Spre deosebire de supremul “Zeu-Moș” = “Zal-moxe”, “Zeul Nou” = Dionys / pronunțat “Dio-Nus” - Zeul Viței - a fost avatarul lui Zagreus (din Cultul Dionisiac s-a născut “orfismul” - adică religia majoră Tracă - denumirea fiindu-i de la adepţii prinţului Trac Orfeu/s, care i-a propovăduit Misteriile încă dinaintea Războiului Troian; istoricul Anatolian Arrian în fragmentul 13 din “Bithynica” a notat că iniţial Tracia se numea Perke, după Marea Mamă Perka, în rezonanță cu Berka / Gherga, care l-a avut ca fiu pe Zagreus: Cultul ei era ca al Frigianei Kybela). Este de observat despre forme ca Anatoliana Kybela sau ca Balcanica Perka că nu erau decât versiuni locale - în respectivele Peninsule mari - ale Marii Mame Kirke / Ghirghe: Gherga. Cercetătorul Francez Charles Dubois a scris în 1877: “Există analogii între Cultul lui Dionysos-Zagreus şi cel al Cabirilor din SamoTracia. Tradiţia s-a conectat până la timpul Titanilor” (Insula SamoTracia - din Marea Egee, pe malul Trac opus, la gura Râului Marița, existând Templul Zergathium, după cum a consemnat în Antichitate Titus Livius 38:41 - întâi a fost locuită de Pelasgi iar apoi de către Kariani / Ghergani şi abia după ei de către Traci; după cum se ştia Antic, primii Cabiri / Kabiri - Pelasgi credincioși ai Zeiței Cybela / Marea Mamă - au fost Karkinoi, aşadar asemănările dintre Dionysos-Zagreus şi ei se datorau numai faptului că erau urmaşii aceloraşi străvechi Gherghi). În Epoca Fierului, poetul Gherghin Homer / “Ho-mer” (din portul Anatolian Kyme / Cume de la Marea Egee) în “Iliada” 23:330 a scris că în timpul Războiului Troian N Egeeii era Mare Tracă iar alți vechi autori - ca Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:50 și Plutarh în “Moralia” 2:352 - au notat că pe Insulele sale trăiau Traci; istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia 7:11 a scris că Marea Egee după Războiul Troian a fost controlată nu de învingătorii Ahei ori de urmașii lor Eleni, ci de Traci / aliații Troiei = Wilusiei, adică ai celor din “Văile sacre” (Marea Egee anterior Războiului Troian a fost controlată nu de Ahei, ci de Troiani). Atacul Aheilor asupra Troianilor a făcut parte din lupta pentru supremație dar - după Războiul Troian - controlul Egeeii (Mare al cărei nume poate fi corelat cu cel al Geii = Marea Mamă dar și cu înțelesul vechi Grec αἰγιαλός “aiges” pentru “țărm”, pentru “val” existând termenul κύμα / “kyma”, echivalentul înțelesului Românic pentru “culme”, ca la creasta valului ridicat) a fost preluat de aliații Traci ai Troiei: vechii Eleni au mai așteptat mult timp după (vreme de secole) și doar întinderea puterii Tracilor - care au format cel mai mare popor din Europa - spre Nord a permis vechilor Eleni din Sudul Balcanic arid o oarecare dezvoltare și acvatică / Marină; pentru o perioadă mai întinsă de un mileniu, cei mai puternici dintre Traci au fost Geto-Dacii, cu baza în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic / fost centrul Vechii Civilizației Europene (anume, actuala Românie). Se poate observa că în Epoca Bronzului Aheii - aflați la maximul lor - după ce i-au atacat pe Troiani au dispărut curând / devenind Eleni iar o greșeală similară au făcut în Antichitate Romanii care - aflați la maximul lor - după ce i-au atacat pe Geto-Daci (Traci Nordici) au dispărut, capitala imperială oficial fiind mutată departe de Roma, la Constantinopol / Istanbul, continuitatea în Evul Mediu ajungând exercitată de către bizantinii dominați Trac. Din străvechile legende se cunoaște că fiu al marelui Zeus = “Dios” în Greacă, pentru “doi” fiind “dyo”, Dionis (Dionysos / “Dio-Nysos”) s-a cununat cu primitiva Zeiţă a Fertilităţii Ariadna / însemnând “cea pură”, pe Insula Naxos - cea mai mare şi mai fertilă din Ciclade, nucleul Culturii Cicladice din Epoca Bronzului - fiind foarte popular nu doar acolo, ci şi pe continent; e de știut despre Insula Cicladă cea mai apropiată de Anatolia că se numea Karkisia / Amorgos 36,50 lat. N, 25,54 long. E (în largul gurii Râului Meandru, unde era portul Milet, metropolă Cariană / Gherghită, interesant fiind că la Sumerieni cuvântul “amargi” însemna “libertate”): pe acolo era ruta de trecere a Carianilor în S Balcanic, spre Micenianul Argive / Argos - de unde s-au tras în mileniul I î.C. dinaștii regali Makedoni - denumirea de Amorgos pentru poziția apuseană / la amurg de Caria a Insulei Karkisia fiind elocventă. Este de știut că în largul Karka = Cariei - coastei SV Anatoliene - se află Arhipelagul Dodecanez (denumit astfel după principala sa duzină de Insule, numărul Insulelor Dodecaneze - de peste o sută - fiind mult mai mare ca acelea 12, cea mai mare dintre ele e Rodos):
Partea Sudică a Peninsulei Balcanice, denumită Peloponez - înainte de a ajunge Elada - a fost dominată de Pelasgi; acolo după ce au apărut Aheii = strămoșii originari din Egipt ai Elenilor (profitând de șubrezirea vieții cauzată într-o mare parte a arealului de catastrofala erupție din Insula Santorini / cea mai Sudică dintre Ciclade) puterea Pelasgă s-a estompat, restrângându-se de pildă în Sparta, zona unde colectivul conta mai mult ca persoana. În secolul II, Carianul Pausania - originar de lângă Sanctuarul Gherga din Peninsula Anatolică - în “Descrierea Eladei” 3:1 a consemnat (în Peninsula Balcanică vizitând Sparta) că “după însuși tradiția locală, primul rege Spartan a fost Lelex” / Leleg = străvechi Carian; de altfel, vecinei Lydia - regiunea de la N Cariei - Perșii îi ziceau Sparda (în S Balcanic, localitatea întemeietoare a Spartei - anterior Războiului Troian - a fost Karye 37,17 lat. N, 22,30 long. E: pe lângă fundalurile legendar și istoric, iată că și cel toponimic e sugestiv). Este de remarcat că în secolul IX î.C. din Samos - Insulă Cariană cu poziția între Milet și Efes, dominată de Muntele Kerkis - era Simmias, autorul poemului dedicat diurnului Apollo / fratele nocturnului Dionysos, în legătură cu care în secolul XIX academicianul Român Papadopol Calimah a scris: “trata despre Massa-Geți, Hiper-Borei și Semi-Câni; pe aceștia din urmă - ‘Semi-Cânii’ - care erau vecini cu Massa-Geții, se crede că poeții îi numeau astfel pentru că erau îmbrăcați cu cojoace, purtându-le cu blana în afară, precum și azi se obișnuiește a se vedea printre țăranii noștri”. Simmias din Insula Cariană Samos a ajuns - pe atunci, în Epoca Fierului, când Egeea era dominată de pirații Cariani - să cârmuiască o colonie în Karkisia (castrul lui fiind la Arkesini); Insula vecină - între Karkisia / Amorgos și Naxos - se numește Keria / Keros (unde în prezent e interzis accesul): respectiva Insulă Cicladică este plină de artefacte valoroase. În imaginile următoare se pot vedea statui Cicladice (din urma invaziilor Indo-Europene / Kurgane din mileniile IV-III î.C.):
În vremea Minoică - înaintea Războiului Troian - Carianii i-au ajutat pe Cretani cu navigările în vecinele Ciclade; despre ce a fost apoi, Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 5:84 a scris: “După căderea Troiei, Carianii - sporindu-le mereu puterea - au ajuns stăpâni ai mării și au supus Insulele Ciclade. Pe unele le-au ocupat, după ce - mai întâi - alungaseră din ele pe Cretanii ce locuiseră acolo. Iar în altele s-au învoit a trăi laolaltă cu ei. Mai apoi, când Elenii se înălțară, cele mai multe dintre Ciclade au ajuns a fi colonizate de aceia iar Barbarii Cariani au fost izgoniți”. (Elenii din Europa au luat amploare doar după ce Carianii din Asia “Mică” au fost ocupați de Perși; în 499 î.C., Carianii în “Sfatul Țării” = “Adunarea Gherga”, întrunire care a avut loc între “Coloanele Albe” / Hermice ale Sanctuarului Gherga, au decis să se opună Imperiului Persan dar după lupte feroce - ce au durat câțiva ani - au fost învinși de puterea celui mai mare Imperiu al Vechii Lumi de până atunci: în secolul următor, Carianii au fost incluși în Imperiul Makedonilor - inclusiv Elenii fiind incluși - însă deja până la acel timp Elenii au profitat și s-au insinuat cât au putut prin fostele stăpâniri Cariane). În Anatolia, Zeul Dionysos / Dionisie a fost adorat nu numai în Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - în largul Egeean al căreia e Arhipelagul Cicladelor - ci şi în interior, ca de pildă la Nysa, în Capadochia (unde Hitiţii şi-au avut prima capitală imperială): Zeul “Dionisie” / “Dio-Nysos” - “dublul născut” - a fost mult iubit şi în Nysa şi în Naxos (la mijlocul distanţei dintre acele importante centre de cult aflându-se durat din piatră în Epoca Fierului - după ce anterior a fost din lemn - Sanctuarul Gherga, știut ca “GergaKome”, efectiv însemnând Culmea Gherga, cel mai mare aşezământ religios al Cariei, unit de capitala Mylasa a Cariei, nume ce însemna “Sfânta Moară”, prin Calea Sacră Gherga, respectându-l pe Zeul Dionis ca divinitate emblematică, purtând marcaj foarte vizibil cu numele Gherga, avându-şi reprezentativitatea atât pentru neamul Gherga, cât şi pentru aportul Civilizaţional în patrimoniul lumii); e de remarcat că în Cariana Nysa 37,54 lat. N, 28,08 long. E din Valea șerpuitorului Râu Meandru, cu numeroase meandre, a învățat timp de mulți ani geograful Anatolian Strabon - provenit din provincia Pont de la Marea Neagră, găzduit în Caria poate de rudele sale de acolo - dascăl fiindu-i Aristodemus, nepotul lui Posidonius din Apamea / Siria (oraș pe malul drept al Râului Orontes, inițial numit Pharmake, vechii Makedoni denumindu-l Pella), o sursă consistentă pentru el fiind lucrarea din secolul precedent a geografului Artemidor din Efes. Distanța dintre orașul Carian Nysa și Sanctuarul Carian Gherga era relativ mică, astfel încât se poate presupune că tânărul discipol Strabon era un obișnuit al marelui așezământ religios Carian (pe atunci, în deplină putere); el a și consemnat despre cel mai mare festival al localnicilor că se ținea la circa o oră de mers în Sud, menționând ca locație Leimon - adică “Lunca” - de unde s-ar fi comunicat subteran cu Characa / “Cha-ra-ca” (după cum a tradus în 1776 exploratorul Englez Richard Chandler), numele de fapt rezonând cu “Ghe-ra-ga”/ Gherga: acel loc a fost notat de alții ca “A-Characa” / “Acharaca” (era în Nordul Cariei / la N de Sanctuarul Gherga). La începutul “Geografiei” XIV, Anticul Strabon a scris ce a cunoscut în mărețul Bazin al Râului Mândru / Meandru (relatarea sa e foarte valoroasă, fiind a unui Antic martor ocular):
“44) Pe drumul dintre Nysa și Tralles se află o destinație a Nyseilor, nu departe de așezarea Characa, unde e Sanctuarul Plutonium cu o dumbravă măreaţă şi cu un Templu al lui Pluton şi al Corei. Tot aici se găseşte Grota lui Charon, situată mai sus de dumbravă ca o minunată plăsmuire a firii. Într-adevăr, se spune că bolnavii şi cei care se apropie cu încredere de îngrijirile divine frecventează locul şi poposesc în această așezare aproape de Grotă, pe lângă experimentații preoţi. Aceia pot dormi în numele bolnavilor acolo şi din vise să prescrie leacurile tămăduitoare. Tot ei sunt şi cei care cer de la zei vindecarea. Pe bolnavi îi duc de multe ori la Grotă şi îi aşază înăuntru, lăsându-i să stea liniştiţi mai multe zile ca într-o vizuină, fără mâncare. Câteodată, bolnavii acordă atenţie propriilor lor vise şi se călăuzesc după ele, totuși folosindu-se de iniţiatorii şi de sfetnicii lor ca de nişte preoţi. Însă pentru alţii, locul pare inaccesibil, ba chiar dăunător. Odată pe an se ţin la Characa Adunări solemne. Mai cu seamă cu acel prilej, oamenii sosiţi pentru sărbătorire pot vedea şi auzi toate poveștile despre cele de aici. Tot cu prilejul sărbătorilor, tinerii din gimnaziu şi efebii goi, unşi pe trupuri cu grăsime, prind pe la amiază un taur şi îl mână cu râvnă spre Grotă; acela, după ce înaintează doar puţin înăuntru, cade fără răsuflare.
45) La 30 de stadii distanță de Nysa, la Sud de Muntele Mesoghis, există un loc numit Leimon = Lunca. Până aici fac procesiuni Nyseii întruniți la sărbători, precum și toți cei din împrejurimi. Nu departe de acest loc e gura unui puț consfințit acelorași zei; se spune că puțul e conectat pe sub pământ cu Characa. La această Luncă s-a referit poetul Homer când a menționat ‘Lunca Asiei’; aici Nyseii se îndreaptă spre Templul eroilor Kaystrios și Asios, la izvorul Râului Kaystrios / Caistru.
46) Se povestește că au fost odată 3 frați, Athymbros, Athymbrados și Hydrelos, care - venind din Lacedaemon / Sparta - au întemeiat aici 3 așezări numite după ei, însă când populația acelora s-a micșorat, din ele s-a alcătuit Nysa; și astăzi locuitorii Nysei îl socotesc pe fratele mai mare Athymbros ca întemeietorul orașului lor.
47) În împrejurimi, mai departe de Râul Meandru, se înșiră localități vrednice de menționat, cum sunt Coskinia și Orthosia iar pe partea asta a Râului Meandru, Briula, Mastaura și Characa; mai sus pe dealuri e Aroma (cu silaba ‘ro’ scurtă): de aici provine cel mai bun vin al regiunii Montane Mesogis, vinul ‘Aromat’.”
În prezent, zona geotermală / sulfuroasă Salavatlî - fostă Kurucular 37,53 lat. N, 28,06 long. E - corespunde Luncii unde se găsea puțul menționat de geograful Strabon că era conectat subteran cu Sanctuarul A/Characa. Pluton era Zeul Horkos / Hades, cârmuitorul Lumii “Celeilalte” iar Cora / Persefona - fiică a lui Zeus - era regina sa (Zeița Cora / Kore era măritată cu Zeul Horkos = Hades / “Ha-des”, adică “Zeul Hău” al abisalului Gargar / Tartar; i se zicea Persa - alintată în V Anatoliei ca Persefona / Proserpina, Zeița Primăverii - fiind o Oceanidă, adică fiică a Zeului Okeanos, mama Zeiței Circe iar Hades / “Ad”, nume înrădăcinat de termenul “Adânc”, se poate observa că e pandant cu “Iad”). De altfel, în 2016 academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a analizat: “Grecul Tartaros Σάρταρος < *Kwarkwar = termen cu originea neștiută”. În Acharaca / Akharaka, Templul era dedicat divinilor soți Kore și Horkos iar Grota din apropiere era patronată de barcagiul spre Lumea “Cealaltă”, Kharon / Charon; în “Plutonium”, Zeul Horkos / Hades era invocat pentru a aduce fantomele morților (adică duhurile): acea necromanție era o formă de șamanism / Magie în scopul aflării viitorului de la duhurile morților, pentru profeții. În Sanctuar - corespunzător textului geografului Anatolian Antic Strabon - se practica incubația (practica religioasă de somn în zona sacră pentru a visa inspirat divin, mai ales în scop terapeutic); contactele cu diverși bolnavi - în timpurile acelea când leacurile erau altfel - probabil că în cazurile bolilor contagioase au dus la moartea multor preoți dar și la imunizarea altora dintre preoți (acea putere / rezistență fiind mult stimată de către credincioșii Cariani). În 2009, Dr. Yulia Ustinova - de la Universitatea Ben Gurion din Israel - a comentat descrierea Anticului Anatolian Strabon despre Akharaka / Acharaca (rezonând cu “Cha-ra-ca” / “Ghe-ra-ga”, adică Gherga): “La Grota Charonion de la Acharaca bolnavii erau aduși și lăsați în liniște fără hrană pentru mai multe zile, ca animalele în bârlog / ‘pholeoi’. În unele cazuri, însuși bolnavii erau binecuvântați cu viziuni trimise de zei și luau în seamă acele prescripții, în alte cazuri preoții dormeau în Charonion pentru ei iar prin vise le aflau tratamentul. Locul era interzis și mortal pentru cei care nu erau bolnavi sau preoți. Cei interesați de obicei erau ghidați de către preoți, care îi inițiau în Misterii. Acharaca de asemenea era locul unui festival anual. Într-o ceremonie nocturnă, participanții puteau auzi și vedea ‘tot felul de aspecte’, în timp ce la amiază feciori goi mânau un taur în Grotă și-l lăsau să moară acolo. În Acharaca era un oracol medical ‘iatromanteion’, unde cei interesați de o cură experimentau contactul direct cu divinitatea, evident într-o stare de iluzie indusă de vreun gaz toxic, de împrejurimile înfricoșătoare și de postul îndelungat, pe fondul bolii lor. Este de presupus că toți bolnavii erau inițiați în Misterii, care erau celebrate de asemenea și în festivalul nocturn anual. Riturile de tranziție la majorat au fost indicate prin implicarea tinerilor goi. Strabon s-a referit la un alt Charonion ce degaja vapori mortali, anume cel din Thymbria, situat pe Valea Meandrului între Magnesia și Myos. Condițiile geologice din Bazinul Meandrului au cauzat apariția altarelor asociate cu grotele. Concentrația gazelor otrăvitoare în interiorul grotelor era mai mare decât în exteriorul lor și din moment ce acele gaze determinau halucinații, au fost văzute ca inspirând divin revelațiile, grotele devenind sacre. Alegerea lui Pluton și a lui Charon ca patronii cavernelor din Bazinul Meandrului deschidea calea spre Lumea Cealaltă. Este plină de învățăminte legătura fizică dintre Plutonium și Templul lui Apollo din Hierapolis, ceea ce demonstrează cum ‘calitățile profetice’ ale gazului din Plutonium apăreau pentru a-l servi pe patronul profeției. Strabon a avut motive pentru a descrie ca ‘pholeos’ = ‘bârloguri’ încăperile de cult din Acharaca; ‘pholarcos’ erau legați de ritualurile de incubație (de a dormi pentru a primi în vis răspunsurile de la zeul tămăduitor), ca la acel ‘iatromanteion’ = ‘oracol’ de la Acharaca. Dintre oracolele medicale, numai la Acharaca era permisă intrarea preoților în Grotă. Privațiunea senzorială prelungită față de lumea exterioară - practicată în cavernele Masivului Ida - poate fi comparată cu experiențele de călătorii subterane de la Acharaca (Cultul Cureților celebrat pe Masivul Ida - din Regatul Troiei, având piscul Gargaros - combina elemente de Misterii cu aspecte orgiastice, ca în Misteriile Dionisiace)”. Se poate observa că Războiul Troian convențional în Vechea Lume a încheiat Epoca Bronzului și a deschis Epoca Fierului; academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a scris în 2016: “Numele Cureților - știuți în Caria, conform istoricului Diodor Sicul 5:60 - pare să fi fost sinteza dintre ‘Kouros’ pentru ‘Tânăr’ și fondatorii Troiei Teukri (însemnând ‘cei cu picioare lungi’ la contemporanii Huriani / din Epoca Bronzului), războinici care - după Războiul Troian - au ajuns printre ‘Oamenii Mării’)”. Anatolianul geograf Strabon l-a pomenit pe Anatolianul poet Homer, care despre debarcarea Aheilor în Războiul Troian din cea mai Vestică parte a Anatoliei - la gura Râului Scamandru / “Sca-Mandru” = “Meandrul Negru”, adică Nordic, ce izvora din Masivul Ida / Gargaros - a scris în “Iliada” 2:454-460 astfel (în traducerea realizată de academicianul Aromân George Murnu):
“Cum, câteodată venind din alte meleaguri o droaie
De zburătoare, de gâște ori cucoare ori lebezi gâtoase
Peste livada Asiană la Râul Caistru pe maluri,
Unde tot zboară și vesele bat din aripi,
Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
Astfel și multele gloate ieșind din corăbii, din corturi
Lângă Scamandru pe câmp se revarsă”.
Lunca / “livada” Râului Kestros = Caistru - plină de bălți - a fost numită după eroul Asiei cinstit în Templul de la izvorul său: de acolo s-a răspândit denumirea de Asia pentru Peninsula Anatoliei ca “Asia Mică”, parte a continentului (cel mai mare de pe glob) numit Asia. La gura Râului Caistru / Kaystros, zis Meandrul “Mic”, unde până în secolul V î.C. a existat Insula Syrie, unită de atunci cu partea continentală prin depunerea aluviunilor aduse de Meandrul “Mic”, a fost portul Apasa / “Apa-sa” = “Apa sfântă”, redenumit Grec Ephes / Efes (metropola Apasa = Ephes de pe țărmul Mării Egee comunica prin Poarta Magnesiei 37,51 lat. N, 27,31 long. E cu Râul Meandru, “mândrul” Râu de la care s-a fixat în vocabular denumirea de “meandru” pentru cotitura unei ape curgătoare): Bazinul Meandrului a fost partea Nordică a Regatului Cariei / Țării Gherghiților, de la reprezentarea simbolică a cursului mândrei sale ape provenind stilizata emblemă vălurită a Grecilor (denumită “Meandros”).
Azi, Anticele Coskinia = Cine, Orthosia = Karpuzlu, Mastaura = Kalesi iar Briula a dispărut. La poalele Muntelui Mesogis / “Meso-Ghis” (însemnând “Mijlociul Pământ”) exista o podgorie producând vin aromat - se pare faimos după cum i-a acordat atenție Strabon - contextul conectând la așa ceva și preoții Gherga din Sanctuarul Ghe-Ra-Ga / Gherga, cel mai mare așezământ religios al Cariei, cu multe încăperi de cult / căsuțe unde se păstra în rezervoare apa sfințită necesară spălării păcatelor, acele construcții / căsuțe fiind apropiate de Templul Gherga și de Grota Gherga, formând împreună un complex aflat la Sud de Râul Meandru, din care a fost imitată de către Nysei în Sanctuarul Characa / Kharaka îndeosebi incubația, folosind gazarea sulfuroasă existentă acolo; la “A-Kharaka” / “Acharaca” a fost dublă imitație, atât onomastică (de genul “A-Kharaka” = “ca la Ghe-ra-ga”), cât și procedural, fiind preluată - la scară redusă - una dintre tehnicile larg folosite în Sanctuarul Gherga / Ghe-Rgas din centrul Cariei: în Greacă, “Akharaka” nu înseamnă ceva, însă “Khăraka” a ajuns să însemne “Cârmuitor” (după cum a fost dovedit lingvistic, limba Greacă s-a născut în apusul Anatoliei, nu în Balcani). De altfel, în Vechea Lume, comunicarea practicată de Homo Sapiens cu divinul prin vis a fost un ecou străvechi, din Epoca Pietrei; de pildă, în paleolitic pentru Neandertali Cultura Viselor a fost de mare importanță, ei fiind primii care au utilizat cavernele drept centre de cult: în scopul armoniei pentru rezonarea mai bună cu ritmul naturii - benefic sănătății - susurul apelor ori liniștea din întunericul grotelor / peșterilor erau foarte apreciate pentru somnul pătrunzător, cu vise, util deopotrivă revigorării fizice și mentale (înmulțindu-se, oamenii totuși au preferat să nu locuiască în caverne, ci sub cerul liber). Astfel cum a scris în “Elemente lexicale străromânești” despre “curgău” / “ciurgău” Bihoreanul Alexandru Pele: “ciurgău = porțiunea dintr-un pârâu cu susur permanent ori pârâu pierdut printre stâni (și care se scurge printre ele)”, termenul de “ciurgău” - folosit de stră-Români și la izvor amenajat pentru a putea bea apă / șuvoi - rezonând cu Gherga: “Compus în limba română din interjecţia ‘ciurg’ (astăzi păstrată doar în dialectul aromân: ‘ciur’ = ‘interjecție imitând zgomotul lichidului ce curge’). În graiuri se păstrează şi forma ‘curgău’, ceea ce ne face să înclinăm către un compus din elementele: ‘čiur’ (interjecţia amintită) + terminaţia ‘-gău’ = ‘ciurgău’. Această combinaţie nu este singulară şi are avantajul că redă întocmai definiţia ciurgăului”.
 |
| “Ghe-Ra-Gas” în Caria = Gherga |
În regiune, principala destinație de pelerinaj a fost locul sacru Gherga din inima Cariei, unde a existat “Gherga Kome” = așezământul Gherga, având funcțional timp îndelungat (până în Antichitate) Sanctuarul Gherga / un mare complex religios, cu multe rezervoare pentru apa sfințită, dispuse în clădiri de piatră conectate prin canale, etc.; manipularea apei sfințite în zonă de către clerul Gherga a avut și un rol sanitar: speranța de viață, respectiv continuitatea, a fost mai lungă la Gherga față de alții (în Vechea Lume, igiena nu era la rangul sănătos din prezent / Epoca Modernă, astfel că acum se poate deduce inclusiv așa ceva, de rată relativă a supraviețuirii pe atunci mai bună la preotesele și preoții Gherga). În 2008, arheologul Abdulkadir Baran de la Universitatea Mugla din Turcia a cercetat Calea Sacră a Regatului Cariei și a prezentat Academiei Regale Suedeze studiul său (la celebrarea în Uppsala / Suedia a 6 decenii de investigații arheologice în zonă, îndeosebi pe tronsonul Mylasa-Labraunda, de 14 km în prezent pe asfalt, în vremea geografului Antic Strabon fiind mai abrupții și ca atare mai scurții 11 km = 60 de stadii): “Calea Sacră - menționată de Strabon și Aelian - mai e vizibilă între Mylasa și Labraunda în 2 locuri, la Kargîcak și Karghedjak = Labraunda / Labranda; alte 2 părți ale străvechiului drum au fost descoperite între Labraunda și Alinda (unele porțiuni ale străvechii Căi Sacre sunt sub asfaltul actualei șosele). Până la Alinda au fost inventariate 42 de rezervoare pentru apa sfințită, realizate în stilul identificat ca ‘tip Carian’ (au fost mai multe, unele distruse din Antichitate, fie din cauză că firicelele de apă au secat și rezervoarele au fost demolate de localnici, fie s-au surpat): toate au fost clădite la sursele naturale de apă - izvoare ori pâraie - întâlnite pe traseul Căii Sacre (și e interesant că unele dintre ele - bine integrate în mediu - sunt încă utilizate de către localnici). Cele mai vechi urme - rămășițe ceramice - datează de la mijlocul secolului VII î.C. iar ale construcțiilor din piatră (gnais și marmură) din secolul VI î.C.: atunci a fost sfârșitul erei arhaice grecești. În antichitate, Strabon în ‘Geografia’ XIV 2:23 a scris despre Labranda ca aflată între Mylasa și Alabanda, pe acolo fiind transportate - pe Calea Sacră - lucruri sfinte, în procesiuni. Aelian în lucrarea ‘Despre caracteristicile animalelor’ 12:30 a scris că în rezervoarele cu apă sfințită erau și pești purtând podoabe aurite. Exploratori din secolul XIX - ca Anton Prokesch von Osten în 1827, Hermann Puckler Muskau în 1838, ș.a. - încă au mers pe Calea Sacră timp de multe ore, lățimea sa în unele porțiuni fiind și de 9 metri; însă asfaltarea din Epoca Modernă din păcate a distrus-o (inițial, nu exista pavaj pe Calea Sacră, ci patul stâncos de șisturi și gresii era nivelat, îndeosebi pe mijlocul drumului)”.
