică, lansată prin profetul Moise iar Arabii și-au lansat religia islamică după 6 secole, prin profetul Mahomed; cei mai mulți creștini nu au fost printre Semiți, ci printre Hamiți și Iafeți (iar Hamitul / Chamitul Gherghe-seu a fost atestat biblic încă din timpul lui Iisus drept credincios / în premieră mondială față de mulți alți creștini de pe planetă). În imaginea următoare se poate vedea locul unde s-a proptit Mântuitorul ducând “T-ul” pentru răstignire - numit “crux” de Romani - spre Golgota / Calvar (Golgota - ce provenea de la cuvântul Aramaic pentru “craniu”, în Ebraică “Gulgoleth” גלגל - era “Dealul Căpăţânii”):
Via Dolorosa / Ierusalim
Termenul “crux” (conform “Dicţionarului etimologic al limbii latine” editat în 1959 de Francezii Ernout-Meillet) posibil deriva din Punică / Cartagineză pentru instrumentul de supliciu folosit şi de Perşi, în lumea Germanică termeni înrudiţi ajungând de pildă Scandinavul “galge” folosit la “agăţare”, în vechea Engleză “gealga” fiind “spânzurătoare”, etc. iar în vechea Armeană “jalk” însemna “bătaie” dar şi perierea părului până la capăt. În ritualul creştin a rămas ca înaintea tunderii la călugărie (pentru ca monahii apoi să-şi păstreze părul lung, netăiat) candidaţii să se întindă culcaţi pe burtă pe jos / pământ, predând / părăsind cele sufleteşti lumeşti, pentru a intra în lumea cerească spirituală a lui Dumnezeu. Părinţii Cer / Ker şi Pământ / Ga - care prin unirea lor au produs Gherga - au început de la Iisus încoace să fie combătuţi de către unii creştini, însă numele neamului Gherga deja era consacrat şi consolidat în lume (de mult timp şi pe un vast spaţiu, ca de pildă - după cum se poate observa în imaginile următoare - în Anatolia mileniului I î.C. / prima zonă în care s-a propagat creştinismul din Galileea, începând cu mileniul I), astfel încât de atunci Gherga firesc doar s-a perpetuat, căci era demult format şi era puternic în mai multe culturi, transmiţându-se prin purtătorii săi până în prezent; în 2017, autoarea Ionela Achim din România a scris în “Gog și Magog: prima civilizație a rasei albe europene sau Protoistoria popoarelor europene”: “În mileniul I î.C., în urma unei creșteri a populației celtice din nord-vestul continentului Europa, se constată o mișcare a acelora spre sud-est, ajungând în Câmpia Panonică, în Banat, în Transilvania, Moesia, Haemus. Descinzând apoi în Asia Mică, celții au format statul Galatia care a durat mai multe secole. Este posibil ca ei să fi ajuns chiar până în Galileea, denumirea acestei regiuni fiind legată de numele celților gali și preluată de populațiile autohtone filistene de aici și ulterior de către evrei” (Antica prezență Keltă din Anatolia / Galatia în Galileea a fost analizată de mulți cercetători, de exemplu inclusiv cu capacitarea Getă din Moesia în secolul III î.C., când Celții au trecut pe acolo - prin Bazinul Istrului / Dunării inferioare - în drumul din Europa în Asia).
Gherga în Anatolia mileniului I î.C.