“Cea mai bună asemănare din Caria cu vestita Cale Sacră a fost drumul de 16 km dintre Milet și Didyma (acela nu era flancat de rezervoare cu apă sfințită, ci de statui de leoaice, unde preoții cârmuitori ai procesiunilor se opreau din cântări pentru a rosti rugăciuni). Pe Calea Sacră, de-a lungul vremurilor rezervoarele au fost surse de apă utile drumeților; foarte probabil - pentru a opri accesul animalelor - căsuțele de piatră adăpostind rezervoarele de apă inițial aveau ușă de lemn, permițând folosirea doar de către oameni: zidurile laterale încadrând incinta se numeau ‘dromos’ iar apa excedentară curgea în exteriorul căsuțelor, atunci animalele - fie domestice ca vite sau câini, fie sălbatice ca urși / ce în vechime existau în vecinătate ori mistreți - putând-o folosi; rezervoarele trebuiau curățite temporar, căci favorizau vegetația abundentă (unele și azi sunt întreținute, pentru grădinărit, cu atenție însă, căci atrag șerpi mari). Deși dimensiunile diferă, căsuțele de piatră în general aveau 2-3 metri pe lungime / lățime, fiind înalte de circa 2 metri. Acum - la începutul mileniului III - la izvorul de lângă drumul asfaltat, sătenii din Kargî-cak încă țin în funcție, curățind periodic ceea ce a fost ‘dromos’ amenajat din mileniul I î.C., cu loc deasupra pentru cană (ce poate să fi fost amenajat așa de la început)”:
 |
| Dromos în Kargî-cak |
“În Sanctuarul Gherga, pereții căsuțelor de piatră ale cisternelor / rezervoarelor sunt decorate cu capete de leoaice (4 dintre ele nici nu au zidurile laterale exterioare tip ‘dromos’); în baza formei literelor inscripțiilor găsite pe ele, au fost datate ca din secolul IV î.C. (la 1 km Sud de Sanctuarul Gherga exista o străveche fermă, care a avut o căsuță de piatră similară la izvor). Pe drumurile din jurul GhergaKome - așezării Gherga - există mai multe căsuțe de piatră ale străvechilor cisterne / rezervoare, încă neinventariate (ce ar putea fi studiate în viitor): Calea Sacră ajungea acolo de la Alabanda. Specialiști ca Dorl-Klingenschmid în 2001 au afirmat despre rezervoare că existau dinaintea Căii Sacre”.
 |
| Răspândirea rezervoarelor de tip Carian (Dr. Abdulkadir Baran, 2008) |
Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie în Germania - în studiul “Grecii și viziunile noastre despre Kariani” din 2013 a scris: “Karianii se auto-numeau Kark; așa ceva poate era legat de eroul etnonim Kar - în locul numit Gherga Kome - și probabil de asemenea a fost etnonimul Gherghiților. În perioada arhaică, în teritoriile Milesiene Gherghiții au fost indigeni, la fel ca Lelegii și Karianii” (Mitologia Greacă a reținut că o strănepoată a regelui Lelex - etnonimul Lelegilor - a fost Sparta). Preoții care oficiau ceremoniile de pe Calea Sacră dintre capitala Cariei Mylasa și Gherga-Kome, cel mai mare Sanctuar Carian, nu erau din mediul urban laic, ci desigur din așezământul consacrat religios: un criteriu (pe lângă populația de proveniență) era și că în orașe, respectiv în mediul urban, preoții aveau mandate limitate, pe când în mediul pastoral relativ central Carian - așa cum a fost Sanctuarul Gherga - ei erau dedicați pe viață (“syngeneia” practicată în zonă a fost de exemplu studiată și de Dr. Oliver Hulden în 2009 ori de Dr. Christina Williamson în 2013). După cum în Vechea Lume nu era nici o inflație de Munți Sacri, similar nu era nici o inflație de Căi Sacre, așa că de unele străvechi structuri sacre au fost explicit conectați Kurganii / Gherganii - respectiv Ghergarii / Gherghiții - reflectând realitățile vremurilor, anume reliefând inclusiv importanța Gherga (astfel, exemple din spațiul Românesc al Epocii Pietrei sunt Babele cu Sfinxul pe același Sacru Munte din Bucegi în paleolitic, Brazda lui Iorgu / Novac ca Sacră Cale în N Dunării inferioare de migrări din neolitic, ș.a.m.d.); așa cum în Egipt a fost Calea Ghirga - lungă de 200 km - între Vestica Oază Kharga din Sahara și Esticul oraș Gherga de pe Nil (natal al primului faraon), în Anatolia Calea Sacră din Caria dintre Vestica Mylasa / Myla-sa = “Moara sfântă” și Esticul Sanctuar Gherga poate fi mai precis identificată drept tocmai Calea Sacră Gherga, atât fiindcă era slujită de către preoții Gherga, cât și pentru că avea ca destinație Sfânta așezare Gherga. Geograful Antic Strabon XIV 2:23 a scris: “Mylasianii au 2 Temple ale lui Zeus, unul în oraș și unul în Labraunda, o localitate de munte așezată pe drumul ce coboară din Alabanda la Mylasa. Aici se află vechiul Templu al lui Zeus și o statuie de lemn a lui, în postură militară. Acesta e cinstit de populația din împrejurimi și de Mylasiani. Drumul e din piatră, cam de 60 stadii, numit ‘Calea Sacră’. Pe acest drum sunt purtate ofrande sacre în alai de procesiuni; slujesc ca preoți cei mai de vază dintre cetățeni, de-a lungul întregii lor vieți. Acestea sunt obiceiurile aparte ale acestui oraș. Dar mai există și al treilea Templu, cel închinat lui Zeus Karios, lăcaș comun tuturor Carianilor, de care beneficiază și Lydienii și Mysienii ca niște frați. Se povestește că Mylasa a fost în vechime un sat, reședința regală a Carianilor (și a Casei Hecatomnos). Cel mai aproape țărm marin de oraș e Physkos, portul Mylasianilor”. Zeus Karios - tatăl Zeilor Apollo și Dionysos, cu mari statui străjuind Calea Sacră în Sanctuarul Gherga - era slăvit în Sanctuarul Gherga (inclusiv drept Cavaler Carian) iar portul Physkos azi e Marmaris 36,51 lat. N, 28,16 long. E / Turcia; generalul Austriac Anton Prokesch 1795-1876 explicit a scris că a fost pe traseul Căii Sacre dintre Mylasa și Gherga, unde o stație semnificativă era Gargeseh / azi Kargîcak (iar Labraunda era Karghe-djak, acolo Milesienii făcându-și o stație Antică religioasă asemănătoare în funcționalitate ca mai îndepărtatul așezământ Gherga: așa cum a studiat și Dr. Bilge Umar în 1987, sufixul Luvian / Luwian “wanda” - regăsit de pildă în denumirile orașelor Alabanda ori Labraunda din zona Sanctuarului Gherga - însemna “abundent”, astfel că Alabanda = Gherghelie, adică având mulți cai, “ala” la Cariani fiind cai iar Karghe-djak / Labraunda însemna localitatea cu o mulțime de topoare, căci “labrys” = toporul dublu, emblematic la strămoșii Grecilor, astfel încât se poate înțelege că în orașele din arealul Sanctuarului Gherga se găseau multe topoare și mulți cai, respectiv chiar averi Cavalerești, o altă bogăție de acolo, menționată de Carianul Herodot în “Istorii” 5:119, putând fi impresionanții platani ziși “laparsa”). De altfel, Anticul Plutarh în “Quaestiones Graecae” 2:302 a consemnat că în Labraunda o statuie a lui Zeus avea într-o mână originalul topor dublu - zis “labrys” - al Hipolitei / regina Amazoanelor, care a ajuns în Templul din Caria după ce voinicul Hercule i l-a luat (simbolul “labrys” - labirintul fiind construcția prin care se ajungea la el - a fost evidențiat inclusiv în neoliticul Românesc, după cum a studiat de exemplu în 1964 istoricul Austriac Fritz Schachermeyr, profesor la Universitatea din Viena); înaintea metalelor, topoarele erau din piatră, cu mânerele desigur din lemn / ce puteau fi inclusiv din esența tare a măreților platani.
Aflat în centrul Regatului Cariei, la S de Râul Meandru, în comparaţie cu alte construcţii contemporane, inclusiv cu unele “minuni ale lumii” din spaţiul de trai al Gherghiţilor, Templul Gherga din cadrul complexului Sanctuarului Gherga a fost o realizare relativ micuţă - contând legătura intimă cu divinul, în loc de o clădire somptuoasă - reproducând în piatră (din mileniul I î.C. inscripţionat cu mari litere Cariane / Grecești - pe toată piatra frontonului - “GHERGA”) Templul anterior din lemn care funcţiona pe acel loc, însă întregul așezământ religios a fost măreţ, lung de un kilometru şi jumătate / o dimensiune uriaşă atât pentru timpurile funcţionării sale, cât şi acum: într-un decor îmbelșugat de crânguri / dumbrăvi - ideal pentru orgii / în Vechea Lume curtezanele Amazoane rămânând cunoscute și prin preferații lor parteneri Ghergari - Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare aşezământ religios al Cariei = Ţara Gherghiţilor (un exemplu istoric acolo a fost de la începutul secolului V î.C. prin “Sfatul Ţării” din 499 î.C. ţinut între Stâlpii Albi = Pilonii Albi / Coloanele Albe ale sale - adică lângă hermele ale căror socluri încă există - din cauza atacării Kariei / Cariei de către imperialii Perşi, după cum a scris în acel secol V î.C. autohtonul Carian Herodot Karka în “Istorii” 5:118). În arealul Sanctuarului Gherga, ceremoniile de spălări ale păcatelor - respectiv curățirile păcatelor - erau urmate de agape = praznice somptuoase / petreceri puternice și de orgii, ca bucurii ale “renașterilor” credincioșilor. Din Izmir / “Iz-mir”, la S de care acum e gura Meandrului “Mic” = Râul Cayster / Caistru, cercetătorul Turc Erkmen Senan 1958-2013 a scris în 2009 (a și pictat Templul Gherga cu un an înainte de a muri): “Vechea așezare Gherga din Valea Cine a avut un caracter foarte diferit: era un oraș mai mare decât localitățile Antice obișnuite. Rămășițele sunt izbitoare, în Anatolia nefiind loc mai fascinant. Semnificația numelui Gherga e legată de denumirile istorice din Turcia, așa cum e Caria (numele Lu-vian / Luvian Kark): originea numelui se afla în nobilul Gherga, așa cum e confirmat și acum (de asemenea, documentele Hitite au menționat Karki - respectiv Carca - drept numele Țării, ceea ce reflecta aceeași semnificație); Strâmtoarea Dardanele, Troada cu Gherghita (ca denumirea străvechiului oraș), Ida ca unul dintre munți cu Piscul Karkaur ca punct culminant, etc., sunt exemple cu nume sinonim”.
 |
| Sanctuarul Gherga în Epoca Modernă |
Conform “Dicţionarului de simboluri”, “sanctuar însemna loc al secretelor; cel puţin acela a fost sensul spuselor anticului istoric Philon din Byblos / Liban, care afirma că intrarea în sanctuar deja reprezenta pătrunderea misteriilor divine, o denumire ce desemna un loc retras, adăpostind un tezaur”. Statuia monumentală din piatră a Zeului Dionysos (“Dio-nys” / “dublu-născut”), de aproape 5 metri înălţime şi de peste 3 tone în greutate, a străjuit intrarea Sudică - dinspre oraşul Hilarima - a marelui Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia, încă de la realizarea sa în mileniul I î.C., când a fost inscripţionată pe piept cu litere Cariane / Greceşti mari: “GHERGA”; în areal, pe lângă statuia nocturnului Zeu Dionis Gherga, inclusiv azi se poate vedea statuia diurnului Zeu Apollon Gherga (tot monumentală - cu dimensiuni asemănătoare de înălţime şi de greutate - şi tot inscripţionată GHERGA pe piept cu litere Cariane / Greceşti de o şchioapă), ei fiind fraţi vitregi, fiii aceluiaşi Ghergar Zeus / prolificul tată al mai multora.
Vechi de aproape 3 milenii, marile statui din piatră ale divinilor fraţi Gherga - nocturnul Dionysos şi diurnul Apollo - din Sanctuarul Gherga (cel mai mare aşezământ religios al Cariei, cu lungimea de circa un kilometru şi jumătate, având în centru Templul Gherga, marele stabiliment religios din SV Anatoliei - acum SV Turciei actuale, la SV de Bazinul Pontic, pe drumul dintre Waliwanda și Wallarima / respectiv Alabanda și Hyllarima - cuprinzând şi multe alte artefacte Gherga, de tot felul de mărimi) sunt printre dovezile fizice / materiale foarte concrete susţinând cele prezentate în această lucrare, despre “Originea Gherga”; amploarea lor (de dimensiuni colosale, în stilul arhaic “Kouroi” al tinerilor nobili, al căror model în Vechea Lume întâi a apărut în Wilusa / Troia şi în Insula Delos / inima Cicladelor) relevau importanţa uriaşă Gherga.
În continuare apare perspectiva Română, Ghergara Troia fiind între Caria / Țara Gherghiților - având Sanctuarul Gherga - și actuala Țară cu cei mai mulți Gherga = România:
Profesoara de filozofie Olimpia Cotan-Prună în “Datini străvechi de Crăciun și Anul Nou” din 2014 a scris: “Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar (‘stă jarul’) lăsat să ardă până în primăvară, era sursă de energii pe timpul geros. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro-indiene ca fiind Ker dar şi Kerkion la proto traco-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun. Crăciunul este de origine traco-geto-dacă, cu caracter agrar neolitic şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul European ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An. Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile - toate invocă Soarele. Crăciunul exista în datinile străvechi ale geto-dacilor de milenii şi se păstrează numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite. La albanezi se aprinde o buturugă, numită ‘crencia’; butucul ce arde în noaptea de Crăciun la români se numeşte ‘Colindău’. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a păstrat locul prin care patriarhatul prinde contur şi sens. La români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăciunika era acea Mare Preoteasă care patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare al energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră. Butucul ardea până-n primăvară, dar Za-mosa Crăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru 2 fire împletite, unul alb şi unul roşu, adică energie luminoasă şi energie calorică. Era bine făcută să ardă mult, de la care oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea de la Anul vechi (sleit de energii ca un pod între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii). În vechimea matriarhală, androgină, fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de câte o Mare Preoteasă, când Anul avea 8 luni. Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de iarnă dar în calendarul ulterior fenomenul a fost mutat la 1 martie când începeau Zilele Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climă şi de calendar în timp au determinat o dată convenţională - stabilită la 25 decembrie - o naştere sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat demult cu naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu naşterea lui Mithra, cu gemenii divini Artemisa şi Apollo. De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. ‘Florile dalbe’ sunt florile de gheaţă. Anul începea primăvara şi colindele îndemnau la arat. Artemisa era numită Roşia / energia cosmică iar Apollo însemna Albul / strălucitorul sau lumina; ei erau pruncii Cerului (‘Cher-sones’, denumirea străveche geto-dacă legată de cea a Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de energie îngemânat / împletit cu lumina, ca funia: mărţişorul împletit din colinde). Renaşterea naturii în zona nordică era la echinocţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21 martie, cum se precizează în colindele româneşti. De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă istorie paralelă a omenirii? Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea Moşilor - Sfinţilor bătrâni - în jurul Crăciunului, care-şi au obârşia în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri. Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, care a păstrat nucleul de ştiinţă. În datini este prezentă ‘capra’ care la noi, în ‘cultul de Sarabă’, are 8 picioare (şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă). În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8 sau 10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou se spunea că lupul putea să-şi vadă coada mişcându-şi capul. Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de piei de gheaţă. Dokia nu se dezbrăca pentru ca să le reîmbrace la nevoie, ci le lepăda, considerându-le de nefolosit (că s-au evaporat). Când a ajuns pe vârful muntelui, unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii. De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii Lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai. Secretul a fost că dacă urci pe munte te încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece. Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţa până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde glaciaţiunea, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă acum 10 milenii Europa nordică şi urme de existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român. La români se mai păstrează ‘Legenda ghiocelului’, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl-ghiocelul, îi aduce la Soarele primăverii. ‘Omătuţe’ este numele străvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetă a ‘Octogonului sacru’ transmis de către ‘Mama Zăpadă’, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fost transmisă patriarhatului. Colindele care în vechime se numeau ‘corinde’ erau ‘oraţii’, adică anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, când Soarele era lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă; acele evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Cel mai cunoscut colind la români se numeşte ‘Florile dalbe’, adică florile albe, ce apar din întuneric. Florile dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc. care refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vreme cu urarea de ‘Bună Dimineaţa la Moş Ajun’ şi ‘Mâine cu bine la Moş Crăciun’, urare ce indică Începutul Lumii. Crăciu-Nika era Zâna ancestrală din ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul paleolitic: acea Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite tot la matriarhat prin Mol - femeie şi Dava sau Daba - vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprindea cu ultimele energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la primăvară, cum spuneau bătrânii. În noaptea din Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor era buşteanul aprins, buşteanul de rugă. Când se crăpau zorile, Zâna Crăciunika aprindea 8 crăciunele şi le împărţea celor 8 vestale, care la rândul lor aprindeau crenguţele adunate de pe buşteanul ce ardea zile întregi ca transmiţător de energii, ce erau duse de neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică ‘lumi.nike’ din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea ‘Stelei ce răsare, ca o taină mare’, indicând evenimentul cosmic al naşterii. Crăciunul, cumpăna dintre ani, era marcat şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, ce înconjura un car aflat în mişcare ce purta lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea acelui alai cultic flăcăii purtau buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetele trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungau slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imita vuietele universului, când totul se transforma într-un teatru liturgic, prin care se îngropa buşteanul ori se împingea pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se pierdeau târziu în noapte. Pragul dintre ani era cel mai important eveniment din datinile geto-dacilor, marcând Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor. Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice, umor (ne stau mărturii numeroase descoperiri arheologice, în aceste sensuri). Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale Civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene. Iată că întreaga noastră mitologie - exprimată în datini şi obiceiuri - este istoria existenţială. În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor / arianilor care erau hiperboreenii răspândiţi pe tot pământul: împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei care păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune”.
În 2016, autoarea a mai scris despre “Învățături străvechi de cosmogonie sacră”: “Străbunele noastre ‘Babele’ / ‘BuNikile’ erau o prezență unică în trunchiul traco-geto-dac. Magnifica ‘Nika’ n-a avut ascendente: a fost Unica în datina străbună a Măcinicelor de la 9 martie, era ‘An-Noua’ cu o echipă de magi, purtând energii cosmice colosale, știute din bătrâni de ‘magiile Nikăi’, măcinikele care au făurit Cerul dislocând imense întinderi de pe Terra înghețată, făurind o planetă accesibilă viețuirii. Am înțeles din ‘Calendarul Babelor’ că din vechimea matriarhală timpul era jalonat în ‘ani’ iar acel cuvânt făcea trimitere la ‘Facerea Cerului’ care în vechime se numea ‘Ana’. Cerul și Pământul locuibil a fost opera unor transformări grandioase din moment ce n-au putut fi uitate. Anul începea odată cu întreaga fire a naturii, primăvara. Vechii Greci aveau zeițe - ca neveste ale zeilor - indicând trecerea la patriarhat, dar zânele geto-dace au fost de la începuturile sacre ale lumii: ele patronau începutul Anului la 1 martie. Primele 9 zile erau Măci-Nikele, rememorate ca fiind Babele Dokiei, înlocuite de patriarhi cu măcinicii. Prima zi, cea a Babei Marta, e dedicată Mărțiș-Orului, șnurul de lumină plin de energiile cosmice ce s-au desprins din universul solar și au încălzit Pământul dezghețând calota de sub care s-a dezvelit Hiperboreea, în al cărei nume era prezentă măreția Orelor. Lumi-Nika era lumânarea adusă din vechime de către Nika. La români, Crăciu-Nika împărțea lumina în cea mai lungă noapte din An - la solstițiul de iarnă - prin crenguțe aprinse din vatra centrală, unde ardea bușteanul Hestiei pe toate ormenișurile”. În prezent, Suomi / Finlanda s-a arogat ca Țara Moșului Crăciun, însă evidențele despre patria Moșului Crăciun indică altceva, anume ceea ce azi e România (în Română și există semnificativul cuvânt “jar” - existent la Traco-Daci, conform “Dicționarului etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” publicat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009 - din același grup de acțiune, inclusiv lingvistic, cu Crăciun); se pot observa că sunt diferențe mari între creștinul Moș Crăciun și păgânul Moș Crăciun, nu doar ca abordări temporale (anterior fiind cel păgân, ulterior fiind cel creștin) dar și ca abordări teritoriale: întâi, păgânul Moș Crăciun a fost în ceea ce e azi România iar apoi creștinul Moș Crăciun a ajuns în ceea ce e azi Finlanda / Suomi (despre “păgân” / “Pă-Gân” se poate decripta ca “Sf. Gheii”, unde “Pă” = particula sfințeniei iar “Gâ” = Muica Pământului / Muma Pădurii). Pe de altă parte, privind conceptul de “patrie”, academicianul Român Ștefănescu Delavrancea a scris în cartea “Patrie și patriotism” din 1923: “Patria nu vine de la pământ, nici din vreo abstracțiune, ci dintr-o acțiune concretă, de la ‘patres’, din părinți, moși și strămoși; părinții, moșii și strămoșii ne sunt patria noastră, ei care au vorbit aceeași limbă, care au avut același dor, aceleași suferințe și aceleași aspirațiuni”. Academiciana Rusă Anna Dybo a schiţat răspândirea pădurilor bogate la sfârşitul neoliticului şi repartiţia principalelor zone climatice:
După cum a studiat lingvistul Rus Max Vasmer 1886-1962, hidronimul Volga s-a fixat în legătură cu termenul proto-Slav pentru “umiditate”, păstrat de Slavi acum de exemplu în Ucraineană ca “Voloha”, în Rusă și Bulgară ca “Vlaga” (în Cehă “Vlaha” fiind “umezeală”), etc.; Ungurii - parte a Ugro-Finicilor, numeroși în Valea superioară a Volgăi - stabiliți din 896 în capătul apusean al Marii Stepe EurAsiatice, anume în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii, fiind cei mai Sudici Ugro-Finici din Europa, utilizează termenul “Völgy” pentru “Vale” (leagănul limbilor Ugro-Finice / Finico-Ugre în Europa, grupare din care s-au desprins Ungurii vorbind Maghiara, a fost între Munții Ural și Fluviul Volga iar Finicii - respectiv cei numiți așa încă din Antichitate fiindcă erau la finele Vechii Lumi - care au migrat dinspre S spre N, au preluat Graiul Saami care au migrat dinspre E spre V: Ungurii au apărut la Dunărea mijlocie după 216 ani de la venirea verilor lor Bulgari la Dunărea inferioară, care au avut împreună cu Vlahii / Românii o mare structură imperială din vecinătatea NV a bizantinilor până în Panonia / la Dunărea mijlocie, unde Ungurii la sosire i-au întâlnit pe cârmuitorii Românilor - din Imperiul Scito-Român / Bulgaro-Vlah = Български-влах - Gelu / în Ardeal, Menumorut / în Crișana și Glad / în Banat). Geneticienii au relevat că dintre Europeni cei mai marcați tipologic ca “Oameni ai Stepelor” sunt Eski-moșii Saami / Sa-meni (majoritari la N de Karelia, în Laponia / Finlanda):
Volohii / Valahii - sau Vlahii - au fost denumiți mereu Românii (adică “riveranii” / “cei de pe Râuri”) iar așa ceva e de reținut, căci rădăcinile au fost străvechi, dinaintea existenței Slavilor / Slabilor, anume: din timpul stră-Românilor / urmașii celor din Raiul Est European (mulți cercetători Români au studiat apariția Medievală a legăturilor dintre Slavi / Sclavi și Rumâni / Români refuzând însă cu cerbicie orice dimensiune acvatică a etnonimului de Volohi / Valahi sau Vlahi - chiar dacă aceleași semnificații de udare ori de valuri sunt atât pentru Slavi, cât și pentru Români - reținând doar că Slavii se așezau pe Văi, acelea de fapt fiind populate până atunci în mod preferențial de către Români; din anul 680, Vulgarii / Bulgarii s-au așezat în Balcani, în vecinătatea bizantinilor, ca “prima linie” a Imperiului Български-влах / Bulgaro-Blah = Vulgaro-Vlah / Scito-Român, făcându-și datoria războinică timp de mai multe secole, până în mileniul II). În 1999, academicianul Victor Spinei a scris: “Din momentul apariției hunilor în extremitatea răsăriteană a Europei și până la pătrunderea mongolilor, stepele nord-pontice s-au aflat sub dominația autoritară a triburilor de neam turcic. Spre mijlocul acelei îndelungate perioade de aproximativ un mileniu s-a interpus breșa datorată ungurilor, alcătuind o notă distinctă în peisajul învolburat al stepelor. Ungurii sunt singura ramură a marii familii de popoare finico-ugrice care, desprinzându-se din ambianța geografică ancestrală, s-a înscris pe o traiectorie evolutivă cu un destin aparte, într-un alt mediu etnic și cultural, specific comunităților nomade. Spre deosebire de ceilalți frați finico-ugrieni - vânători și culegători, răspândiți în zone cu întinse arealuri forestiere - ungurii, prin contactele și conviețuirea cu triburile nomade turanice, au fost contaminați nu numai din punct de vedere lingvistic de influența lor, ci și în privința modului de viață, mai ales prin faptul că s-au deplasat progresiv spre ținuturile de silvostepă și stepă, cadru predilect pentru creșterea animalelor în turmă; dat fiind că, după migrația hunilor, șesurile ponto-caspice au devenit un adevărat apanaj al neamurilor turcice, ele au impus specificul propriilor norme de existență nomadă tuturor comunităților din zonă, creuzetul stepei având tendința de a topi identitatea tuturor celor pătrunși în cadrul său: acest fapt explică și desemnarea ungurilor în unele categorii de izvoare cu numele de turci”.
Sfinţii de la Răsărit au impresionat Vechea Lume, din timpuri imemoriale. O legendă Grecească - relatată de Anticul Plutarh - a explicat de ce unui Fluviu din Meso-Potamia i s-a dat numele de Tigru, după ce mai înainte se numise Sollax: pentru a seduce o nimfă Asiatică / Indiană de care se îndrăgostise (în Latină “paellax” = “seducător”), Zeul Dionysos s-a prefăcut în tigru; ajunsă pe malul Fluviului, nimfa n-a mai putut fugi mai departe şi s-a lăsat prinsă de tigru. Medes - fiul lor - a fost eroul etnonim al Mezilor iar Fluviul a început să poarte numele de Tigru în amintirea nimfei şi a Zeului care s-au iubit pe malul său. Înţelesul de “mijloc” s-a transmis printre cei vechi atât pentru “Meso-potamia” (teritoriul dintre Fluviile Tigru şi Eufrat), cât şi pentru “Media” (teritoriul din N Mesopotamiei), unde trăiau Magii, care erau oameni străvechi - Mani numiți Moși - cu rădăcini în timpurile când era venerată Sf. Lună = “Ma-sa” / astrul favorit al Marii Mame zisă “Muș”, iubită din moși-strămoși.
Spre comparație, la apus - în Europa Centrală, în spațiul României actuale și împrejur, unde erau stră-Românii - a fost venerat Soarele = Sf. Ra, credincioșii săi fiind “Oamenii Raiului” adorând lumina: “Râ-mânii” / “Ru-mânii” (“mânii” fiind “oamenii”). În Asia Centrală, nu departe de Media = Ţara Moșilor / Magilor erau tărâmurile Masa-Geţilor / Marilor Geți şi Dahilor (rudele răsăritene ale apusenilor Geţi şi Daci, din Europa / inițial aglomeraţi cu predilecţie pe cursul inferior al Fluviului Dunărea); “Enciclopedia Germană Paully-Wissowa” a derivat MasaGeții din Avesticul “Masyo” pentru “pește”, ei fiind “mâncători de pește” (deci și pescari ori navigatori / negustori): de altfel, mai ales Antic răspândirea lor a fost între Bazinele Fluviilor SârDaria / din Asia Centrală - însemnând “Râul Soarelui” ori “Râul Regal”, căci acolo “Darya” = “Râu” - și Dunărea / din Europa Centrală (în Vechea Lume, Darya / “Dar-ya” - însemnând apă mare - era în Asia Centrală și literalmente “Darul-luminii”, forma masculină la Perși fiind Darius iar Dinastia Duras a dat regi Geto-Daci în Bazinul Dunării inferioare, la începutul Medieval Dinastia Dulo dând cârmuitorii timpurii ai Hunilor, Bulgarilor și Ungurilor). Este de ştiut că în Antichitate - după cum a scris şi un document Maramureşean din 1404 despre denumiri locale Antice, studiat de academicianul Ardelean Ioan Aurel Pop / ajuns președintele Academiei Române în 2018 - limbii Gete i se zicea “Sermo-Geticus”, adică “vorbirea Getă” (ce s-a relevat prin toate cuvintele redate Medieval că în Antichitate era categoric Românică, fără aportul Romanilor: în Maramureş - regiune nicicând ocupată de Romani, de acolo curgând Marele Mureș adică Tisa / ce primește Râul Mureș ca afluent la granița dintre Banat și Crișana = altă regiune neocupată vreodată de Romani - au trăit Geto-Daci liberi); Sermo-Getica era vorbită în Sarmația de Geții răspândiți pe vastele întinderi Sarmate, începând cu capitala Sarmise-Getusa / literalmente însemnând orașul Geților dinspre Sarmați (existând în Ținutul Hațegului dinaintea ocupației Romane).
 |
| Sanctuarul Gherga între Alabanda / Waliwanda și Hyllarima / Wallarima |
 |
| Epoca Bronzului: Gherghiții dominau Troia (Dr. Rostislav Oreshko, 2016) |
 |
| Perspectivă Românească |
O mulţime de relicve Gherga, vechi de mai înainte cu aproximativ alte încă 3 milenii faţă de cele fizice Anatoliene, se află într-o răspândire serioasă pe mari suprafeţe - cele mai numeroase găsindu-se în afara Anatoliei - fiind ale populaţiei Kurgane, aflate în nenumărate gorgane (mari măguri / movile funerare, în general neinvestigate de către arheologii din România, Țara din V Pontic, în SV căreia se află Banatul, acum regiunea cu cea mai mare concentraţie nominală Gherga din lume, Gherga în prezent găsindu-se în fiecare județ Bănățean): oamenii care le-au lăsat - cârmuitorii fiind Ghergani - au fost primii Indo-Europeni, după 3 milenii al traiului organizat de către dinaştii Gherga în Civilizaţia pierdută datorită Potopului Pontic (aşadar, primele urme fizice / materiale foarte concrete Kurgane / Ghergane în gorgane au vechimea de peste 6 milenii, ele fiind ulterioare cu circa 3 milenii Civilizaţiei Atlante, când - dovediţi şi prin analize genetice, ca probe foarte concrete - au cârmuit cei mai recenţi Gherghi / după ultima mutaţie genetică, anume cea funcţională şi în prezent). În 2000 - cu un an înainte de a muri - preotul Dumitru Bălașa a scris despre multele gorgane aflate în România, exemplificând cu câteva: “Mormintele tumulare sunt în număr foarte mare pe teritoriul Daciei și este regretabil că ele nu au fost catalogate și dispar prin nivelarea terenurilor cu mijloace automate sau manuale. Le-am numit morminte princiare, întrucât au aparținut unor conducători sau chiar conducătoare, cum vrea să însemne Movila Miresei, Movilele Geamăna / Gemene, Gorgăneasa, cele 2 Gurgumee de lângă Mănăstirea Stănești - necropola lui Stroe Buzescu - etc., toate în sudul județului Vâlcea” (e de observat despre boierul Stroe Buzescu că a fost ginerele jupanului Gherghia; etimologic, denumirea de “boieri” își avea rădăcina prin ceea ce se înțelegea în Vechea Lume ca războinici / “răz-boinici” lideri, căci “boi” / “voi” reda așa ceva: cel mai mare dintre boieri era voivodul iar la Români “voia” era porunca oricăruia dintre ei, prin frecventa echivalență “B”=“V” - științific / lingvistic știut ca “betacism” - termenul de “voinici” fiind conectat celui de “răz-boinici”).
Literalmente din Greacă, “Dyo nous” = “dublă raţiune” (“nous” fiind “intelect” / “raţiune”). Zeul drept “Dio-nysos” era atât al înţelepţilor din Sanctuarul Carian Gherga, cât şi al autohtonilor deştepţi din răsăriteana Nysa ori din apuseana Naxos, etc.: patronând fertilitatea şi extazul, Dionis / Dionysos era considerat ca eliberatorul vieţii odată cu venirea primăverii, fiind sărbătorit mai ales de către femei purtând piei de cerb, agitând târşuri, la luminile torţelor purtate de ele, prin orgii nocturne (i se mai zicea “Nyctelius” = “Nocturnul”); corespunzător “Dicționarului de sinonime” de Luiza & Mircea Seche din 1982 și “Noului dicționar explicativ al limbii române” din 2002, la Români verbul “a se târși” înseamnă “a sta cu picioarele desfăcute (ca un târș)”. Printre sinonime, Românii au verbe și ca despuia, dezbrăca, dezgoli, despăduri, defrișa, crăcăna, turti, etc. (de pildă, Anticii Agatârși / “Aga-Târși” au fost lideri Ghergani, conform înțelesurilor pentru “aga = “șef” și “târșuri” = “crăcane”; conform istoricului Anatolian Herodot Karka 4:8, AgaTârșii erau descendenții lui Hercule iar Romanul Valerius Flaccus 6:135 a egalat AgaTârșii cu ThyrsaGeții, târșurile fiind emblematice în celebrările dionisiace): în Vechea Lume, cei care purtau cârje - zise și “târș” - erau cârmuitorii teraselor pe care erau stabiliți în așezările urbane de tip “var” Varahii / Valahii, veghetorii vadurilor / trecerilor apelor vecine. Atunci, la sărbătorile dionisiace, prin beţii - cu dublă semnificaţie, anume beţia vulgară dată de băutură şi beţia mistică sau iniţiatică ducând la starea de transă - se credea că era facilitat dialogul dintre oameni şi Zei (Cultul Dionysiac, corespunzător unor cercetători, a pătruns printre Greci de la Traci - iar la aceia probabil prin ultimul val Kurgan - ca un ecou din Vechea Civilizaţie Europeană centrată tocmai în regiunea Banat, “Di-Onis” / “Di-On” fiind un “ecou” al celor 2 Ani / Vechi şi Nou). Poetul Ionian / adică V Anatolian Anacreon 582-485 î.C. în fragmentul 38 a afirmat că Zeul Dionysos a fost tatăl Graţiilor (notate Kharites de vechii Greci, termenul “Kalo” pentru “frumuseţe” provenind aşa, “L” înlocuind “R”; de pildă şi poetul Antic Nonnus a scris la fel, în “Dionysiaca” 15:87, spre deosebire de alte versiuni mitice, care i-au atribuit lui Zeus paternitatea Graţiilor): indiferent de geneză, ele oricum aparţinând familiei divine, dintre Graţii, patroana splendorii şi a gloriei Kharis - popular ştiută şi ca Aglaia - a născut pentru şchiopul / falicul Zeu Hefaistos = Vulcan / “Vul-can” 4 fete, patroanele reputaţiei, slavei, elocinţei şi întâmpinării (Graţiile aduceau bucurii în festivaluri iar Homer şi Hesiod, primii poeţi Europeni - originari din portul V Anatolian Cume al Gherghinilor, din N Cariei - le-au consemnat drept cele mai strălucitoare / “stră-lucitoare” divinităţi ale timpurilor străvechi, în arealul lor şi nu numai). Despre Zeul Vulcan / Hefaistos Khalkeus poetul Homer, din portul Vest Anatolian Cume al Gherghinilor, a scris - în cântul 18 al “Iliadei” - că a sălășuit 9 ani într-o peșteră a năvalnicei Okeanos = Dunărea (adică la cataractele Gherdap); Zeul Hephaistos era prescurtat denumit de Egipteni ca Opas, fiind știut ca patronul opaițelor (lămpilor / torțelor): în Vechea Lume, celebrarea Strălucitului / “Stră-lucitorului” Zeu era marcată de tineri alergând cu torțe aprinse, dinaintea patronării de către Zeus a Olimpului / “O-limpului” = Muntelui Sacru luminat de lămpi (conform studiului de John Chadwick și Michael Ventris din 1973, etimologic denumirea lui era conectată de acvatica “Apaitijo” din scrierea liniară “A”, respectiv de sexuala “Phait” din scrierea liniară “B” / ambele din Epoca Bronzului). La Iranieni, “demnitatea” / “splendoarea” era “pharra” (în versiunea mai recentă “khorra”): a avut echivalentul Arameu / “A-Rameu” ca “gada”, însemnând “noroc” (Avestan, Zoroastru = Gargo-șt fiind în legătură cu “strălucirea” / “stră-lucirea”; cercetătorul Sanjay Sonawani din India în 2015 a indicat că profetul Zoroastru a fost indicat și ca Dakhyu). În religia zoroastră, dragonul Az Daha a fost învins de eroul Θrita, știut Iranian ca Gherșasp (respectiv Garșasp / Kirsasp) iar Vedicii, anume cei care vegheau / vedeau, l-au considerat ca Trita - adică “Al Treilea” - drept ajutorul Zeului Indra, fiind respectat ca divinitate acvatică, la hinduși “apas” însemnând “ape”, în Gyagar / India confruntarea cu Dragonul având loc în mod Tradițional la trecerea în Noul An; în 2014, lingvistul John Colarusso a identificat numele Indra - Andrei în Română - ca derivat din termenul Circasian = Ghergan utilizat pentru “Uriaș” (“Puternic” / “Viril”).
 |
| Circasia (în N Caucazian, între Mările Caspică și Karga / Azov) |
În secolul XI, poetul Iranian Asadi Tusi a scris “Garșasp-name” (adică “Epopeea lui Garșasp”), în care a arătat că eroul Gherșasp / Garșasp a fost fiul Zeului Yama și că a omorât dragonul în Zabuli-stan / Sudul Afgan, după care a pețit o prințesă Rumână - din apuseanul tărâm Rum - dar nu a avut copii: regele Gherșasp / Garșasp a cârmuit Zabuli-stan până la moartea sa acolo, în Regatul unde s-a consacrat legendar. Specialiști în analiza străvechiului Iran - ca profesorul Oktor Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard în 1987 - au documentat vehicularea luptei eroului cu dragonul în spațiul Indo-European (inclusiv Iranian) și la începutul mileniului I î.C., mit existent așadar cu peste un mileniu anterior Sfântului Gheorghe din Anatolia; savantul a scris că ghergul = “g/herbul” - blazonul - regelui Gherșasp înfățișa leul auriu și dragonul negru: erau cele 2 părți în confruntare, sub lumina astrului nocturn, Selena. În anul 2000, Dr. Francois de Blois de la Universitatea Londrei - capitala Britanică - a afirmat: “Gherșasp a fost venerat în Templul Focului din Karkoy / Sistan (la granița Iranului cu Sudul Afgan / Zabuli-stan); înainte de Asadi din Tus, despre Gherșasp a scris Abul Balki în ‘Șah-name’ / ‘Povestea regilor’, timpuriul autor de la începutul perioadei Samanide”. Lacul Sistan - în care se varsă Fluviul Haraxvati din fostul sistem acvifer al Civilizației Ghaggar - se află în Nordul Valochi-stan / Balochi-stan, zonă ce are în Parcul Național Hingol din Paki-stan structura Sfinxului (așa cum a studiat și cercetătorul Bibhu Dev Misra din Kolkata / India, în 2017):
Tatăl lui Zeus, respectiv “moşul” / bunicul Zeului Dionis, a fost cel ştiut de vechii Greci ca “Timpul” = Cronos (Crăciun la Români) iar mama lui Zeus a fost Zeiţa Rhea - patroana Raiului - echivalată în Anatolia cu Cybele / Kybela, adică Marea Mamă Ghirghe = Kirke; în imaginea următoare se poate vedea statuia prăbuşită a Marii Zeiţe Mamă Ghirghe - Kirke / Kybela - din Sanctuarul Anatolian Gherga al Regatului Cariei (cu o uriaşă urmă din piatră a labei de leoaică în faţa soclului său):
 |
| Statuia Marii Mame în Sanctuarul Gherga din Anatolia |
În 1986, autorii Dana Facaros și Michael Pauls în cartea lor despre Turcia au scris: “La SE de orașul Antic Alabanda (însă expediția nu-i ușoară) se poate vizita Gherga, fără îndoială cu cele mai bizare ruine din Vestul Turciei. Un mare mister aici îl formează nenumăratele inscripții ‘Gherga’ pe fiecare monument și pe stânci, existând inclusiv ‘GergaKome’ - însemnând ‘așezământul Gherga’ - de parcă indigenii ar fi vrut să se asigure că locul va fi reținut de către oricine. Unele litere au chiar și un metru înălțime; nimic similar nu mai există înregistrat în nici un oraș străvechi. De fapt, nimeni nu știe dacă era un oraș real sau poate un important sanctuar religios al Cariei, ori că Gherga era fie numele așezământului, fie numele divinității venerate aici. Atracția semnificativă e templul, aproape perfect conservat, ce pare aproape o parodie arhitecturală Grecească, cu acoperișul din piatră mimând unul din lemn. În vecinătate e o mare statuie prăbușită, inscripționată Gherga; o altă statuie căzută e în partea Vestică, lângă 2 prese de ulei și o pereche de monumente piramidale înalte. Nici un scriitor vechi nu a scris despre așezământul Gherga, nici o parte a așezământului nu a fost excavată: ce-o fi fost, inclusiv înțelesul enigmaticilor sale monumente, rămâne un mister total”.
 |
| Studiul “GERGAKOME” de 220 pagini din 2008 |
Dr. Winfried Held - profesor universitar de istorie în Germania - a scris în cartea “GergaKome” = “Culmea Gherga” din 2008 despre Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei (savantul a permis special extrase din lucrarea sa pentru “Originea Gherga”): “Gherga Kome era Sanctuarul regal al Regatului Cariei, aflat în zona Montană a Bazinului Marsyas (azi Râul Cine Cay). Sanctuarul Gherga este la depărtare de primele așezări, ajungându-se acolo doar pedestru, pe traseele caprelor; în vechime însă era pe drumul de legătură dintre Văile Marsyas și Harpasos, așezământul religios Gherga fiind stație la jumătatea drumului dintre orașele Hyllarima și Alabanda. Am început să studiez Sanctuarul Gherga din 1994, pe baza schiței la scară mare a documentației monumentelor; asemenea procedură corespunde posibilităților umane și financiare reduse, în teren pe durată scurtă (asemenea metodologie a fost suficientă, fiind similară pionieratului întreprins tot în Caria deja de peste 3 decenii, de mulți cercetători). Peisajul înconjurător format din gnaisuri a furnizat rocile gri închise utilizate la realizările monumentelor Gherga (acum mai existând 1 Templu, 3 statui colosale, 8 case, 19 stele de forme diferite, etc., majoritatea bine conservate, ceea ce evocă o mare eficiență a lucrului în piatră, din vremurile arhaice ale executării lor). Sanctuarul Gherga se întinde pe circa 1 kmp în capătul superior al Văii unui pârâu și în Nord e delimitat de un zid Ciclopic - de tip ‘Temenos’ - marcat cu mari inscripții GHERGA/S; în interior are 3 importante areale: Nordic, central și Sud-Vestic. Arealul central are principala terasă a Sanctuarului Gherga; e de formă alungită iar în partea sa răsăriteană era inima așezământului religios (lângă peretele Ciclopic, unde mai sunt cioturile unor piloni): acolo e micuțul Templu Gherga, construit din gnaisuri, încă în picioare, cu un fronton impunător (arată ca din lemn, însă a fost făcut din piatră). Templul Gherga a fost acoperit cu mari dale de gnais, ce se sprijină pe pereții exteriori ai construcției: arată fragil, însă nu e deloc fragil, ci foarte robust. La intrare are o nișă delimitată de lespezi și o boltă pentru baldachin (așezată pe 2 piloni laterali). Frontonul Templului Gherga este inscripționat GERGAS; la început, nișa conținea imaginea cultică de tip ‘Xoana’ - adică din lemn - a Zeiței Kybela / Sibila și era închisă cu o draperie. Lângă Templul Gherga era uriașa statuie a Zeiței Sibila / Kybela - în mărime dublă față de cea naturală, din piatră - reprezentând imaginea cultică a ArtemIdei așa cum a fost în Efes: avea în jurul gâtului un voal, pe cap purta coroana cu flori, fiind îmbrăcată în blănuri și piele de taur / bovină. La răsărit de Templul Gherga se afla statuia - aproape la fel de mare - a Zeului Apollo, purtând hlamida (mantia purpurie) și arcul cu săgeți; în mamelonul său drept și în buric au fost inserate pietre colorate - prelucrate în Alabanda - ce formau un contrast cu statuia din gnais. Zeul Apollo a fost flancat de 2 plăci etichetate GHERGA iar însuși pe statuie era săpată inscripția GHERGA KOME. Accesul spre centrul sacru de pe partea Estică al terasei principale era pe lângă 2 bazine de piatră dotate cu apă curentă - ca fântâni - servind purificării cultice a vizitatorilor. În partea de mijloc a terasei principale au fost căsuțele în forma literei Π - ‘Pi’ - acoperite cu plăci de piatră, având în interior bazine pentru apa adusă prin conducte de la pârâul din apropiere, inscripționate GHERGA iar una MARSYAS (sursa sacră). Pe terase se pot vedea mari marcaje inscripționate, îndeosebi spre Nord: ele erau aniconice (nu însoțeau reprezentări divine); căsuțele au decorațiuni cu leoaice și delfini. Arealul Sud-Vestic al Sanctuarului Gherga are o terasă stâncoasă mai mică, pe care se afla statuia colosală a Zeului Dionysos, străjuit de un cap de panteră săpat la bază iar la nivelul cel mai inferior apărea un călăreț - care poate fi interpretat ca Zeus Karios - pe acolo trecând Calea Sacră înspre centrul Sanctuarului. Căsuțe au fost până în zona Nordică a așezământului religios, unde se întâlneau pelerinii, la târgul organizat într-o mică piață; acolo se afla și un conac, dedicat lucrărilor agricole pe terasele înconjurătoare ale Sanctuarului Gherga. Așezământul religios pare să fi apărut brusc: nu au putut fi identificate fazele sale de început; acum aspectul său e Antic (datând din secolele II-III). Monumentele sale - începând cu statuia Marii Zeițe - dar și caracteristicile unor inscripții datează însă din timpuri imemoriale. Cuvântul GHERGA nu e Grec; prin urmare, trebuie să provină din Cariană. Însuși Kybela, principala divinitate a așezământului religios, reflecta cine era venerată în Sanctuar ca Mama Gherga - în sensul de Kariană - iar ceilalți Zei din Sanctuarul Gherga au permis recunoașterea ei în cultul de bază (așa cum era și în Nysa pe Valea Meandrului din Epoca Fierului), acolo intersectându-se 2 mituri. La început - sub patronajul Kybelei - au fost Marsyas și Apollo (în versiunea mitică Frigiană, Râul Marsyas ar fi izvorât în același loc - numit Kelainai - ca și Râul Meandru); așezământul religios Gherga se afla însă în Bazinul Râului Marsyas (azi Râul Cine Cay), din care avea apa. Al doilea mit a fost copilăria lui Dionysos în anturajul nimfelor, totul sub patronajul Zeiței Kybela; așadar, tatăl lui Dionysos se pare că era Zeus Karios. Sanctuarul Gherga se dovedește a fi fost sursa acelor mituri, puțin modificate față de realitatea locală: dincolo de originea lor Cariană, ele s-au regăsit chiar și prin monumente la Frigieni ori la Ionieni (ca de pildă cum a fost Artemisionul din Efes până în perioada imperială Romană). Sanctuarul Gherga e original: corespunzător cunoașterii noastre, a fost un așezământ religios fără pereche; se poate înțelege că era puternic înrădăcinat în trecutul mitic, așa cum bogatul său interior relevă, că a influențat semnificativ elita Greacă. În asemenea context, așezământul religios Gherga este o noutate, prin faptul că explicit nu era Grec, ci autentic Carian și așa ar trebui considerat, chiar dacă e fără seamăn inclusiv în ansamblul Regatului Cariei. Probabil că înțelepții din Sanctuarul Gherga și din orașul Alabanda au fost înrudiți ori au lucrat în simbioză. Este interesantă lipsa - în stratul de la suprafață - a resturilor ceramice, ceea ce presupune un uz restrâns de gen în interiorul așezământului religios (așa ceva era tipic cimitirelor): în orice caz, Sanctuarul Gherga a fost - cu siguranță - cel mai curios așezământ religios din Vechea Asie Mică”.
 |
| Satiri (bronz de Mastro Giorgio) |
În Vechea Lume, momentul mitic al trecerii dominanței instrumentelor muzicale de la cele de suflat la cele cu corzi a fost marcat Carian / Ghergan: se pare că nu la izvorul Râului Meandru (unde exista localitatea Apamea / Kelainai 38,04 lat. N, 30,10 long. E, după cum a scris autorul Antic Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:29, care a menționat izvorul Aulocrene 38,25 lat. N, 30,25 long. E - spre granița Cariei cu Frigia - ca loc), ci în Sanctuarul Gherga din Regatul Karia / Caria al Gherghiților ar fi fost legendara competiție a Pelasgului Marsyas, șaman cântăreț la flautul dublu, profetul Orfeu/s al Tracilor fiind considerat fratele său profesional (tatăl lor fiind stăpân peste apele curgătoare și peste vin, rege al Tracilor) cu divinul Apollo Gergithios, strălucit / “stră-lucitor” cântăreț la liră, fratele geamăn al ArtemIdei, sora sa mai mare, patroana vânătorilor (tatăl lor era Ghergarul Zeus, știut ca Zeus Karios și reprezentat prin figura unui călăreț emblematic = Cavalerul Carian); câștigătorul - divinul diurn Apollo Gergithios, Zeul Zorilor / Luminii - a avut în Sanctuarul Gherga statuia impozantă ridicată lângă cea a Marii Mame iar nocturnul Dionysos (conectat de învinsul Marsyas) și-a avut statuia impozantă lângă Poarta Sudică a marelui așezământ religios, pe unde veneau credincioșii din orașul Hyllarima. Forma fluierului dublu - un fluier pentru sunetele grave și un fluier pentru sunetele înalte - aducea cu creanga radiestezică în chip de “Y”, la fel ca simbolul luminii (inducând cracii desfăcuți pentru fecunditate și fertilitate); în “Carte de istorie a muzicii”, autorii Români George Pascu și Melania Boțocan au scris despre Vechea Lume că “în ruinele Carkemis, s-au găsit basoreliefuri reprezentând muzicieni care cântau din fluier dublu, lăută, tobă iar cele găsite în ținuturile Siriei sau în Cipru înfățișează instrumente de suflat / fluierul dublu, instrumente de coarde / lăuta și chitara (‘cytera’), respectiv instrumente de percuție / tobe mici”. Satirului Pelasg Marsyas (legat - prin Traci - de denumirea Mărțișorului), faimos pentru celebrarea fertilității, i se zicea în mare vechime Silen, fiind știut ca tutorele lui Dionysos, care i-a fost încredințat spre creștere de către Hermes / bunicul Gherga; Marsyas Silen / Seilenos - cu atributul nocturn al Selenei / Sfintei Luni - a avut nimfe și satiri ca prunci: ambii competitori în muzică - Marsyas Seilenos și Zeul Apollo - erau Gherghiți iar confruntarea lor a avut loc în centrul Regatului Cariei, pe partea dreaptă a fostei Văi Marsyas / azi Valea Cine (Râu afluent de stânga al Meandrului “Mare”), acolo unde și în prezent pot fi văzute ruinele Sanctuarului Gherga. Conform Anticului Nonnus în “Dionysiaca” 29:243, Marsyas Seilenos era fiul “nenăscut” al Gaiei, adică era “autokhthon”, respectiv a apărut pe deplin din pământ = lut / argilă - similar a fost primul om, făcut din țărână, corespunzător Bibliei / Vechiului Testament în “Facerea” 2:7 - iar conform lui Apollodorus în “Biblioteca” 1:24 el se trăgea de pe Muntele Sacru Olympos (creat de Marea Zeiță a Pământului Gaia în Anatolia, nu în Balcani): în legendă a rămas că pielea învinsului Pelasg Marsyas - numele “Ma-rsya” însemnând “Marele înțelept” / “Înțeleptul Lunii” - a fost dusă la izvorul Meandrului (în străvechea Tradiție a închinărilor la izvoare), căci Meandrul = “Mândrul” era Râul colector al apei curgătoare numită Marsyas după Pelasgul învins, în Valea unde se afla marele așezământ religios, Sanctuarul Gherga = GergaKome); istoricul Herodot Karka 7:26 - localnic / autohton în secolul V î.C. al regiunii - a scris că învingătorul Apollo, divinul cântăreț la instrumental muzical cu corzi, a făcut acolo din pielea învinsului satir un burduf = cimpoi (denumit “gaida”, tot instrument muzical de suflat / simbolul învinsului). Evenimentul petrecut după înfruntarea dintre prințul Pelasg Marsya/s și Zeul Luminii Apollo/n, anume că pielea omului învins a fost expusă de victoriosul divin la izvorul Râului Mândru / Meandru - cel mai mare al regiunii - n-a însemnat și că fapta ar fi fost acolo, de exemplu istoricul Antic Pliniu “cel Bătrân” plasând-o altundeva (el însă indicând Aulocrene - pe drumul dinspre Caria spre Frigia - la circa 15 km distanță de localitatea Apamea / “Apa-mea”). În legătură cu acea legendă despre străvechea competiție muzicală dintre Gherghitul Marsya / “Ma-rsua” = “Înțeleptul Lunii” și Gherghitul Apollo = “Înțeleptul Soarelui”, Sanctuarul Gherga avea triplă importanță: marca fizic locul desfășurării acelei înfruntări, consacra marele moment Civilizațional al trecerii instrumentelor muzicale de la cele de suflat (fluier, flaut, nai, gaida / cimpoi, etc.) la cele cu corzi (lira, harpa, cetera, ghitara, vioara, etc.) și - cel mai durabil - proceda ceremonial la “spălarea păcatelor” vizitatorilor (celebrările sfârșindu-se cu banchete / petreceri câteodată foarte dinamice, deopotrivă orgiastice sau muzicale). Este de știut că în anul 601 papa Grigore “cel Mare” - Ghergan în Roma - a introdus la creștini (pe atunci nu existau ortodocși ori catolici, cultul fiind același iar papalitatea era bizantină, respectiv Tracă) ceea ce a rămas cunoscută ca “Apa Gregoriană”: un amestec de apă / ca simbol al curățeniei, sare / simbol al sănătății, cenușă / simbol al umilinței și vin / simbol al abundenței, toate binecuvântate = exorcizate separat dar utilizate împreună în soluție - mai mult ca apa sfințită / agheasma - la ritualul consacrării Altarului Bisericii, pentru purificarea solemnă (adică târnosirea); procedura a fost scrisă în Epistola papală Gregoriană către Sf. Mellitus, care a fost trimis de el în misiunea de convertire creștină a altarelor păgâne din Anglia (iar rețetarul - respectiv procedura - s-a transmis în timp / Apa Gregoriană bazându-se pe o practică a Vechii Lumi).
În Antichitate, geograful Anatolian Strabon XIV 2:26 a scris: “Alabanda este clădită la poalele a 2 coline astfel unite încât oferă înfățișarea unui samar așezat pe spatele măgarului. Apollonios Malacos, făcând haz pe socoteala orașului, și din pricina acelor coline și din cauza mulțimii scorpionilor, zicea că orașul Alabanda e o legătură de coșuri cu scorpioni așternută ca o șa pe măgar; într-adevăr, Alabanda și Mylasa sunt înțesate de acele lighioane - ca și întreaga regiune muntoasă dintre ele - și se află la cheremul unor oameni senzuali și desfrânați, în jurul cărora roiesc multe cântărețe la harpe”. În 2009, Dr. Oliver Hulden - de la Institutul de Arheologie Clasică al Universității Ludwig Maximilan din Munchen / Germania - a apreciat la așezământul Gherga fuziunea dimensiunilor religioasă și laică (anume, conjuncția agricolă cu cea cultică): “Unele construcții din așezământul Gherga al Cariei au caracter agricol, pe fundalul cultic fiind unele clădiri și instalații laice; în timp, majoritatea constatărilor variate - în evidente conexiuni religioase și laice - sugerează aparența așezământului ca așezare adevărată (sanctuarul a fost și o localitate rurală / un oraș agricol). Problema modului în care rezultatele trebuie interpretate detaliat este prin revalorificarea unor elemente structurale. Ca funcție cultică, e clar că principala divinitate venerată a fost Marea Doamnă / Zeiță; ca funcție agricolă, e clar despre prezențele târgului din partea Nordică - unde înnoptau pelerinii / vizitatorii - și ale grupării monumentale de acolo pentru depozitări de mărfuri și găzduiri de oameni (împreună cu animalele lor însoțitoare) că presupuneau sprijinul necesar existenței. În Gherga Kome, factorul fizic a fost dominat de colosalele statui aniconice ‘argos lithoi’, de chiuvetele / bazinele asigurând abundența de apă pentru Cultul Cybelei, etc. iar factorul uman de ‘syngeneia’ Gherga și de cele 2 importante mituri de acolo, anume al copilăriei Zeului Dionysos, respectiv al confuntării Zeului Apollo - fratele său vitreg - de către localnicul Marsyas”. După cum a scris în 2016 arheoloaga Cecilie Brons de la Universitatea din Copenhaga / capitala Daneză, “expresia ‘argos lithoi’ era folosită de Greci pentru statuile brute / nefinisate, venerate similar ca meteoriții = pietrele căzute din Cer; conform celor scrise de Anticul Carian Pausania 7:22, acel rit era mai vechi decât cultul statuilor divinităților: ‘în timpurile îndepărtate, toți Grecii se închinau pietrelor nelucrate - argos lithoi - iar nu în fața imaginilor zeilor’. Se știe că marile statui din piatră finisate au apărut abia în secolul VI î.C., anterior fiind popularele ‘xoana’, cele din lemn”. Despre “syngeneia” care a fost remarcată la Gherga, istoricul Francez Alain Bresson a scris în 1985 că “termenul ‘syngeneia’ - înrudit cu ‘ethnos’ - a fost popular în secolele V-IV î.C.; era un act de rezistență, pentru emancipare, cu 2 centre de manifestare, ambele în Caria: unul în jurul Alabandei și unul în zona Milesiană”; în 2008, Dr. Winfried Held - profesor universitar de istorie în Germania - a scris în concluziile cărții “GergaKome” despre “syngeneia” Gherga-Alabanda. În Antichitate, pornind de la harnicii Gherga - fruntași din timpuri imemoriale în diverse domenii agricole - Grecii au ajuns să atribuie lucrătorilor pământurilor, anume țăranilor / plugarilor, termeni legați onomastic tipic de cei care le-au fost modelele: astfel, Γεωργοi / Gheorgoi = “fermieri” inclusiv în Greaca actuală.
 |
| Influențe Gherga în mileniul I î.C. |
Dr. Bilge Umar (născut în Karșîyaka 38,27 lat. N, 27,06 long. E, lângă Izmir / Turcia) a apreciat - în studiul său despre numele istorice ale Kariei - că: “În străvechiul grai Anatolian Luvian, Gherga în forma Karka însemna ‘Sufletul zăpezii’, influența onomastică fiind Iraniană; înaintea Războiului Troian, Kheti / Hitiții echivalau nobilii Gherga cu ‘Karka’ / ‘Karki’ (în dimensiunea acvatică, Strâmtoarea Dardanele a Regatului Troiei avea aceeași sorginte iar în dimensiune Montană așa era Gargara / Karkaura de pe Masivul Ida, inclusiv Vârful Gargaros al acelui Munte Sacru)”. Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie în Germania - în studiul “Grecii și viziunea noastră despre Kariani” din 2009 a susținut: “În mod repetat, sursele Hitite și Egiptene din secolul XIV î.C. au menționat etnonimul ‘GRS’ / ‘KRS’ (sursele Elamite ‘Kurka’, Babilonene ‘Karsăja’, Aramaice ‘Krky’, ș.a.); toate acele desemnări străine se refereau la auto-denumirea Karianilor drept ‘Kark’ (de asemenea, puteau prezenta numele eroului eponim Kar - în locația numită Gherga / ‘Gergas Kome’ - și probabil etnonimul era Gherghit). Poetul Anatolian Homer a indicat în ‘Iliada’ 2:859-861 că în secolul XIII î.C. Karianii din Milet au fost aliații Troiei: ‘Nastes mâna la încaier pe Karii de limbă străină / Care-n Milet locuiau și pe Muntele Ftiri pădurosul / Și pe la Râul Meandru și sus pe-nălțimi la Micale’. Același autor a mai scris în ‘Iliada’ 4:138-139 că pe atunci femeile Kariei știau colorarea cu purpuriu (folosind scumpa vopsea obținută din scoicile Mediteranei - la fel ca meșteșugarele Cretei - înaintea Fenicienelor ori Grecoaicelor): ‘Cum o femeie Meonă ori Kară vopsește-n porfiră / Fildeșul alb, o găteală ce poartă pe fălci telegarii’; poetul Homer a utilizat străvechiul adjectiv Cretan ‘popureja’ iar ulterior pe așa bază au apărut termenii Greci ‘phoinix’ pentru ‘purpuriu’ sau Phoinike pentru Fenicia. Încă din timpurile ‘Oamenilor Mării’, adică imediat după încheierea Epocii Bronzului, Karianii au fost celebri navigatori și constructori de nave, țărmurile Cariei - bine împădurite - având resurse lemnoase abundente (până în Bazinul Râului Indos / azi Dalaman Cay). Karianii au fost prezenți pe Insule semnificative, ca Delos în Ciclade ori Samos în Sporade (despre Insula Samos - populată de indigenii Sami - ca Lelegă sau Kariană au scris în secolul VI î.C. filozoful Pherekydes din Insula Cicladică Syros în fragmentul 155, geograful Anatolian Strabon XIV 1:3, geograful Karian Pausania 7:2, ș.a.), ceea ce se explică prin migrația Karianilor de la E spre V: mișcarea din Anatolia în Insule o continua pe cea din Epoca Bronzului a Indo-Europenilor dinspre Asia Mică spre Marea Egee; Karianii au navigat cu vasele lor foarte rapide până în Marea Neagră (de pildă, colonia Kios de pe malul ProPontis / al Mării Albe = Marmara era Kariană în secolul VII î.C. după cum a scris filozoful Aristotel în secolul IV î.C., pe țărmul Vest Pontic / al Mării Negre - în Dobrogea - exista ‘Portul Carian’ după cum a scris geograful Antic Mela 2:22, etc). Colonizările Kariane ale ProPontusului și Pontusului - adică ale Mărilor Albă și Neagră - au început înaintea altor colonizări Grecești (cum au fost cele ulterioare Ioniene demarate după secolul VII î.C). Războinicii Kariani s-au deosebit de la început de Greci prin pumnalele și iataganele lor - săbii curbate - despre care a scris și istoricul Herodot Karka (5:112, 7:93); începând cu secolul IX î.C., Karianii au fost faimoși mercenari în Orientul Apropiat, la fel ajungând și Grecii Estici / Anatolieni începând cu secolul VII î.C. (ceea ce l-a făcut pe poetul Archilochos din Insula Cicladică Paros să-i egaleze - la mijlocul secolului VII î.C. - pe Kariani cu sinonimul pentru ‘mercenari’). Prima coabitare Kariano-Greacă a fost în metropola Milet a Kariei; lângă capitala politică Milas a Kariei a existat așezarea Europos / Euromos (se poate observa despre Karkamîș / Garga-miș pe Fluviul Euphratos / Eufrat că a fost Europus). Anatolianul Homer i-a etichetat pe Kariani ca ‘Barbaroi’, vorbind o limbă neinteligibilă (mențiunea sa fiind cea dintâi despre Barbari la Greci); acel termen onomatopeic ‘Barbar’ - comparativ azi e ‘BlaBla’ - a fost despre o limbă străină față de Greacă, de exemplu Kariana fiind cam ca o Greacă rău grăită (și geograful Antic Strabon XIV 2:28 a observat așa ceva). Istoricul Karian Herodot a scris despre un strălucit interpret între Kariană și Greacă, anume Mys din Karga-miș / Europus, care a tradus în Beoția Elenilor profeția unui Karian. În secolul VII î.C., faimosul filozof Thales - unul dintre cei 7 înțelepți ai Greciei - era dintr-o familie aristocratică Milesiană iar în acel timp al perioadei arhaice, o populație trăind în teritoriile Milesiene puteau fi Gherghiții (așa cum a scris Heraclides Ponticus în fragmentul 50). La sfârșitul secolului VI î.C., constructori și sculptori Kariani - notați ‘Karkă’ de Perși - au lucrat în Persepolis și la palatul împăratului Darius din Susa. Sanctuarul țărănesc / rural ‘Gherga Kome’ din Bazinul Râului Marsyas - în apropierea cetății Alabanda - era un produs al Cultului Carian al Mamei Cybele mult mai vechi decât timpul Antic: formele cursive ale literelor inscripțiilor - de exemplu ‘Omega’ la KOME, ‘Sigma’ / la GERGA/S, ‘Alfa’ barată cu liniuță orizontală, caracteristică secolului IV î.C. - indică vremuri mai stră/vechi”. Valoroasa analiză de la începutul mileniului III despre contextul Gherga în Karia / Caria pornind din mileniul II î.C. - așa cum a făcut-o de exemplu savantul German tocmai citat - nu e însă decât parte a întregului regional sau foarte puțin din contextul general Gherga în Veche Lume (de exemplu, în avale de Europus / Karga-miș pe Fluviul Eufrat mai exista și Dura-Europos, în Nordul Gherghe-seilor Galileeii). Așadar, Herodot Karka în cartea 8 de “Istorii” a atestat în mileniul I î.C. / secolul V î.C. atât prezența Cariană în Balcani, cât și că Mys din SE Turciei (din cetatea Garga-mîș / Europus pe Eufrat) știa Graiul Carian din SV Turciei (din Țara Gherghiților); iată fragmentul respectiv în Româna secolului XVII (un rezumat de spătarul Aromân Nicolae Milescu, despre expediția Persană în Europa):
“133. Iar Mardonie la Tesalia a ernat și de aci să porni și trimitea pre la toate vrăjile un om ce-l chiema Șoarice / Mys, de cerca toate vrăjile. Deci altă știu cum nu va fi întrebat, numai pentru lucrurile războiului.
134. Și pentru aceea a început a îmbla pretutindirilea.
135. Și la Tivei / Tebani a vrăjit pre limba Carească. Și așa, a dus la Mardonie vrăjile ce-a vrăjit acesta”.
(În Greaca actuală, “șoarece” - fostul Mys - e “pontikos”, în Ucraineană fiind “mâșa” iar în Rusă fixându-se ca “muș”).
În Sanctuarul Gherga din Caria, la “Coloanele Albe” / “Pilonii Albi” era cu multă fală și în mod falic venerat “moșul Gher” = mesagerul divin Gher-mes / Hermes (atestat biblic ca Ham, bunicul lui Gherghe-seu) care a rămas cunoscut în Vechea Lume ca inventatorul instrumentelor muzicale principale, atât al celor de suflat - adică al fluierului și flautului dublu, respectiv al naiului - cât și al celor cu corzi, respectiv al lirei, etc.; de fapt, termenul de “muzică” a provenit de la Muze, anume: de la zânele / femeile care inspirau cântatul, preotesele Marii Zeițe = “Mu-Ze” / Muze (iar divinul “G/Her-mes” - “moșul G/Her” = Hermes / “Her-mes” - a fost cel dintâi “mesa-ger” / mesager din Vechea Lume). Mesajele dintre Zei și oameni erau transmise de către divinii mesageri prin versuri și muzică, fie solitar (cum o făceau primii mesageri, ca moșul G/Her = G/Hermes ori îngerul Gavri-il / Gabri-el), fie prin corurile lor - la început familiale, pe care le-au constituit și le-au condus, compunând cântece pentru a grăi corespunzător cele sacre - fie acompaniați de instrumente muzicale de percuție / ca toaca sau toba, de suflat / ca fluierul sau naiul, cu corzi / ca lira sau cetera, etc.; așa cum a studiat Dr. Andrei Oișteanu - președintele “Asociației Române de Istorie a Religiilor” - în “Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească”, Noe a chemat viețuitoarele la arcă pentru îmbarcare bătând toaca (de altfel, toaca reproducea prin sunetul său primele lovituri în codru ale lucrului forestier iar în Vechea Lume oamenii au defrișat pădurile din varii motive, pentru locuit, pentru culturi agricole, etc.: la fel ca toaca, toba șamanică - realizată din lemn sacru - avea aceeași funcție). În Sanctuarul Gherga din Regatul Cariei - pe marea întindere a așezământului religios - se practicau deopotrivă concerte (în colectiv) și cânt separat: așa cum era Tradiția străveche, transmiterile mesajelor divine erau prin muzică (fie doar prin voce - solitară ori corală - fie cu instrumente de percuție, de suflat ori cu corzi) iar acolo principalii interpreți erau preoții și preotesele Gherga - împreună chiar cu pruncii lor - credincioșii creditându-i pe cei din clerul Gherga atât ca mari compozitori, cât și ca mari cântăreți; interpretările Gherga aveau loc lângă monumentele Gherga și lângă marile inscripții Gherga, vizibile în multe locuri din mediul înconjurător Templului Gherga (buricul / centrul Sanctuarului Gherga). Întregul complex - marele așezământ religios Carian - a fost ca o stațiune, mult apreciată de Cariani pentru serviciile de spălarea păcatelor după mărturisirile lor, pentru ușurările trăite după împărtășiri prin retragerile lângă inscripțiile sfinte Gherga și reculegerile lor astfel, în relativele intimități de sub cerul liber dintre ei și Zeitățile / îngerii lor, acolo (lângă monumentele Gherga ori lângă mai îndepărtatele stânci inscripționate Gherga, probabil marcate corespunzător radiesteziei locurilor) pelerinii culcându-se: viziunile / visele lor erau interpretate ulterior de clericii Gherga, poruncile primite de la preotesele și preoții Gherga fiind urmate / respectate cu sfințenie de credincioși înapoi la casele lor; astfel erau incluse sfaturi pentru cei bolnavi, previziuni pentru cei curioși despre cele ce vor urma, interpretări ale vocilor strămoșilor lor, etc., toate creionând dimensiunea regală de fapt a puternicilor Gherga printre ei, căci Regatul Cariei era însuși Țara Gherghiților iar Tradiția respectivă Ghergană - clar conectată cu divinul - a fost mult timp recunoscută și respectată ca atare.
Anterior cu multe milenii - în timpul când mai existau Neandertalii - oamenii Homo Sapiens au observat o diferenţă netă a lor faţă de oamenii Neandertal (pe lângă cea dintre simțurile lor - văz, auz, miros, gust, pipăit, etc. - Neandertalii fiind mult mai sensibili decât Homo Sapiens): prin comparaţie, ceea ce la Homo Sapiens există sub forma de creierul mic şi de creierul mare, între care e glanda pineală / epifiză, formaţiune nepereche cu proprietăţi deosebite, legată de “al treilea ochi”, la Neandertal era sub forma celor 2 părţi ale creierului egale în mărime, ca “2 creiere” (aspect alimentând dorinţa oamenilor Homo Sapiens de a atinge asemenea dezvoltare, la care ar fi putut ajunge numai printr-o dublă naştere; oamenii Cro Magnon au fost chiar mai Uriaşi decât oamenii Neandertal dar pe spirala timpului erau corciturile bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens şi la ei diferenţierea celor 2 creiere a început să se manifeste, mai pregnantă aceea rămânând la Homo Sapiens / adică “oameni înţelepţi”, ajunşi astfel tocmai pentru compensarea abilităţilor absente faţă de cele - cu rang de reper - ale oamenilor Neandertal, persoane la care de exemplu, din cauza volumului egal al celor 2 creiere, percepțiile erau diferite, erau diferite visele față de ale lor, etc., de exemplu acum unele tulburări la oameni, de genul autismului, putând fi astfel înrădăcinate).
Privind aparițiile unor asemenea personaje - mai îndepărtații Uriași, Titani Neandertali și Giganți Cro Magnon - respectiv nașterile “înțelepților” oameni Homo Sapiens, din cele mai vechi timpuri s-au reținut anumite aspecte, perpetuate în Vechea Lume până la a fi cunoscute în prezent. În India, deoarece cuvântul care o desemnează înseamnă şi “nenăscut”, capra - în Latină “hircus” - a devenit simbolul substanţei primordiale care încă nu s-a manifestat: unii Sirieni - şi apoi anumiţi Romani - purtau în timpul rugăciunii un veşmânt numit “cilicium”, ţesut din păr de capră, pentru a simboliza comuniunea cu divinitatea (corespunzător lingviștilor Charlton Lewis și Charles Short în 1879, Greaca veche avea pentru “țesător” termenul γέρδιος “gherdio”); la creştini, portul ciliciului - ştiut şi ca stofă groasă din Cylicia / Khilikka - de către asceţi are acelaşi sens, reflectând intenţia de mortificare a trupului prin penitenţă, eliberând astfel sufletul înviorat ce vrea să se dăruiască Domnului (acelaşi lucru îl evocă şi rasa călugărilor, adică a “bătrânilor frumoși”, căci “călu-gări” asta înseamnă). În această privinţă e de menţionat şi că - în conformitate cu Tradiţia cea mai general admisă oriental - cuvântul “sufi” provine de la “suf”, termenul denumind postavul din păr de capră folosit la confecţionarea îmbrăcăminţii rituale a dervişilor aparţinând anumitor confrerii mistice ale musulmanilor (care urmau reguli deosebit de severe); e de remarcat o proprietate deosebită a laptelui de capră: are lactoză redusă (cea mai mică lactoză - glucid regăsit la mamifere - e în laptele renilor). Intoleranța de lactoză, adică incapacitatea de a digera lactoza (zahărul din lapte) e la majoritatea oamenilor, Nordicii globului putând bea lapte cel mai bine: antrenamentul metabolic pentru așa ceva s-a ivit încă din Epoca Pietrei, printre cei care au domesticit caprele și renii (iar în Anatolia, Sanctuarul Gherga era apropiat de rutele caprinelor, pe planetă răspândirea Gherga regăsindu-se în N EurAsiei, unde trăiesc renii); așa ceva nu e o coincidență, conviețuirea om-animal fiind foarte veche, răspândirea intolerării lactozei reflectând inclusiv migrarea oamenilor.
 |
| Dispersia intoleranței de lactoză |
Dr. Bryan Gordon - arheolog de la Muzeul de Istorie al Canadei - a scris în 2003 despre vremurile când oamenii nu existau în America: “La sfârșitul ultimei glaciațiuni, în EurAsia calota Nordică era mărginită la Sud de ecosistemul format din ‘stepa și tundra mamuților’ unde trăiau ierbivore mari, ca mamuții și rinocerii lânoși, ca renii sau bizonii ori caii sălbatici dar și caprele sălbatice, etc.; atât numeric, cât și geografic, dominau renii, care au fost folosiți intensiv de către vechii oameni, mai mult decât orice alt animal. În Nordul European al Erei de Gheață, renul a fost animalul cel mai important, înaintea tuturor: conta mai mult decât mamuții, cerbii uriași sau bovinele sălbatice ori decât marile turme de gazele - antilope, caprine, etc. - din extremul Sudic, respectiv decât vietățile acvatice. Se poate observa corelația ivită între fertilitatea nomazilor vânători-culegători de atunci și ciclurile migratorii ale renilor: pentru a-și duce sarcina, gravidele au nevoie de grăsime; datele colectate au indicat că femeile acelor grupuri rămâneau însărcinate primăvara și nășteau în plină iarnă. Acel șablon - de la fecundări până la nașteri - corespundea ca debut cu migrarea renilor din codrii unde iernau, de la începutul primăverii, înspre tundra unde lichenii se iveau abundenți: atunci renii puteau fi ușor prinși, ei furnizând grăsimea necesară îndeosebi femeilor; invers, la venirea iernii, retragerea renilor înapoi în păduri reducea posibilitățile de hrană iar ca atare și fertilitatea. Este greu de apreciat când a apărut domesticirea renilor: așa ceva a fost pentru întâia dată în Estul Uralilor - se pare că în Bazinul Fluviului Enisei - iar de acolo s-a răspândit spre răsărit în Siberia și spre apus în Scandinavia; vechii oameni au domesticit renii pentru lapte, carne, transport și piei”. Este de remarcat că în paralel cu domesticirea renilor în Asia, Kurganii în Europa au domesticit caii (în Stepa din Nordul Mărilor Caspică și Neagră).
Dr. Michael St. Clair - din Germania - a scris în 2018: “La culturile care au domesticit renii, legătura dintre fertilitatea umană și ciclul migrator al renilor este semnificativă pentru explicarea expansiunilor oamenilor după Epoca Pietrei, căci expansiunile s-au corelat cu apariția domesticirii renilor, fapt care a întrerupt străvechiul ciclu (festiv primăvara dar înfometat iarna); s-a ivit astfel o sursă permanentă de proteine și de grăsime, de care a beneficiat întreg grupul, care s-a hrănit mult mai bine iar în schimb a crescut rata fertilității, prin reducerea mortalității. Un succes reproductiv mai mare a implicat și lărgirea turmei, respectiv găsirea de pășuni bune, ceea ce a dus la expansiuni rapide în N EurAsiei, astfel cum a făcut-o haplogrupul ‘N’ (după cum au documentat cercetătorii coordonați în 2016 de geneticiana Anne-Mai Ilumae de la Universitatea din Tartu / Estonia); pe de altă parte, cercetările genetice asupra renilor au relevat că într-adevăr Bazinul Enisei e cel unde în Epoca Pietrei au fost domesticiți. Ținând cont de prezența bărbaților genetic ‘N’ întâi la izvorul Fluviului Enisei (în urmă cu 13 milenii, așa cum a cercetat colectivul condus de Hu în 2016) iar apoi la vărsarea Fluviului Enisei (în urmă cu 5 milenii, așa cum a cercetat colectivul condus de Ilumae în 2016), se corelează domesticirea renilor cu înaintarea îndelungată de-a lungul cursului Enisei a bărbaților genetic ‘N’: procesul a început în paleolitic și s-a încheiat la sfârșitul neoliticului; în prezent - comparând statisticile oficiale - procentele bărbaților ‘N’ din Nordul EurAsiei corespund în general frecvențelor turmelor de reni. Înmulțirea umană s-a accentuat după terminarea Epocii Pietrei, adică din urmă cu 5 milenii; în rezumat, situația a fost explicată deopotrivă de expansiunea renilor și de răspândirea haplogrupului uman ‘N’: ca urmare a dezghețării calotei, tundra a înaintat spre miazănoapte iar renii sălbatici au urmat-o, cu vânătorii după ei. Acum 5 milenii, tundra a ajuns la Cercul Arctic - locație unde e și azi - acolo atât renii, cât și vânătorii găsindu-și finalul geografic. Atunci a intervenit o importantă adaptare culturală, anume domesticirea renilor: animalele în loc să fie surse de hrană ocazională / sezonieră au ajuns surse permanente ale subzistenței. Presați de nevoia furajării turmelor mărite de reni domesticiți, oamenii au migrat atât spre Est / către Pacific, cât și spre Vest / către Atlantic. Ipoteza domesticirii renilor explică atât rapida expansiune umană bidirecțională în Nordul EurAsiei, cât și expansiunea limbilor Uralice (în completarea ipotezei răspândirii agriculturii timpurii, cu limbile căreia întâlnirea a fost în Europa, ceea ce explică diversitatea lingvistică din zona Baltică): așadar, iată un punct de plecare pentru cercetările viitoare, care ar putea integra perspectivele lingvistice, genetice, istorice / arheologice, etc. (deocamdată, filogenia internă a haplogrupului ‘N’ încă e ‘teritoriu ne-explorat’ dar reprezintă cel mai ridicat potențial informativ privind așa ceva)”. La acestea se pot adăuga cercetările antropologice din Bazinul Enisei / “Eni-sei” unde au activat șamanii Khargi - de la care s-a fixat denumirea șamană pe glob - unde au trăit Siberienii Ket dar a fost și leagănul pentru Tunguși (având ramura Sudică Jurchen / Zorca sau Giorcia / Ciorcia, după cum a studiat orientalistul Francez Paul Pelliot 1878-1945), a fost leagănul pentru Sciți / S-Kiți (popular ziși Șchei de către Români), ș.a.; iar în plus, e de remarcat - după cum a studiat Dr. Mircea Eliade în “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului” din 1951 - despre cel mai vechi șaman din lume că a fost Siberianul Gyrgan / Gurgan (de la izvorul Enisei): e de știut că acum în marea Peninsulă Taymîr de la Marea Kara / Oceanul Înghețat = Arctic - din apusul gurii Fluviului Yenisei / Enisei - bărbații din populația Samoyezilor Nganasan sunt 92% genetici ca Gherga.
În Vechea Lume - încă din Epoca Pietrei - conceptul dublei naşteri se aplica doar bărbaţilor: privind principalele repere (cei care erau Zeii supremi erau reperele mai importante), Marea Mamă - exponenta feminină - era direct divină, prin esenţa sa; numai fratele ei geamăn An devenea “Nou” la fiecare Mărţişor / 1 III. Ghirghe - Kirke / Circe - Marea Zeiţă Mamă a Pământului = divinitatea supremă a Vechii Lumi îl avea ca partener pe Crăciun (Zeul Crăciun / Moş Crăciun: tatăl lui Zeus); e interesant că la Finici inclusiv azi prin “kirki” se înțelege “senzuală” / “luxoasă”. Anul Nou - apărut de Crăciun (când dispărea vechiul An) şi născut, după hibernare, a doua oară de Mărţişor - abia de 1 Martie devenea divin: Moş Crăciun - nume Ghergan - a fost arhetipul pădurarilor Carpatini, adică al celor trăind din timpuri îndepărtate în codrii spaţiului Carpato-Dunărean (până în prezent Crăciun - în timpurile pre-creștine fiind “Moș Ger” / vechi termen definind Cerul rece - e divinizat, în ultimele 2 milenii mai ales de către creştini); după cum a studiat în 2014 Dr. Mihai Vinereanu, “este evident că românescul Crăciun a provenit din proto indo-europeanul ‘ker’ = ‘a îndoi’ / ‘a încovoia’, respectiv ‘kerk’ = ‘cerc’ (radical foarte productiv în limba română), astfel ‘kerk’ > traco-dacul ‘kerkion’ > dacul târziu ‘kerkun’ > românescul ‘Crăciun’. În esență, Crăciunul - cu rădăcini vechi indo-europene - era o celebrare a solstițiului de iarnă, a ciclului anual, cu caracter neolitic”. În Epoca Pietrei, Moșul Crăciun alimenta cu crăci / crengi vatra Marii Mame Circe (asimilată cu Crăciunica / “Crăciu-Nika”: Românii folosesc “Nika” foarte des, un exemplu popular fiind “bunica” = “Bu-Nika” iar vechii Greci aveau “Nike” / “Nice” pentru înaripata Zeiță a Victoriei, fiica Titanului Pallas / Zeul Războiului); e interesant că de Grecul “niki” pentru “victorie” s-a conectat Latinul “necare” însemnând “a ucide” - la Români înecarea fiind asfixierea cu apă - iar Armânul “nikisiri” = “învingere” (legătura cu străvechiul Anax, adică Poseidon = “Posedând Edenul” reieșind ca relevantă).
 |
| Enisei se varsă în Marea Kara / Oceanul Arctic |
Simbolismul plasării la solstițiul de iarnă - perioadă a anului când e sărbătoarea de Crăciun - a nașterii din virgină (atât a păgânului Mitra din religia zoroastră, cât și a lui Iisus din religia creștină) a fost însuflețirea speranței pentru o perioadă mai bună decât cea trecută: așa ceva se celebra atunci și așa ceva i-a conectat pe ambii de Crăciun; de pildă, la apariția lui Iisus a fost indicată o “stea căzătoare” - meteorit sau cometă - ce însemna moartea cuiva, momentul fiind marcat de ivirea înțelepților Magi care au adus în dar scumpa smirnă = rășină folosită la îmbălsămare și de ivirea păstorilor, de prezența cărora era legată sacrificarea / omorârea mielului, ca jertfă (la fel ca la nașterea divinului Mitra, cu ciobani lângă, la Crăciun concret terminându-se / murind vechiul An, urmând să apară luminosul An Nou). În 2014, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris: “noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii, la 25 decembrie: Naşterea Soarelui nebiruit era sărbătorită după data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte atunci. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie. În antichitate, se răspândise în mai tot Imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul luminii divine, al adevărului şi al bunei credinţe. Fundamentele creştinismului sunt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în răspândirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul. Răspândirea mithraismului a fost prodigioasă: din Mesopotamia și Africa de Nord până în Scoția şi Spania, din Balcani până în Europa Centrală. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile provincii romane din Dacia, Panonia, Germania. La Roma, Cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruia forțele întunericului. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricolă. Nici împăraţii, nici biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul s-a făcut creştin, în fapt, creştinismul s-a făcut păgân. Teologii au repetat mereu că era păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra (a ·Soarelui, a lui Saturn, etc.) dar cum toată lumea continua s-o serbeze, biserica a făcut din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul a triumfat în lege iar păgânismul a triumfat în fapte. Interdicţiile şi canoanele promulgate de concilii şi sinoade nu dădeau rezultate pentru că fără sărbători, faţă de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale, biserica a renunţat·la politica de mână forte, recurgând la diplomaţie: a dat coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, biserica a ajuns să canonizeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare, creştinismul substituindu-le cu încetul. Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, au mai fost creştinate sărbătoarea Ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfântul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei - celebrată la solstiţiul de vară - a devenit a Sfântului Ioan Botezătorul, etc., biserica păstrând datinile şi obiceiurile păgâneşti, atât de înrădăcinate în viaţa poporului, cu haina religiunii creştine. Prezența Crăciunului - ca și Mărțișorul, Drăgaica, ș.a. printre sărbătorile tipice românești - în țările limitrofe se datorește existenței în aceste state a unor populații românești, azi deznaționalizate sau în curs de deznaționalizare; cuvântul care numește această sărbătoare este în uz general numai în română. Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin până de curând. Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută bisericii, pe lângă cele deja amintite, întâlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrânsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină, pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema bisericii privitor la Crăciun. În aceste condiţii, în final, biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducând, treptat, elemente creștine în sărbătoarea Crăciunului, necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină. Avem unele indicii în acest sens. Iată-le: Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul lui Dumnezeu. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân. Sau alt text: Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul, o altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară. Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului. Sunt şi alte texte privitoare la Crăciun în mitologia populara română, dar ne oprim aici. Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile (cu toporul) bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de credinţă populară insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită. Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii chiar şi denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de conservatorism şi continuitate în acest spaţiu”.
În 2014, Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” a scris despre raportul Crăciun-Christos: “Între tradiţia păgână legată de moartea şi renaşterea zeului Crăciun şi tradiţia creştină legată de Naşterea Domnului Iisus a avut loc o mare confruntare religioasă. Lupta s-a încheiat cu o coabitare uşor sesizabilă astăzi: românii sărbătoresc în Biserică Naşterea Mântuitorului iar în afara Bisericii Crăciunul. Zeul An a fost numit de români Crăciun. Despre problema originii personajului mitic An = Crăciun, unii cercetători - apelând şi la argumentele oferite de obiceiurile şi mitologia română - au ajuns la concluzia că noţiunea desemnează un zeu solar indo-european, bine înrădăcinat în spiritualitatea carpato-dunărenilor înainte de cucerirea Daciei de romani; cele mai multe dintre tradiţiile legate de Crăciun alcătuiesc un amplu scenariu ritual al morţii şi renaşterii anuale a zeului solar indo-european Crăciun. Măştile cetelor care substituie ritual zeul la moartea şi renaşterea acestuia la solstiţiul de iarnă au câte o horă specifică (Hora Cerbului, Jocul cel mare al Turcii), jucată în cele mai importante momente ale colindatului. Stejarul - arbore sacru din familia ‘Fagaceae’ - a fost unul din substitutele rituale ale zeului Crăciun. Rădăcina indo-europeană ‘kark’ - care a dat numele latinesc al stejarului ‘quercus’ - se regăseşte astăzi în numele Crăciun. Zeul în ipostază fitomorfă sacrificat la solstiţiul de iarnă devenea ‘butuc de Crăciun’ (cadavru fitomorf) supus unui rit funerar de incinerare în noaptea de Crăciun; din Ajun se ardea pe vatră un lemn de cer (‘Quercus ceris’), specie de stejar iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. În expresiile populare, butucul are semnificaţie funerară: ‘a găsi pe cineva butuc’ se spune despre omul mort fără lumânare; ‘a-l lega butuc’ înseamnă a imobiliza un om ca pe un mort; la întocmirea arborilor genealogici butucul este numele strămoşului din care sunt spiţele de neam; butucul roţii carului în care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care - la om şi animale - înseamnă cap desprins de trup; în locul oamenilor morţi departe de casă se înhuma în cimitirul satului un butuc. Obiceiul arderii butucului sau rădăcinii de stejar a fost atestat în Europa. Stejarul a fost lemnul obişnuit folosit de români ca talpă / temelie a caselor şi bisericilor din lemn, la confecţionarea icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult. Lemnul dur al stejarului era folosit, împreună cu un lemn de esenţă moale, pentru aprinderea Focului Viu. Nu este lipsit de interes că pădurile de stejar sau de speciile înrudite (gorunul, cerul) sunt numite de români ‘dumbravă’, cuvânt cert de origine indo-europeană. ‘Pomana Crăciunului’ era - de fapt - un ospăţ funerar care se transforma în cea mai mare petrecere a anului, cu beţii şi alte elemente dionisiace (când în timpul anului un concetăţean era văzut beat, se spunea ironic că ‘a îngropat Crăciunul’); atunci avea loc petrecerea femeilor căsătorite, numită Iordănit: nevestele se adunau în cete - la o gazdă aleasă dinainte de ele - mâncând şi bând din belşug, spunând că ‘se iordăneau’ (mai cântau, jucau, glumeau, chiuiau, etc). Bine dispuse, ieşeau pe drum unde înşfăcau bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu / lac, ameninţându-i că-i aruncau în apa foarte rece dacă nu se răscumpărau; năzbâtiile femeilor continuau: stropeau cu apă pe cei întâlniţi în cale (la Iordănit, normele de bunăcuviinţă tradiţionale erau abolite iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate). Atunci femeile se considerau mai ‘tari’ şi cu mai multe drepturi ca bărbaţii. Ceata femeilor cununate primea în rândurile ei tinerele soţii, căsătorite în ultimul an, printr-un ritual special: erau duse la râu şi stropite cu apă rece. Iordănitul se manifesta prin dansuri frenetice şi extaz mistic, supravieţuind până târziu prin cultul dionisiac. Unii specialişti au găsit originea lui Dionisos în lumea tracă (Epoca Bronzului, Epoca Fierului), alţii sunt de părere că divinitatea venea din adâncurile religiilor micro-asiatice şi egeene, din neolitic / Epoca Pietrei; indiferent de disputele legate de provenienţă, un lucru e cert: cu acea religie - care tindea să devină un cult universal - a avut mult de luptat creştinismul”. (Despre păgânism, e de reţinut că până acum - la începutul mileniului III - în marele Sanctuar Gherga din fosta Carie / Vestul Anatoliei printre alte multe artefacte acolo s-au păstrat şi uriaşele statui Gherga, ca ale Marii Zeiţe Mamă, Zeului Apollo, Zeului Dionis, ş.a). Ţinând cont că la apariţia lor neolitică Indo-Europenii erau Kurgani = Ghergani şi că denumirile pentru divinul “Moş” - adică pentru cel din trecut - au rămas Krăciun = Crăciun la Români, Kercum la Albanezi, ş.a., se reflectă o evidentă legătură onomastică (pe lângă cea existenţială din areal) între Moş Crăciun şi Gorgan / Ghergan; perechea divină Gherga a fost ştiută - şi notată - drept Kirke-Kark sau Circe-Crăciun: ca avatar al lui Gherga, de multe milenii s-a instaurat obiceiul “clonării” Moşului Crăciun / “Crăci-Un” cu ocazia fiecărui An Nou.
În mod miraculos, clonarea propriu-zisă / concretă - posibilă azi în laboratoare - a fost enunţată în Epoca Pietrei, alături de alte elemente de gen (viziuni foarte interesante, chiar senzaţionale / aparte de cele obişnuite din natură), ca întâlniri cu Zei din cer, cu Nemuritori sau cu oameni având vârste impresionante, ş.a. Peste tot în lume au fost Zei “din altă lume” / anume nu din lumea oamenilor, ci din “Lumea Cealaltă”; o bizarerie pretutindeni descrisă, cu cuvinte diferite, de aceeaşi relatare, regăsită la diverşi oameni preistorici, că au apărut printr-un acelaşi proces ciudat, care practic nu a avut nevoie de mamă, ci doar de materie insuflată “divin” de către o făptură - asemănătoare, cu acelaşi chip - pentru a prinde viaţă: o chestiune depăşind orizontul “primitivilor” / foarte abstractă pentru imaginaţia Epocii Pietrei (nu şi pentru Epoca Modernă), ce împreună cu elemente ca zborul oamenilor - sfidând gravitaţia - performanţele ştiinţifice ancestrale, traiul îndelungat, etc., au fost însuşite ca realităţi şi perpetuate ca atare. De exemplu, străvechile relatări despre apariţia oamenilor preistorici prin “clonare” au avut 2 aspecte esenţiale: că faptul era dincolo de înţelegere şi că faptul a fost adevărat (de aceea fiind şi transmis în timp, indiferent de culturi); puterea unei mistificări n-ar fi fost suficientă pentru aşa ceva. Pe de altă parte, s-a întâmplat că experţii dilemei despre ce a apărut mai întâi - oul sau găina - au prezentat soluţia: la început, ar fi fost cocoşul (iar foarte concret, “Kirka” / “KurkuTa” a rămas termenul Sanscrit pentru “cocoş”). Este de observat că aşa ceva a fost extraordinar de vechi, izvorând dinaintea Cultului Vulvei - care a precedat Cultul Falic - deci vechimea ideii de clonare (ori despre avataruri / gemeni) era din perioada divină androgină / asexuată: ţinând cont că vorbirea articulată a apărut cu circa 36 de milenii în urmă şi după puţine milenii s-a consolidat Cultul Marii Mame a Pământului, acel timp de câteva milenii - dintre cele 2 mari momente preistorice - poate fi considerat ca fiind “asexuat” (în acel timp îndepărtat, Gherga aparţinea grupului genetic patern “NO”, tocmai desprins din grupul genetic patern “K” - principalul strămoş al EuroAsiaticilor - ultima mutaţie genetică paternă importantă la Gherga având loc în urmă cu 10 milenii, la actualul grup genetic patern “N” / redenumit temporar ca “X” de cele mai recente cercetări genetice, aflate acum în desfăşurare); “avatarurile” / “clonele” (ca şi gemenii / gemenele) au fost puternic prețuite pretutindeni și pentru mult timp - chiar și în prezent - de pildă popular mulți adulți referindu-se la prunci ca el “leit taică-său” ori “leit bunicu-său” sau ca ea “leită maică-sa” ori “leită bună-sa”, ș.a. alimentând astfel, peste generaţii, tema reîncarnărilor. Complet în opoziție cu Cultul Fertilităţii - larg răspândit în Vechea Lume - a fost fenomenul castrărilor (reamintind ancestrala androginie: castraţii se apropiau de uniformizarea sexelor). Deoarece femeile Neandertal şi Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens iar adiacent arătau şi ca nişte adevărate namile pentru mai firavii bărbaţi Homo Sapiens, probabil că au fost printre cauzele justificând străvechea androginie, căci de atunci se ştia despre cei mai dezvoltaţi oameni că proveneau dintre androginii divini, adică din albii Neandertal şi Cro Magnon; orgia (sex în devălmăşie) a fost o practică populară în Epoca Pietrei, apoi de pildă organizată oriental prin haremuri, etc. În timp, castrările au avut ca motiv mistic şi refacerea cumva a străvechiului mediu, eunucii fiind pe lângă femeile din haremuri identic de incapabili să le lase gravide ca şi cum cândva au fost bărbaţii Homo Sapiens de incapabili (din cauza incompatibilităţii genetice) să lase gravide Uriașele muieri albe Neandertal şi Cro Magnon. Pe lângă că în anumite privinţe constituţionale oamenii s-au degradat pe parcursul Neandertal - Cro Magnon - Homo Sapiens (pentru a face referire doar la ultimele specii umanoide, din care au provenit oamenii) dar în același timp au progresat în alte domenii, e foarte interesant că preistoricii strânşi lângă focurile din gurile grotelor discutau în multe părţi ale lumii subiecte asemănătoare, depăşind binişor orizonturile / preocupările lor curente: temele dezbătute în şezătorile din jurul focurilor - în vremurile când altele erau priorităţile momentelor / multe conectate direct supravieţuirii - au fost despre vizitatori din Cer, manipulări de energii, deplasări cu viteza “gândului” / luminii, bilocație și teleportare, invizibilitate, clonare, nemurire, etc., aspecte care evident nu aparţineau realităţilor lor imediate, tipice Epocii Pietrei; de pildă, ce o fi determinat preistoricii să propage foarte convinşi idei despre “lumi în Cer”, despre zboruri spaţiale, despre “cei pogorâţi din Cer”, etc., când toate vieţuitoarele - inclusiv oamenii - trăiau doar pe Pământ? În condițiile creierelor umane egale de la sfârșitul paleoliticului încoace, se poate totuși observa cel puțin involuția capacității de supraviețuire direct în natură, ceea ce acum ar fi un serios motiv de reflecție: în anumite domenii, oamenii trecutului au fost mai inteligenți decât oamenii actuali.
Acum, oamenii călătoresc în Cer, însă o fac doar din timpuri foarte recente raportate la nivelul istoriei, deocamdată şi cu viteze modeste faţă de cele posibile; această lucrare - Originea Gherga - nu este despre incredibila paleoastronautică, ci punctual doreşte să înfăţişeze unele fapte petrecute legate de Gherga (din Epoca Pietrei până în Epoca Modernă), concluziile aparţinând fiecărei persoane care parcurge materialul: după cum afirma academicianul Francez de origine Română Eugen Ionescu / Ionesco 1909-1994 “e greu de imaginat o lume fără Dumnezeu, mai simplu fiind de imaginat cu Dumnezeu” (iar a admite că apariţia viului a fost rezultatul întâmplării şi apoi a accepta dezvoltarea prin explicaţii evoluţioniste, înseamnă credinţa cu adevărat în miracole / nimeni de pe glob nu știe nici azi originea vieții). De altfel, în 2018 Dr. Virgiliu Gheorghe - biofizician Român - a reiterat demonstrația științei că Universul este entropic / dezordonat și că religia prezintă ordonarea Universului ca exercitată de forța lui Dumnezeu. Adevărul nu-i decât unul, anume cel revelat dintâi de religie, ştiinţa doar observând sau măsurând, explicând sau completând unele aspecte ale realităţilor Universului (a cere unui credincios să-l descrie pe Dumnezeu poate fi la fel de abstract ca şi exerciţiul unui peşte de a-şi descrie apa în care se află); de altfel, e de remarcat despre simbolul creştinilor că întâi a fost peştele, apoi crucea (primii propovăduitori ai creştinismului au fost pescarii din Galileea): la apariţia celei mai mari religii din lumea actuală s-a înregistrat debutul cu legături “acvatice”, într-o repetare a “clişeului” conectat acvatic existent din Epoca Pietrei (diluviul fiind manifestarea catastrofală a acelei străvechi dimensiuni acvatice, întipărită pe re/naşterea civilizaţională din urmă cu aproape 9 milenii, Potopul biblic repetând cumva unele din experienţele diluviului precedent). Laureat Nobel în 1921, savantul Englez Frederick Soddy a grăit: “De ce e oare aşa de greu să acceptăm că strămoşii noştri din preistorie aveau nu doar cunoştinţele noastre de astăzi dar şi puteri pe care noi le-am pierdut?” Creștina Marilyn Adamson - printre altele - a reflectat: “Există Dumnezeu? Universul funcționează după niște legi ale naturii imuabile. Oare de ce? Deşi viaţa pare în mare măsură nesigură, sunt atât de multe elemente pe care putem conta zi de zi: gravitaţia rămâne la fel, cafeaua fierbinte lăsată pe masă se răceşte, planeta se învârteşte tot în 24 de ore, iar viteza luminii nu se schimbă, nici pe Terra, nici în galaxiile îndepărtate. Dar cum se face că putem identifica legi ale naturii care nu se schimbă niciodată? Cum se face că avem un univers aşa de sistematic, aşa de trainic? Cei mai renumiţi savanţi au fost şocaţi de această ciudăţenie. Nu există o necesitate logică pentru care universul să respecte legi, darămite o lege care să respecte regulile matematice. Oamenii de ştiinţă sunt uimiţi, deoarece recunosc că nu e obligatoriu ca universul să funcţioneze astfel. Ne putem închipui imediat un univers în care condiţiile se schimbă imprevizibil de la o clipă la alta, chiar şi un univers în care apar şi dispar elemente. Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel pentru electrodinamica cuantică, spunea: ‘Nu ştim de ce natura are caracter matematic; chiar faptul că există legi ale naturii este un soi de minune’. Spre deosebire de celelalte revelații ale lui Dumnezeu, Iisus este imaginea cea mai clară și mai directă sub care ni s-a descoperit Dumnezeu. De ce Iisus? Analizează puţin toate religiile majore ale lumii şi vei vedea că Moise, Buddha, Confucius şi Mahomed s-au considerat toţi învăţători sau profeţi. Niciunul dintre ei nu a pretins vreodată că ar fi egal cu Dumnezeu. Dar, în mod surprinzător, Iisus a susţinut că este egal cu Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte de toţi ceilalţi. Când vorbea despre Tatăl Său din ceruri, nu vorbea despre cineva separat de El, ci despre cineva cu care era într-o unitate extrem de strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus spunea că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi cine crede în El crede în Tatăl. El a spus: ‘Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii’ (‘Evanghelia după Ioan’ 8:12). El a susţinut că are o putere pe care o are doar Dumnezeu: de a ierta păcatele oamenilor, de a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o viaţă bogată şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi învăţători, care îi determinau pe oameni să se concentreze asupra cuvintelor lor, Iisus îi conducea pe oameni spre Sine. El n-a spus: ‘Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul’, ci ‘Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine’. Ce probe a adus Iisus pentru a dovedi că este Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu pot face: a făcut minuni”. (Privind bizarele apariții zburătoare neindentificate - de-a lungul timpurilor - o explicație ar fi că aparțin viitorului omenirii și de aceea orice vizită interzice vreun contact, căci acela ar putea fi sinucigaș, putând și afecta tot viitorul, până la anulare; desigur că pe Lumea “Cealaltă” / “de Dincolo” - dimensionată diferit față de Lumea “Asta” - ar fi posibile alt fel de contacte decât cele obișnuit știute de către oameni, însă deocamdată nivelul cunoașterii permite numai imaginarea despre așa ceva).
După cum a relevat Dr. Dumitru Dulcan în “Inteligenţa materiei”, energia viului e cuantică. Un alt adevăr e legat de paradoxala diversitate a unicităţii genetice; de exemplu “o colonie de insecte sociale (de albine, de furnici, etc.) este organizată după principii pe care le urmează şi societatea umană (privită în dezvoltarea sa): fiecare individ are un rol bine determinat şi o morfologie adaptată funcţiei sale, deşi toţi provin din aceeaşi sursă genetică, anume ouăle depuse de o singură matcă. Această diferenţiere încă nu are o explicaţie satisfăcătoare; se disting soldaţi de apărare, lucrătoare, matcă, indivizi sexuaţi, ş.a., ce întreprind în colectiv măsuri de apărare, culegerea hranei, construirea cuibului, menţinerea unei temperaturi constante în stup ori în furnicar, îngrijirea larvelor, etc. Este greu de explicat o organizare atât de complexă prin simpla trimitere la instincte”. Iar deopotrivă de interesant e apariţia atâtor descendenţi diferiţi din aceeaşi matcă / mamă; extrapolând tiparul acelor vieţuitoare sociale la oamenii care şi-au dovedit însuşirile sociale dintotdeauna, s-ar putea deosebi persoane foarte diferite dar cu acelaşi bagaj genetic (Gherga nefăcând vreo excepţie în aşa ceva şi ca atare existând tot felul de Gherga). Este de observat un fapt fundamental: viaţa pe Pământ e bazată nu pe cel mai abundent element al planetei / siliciul, ci pe carbon, care în extremele sale naturale - formele sale pure de existență - a dat deopotrivă cel mai moale mineral / grafitul şi cel mai dur mineral / diamantul (“marginile” scării durităţii); spre comparaţie cu aceste minerale bazate pe carbon: mineralele bazate pe siliciu sunt în partea superioară a scării durităţii. Pe de altă parte, fizicienii cuantici au dovedit că materia nu există în realitate, fiind o formă condensată de energie; dacă materia nu e materială, atunci apelarea la materialism pentru a nega supranaturalul e ilogică, complet străină de fizica demonstrată științific. În marele trecut - adică în vremurile îndepărtate - răspândirea oamenilor în lume totodată a răspândit și conceptele, acelea datorită trecerii timpului însă estompându-se, la fel întâmplându-se și cu rolurile ori numele unor personaje importante, venerate ca eroine / eroi sau divinizate ca semi-Zei / Zei, ajunse cu denumiri diferite în diverse părți ale Lumii Vechi dar pentru aceleași funcții; ca și pe scara durității elementelor, unul dintre numele strălucitoare străvechi a străbătut Erele constant (dată fiind vigoarea sa): Gherga. În schiţele următoare se pot vedea principalele grupuri lingvistice neolitice din aria de interes Gherga, cu ulterioarele lor răspândiri:
Semnificaţiile / înţelesurile Gherga - în funcţie de timpuri, de locurile din lume, de culturile aferente, etc. - au fost diverse. Din proto Indo-Europeanul “Ters” pentru “uscat” - semnificând terasa (ţărmul / tărâmul) de lângă apă, anume teritoriul uscat - a derivat “Ţara” ori Pământul Terra (patronat de Marea Mamă Ga); primele aşezări permanente ale oamenilor - atestate de către arheologi - n-au fost pe piscuri ori în peşteri, ci lângă apele dulci, tocmai pe marginile / pe malurile lor (poate e semnificativ că în Munţii Şureanu din Carpaţi cel mai apropiat sat de Sanctuarul Sarmisegetusei - din satul Grădiştea Muncelului / Grădiștea de Munte, comuna Orăștioara de Sus, județul Hunedoara - e Târsa 45,37 lat. N, 23,10 long. E / judeţul Hunedoara, cu o denumire relevantă din timpuri imemoriale, ajunsă până în Epoca Modernă): în zonă / anume în Ţinutul Haţegului, pe Platoul Luncani, unde a fost şi cetatea Dacă Piatra Roşie 45,48 lat. N, 22,42 long. E în judeţul Hunedoara, lângă fiind satul semnificativ numit Ursici, cu Tradiţii izvorâte din Cultul Ursului, ursitoare, ş.a. - la jumătatea distanţei dintre cele 2 Sarmisegetuse Geto-Dace - după cum a cercetat în 2008 istoricul Român Dan Oltean (în Banat / anume în apusul Munţilor Poiana Ruscă, pe Valea Râului rece Bega şi pe Valea pârâului cald Topla, există cu aceeaşi denumire de Luncani 45,43 lat. N, 22,18 long. E o aşezare în judeţul Timiş) se ştia că au fost altarele străvechii Mari Mame a Pământului, credincioşii purtând cârje Magice / toiage sacre slăvind-o cu târşuri, respectiv cu crăci corcodite / crengi împodobite. Se poate observa că Neandertalii au fost religioșii Vechii Lumi (dinaintea Homo Sapiens), ei fiind și primii care au studiat concret Cerul; de asemenea, Neandertalii - cu urechile mai mari, cu auzul mai fin și cu creierul mai mare - erau mai muzicali ca Homo Sapiens. Cultul Ursului - la început doar cel de peșteră - a provenit de la Neandertali (respectat / moștenit de oamenii Homo Sapiens de la ei); e interesantă distribuția cuvântului pentru “urs”, în V Iranului - inclusiv în Kurdă = limbă Nord Iranică - fiind “hirc”, în Turcă “ayî”, în Armeană “arj”, în Albaneză “ari”, în Greacă “arktos”, în Galeză “arth”, în Bască “hartz”, în Estonă “karu”, în Finică / Suomi “karhu”, etc.:
Magii - consacraţi ca purtând târşuri / cârje sacre - proveneau din tărâmul Iranian numit Media = Ţara Midilor / Mezilor, adică a Moşilor, respectiv a celor “din bătrâni”, adică “din vechime” / din timpul “Moşilor”, astfel fiind cunoscute spre apus şi alte tărâmuri denumite semnificativ, ca “Misia” Anatoliană ori ca “Moesia” Balcanică; de exemplu, la sfârşitul Epocii Fierului, teritoriul Român a fost dominat de străvechii “Agatâ-rşi” / “Aga-Târşi”, înţelepţii de sorginte Iraniană / Huriană peste Geţi - “înţelepţii Gheţilor” = “A-Gatâ-rşii” de fapt fiind “Gatâ-rşi” sau “Thyrsa-Geţi”, adică Geţi de la Nistru - faimoşi deoarece purtau târşuri / crăci corcodite grozav, emblematice lor (asemănătoare cu ale măreţilor Magi din Media, Ţara Moşilor / Mezilor de la Marea Caspică, aflată între Ghergania / Hyrkania şi Albania Caucaziană: după cum a scris în Antichitate istoricul Herodot Karka 7:62, acei oameni de demult / “Moşi” - respectiv Mezi / Magi - până în Epoca Bronzului au fost ştiuţi de toţi ca Ari / Ariani iar apoi Perșii au numit Aria regiunea Afgană având Herat ca oraș principal). Cu poziționarea în partea de miazănoapte a Iranului, despre Ghergania - Hyrkania = Țara Gherganilor / Gorganilor - e de știut că era între răsăriteana Tyrkmenia / “Tyrk-menia” (azi Turkmeni-stan, fostă Țară a Dahilor) și apuseana Țară a Magilor / Media; considerând principalele direcții cardinale, față de Media se pot identifica: E = Ghergania, S = Mesopotamia, V = Anatolia și N = Albania Caucaziană. “Agathos” ἀγαθός în Greacă înseamnă “Blajin” / “Bun”, ceea ce apropie Iranienii Agatârși / “Agatâ-rși” de înțelesul combinat ca “Bunii / Blajinii înțelepți” pentru fericiții cârmuitori ai fostului Rai. “Manii” / Oamenii care știau mai multe decât media erau “Magi” iar fiind de demult erau “Moși” (în sensul că nu erau vârstnici, ci din vechime; de exemplu, cineva din urmă cu mai multe generații era “Moș” chiar dacă a trăit doar 20-30 de ani). În Vechea Lume (până în Antichitate), a fost o răspândire concretă de Sudici Moși - Mani / Magi - din Media / SV Caspic, via Anatoliana Misia / din S Pontic, până în Balcanica Moesia / SV Pontic și respectiv o răspândire concretă de Nordici Moși / Magi iubind Soarele (numiți Sar-Mis / Sar-Mați), din Sar-Mația Asiatică / NV Caspic, până în Sar-Mația Europeană / NV Pontic. Ținând cont că acum cea mai mare localitate din Banat e pe terasa Râului Bega - orașul Timișoara pe Beghei / Bega, Râu știut ca “Timișul Mic” - pare interesant ce a scris cercetătorul Ardelean Petre Morar în ultimul an al mileniului II: “Zeul vedic Bhaga era asociat cu dragostea, căsătoria, familia, afecțiunea, frumusețea dar și cu sexul în sine, copulația, bolile venerice, etc. Cuvântul arian ‘Bhaga’ apare în expresii multiple, ca ‘bhaga-deva’ tradusă drept ‘a te închina la organul sexual feminin’ sau literal ‘Zeul Băgării’ în expresia ‘bhaga-devata’, etc. Cuvântul ‘Bhaga’ în sine mai înseamnă - similar cu limba română - ‘a-i băga o parte de’, ‘a-i băga parte’, ‘a băga’ cu sensul sexual de ‘a avea cunoștințe carnale’ și alte semnificații; mai apare în forma ‘baga-sama’ cu sensul românesc pur și simplu de ‘a băga în seamă’. Din toate aceste exemple, numele vedic ‘Bhaga’ corespunde verbului românesc ‘a băga’ / ‘băgare’, cu toate sensurile sale multiple, în particular cu sensul sexual de copulație; de menționat aici și familia de cuvinte din rădăcina ‘bagă’, cum ar fi ‘băgăcios’, ‘băgăreț’, ‘băgător’ (până în zilele noastre, verbul ‘a băga’ este asociat cu copulația). Avem o potrivire sintactică și semantică perfectă între un nume vedic și un verb, substantiv și adjectiv din limba română. Numele vedic ‘Bhaga’ are corespondent ca substantiv comun și verb în limba română, verbul ‘a băga’, deci numai poporul care vorbește limba română a putut crea numele de ‘Bhaga’; cu multe milenii în urmă acest popor a fost poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai târziu traco-geto-dac: se impune o reanalizare a etimologiei verbului ‘a băga’, care nu poate fi ‘necunoscută’ cum enunță ‘Dicționarul explicativ al limbii române’ din 1998, din moment ce este documentat cu milenii în urmă, fiind încă o dovadă a rădăcinii direct ariane a limbii române”. La hinduși, lucrarea sacră “BhaGa-vad Gita” / pe scurt știută ca “Ghita” / “Gita” (scriere foarte populară, realizată de înțeleptul Vyasa, autorul epopeii despre “Măreața Indie” = “Maha-Bhărata”) înseamnă “cântecul celui divin”, unde “Gita” = “cântec”.
 |
| Istoria Țării Românești (“Letopisețul Cantacuzinesc”) |
Stolnicului Constantin Cantacuzino - al cărui nepot Vodă Constantin Brâncoveanu domnea în Țara Româneasă - i s-a atribuit “Istoria Ţării Româneşti” (scrisă la începutul secolului XVIII de logofătul Ioan - “mâna sa dreaptă” - după cum au analizat unii specialiști, ca Dr. Neculai Ursu în 2009), în care se găsesc afirmații semnificative despre Țările Românilor: “Oricâți au grăit și au scris de aceste țări, toți zic cum Dachia și Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vreme că au chiemat și s-au numit de la acele neamuri Schitice, cum s-au zis, adecă de la Dachi și de la Gheti, carii din partea Răsăritului erau veniți într-aceste părți, cum și alte neamuri multe, au doară mai toate câte-s în Evropa, den Asia s-au pogorât”. Se poate imediat observa că în urmă cu 3 secole nu era vreun “tabu” privind originile Asiatice ale Europenilor (inclusiv cronicarul Moldovean Miron Costin - din secolul anterior aceluia, anume XVII - a scris despre strămoșii Geto-Daci ai Românilor explicit că “au venit dinspre Hindia” / adică India); acum însă - la începutul secolului XXI - numai unii specialiști abordează așa ceva, majoritatea Europeană refuzându-și (chiar cu indignare) strămoșii: în Vechea Lume, Asia era considerată la răsărit de Strâmtorile Bosfor și Dardanele / în S Pontic, respectiv la răsărit de Fluviul Don / în N Pontic. În “Istoria Ţării Româneşti” / “Letopiseţul Cantacuzinesc” a mai fost consemnat: “De Huni îmi iaste a zice și a scrie cevași, cum au pogorât, și de unde au pogorât întâiu și cum s-au așezat și câte locuri au mai călcat și au cuprins, și când s-au creștinat, întâi idolatri fiind. Și nu pentru alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt și căci cu dânșii mare amestecare Rumânii au avut. Și în ceste mai dupre urmă vremi cu dânșii s-au ținut ceștea. Vede-se dară, cum toți istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că Hunii au fost Schiti, adecă Tătari. Însă den care parte a Schitiei au pogorât a descăleca părți între dânșii, iaste osebită părere; pentru că unii zic că sunt veniți din Schitia cea mare a Asii, alții zic că sunt din Schitia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic și acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăția Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecând Balta Meotidii (care să face la Crâm can despre amiazănoapte den apa Donului și din Marea Neagră) și întâi acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lățindu-se și loc mai bun și mai bios căutându-și, și cercându-și de a descăleca și a lăcui, au ajuns și pre aceste pământuri, și trecând și munții, au cuprins și toată Panonia. Deci dară Hunii, adecăte Schitii aceia, cărora acum și Unguri le zicem, coprinzând și acea Panonie și mai multe țări, altele mai pe urmă luând, s-au așezat. Însă de au pogorât întâi den Asia, au de la Iugra acei Schiti, noao atâta de dânșii a cerca nu e. Săvai că care iaste și adevărul, cu nevoie să va cunoaște, căci că mulți scriu și nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulți iarăși scriu și zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a bisericii carea, cum vom vrea, să nu o credem, ci poate neștine crede aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Mulți dovedesc și cu aceasta, cum de la acea Iugră sunt; că viind oameni de aceia și grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor Unguri, numai mai stricate și mai Varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu știm carii mai firești limba își vorbește: ceștea ce prin ceste părți lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu știu. Iar cum mult mai Varvari sunt acei de acolo, adevărat iaste și pentru starea și tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de oamenii cei politici și mai iscusiți. Unde dară, precum sunt aceia, așa și limba mai vârtoasă și mai Varvară le va fi. Atila carele a stătut întâi craiu în Panonia, era om ascuțit la minte, în lucrurile oștii foarte pățit și știut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înșela pre vrăjmași, hiclean. Portul lui și în casă când era, și afară când ieșiia, era frumos, luciu și curat. Purta în cap și pene de șoim. Atila era și nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai toate câte făcea, norocite îi ieșiia. Era și însuși viteaz. Dirept aceia nu să nici stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o dată, deci pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemerele și în graba ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un Varvar și ca un crud făcând-o). Haine dirept aceia lucii purta părându-i că și acelea la mărie părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult mânca și mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea nevoia și altele multe ca acelea avea și ținea. Banii încă și dupre a mai marilor lor învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adeseori încă zic că-l auziia toți, zicând: că banii mai mult dau întristăciune și voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune, decât îi dau veselie și părere bună, când îi câștigă și-i dobândește. De trup acel craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntețe. Să cunoștea și fața-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic și spăimos și pentru Varvarul lor graiu, era și tare de urechi, iar umbletul lui, trufaș. Bolgarii au venit în Muisia de Jos. Muisia de Sus să zice unii părți de Țara Sârbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecăte de la Beligradul Turcesc și în sus cevași. Iar mai mult cât să întinde în jos, pe unde să alătură pe de ceia parte de Dunăre, și cu țara aceasta, tot Muisia îi zic. Mai zice-se Muisia și Machidoniii, carea să hotăraște cu Dardanii. Mai sunt și alte Muisii în Asia, ci noao de acelea cuvântul nu ne iaste, nici măcară de cestealalte Muisii, săvai că zicem că unii și această țară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credință atâta, pentru că rari și foarte puțini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei ce i-au zis așa, pentru că văzând vecinătatea Țării Sârbești, căriia Musiia îi zicea și dese amestecăturile lăcuitorilor uniia și alțiia între dânșii, zis-au cestora pentru aceia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă așa nu vor fi fost umblat într-aceste părți; deci, precum de la alții vor fi auzit, nemaicercând cu amăruntul adevărul, ei au semnat așa, precum mai de toate orile să întâmplă la ceștea scriitori, istorici și gheografi și vedem că nu numai în nume Grecesc și le strămută într-alt feliu, ci și de feliul oamenilor și obiceaiurilor și alte multe lucruri le povestesc mulți într-alt chip de cum sunt. Însă orice, ce iaste de numele aceștii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia și așa, eu nu mai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai puțin zise, a ținea trebuie cele ce de mai mulți și mai numiți, iaste; și iară zic că Dachia și Ghetia îi zicea și să numiia”. În 2020, colectivul de geneticieni aflat în coordonarea Dr. Christine Keyser de la Universitatea din Strasbourg / Franța a concluzionat că Sciții Siberieni au fost strămoșii Hunilor: iată așadar o confirmare științifică internațională după secole de la atestarea oficială în Letopisețul Românesc (analizele cercetătorilor respectivi - printre care și Turbat Tsagaan de la Academia Mongolă, Bertrand Ludes de la Universitatea din Paris, Eric Crubezy de la Universitatea din Toulouse, ș.a. - au identificat același grup genetic ca al bărbaților Gherga inclusiv la Yakuți, la Avari și la Ungurii timpurii).
Este de știut despre regiunea Iuhra / Iugra dintre izvorul Peciorei și Ural (Югра de unde provine denumirea Ugră, cronicarii Medievali Arabi - ca de exemplu Berberul Al-Gharnâti - notând-o Yura), indicată de cronicarul Constantin Cantacuzino ca aceea din care au fost mulți Huni dar și mulți Unguri, că în prezent - conform analizelor genetice - are peste trei sferturi dintre bărbații săi Khanti / Jogra de tip genetic asemănător cu Gherga; în Dialectul Zyryan din vecina regiune Komi - la răsărit de Karelia - populația era Jugra (așa a și fost notată în 1096 la Garða / Novgorod: în Evul Mediu mulți din Yura / Yugra - printre care și Goguli / Voguli, cunoscuți ca parte a populației Mansi - pentru a scăpa de birurile cerute întâi de Garða / Novgorod iar apoi cerute de Moscova / metropola de lângă izvorul Fluviului Ră / Volga, au emigrat spre răsărit, dincolo de Munții Ural, în Bazinul Ob din V Siberiei, Ob onomastic echivalând Op adică Apa, acolo căpătând, corespunzător antropologilor, trăsături Mongoloide). Despre regiunea Moscovei - aflată pe Râul Moscova din Bazinul Volgăi - e de știut că inițial a fost populată de către Finico-Ugrii Mari (ziși și Chere-miș), cu bărbații genetic Gherga în majoritate: în prezent, Moscova - la început cu denumirea Mosca, având înțelesul apropiat de “mâzgă” datorită tipologiei sale mlăștinoase sau învolburate / murdară, respectiv mocirloasă / vâscoasă - e cel mai mare oraș al Rușilor și e capitala Rusiei (de altfel, în vechime Rumânii / Românii - ziși Valahi - foloseau denumirea de Muscali pentru Ruși); se poate remarca la denumirea Volga că Ungurii / Maghiarii au “Volgy” pentru “Vale”. Este interesant că înainte cu câteva decenii față de stolnicul Constantin Cantacuzino, Britanicul Peter Heylin a consemnat în “Cosmografia” sa: “unii afirmă despre Jugrii dintre Duina / Dvina și Peciora HiperBoreilor că ar fi fost progenitorii actualilor Unguri din Panonia, proba fiind că vechea Maghiară ar fi semănat cu ce vorbesc ei”. Un studiu genetic din 2018 - publicat în 2019 - implicând specialiști ca Helen Post de la Universitatea din Tartu / Estonia, Endre Nemeth de la Muzeul de Istorie al Ungariei, Hovhannes Sahakyan de la Academia Armeniei, Bayazit Yunusbayev de la Institutul de Genetică din Ufa / Rusia, ș.a. a relevat înrudirile pe linia genetică masculină umană “N” dintre Ugrici (între care Ungurii formează cel mai mare grup lingvistic), Finici și Turkici:
La regiunea Komi - unde majoritatea bărbaților au profilul genetic Gherga - se poate observa că e scăldată de apele Bazinului Râului Nordic Dwina / Dvina (cu gura în Marea Albă / Oceanul Arctic); la Vest, cu gura în Golful Riga / Marea Baltică - curgând prin Rusia, Belarus și Letonia - e apuseanul Fluviu Dwina / Dvina = Duna / Daugava (Bazinul său fiind leagăn Antic Finic și Medieval Vareg): înțelesul onomastic “Dvina” poate fi conectat de cel Finic pentru divinele pirogi “vene” - necesare deplasărilor facile la HiperBorei - numele său Finic fiind Viena (în Finică pentru Rusia e denumirea Venäjä iar pentru Belarus e denumirea Valko-Venäjä / efectiv însemnând “Alba Rusie”).
În lucrarea “O istorie a maghiarilor”din 2014 editată la Cluj-Napoca - cel mai mare oraș al Ardealului - autorii Pall Szabo, Pocsai Sandor, Dr. Rad Ciprian, Dr. Varadi Eva și Dr. Wellmann Laszlo au scris: “Arheologii presupun că populaţiile ugrice erau, în epoca bronzului, purtătoarele culturii Cercascul, de tip Andronovo, caracterizată prin case de lemn adâncite parţial în pământ (semibordeie). Ei practicau atât înhumaţia cât şi incineraţia. În secolul XII î.C., datorită schimbărilor climaterice (zona a fost parţial inundată şi nu putea asigura traiul unui grup numeros) s-a destrămat unitatea ugrică, o parte din populaţie mutându-se spre sud. Din aceia s-a format ulterior poporul maghiar, iar din cei rămaşi popoarele khanti şi manşi. Actualmente popoarele hanti şi manşi trăiesc în Districtul Autonom Hanti-Manşi din Rusia, situat pe o parte şi alta a fluviului Ob”. Așadar, acea zonă Siberiană de pe Fluviul Ob - generatoare a Ungurilor prin Cultura Cercascul din Epoca Bronzului - a fost în contacte cu Europa vreme îndelungată, până după apariția Rușilor / în Evul Mediu: e de remarcat că deopotrivă dinaștii întemeietori ai statelor Ungurilor și Rușilor au făcut parte din grupul genetic al bărbaților Gherga (așa cum au fost anteriorii dinaști Huni ori Bulgari sau ulteriorii dinaști Tătari ori Mongoli); în 2019, cercetătorul Român Dan Alexe - în analiza “Basarab, ba-sar ab, la capul apei: din nou despre originea cumană...” - a explicat că “marele fluviu Ob = Apa”. La gura în Marea Kara / Oceanul Arctic = Înghețat a Fluviului Ob (la NE de Munții Ural) se află Peninsula “Ya-mal”, însemnând “Malul luminat” - zis și “Capătul lumii” - cu populație Samoiedă Nenetă / adică literalmente de “Oameni”, cea mai apropiată genetic masculin de Gherga, corespunzător laboratorului European al companiei Britanice “LivingDNA” ca rezultat al analizei solicitată în 2020 special de autorul prezentei lucrări; în zona Iamală / Yamalia coeficientul de umezire e ridicat, sunt mlaștini severe, permafrostul e larg răspândit, clima e dură, cu ierni lungi și reci, respectiv veri scurte iar vânturile sunt puternice, aducând o multitudine de păsări migratoare: acolo creșterea tradițională nomadă a renilor e cea mai bine păstrată din Rusia iar Neneții și în prezent vânează urși polari.
 |
| Bazinul Dvinei / Vienei Nordice |
 |
Răspândirea procentuală actuală a bărbaților genetic ca Gherga (conform “Living DNA” 2020) |
 |
| Proporțiile moștenirilor printre actualii Europeni |
 |
| Migrarea Oguză / Turanică |
La sfârșitul secolului IV, Hunii dintre izvorul Peciorei - Fluviu lung de 1809 km, cu al treilea debit din Europa după Volga și Dunăre, curgând în Oceanul Arctic - și Peninsula Crimeea / Marea Azov, au intrat în spațiul actualei Românii iar la începutul secolului V (după ce o parte din Geții / Goții de la Dunăre au cucerit Roma) ei și-au stabilit capitala imperială în Banat, căci liderul Attila s-a însurat în regiune cu prințesa autohtonă Kreka / Kerka, urmașa ultimului “G/herțeg” = rege independent al Geto-Dacilor, Decebal; despre împăratul Attila, cei de la Dunărea mijlocie și inferioară (anume Românii, Vulgarii / Bulgarii și Ungurii) au avut postum mereu termeni elogioși, fiind respectat ca un mare cârmuitor al strămoșilor lor: au fost atestate cu înrădăcinarea în Dinastia lui Attila din secolul V, pentru Bulgari / Sciți, Dinastia lui Asparuh din secolul VII și pentru Unguri / Maghiari, Dinastia lui Arpad din secolul IX (iar dacă ambele dinastii ale ambilor vecini ai Românilor au documentat aceeași filiație nobilă Hună - adică Bulgarii și Ungurii - ar fi ciudat ca Românii, fizic aflați tocmai între ei, să nu considere așa ceva, mai ales deoarece Dinastia lui Attila și-a avut rudele cele mai apropiate nu altundeva decât în spațiul Român iar prima mare cronică a Țării Românești a atestat “marea amestecare” avută de autohtonii stră-Români cu Hunii, într-un timp când nici Bulgarii și nici Ungurii nu erau așezați în actualele lor Țări). Față de restul Vechii Lumi, fiecare dintre oamenii acestor națiuni - în timpurile proprii de apogeu - au fost la rând “extrem Nordici” = Hiperborei: Geto-Dacii, Hunii, Bulgarii ajunși de pe Bolga / Volga în S Dunării inferioare, Ungurii sosiți în Panonia de și mai departe decât Bulgarii / de dincolo de Volga și Rușii (stăpâni și acum peste cea mai mare parte a Nordului EurAsiei, ei fiind acum proprietari ai locurilor foștilor MasaGeți / Sciți, până la Polul Nord); istoricul Rus Dmitry Ilovaysky a scris în 1874 că Hunii împăratului Attila erau Finico-Ugri Europeni provenind dintre Munții Ural și Carpați iar ei nu erau aceiași cu Hunii Asiei.
 |
| Familia Uralică |
Este de știut că în Epoca Bronzului - de exemplu în mileniul III î.C. - proto-Urala era utilizată între Baikal și Baltica, așa cum se poate vedea:
 |
| Proto-Urala în mileniul III î.C. (conform cercetătorului Cipriot Costas Melas, 2020) |
 |
| Regiuni Românești |
În proto Indo-Europeană - adică în limba dinaintea celei utilizate de Kurgani - compunerea dintre uscatul “Ters” şi divina “Ga” (ca Ters-Ga) semnifica “uscata Ga” / “sufletista Ga”, ştiindu-se și că de fapt fierbintele suflet e uscat, în veşnică dorinţă de apă. Cu numele Gher-Ga erau pământenii care locuiau uscatele terase / terenuri de lângă ape (în lingvistică, “T” - ca şi “K” - a fost demonstrat ca des suprapus în trecut peste “G”, ceea ce-i indică pe Gherga ca primii oameni ai pământului uscat, “Gher” precedând “Ter”); însă Gher a dat şi Ker / Cer - ceea ce era deasupra Pământului Ga - hierogamia dintre Cer şi Pământ (literalmente ca Gher-Ga) de asemenea fiind demonstrată ca străveche: în vechea Greacă “hiero” / ιερός = “sacru” iar “chiero” / χιερο = “mare preot” (despre limba Greacă e de ştiut că nu s-a născut în Sudul Balcanic / Europa, ci întâi a apărut în Vestul Anatolic / Asia “Mică”). Binomul umed-uscat bineînțeles că a caracterizat mereu riveranii (oamenii de pe Văile Râurilor, solidarii stabiliți pe maluri, spre deosebire de solitarii din Munți).
Se pare că forma de “pământeni credincioşi” (rugând Gheia / Pământul) ori forma de “regalitatea pe Pământ” (cârmuind pământenii) au fost de la începutul Gherga, numele reproducând Pământul Gheia = “GHE” şi regalul = “RGA”, adică expresia cumulată a gemenilor regali - respectiv “prinţi” - cerescul “Ra” şi terestra “Ga” / Gherga fiind deopotrivă atât “pruncul” lor, cât şi respectiv prinţul propagator al credinţei în puterea Pământului Ghe; zămislirea “Ghe-rga” a fost de către androgina “sufletistă supremă” a “timpului de aur” din Epoca Pietrei, patroana Pământului / Terrei (prefixul “Ghe” fiind conectat sufletului pământean iar “rga” arătând valoarea supremă - de rugă sau regală - care probabil era prima formă Gherga, cea mai veche, din paleolitic, literalmente Ghe-rga însemnând cel care ruga Gheia / Pământul ori “regele Pământului”). În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 cercetătorul Lucian Costi a scris: “Ru-ga se rostește cu gu-ra, unde ruga și gura sunt termeni clădiți cu aceleași morfeme pe poziții inversate: ‘r*’, codul adorării soarelui și ‘g*’, codul grăirii”. Pre-diluvian, regii / “rga” proveneau din “Ra-Ga” (de fapt cumulul dintre Cerul Ra şi Glia Ga) iar patriarhii “rşi” / “rişi” - primii înţelepţi, consideraţi mai ales ca Sfinţi Cereşti / Solari - proveneau din “Ra-sa” (asamblând Cerul / Soarele “Ra” care lumina Terra / Pământul şi sacrul său “Sa”, ca “Soarele-Sacru”), Gherga regăsindu-se de-a lungul a diverse perioade istorice, în locuri diferite, deopotrivă drept cei care se rugau, adică “regi” sau drept cei care erau înţelepţi, adică “rişi”. De altfel, corespunzător “Dicţionarului de sinonime Române” din 2002 “a cerca” facerea unui serviciu = “a ruga” / “a se închina” (“regi” şi “rişi” regăsindu-se într-un areal uriaş din Vechea Lume, cuvintele acelea fiind încă din Epoca Pietrei foarte populare în multe culturi, cu exact aceleaşi pronunţii şi cu exact aceleaşi sensuri); în cadrul termenului de “persoană”, se poate observa pe bucăţi că “pe-rsoană” cuprinde prefixul sfinţeniei “pe”, particula “rso” a înţelepciunii şi sufixul “ană” de la divinitatea An: “persoană” în vechime era considerată - dintre toate vieţuitoarele - numai fiinţa umană, deoarece e singura care pe lângă trup şi suflet are spirit (oamenii - în plus - deosebindu-se şi prin faptul că-s cuvântători, restul vieţuitoarelor fiind necuvântătoare). Ambele categorii, de rişi = înţelepţi şi de regi = lideri, se distingeau prin faptul că erau “născuţi a doua oară”, adică erau divini; literar, “Ghe-rga” = “stăpânirea Pământului”, căci particula “Ghe” era de la Pământ iar particula “rga” era pentru stăpânire: dimensiunea regală Gherga e cuprinsă în însuși numele Ghe-rga = “Ghe-rege” (Ghe / Ga fiind Terra / Pământul iar “rga” fiind regele / regina). Înţelesul străvechi / inițial Gherga (pre-diluvian / din paleolitic) efectiv poate fi decriptat ca “regina Pământului”: Marea Mamă (venerată pretutindeni în Epoca Pietrei, deoarece religia în cronologia lumii a început matri-liniar cu Doamna-zeu, nu patri-liniar cu Dumne-zeu, “Maica Domnului” fiind o expresie consacrată cu multe milenii înaintea Fecioarei Maria din Galileea); purtătorii numelui Gherga erau cei îndreptăţiţi de puterea pe care o aveau, căci au fost - regine / regi ori rişi - cârmuitorii oamenilor, înțeleptele / înțelepții propagând credinţa în divinitatea sa. În imaginea următoare se poate vedea o reprezentare din Epoca Pietrei - găsită în Câmpia Est Europeană - a Marii Zeiţe Mamă, din Gagarino 53,43 lat. N, 38,23 long. E, pe Fluviul Don (sculptură în obsidian = rocă vulcanică, din mileniul XIX î.C. / în timpul ultimei glaciaţiuni):
 |
| Marea Zeiţă din Gagarino |
Dr. Ion Ghinoiu - în “Dicţionarul de mitologie română” din 2012 - a afirmat că “în cele aproximativ 10 milenii de cultură şi civilizaţie în bazinul Dunării de jos au fost 3 complexe spirituale, dominate de câte o divinitate adorată: Zeiţa-Mamă din Epoca Pietrei (mileniul VIII î.C. - mileniul III î.C.), Zeul-Tată indo-european (mileniul III î.C. - mileniul I î.C.), Fiul lui Dumnezeu, Iisus (din mileniul I încoace)”. Academicianul Român George Coșbuc a scris: “Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale Cultului Naturii. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul. Cântările pe care le aveau popoarele Indo-Germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre. Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie”. Biserica relativ recent a decis că nașterea lui Iisus a fost în noaptea Moșului Crăciun, divinizat de milenii după solstițiul de iarnă, în prezent încă sărbătorirea Crăciunului - a personajului victorios, cu mare personalitate - fiind mult mai puternică decât aniversarea Pruncului Iisus (ceea ce îngrijorează clerul): Tradițional, Moșul Crăciun cu daruri, cu colinde, etc., copleșește în impact comparativ cu imaginea Nou-Născutului, dintre cele 2 personaje încă și acum cel bătrân fiind - cel puțin imagistic - categoric mai popular decât cel tânăr (colindul de ceată bărbătească de Crăciun al Românilor e oficial din 2013 în patrimoniul imaterial UNESCO al umanității; e de știut - după cum a studiat și Dr. Grigore Leșe - că inițial cuvântul folosit la “colind” era “corind”, dânsul afirmând despre Corinde că au fost “cele mai vechi cântece ale omenirii, ctitorite de zei”). Numele sorcovitului vine de la sorb (rudă cu gherghinul / păducelul, merișorul și măceșul): șamanii apreciau puterea dată de bobițele sale tămăduitoare și pentru că erau roșii (având culoarea sângelui care însemna viață); sorcovitul - practică șamanică - în vechime se practica prin lovirea cu crenguța de sorb a șalelor / spatelui (zona sacrală), pentru că pe acolo era poarta de intrare a puterii sorbului. Vlahii / Aromânii din Nordul Elenilor încă sorcovesc așa, după cum au arătat specialiști ca Faidon Koukoules, Kostas Karapatakis, ș.a. iar la Români până acum a rămas zicala despre bătaia la fund că “e ruptă din Rai”.
De altfel, străvechile reprezentări ale ritualurilor șamanice au înfățișat și bătaia la tălpi cu vergeaua, pentru readucerea la conștiență a persoanei aflată în transă: a se întoarce între cei vii. În 2014, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Zeii pastorali”: “Asemănător primului zeu al omenirii, numit de români Sf. Soare, care se naşte, îşi trăieşte fulgerător veacul şi moare pentru a renaşte după un an, mureau şi renăşteau şi zeii popoarelor asimilaţi cu acesta. Anul - unitatea principală de măsură a timpului - are submultipli şi multipli. Unităţile şi reprezentările mitice subordonate zeului An sunt anotimpurile, lunile, săptămânile, zilele şi momentele zilei. Acestea se împart, după tipul de calendar - agrar sau pastoral - în 2 încrengături: a zeiţelor agrare, dependente de cultul lunar şi dominate de Baba Dochia şi a zeilor pastorali, dependenţi de cultul solar şi dominaţi de Moş Crăciun. După marii zei-an, Moş Crăciun în calendarul pastoral şi Baba Dochia în calendarul agrar, urmează reprezentările mitice sezoniere care patronează anotimpurile: 2 în calendarul pastoral (iarnă, vară) şi 4 în calendarul agrar (primăvară, vară, toamnă, iarnă). Zeul An are submultipli dar şi multipli: ‘veacul de om’, durată egală cu lungimea vieţii omului în Lumea de aici şi ‘veacul vecilor’, lungimea vieţii sufletului în Lumea cealaltă. Dimensiunea ‘veacului de om’ este apreciată în ani iar cea a ‘veacului vecilor’ este calculată în ere”.
 |
| Familia Altaică |
Calendarele şi cultele lunar ori solar au fost în strânse legături, din timpuri străvechi, pretutindeni pe glob. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Simbolismul lunii s-a corelat cu acela al soarelui. Cele 2 caractere ale ei fundamentale derivă, pe de-o parte, din faptul că luna e lipsită de lumină proprie şi nu este decât o reflectare a soarelui iar pe de alta, din aceea că traversează diferite faze şi îşi schimbă forma. De aceea, simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi periodicitatea şi reînnoirea. În această dublă calitate, luna e simbolul transformării şi al creşterii (cornul lunii). Luna e un simbol al ritmurilor biologice: astru care creşte, descreşte şi dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii, a naşterii şi a morţii, luna are o istorie asemeni cu cea a omului, însă moartea ei nu e niciodată definitivă. Veşnica întoarcere la formele iniţiale, această periodicitate fără sfârşit, fac din lună, prin excelenţă, astrul ritmurilor vieţii. Ea controlează planurile cosmice guvernate de legea devenirii ciclice: apă, ploaie, vegetaţie, fertilitate. Luna simbolizează şi timpul ce trece, timpul viu pe care-l măsoară prin fazele ei succesive şi regulate. Luna este şi ‘primul mort’. Timp de 3 nopţi, în fiecare lună, ea e ca moartă, dispare; apoi reapare şi sporeşte în strălucire. La fel şi decedaţii, care se presupune că acced la o nouă modalitate de existenţă. Luna e pentru oameni simbolul acestei treceri de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă. Luna - astru al nopţilor - evocă în plan metaforic frumuseţea dar şi lumina în imensitatea întunecimii. La hinduşi, sfera lunii e capătul căii strămoşilor. Mişcarea sa ciclică (faza de creştere şi de descreştere) poate fi pusă în legătură cu simbolismul lunar al lui Ianus: luna e deopotrivă poartă a Cerului şi poartă a Infernului, Artemida şi Hecate, Artemida ca aspectul favorabil, Hecate ca înfăţişarea înfricoşătoare a lunii. Altaicii salutau luna nouă cerându-i fericire şi noroc; iakuţii, finicii şi estonii celebrează cununiile pe lună nouă (şi pentru ei, luna e simbolul fecundităţii). Pentru iakuţi, petele din lună reprezintă o fetiţă care poartă pe umeri găleţi de apă; la buriaţi, aceeaşi imagine e completată de un răchitiş. Pentru samoiezi, luna ar fi ochiul rău al lui Num / Cerul, al cărui ochi bun ar fi soarele. În lumea islamică există 2 calendare: unul solar, datorită nevoilor agriculturii şi celălalt lunar, din necesităţi religioase (Coranul însuşi foloseşte un simbolism lunar; fazele lunii şi semilunare evocă moartea şi învierea). Simbolismul soarelui e tot atât de plurivalent pe cât de bogată în contradicţii este realitatea solară. Chiar dacă pentru multe popoare n-a fost el însuşi un zeu, soarele se înfăţişează ca o manifestare a divinităţii (epifanie uraniană). El poate fi conceput ca fiu al zeului suprem şi frate al curcubeului. Soarele e izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii. Razele solare reprezintă influenţele cereşti primite de pământ. Textele hinduse fac din soare originea a tot ce există, principiul şi sfârşitul oricărei manifestări, ‘cel care hrăneşte’. Dintr-un alt punct de vedere, e drept, soarele este şi ‘distrugătorul’, principiul secetei, căruia i se opune ploaia roditoare. Astfel, în China veche, sorii de prisos trebuiau doborâţi cu săgeţile. Soarele se află în centrul cerului aşa cum inima se află în centrul fiinţei. Lumina fiind cunoaştere, soarele reprezintă cunoaşterea intuitivă, imediată; luna reprezintă cunoaşterea prin reflectare, raţională, speculativă. Prin urmare, luna şi soarele corespund sufletului şi respectiv spiritului, precum şi sălaşurilor acestora: inima şi creierul. Esenţă şi substanţă, formă şi materie: ‘tatăl său e soarele iar mamă îi e luna’ se poate citi în hermetica ‘Tăbliţă de Smarald’. Pentru popoarele Asiei Centrale, iniţial ar fi existat mai mulţi sori, ale căror căldură excesivă şi lumină orbitoare făceau pământul de nelocuit. Un erou / zeu a salvat omenirea doborând cu săgeţi - aşa cum rezultă din majoritatea miturilor - primii sori (aceia ar fi incendiat pământul, cărbunele provenind din acea calamitate). Soarele era femelă (‘mama-soare’) şi luna mascul (‘tatăl-lună’) pentru populaţiile pastorale nomade; a fost cazul celor mai multe triburi din Asia Centrală”.
Cornul Lunii - adică SemiLuna - în Vechea Lume aducea vizual dar și onomastic, prin denumirea “Luna”, cu “Pula lui An”. De pildă, foarte populare la Romani erau amuletele “Lunula” la fecioare și “Bulla” la feciori, adică semiluni falice, protejând de deochi; distragerea privirii de la cea directă “ochi în ochi” la cea deviată spre amuletă evita efectul hipnotic / “vrăjit”: hipnotismul / “vraja” se folosea de pildă intenționat doar de către șaman / vraci, pentru inducerea stării de transă asociată vindecărilor unor afecțiuni, deochiul însă fiind o vătămare in/voluntară, de evitat prin direcționarea “uităturii” dăunătoare pentru descărcarea puterii sale altundeva decât direct în ochi. Cercetătoarea Româncă Lucia Gheorghiu a scris în 2006: “Copiii nu trebuie lăsați să se uite în apă sau în oglindă până la vârsta de un an, căci se pot deochia singuri; durerea puternică de cap care nu cedează cu nici un calmant, căscatul continuu, starea de amețeală și greață fără motiv, fața înroșită puternic, sângerarea nazală, febra izbucnită brusc și țiuiturile persistente în urechi pot fi efectele unui deochi. Pe tot mapamondul, deochiul este încă de temut”. Cercetătorul Francez Louis Constant 1810-1875 (care sub pseudonimul “Eliphas Levi” a publicat în 1859 “Istoria Magiei” la Paris / în același an geologul Englez Charles Darwin 1809-1882 publicând “Originea speciilor” la Londra) a făcut fără echivoc distincția dintre Magie și vrăjitorie: “Magicianul are o forță pe care o cunoaște, vrăjitorul încearcă sa abuzeze de ceea ce nu știe; diavolul se dăruiește magicianului și vrăjitorul se oferă diavolului”.
De la început, puterile divine Gherga / “Gher-Ga” au fost deopotrivă cereşti (în legătură cu Cerul “Gher”) şi pământene (în legătură cu Glia “Ga”): cu tot simbolismul aferent, pe de o parte erau extraordinarele manifestări aeriene prin vârtejurile tornadelor, reflectând forţele de tip masculin ce au fost asociate unor vânturi deosebite, fulgerelor ori furtunilor iar pe de altă parte erau extraordinarele manifestări prin topirea gheţurilor Nordice şi curgerea lor, reflectând forţele de tip feminin ce au fost asociate trecerilor de la rece la cald, până la fierbinţeala vulcanică a unor terenuri deosebite; ambii poli - binecuvântaţi de lumina Soarelui / adică a Sacrului Ra sau de vigoarea Selenei / adică a Sacrei Luni - aveau valori părinteşti, astfel încât, prin Zeiasca lor împreunare, au format “Gher-Ga” = Gherga (de altfel, termenul proto Indo-European pentru “pol” era “ghalg” / un ecou Gharg). Paleoliticul s-a sfârșit prin fenomene meteo extreme, cauzate de neobișnuita activitate solară, când nu numai că s-a încheiat glaciațiunea, ci s-a produs și mutația genetică masculină Gherga, apărând tipul curent de bărbați Gherga. Paleoliticul = “Era de Aur” convențional s-a încheiat prin Potop, de exemplu apa multă / enormă acumulată din topirea ghețurilor calotei polare Nordice răbufnind peste Lacul Pont, transformându-l în Marea Neagră iar după aceea pe planetă nu s-au mai înregistrat evenimente de asemenea intensități (nici descărcări electrice puternice în atmosferă, nici uragane - furtuni uriașe așa cum de atunci n-au mai fost pe Pământ - nici tornade de exemplu sau alte manifestări extraordinare dar naturale, oamenii însă considerându-le supranaturale). Potopul biblic a fost ulterior acelui Potop Pontic cu aproape 3 milenii și jumătate, după ce căderea părților dintr-un asteroid rupt au atras ploi abundente, care au dus la inundații colosale, evenimentul fiind considerat de oameni ca provocat de multele lor păcate, ca pedeapsă divină a puterii supranaturale, acela sfârșind ultima etapă a Epocii Pietrei, anume neoliticul = “Era de Argint”.
În Epoca Pietrei - cea cuprinzând Era de Aur / paleoliticul și Era de Argint / neoliticul - Pământul Ga era sub lumina diurnă a Soarelui Ra conectat de foc şi sub lumina nocturnă a Selenei / Lunii “Ma-sa” conectată prin fenomenul mareii de marile ape (solemnul luminător diurn Ra fiind totuşi mai puternic - în vitalitate, în forţa energiei sale, inclusiv a fluxului luminos - decât dinamica luminătoare nocturnă / Sf. Ma); pe atunci, Pământul era venerat ca Sf. Ga, Luna ca Sf. Ma - “Ma-sa” / Masa - şi Soarele ca Sf. Ra (în această ordine, atât cronologică, cât şi ierarhică), împreună Ga şi Ra asamblând Cerul diurn iar astrele luminând ziua și noaptea, anume Soarele și Selena, erau frați: simbolismul marilor luminători de pe Cer - Soarele și Luna - a fost emblematic deopotrivă în Misteriile din Europa la stră-Români ori în Asia la Mitraici (în Antichitate, pentru principalul astru nocturn, termenul “Selena” a fost folosit în Greacă iar termenul “Luna” în Latină). Conform paleolingviștilor, denumiri de genul Ga, Ra, Ma, ș.a. au fost în uz dinaintea Ponticilor / Indo-Europenilor (provenind din Epoca Pietrei), folosindu-se universal şi generând mult ulterior divinizări ca: Marea Mamă a Pământului Ga era la vechii Indieni “Dur-Ga” / Durga sau la vechii Greci “Ga-ia” / Gaia, la Chinezi Soarele şi azi e “Ri”, la zoroaştri Mah patrona Selena / Luna, la Cariani și Phrygieni / Frigiani Zeul Men era cel al Lunii / Selenei, la Nordicii Varegi / Vikingi personificarea Selenei / Lunii era Măni, ş.a.; de exemplu, inclusiv azi în Turcă cuvântul “gun” - care în timp a dus la “kun” / “cun”, ș.a. - înseamnă deopotrivă “zi” și “soare”. Antropologul Rus Yuri Berezkin în 2009 a schiţat zonele din EurAsia unde se credea că Sacra Lună = “Ma-sa” înfăţişa - prin petele afişate câteodată - trăsăturile unei persoane (ceea ce sugerează împărtăşirea unor valori similare între respectivele populaţii ale Epocii Pietrei / similitudini apărând între spațiul Românesc, cel Afgan și larg Nordic EurAsiatic):
Savantul A/Român Gheorghe Muşu în cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică” publicată în 1973, a enunţat: “Problema energiei, formelor ei şi stăpânirea lor constituia tema centrală în cadrul culturii arhaice. Şi atunci s-a încercat să se răspundă la problemele ce se pun astăzi sub forma conservării şi transformării energiei în lume şi în univers. Astfel, cu toată deosebirea în modul de rezolvare, tematica este aceeaşi - la cele 2 capete şi la culturile intermediare - când însă, dacă subiectul a rămas neschimbat, predicatul este altul. Acuma capătul de sus, polul pozitiv, apare sub chipul zeităţii în plenitudinea puterilor, în timp ce, la capătul de jos, la polul negativ, stă antitetic zeiţa pierită”. Faţă de Cer - Ker / Gher - atotputernicia Pământului Ga s-a manifestat evident prin alăturarea în numele credincioşilor; Gherga - GherGa / “Gher-Ga” - atunci a apărut, ca expresia mitică a unirii Cerului (Ker / Gher) şi Pământului (Glia / Ga), rezultând din “cununia” / “mariajul” puterilor celestă şi terestră: în funcţie de timp, loc sau cultură, Gherga a avut ipostaze reflectând “regina Ghe” / a Pământului - prefixul “Ghe” fiind Pământul, particula “rga” fiind a regalităţii - respectiv “puterea / energia cerului şi gliei” (în formă consonantică, scheletul GRG asamblând Ka = vitalitate, Ra = Cer, Ga = Glie) ori evidenţiind “vitalitatea cerului” sub forma Ker-Ka sau redând fuziunea Cerului / Gher şi Pământului / Gliei Ga ca Gher-Ga. Trebuie știut că la stră-Români căsătoria a avut din timpuri îndepărtate 3 momente: pețitul, logodna și cununia (toate ceremoniale); astfel, căsătoriile oamenilor se deosebeau de cele ale Zeilor (care nu aveau pețit și rar se logodeau). Dr. Mihai Vinereanu despre “Căsătoria în limba română” a scris în 2017: “Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sânt exprimate în limba română printr-un număr destul de mare de cuvinte. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât alte limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, spaniola, germana sau alte limbi mai vechi sau mai noi. Pentru a se cununa există în limba română 3 verbe: a se însura, a se mărita și a se căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi din câte știu. Prin urmare, în limba română actul cununiei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba de ambii miri sau soți. Românescul ‘mire’, respectiv ‘mireasă’ provine din proto indo-europeanul ‘*merio-’ = ‘bărbat tânăr, mire’, cu forma feminină ‘*meri-’ = ‘soție tânără’. Menționăm că în limba română termenul ‘mireasă’ se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ‘tânăra soție’ (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto indo-europeană. Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; conform sanscritului ‘marya’ = ‘bărbat tânăr, iubit, logodnic’, prusacul ‘martin’ = ‘mireasă’, lituanianul ‘marti’ = ‘fată, soție tânără (până devine mamă)’, etc. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto indo-europene. Menționăm, de asemenea, că sufixul ‘-(e)sa’ apare și la forma greacă ‘creiousa’ = ‘regină, crăiasă’, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam. ‘Creiousa’ nu se întâlnește în greaca clasică. Faptul arată ca împrumut din troiană sau tracă. Verbul românesc ‘a (se) mărita’ este considerat de origine latină, din latinul ‘maritare’ < ‘maritus’ = ‘căsătorit, soț’ < proto indo-europeanul ‘*meri’ = ‘soție tânără’. Ulterior în latina târzie termenul s-a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-indo-europeană, ci doar derivatul ‘maritus’. Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem derivatul ‘maritus’. Prin urmare, latinul ‘maritus’, ‘maritare’ s-a format după același principiu, după care s-a format românescul ‘însurare’, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul ‘a se mărita’ provine de la ‘mire’ < proto indo-europeanul ‘*merio-’. În română, verbul ‘a se însura’ se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din latinul ‘uxor’ = ‘soție’. Ambele forme - ‘uxor’ și ‘însura’ - provin din proto indo-europeanul ‘*ukŭsen-’ = ‘mascul, taur’ sau proto indo-europeanul ‘*uers-n’ = ‘mascul’; conform sanscritelor ‘ukśán’ = ‘taur’, ‘ukś’ / ‘ukśáti’ = ‘a stropi, a arunca, a emite’ (spermă, sămânță), avestanul ‘uχšan’ = ‘taur’, grecul ‘arsin’ = ‘mascul’, faliscul ‘uxo’, englezul ‘ox’ = ‘bou’, etc. Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată, falisca, au deviat sensul original de ‘mascul, taur’ în acela de ‘soție’. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi indo-europene, cu sens de ‘mascul, taur, bărbat’. Forma ‘uxorari’ pentru ‘a se mărita, a se însura’ apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, atestate în secolul XI. Astfel, putem considera că acest verb românesc își are originea în traco-dacă. Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine ‘maritus’, ‘maritare’, putem spune că românescul ‘însura’ a provenit de la o formă dacică similară cu latinul ‘uxor’, care la rândul său își are originea în radicalul proto indo-european menționat, care s-a pierdut în română, cum s-a pierdut și proto indo-europeanul ‘meri-’ din latină. În plus, în timp ce în latină ‘maritus’, ‘maritare’ se referă la un bărbat căsătorit, în română ‘a se mărita’ se referă doar la femei. Prin urmare, nu putem considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (traco-dace) ca derivat al lui ‘mire’ < proto indo-europeanul ‘*merio-’, în timp ce în latină provine de la forma feminină. Verbul ‘a se căsători’ a apărut mai târziu și derivă din ‘căsător’ / ‘soț’ < ‘casă’. Pentru ‘a se logodi’ (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Am descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din proto indo-europeanul ‘*leugh-’, ‘*lugh-’ = ‘jurământ, promisiune’; conform vechiului iranian ‘lu(i)ge’ = ‘jurământ’, gotul ‘liugan’ = ‘a se căsători’, ‘liuga’ = ‘căsătorie’. Este evident că românescul ‘a (se) logodi’ provine de la acest radical proto-indo-european, cu sensul de ‘promisiune de a lua în căsătorie’. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ‘jurământ’, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ‘a se căsători, căsătorie’, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident că sensul originar este acela de ‘jurământ, promisiune’ păstrat în limbile celtice, evoluând către ‘promisiune de a lua în căsătorie’ ca în limba română, până la ‘a lua în căsătorie, căsătorie’ ca în gotică. Ar fi o mică șansă ca românescul ‘logodi’ să fie de origine gotică, dacă sensurile ar fi identice, dar în cele arătate sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. Prin urmare, verbul ‘a logodi’ trebuie considerat de origine traco-dacă. În fine, substantivul ‘nuntă’ a avut o origine controversată fiind derivat de unii din latinul ‘nuptiae’ < ‘nubo’ = ‘a se căsători’. Este destul de evident că formele latine sânt cognați cu românescul ‘nuntă’, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă. Avem, de asemenea, grecul ‘nymfe’ = ‘mireasă, fată tânără’, din substratul traco-iliric. Diodorus Siculus 3:60 arăta că hiperboreii numeau femeile măritate ‘nymfai’. Pentru greci, hiperboreii erau geto-dacii sau alte popoare indo-europene situate undeva în partea mai de nord a Europei. Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi. Este destul de evident că românescul ‘nuntă’ provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. Proto indo-europeanul ‘*bh’ a trecut la ‘f’ în traco-dacă în anumite condiții. Cel de-al doilea ‘n’ (< ‘m’) este epentetic. Prin urmare, trebuie pornit de la un proto-tracic ‘*numbha’, unde ‘bh’ < ‘f’, apoi ‘nymfa’, iar mai târziu ‘f’ > ‘t’, din cauza dificultății de pronunțare a unei bi-labiale (‘m’) urmată de o labio-dentală (‘f’). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (‘t’) ajungându-se la forma de azi, ‘nuntă’. Din cele arătate reiese că instituția căsătoriei, după elementele lexicale care o definesc, este veche cu rădăcini în traco-dacă mergând până la indo-europeană”.
În Epoca Pietrei, rugăciunile se făceau întâi atingând pământul cu mâinile, apoi ridicând mâinile spre cer (ritualul s-a păstrat până în Antichitate - fiind străvechi deja atunci - după cum a consemnat Romanul Macrobiu în “Saturnalia” 3: vocabularul a fixat acele mişcări respectuoase ca “mătanii”, deoarece simbolizau divinele legături materne); în prezent, îndeosebi fundamentaliştii din multe religii îngenunchează şi îşi înclină trupul până ating pământul cu capul - în semn de veneraţie, chiar dacă atenţia lor este dedicată unui Tată ceresc - căci străvechiul obicei şi-a păstrat încă din extraordinara putere, indiferent de culturi, pământul “matern”, al celor vorbind limba “maternă”, fiind şi sărutat până în Epoca Modernă, etc. Acţiunea nu era solitară, ci colectivă, prin gruparea sub imperiul dictonului că “unde-s mulţi, puterea creşte”, strângerea pentru incantarea - prin strigăte - a Soarelui şi Pământului (Ra şi Ga) rămânând ştiută ca “rugă” / “ru-gă”, rezultând ceea ce era procesul de venerare a principalilor aştri - Ra şi Ga - iniţial numai în grup, prin “ru-gă” = rugă; anterior, chemarea prin incantări a Marii Mame a Pământului Ga / Ka era prin chiuituri în hăurile cavernoase ale peşterilor (stilul transmiţându-se pentru invocarea divină uriaşă - aflată în depărtare - prin strigăt colectiv / mai puternic şi mai solidar, ceea ce a dus la instaurarea termenului practic de “rugă”). Deoarece şi după Epoca Pietrei, Pontica / Indo-Europeana (atestată de lingvişti, arheologi şi alţi cercetători ca limba Ghergană, răspândită în lume de “Kurgani” / după cum s-a fixat pentru Ghergani ştiinţific numele) a păstrat pe lângă denumirea Pământului ca Ga şi cuvinte ca “ghwer” pentru “fiară” ori “koro” pentru “luptă”, împreunarea silabelor Gher-Ga poate fi interpretată pentru Gherga şi ca “Fiara Pământului” sau ca “Războinicul Pământului”. Această lucrare - “Originea Gherga” - abordează aspecte întinse între paleolitic şi prezent, cu explicaţiile aferente: după ce anterior a ocolit Neandertalii (răspândiți între Asia Centrală și Atlantic), în urmă cu circa 10 milenii omul Homo Sapiens Gherga din spaţiul Baikal-Altai-Pamir a migrat via spaţiul Caspica-Volga-Caucaz în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, stabilindu-se în triunghiul Banat-Ardeal-Oltenia; migrarea din mileniul VIII î.C. a acelor vânători-culegători Ghergoi / Gherghi a fost pe o rută de la E spre V care în general și-a păstrat latitudinea (e de observat că Mările Caspică şi Neagră delimitează geografic Asiaticii din S de Europenii din N iar tratarea Gherga în actualul material e de la ultima mutaţie genetică paternă încoace, adică fundamental EurAsiatic / respectiv - pentru încadrare - fiind referiri şi la alte elemente necesare de context).
 |
| Aglutinarea umană iniţială |
Riveranii Pontici - adică ai Mării Negre - acum sunt (în sensul orar cartografic): Românii, Ucrainenii, Ruşii, Georgienii, Turcii şi Bulgarii. Fluviul Dunărea e cel mai mare afluent Pontic - al Mării Negre - iar tocmai riveranii Români formează cel mai mare şi cel mai vechi popor din Bazinul Dunării inferioare (adică din arealul de la vărsarea marii ape curgătoare în Marea Neagră); vechii Greci - ca de exemplu Hesiod în “Teogonia” - au scris despre Potamoi / Istros (adică Dunărea) că Fluviul era progenitura lui Okeanos: mai mult, patroana Rhea - al cărei nume apare în denumirea de Dunărea a Fluviului - a fost sora lui Okeanos (pe malurile Istrului = Dunării inferioare a fost prima casă organizată imperial a Vechii Lumi, anume casa Atlantă, Grecii vechi - având “oikian” = “casă” în vocabular - prin onomastica Okeanos pentru Dunăre indicând fosta casă imperială a Vechii Lumi plasată în Edenicul Bazin Istros / “Ist-ros”). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au afirmat: “La vechii Greci, fluviile erau elemente de cult. Li se ofereau sacrificii, înecând în valurile lor tauri. Nu puteau fi traversate decât după ce erau respectate riturile purificării şi ale rugăciunii. Ca orice putere fertilizatoare - ale cărei hotărâri erau neştiute - fluviile puteau înghiţi, iriga sau inunda, puteau duce barca sau o puteau îneca. ‘Să nu traversaţi niciodată fluviile care curg veşnic, înainte de a fi rostit o rugăciune, cu ochii aţintiţi la curenţii lor plini de măreţie şi mai înainte de a vă fi muiat mâinile în acea undă plăcută şi limpede’ spunea Hesiod”. (Pentru Greci, dintotdeauna cele mai apropiate Fluvii au fost Dunărea în N / Europa, Eufrat în E / Asia, Nil în S / Africa). În 2012, cercetătorul de geopolitică Robert Kaplan a studiat geografia ca factorul predominant care a influenţat istoria omenirii - determinând destinul naţiunilor - concluzia fiind că geografia a modelat istoria; în explorarea trecutului, determinismul geografic nu-i deloc de neglijat, ci e de luat în considerare chiar la modul consistent (atunci când e urmărită abordarea serioasă). În 2014, Dr. Nicolae Ursulescu - profesor în Facultatea de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a precizat că “spaţiul carpato-dunăreano-pontic cuprinde îndeosebi teritoriul străbătut de râurile care izvorăsc din Carpaţi şi se varsă în Dunăre sau Marea Neagră, limitele fiind marcate la vest de Tisa şi Dunărea mijlocie iar la est de Nistru” (“Pa-Tisa” / Tisa = “Ti-sa”, adică Marele Mureş are izvorul în Maramureş / “Mara-Mureş” şi în Banat afluează pe stânga în “Po-Tamos” / Dunăre, Fluviu ce de la Gherdap în jos se numea Istru: “Patisa” curge în “Potamos” - adică Tisa se varsă în Dunăre - în colțul Sud-Vestic al Banatului).
Regiunea Banat - la fel ca întreaga Românie - se află în inima Europei, la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, pe paralela de 45 grade; spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - în care se află Românii și România - este în centrul geografic al Europei, la egală distanţă de Oceanul Atlantic V, de Oceanul Arctic N şi de Munţii Ural / Siberia E, anume la câte 2900 km pe fiecare dintre acele 3 direcții menționate (mai precis, localitatea Rahău 48,03 lat. N, 24,12 long. E - majoritar Românească, din Maramureşul istoric / TransCarpaţi, acum în SV Ucrainei - a fost considerată în miezul continental, inclusiv de către măsurătorile din Imperiul Austro-Ungar):
Printre cele mai vechi căi de migrare ale omenirii - datând din paleolitic - a fost marea rută orientată E-V, prin Stepa EurAsiei, dintre Munţii Altai şi Munţii Carpaţi, între dulcele Lac Baikal şi dulcele Lac Pontic (acum Marea Neagră); în neolitic, de la V la E acea cale sacră de migrare a început să fie marcată cu pietre, pornind de la Dunăre prin Brazda lui Iorgu - cel mai mare megalit din lume - apoi cu Zidurile din Caucaz şi Zidul Gorgan din N Iranului, sfârşind după Antichitate, în Evul Mediu, cu Marele Zid Chinezesc (ce proteja Drumul Mătăsii - fost Drumul Lazuritului - pe care se transportau şi chihlimbar, obsidian / oricalc, jad, etc.): e de ştiut că avându-şi principala exploatare din Lumea Veche în spaţiul Afgan / lazuritul mai existând semnificativ doar în zona Lacului Baikal, pulberea lazuritului - din care de exemplu Atlanții obţineau culoarea albastră cu care se vopseau - se numea “ultramarin” (în trecut, ca şi purpuriul şi auriul, azuriul regăsit în pietrele albastre era considerat ca folositor în combaterea deochiului). Legăturile încă din Epoca Pietrei dintre spațiul Afgan / Asia și spațiul Român / Europa - așa cum au fost mai ales cele umane - nu erau unice, cu Egipt / Africa existând și la nivel material, regăsite de pildă în utilizarea lazuritului Afgan de către pre-dinasticii Egiptului:
Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic se află în extremitatea apuseană a uriaşei Stepe EurAsiatice, întinsă pe aproximativ aceleaşi latitudini (la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Pol) din Extremul Orient / Peninsula Coreii până în centrul Europei: în urmă cu 10 milenii, în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic au existat nomazii Pelasgi (numiţi astfel - “Pelasgoi” - din cauza caracteristicii lor tipice, de a se muta mereu, în stilul migrator bine cunoscut al vânătorilor-culegători din paleolitic, de exemplu Dr. Zviad Gamsakhurdia dar şi alţi savanţi conectând originea Pelasgilor Europei cu Georgienii şi cu străvechile Culturi Caucaziene / de la frontiera cu Asia); e de ştiut că limba Georgienilor - cea mai vorbită din Caucaz - n-a fost Indo-Europeană (avându-şi rădăcina neolitică mai veche, dinaintea Kurganilor / Indo-Europenilor). Munţii Caucaz pe direcţia N-S sunt între Munţii Ural şi Munţii “Ta-Urus” / Taurus iar pe direcţia E-V sunt între Marea Caspică şi Marea Neagră, aflându-se la S de întretăierea meridianului de 45 grade cu paralela de 45 grade.
 |
| Principalele sectoare Caucaziene |
 |
| Principalele state cu sufixul “stan” |
Se poate observa că în Română sufixul pentru Țări e în general “ia” - ca la România, Bulgaria, Serbia, Ungaria, ș.a.m.d. - probabil fiind ecoul vechii particule domnești “IO” în legătură cu străvechiul termen pentru lumină “iYi”. Rohmanii / “Roh-manii” în credința populară Românească - după cum a apărut și în “Dicționarul religios” realizat de preotul ortodox Ion Stoian în 1994 - erau blajinele ființe evlavioase care trăiau la marginea pământului (sub cârmuirea exercitată de către împăratul Ler); așa cum a studiat în 1937 filozoful Român Vasile Lovinescu, întâi Rohmanii - numiți și Rog-mani / Rug-mani - au trăit sub pământ / în peșteri, la ei fiind deopotrivă apa vie și apa moartă: erau semizei fericiți, preocupați de rugăciuni, având inaugurată și propria sărbătoare pre-creștină primăvara, cu denumirea de “Paștile blajinilor” (când pe apele curgătoare erau aruncate coji de ouă și firimituri de colaci pentru ei). Antropologul Evreu Andrei Oișteanu - președintele “Asociației Române de Istorie a Religiilor” - a presupus că brahmanii / “brah-manii” (Grec numiți Gimno-sofiști / “Gymno-sophistai” fiindcă erau înțelepți goi) ar fi fost legați de Rohmani / “Roh-mani”, ca o metateză; conform Anticului Diogene Laerțiu, Gimno-sofiștii erau urmași Magi (iar Media - Țara Magilor - a fost în N Iranului, în vecinătatea apuseană a Hyrkaniei / Gherganiei). Într-adevăr, acea denumire de Rohman - Rogman / Rugman - din spațiul stră-Român rezona atât cu termenul Sanscrit regal “rig” pentru “cunoaștere” (ceea ce-l sublinia pe purtător ca fiind înțeleptul care știa rugăciuni), cât și cu termenul Sanscrit “riș” utilizat direct pentru “înțelept” dar și pentru cel mai înalt nobil, anume: regele. Teologul Antic Clement Alexandrinul a scris: “Barbarii îi cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei; îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este în folosul obștii; așa sunt toți brahmanii și Geții”. În cartea “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu în capitolul “Pământul mamă” s-a referit la o “Lume Albă” - din care făceau parte “Ostroavele Albe” ridicate din apele primordiale sacre / pure - unde trăiau Rohmani; așa amintiri străvechi din spațiul Român pot fi socotite în armonie cu peisajul alb al ultimei glaciațiuni (peisaj mai pregnant decât al unei ierni obișnuite / ce n-ar fi rămas reținut dacă n-ar fi fost despre reprezentarea mitică a primilor oameni): “ei locuiau la marginea lumii în mai multe Ostroave Albe. Ostroavele rohmanilor / blajinilor s-au ridicat în condițiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele primordiale. Ceea ce înseamnă că în concepția mitică ostroavele simbolizau pământuri neîntinate, ieșite din starea pură a apei sacre, numai că gradul de sacralitate ținea de impuritatea sa. Paștile blajinilor / morților este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată strămoșilor”. În 2014, Dr. Adrian Botez - care a studiat “Blajinii / Rohmanii” - a scris: “Preafericiții / Blajinii erau urmașii Atlanților, cunoscuți și sub numele de Rămăni”. Între fostul Roh / actualul Afgani-stan şi fostul Rai / actualul stat Român sunt doar 3 Țări: Iran (riveran Mării Caspice), Turcia şi Bulgaria (riverane Mării Negre), populațiile cele mai mari fiind de Iranieni și de Turci.
 |
| Populațiile aflate la SE de Europa (Turci și Iranieni) sunt serioase și azi |
Dimensiunile celor 4 graniţe dintre ele reflectă şi acum marile lungimi de contact:
· Afgani-stan / Iran 936 km
· Iran / Turcia 499 km
· Turcia / Bulgaria 223 km
· Bulgaria / Romania 631 km
Traseul străvechilor Ghergoi / Ghergani din Epoca Pietrei în EurAsia - între Roh / A-Riana din centrul Asiei şi România din centrul Europei - a lăsat pe lângă reperele genetice / etnonime şi unele repere toponimice / eponime importante (prezenţa acelora redând realităţile că au avut de a face cu Gherga): începând cu Munţii Gherghi din Pamir / Afgani-stan, Gurganj în Chorasmia / S Lacului A-Ral, Gorgan în Media, respectiv Ghergania / S Mării Caspice, toponimele Gherga din Dage-stan - fosta Albanie Caucaziană, denumită Arran - până la Pontica Georgie, riverană Mării Negre (riverană Pontică ca şi România, Țara cu cei mai mulţi Gherga). De altfel, SE Afgan e ocupat de Bazinul Indului / Fluviul ce curge prin 4 Țări, anume Tibet / China, Afgani-stan, Paki-stan și desigur India (până în Epoca Bronzului, acolo Fluviul Ghaggar a avut Bazinul mai mare, însă a secat și de atunci a fost înlocuit de Indul ce curge în Marea Arabă / Oceanul Indian).
 |
| Bazinul Indului |
Pe lângă existenţa “Gherghi-stan” în Afgani-stan, semnificative au fost şi alte structuri statale ale străvechilor Gherghi, apărute pe traseul lor din centrul Asiei până în centrul Europei, ca de exemplu: Hyrkania = Ghergania a fost Ţara Gherganilor din N Iranului / SE Caspic, în V Caspic fiind Arran = Albania Caucaziană, ce a fost Ţara Ghergarilor iar în SV Anatoliei / Asiei “Mici” era Kerka = Caria, ce a fost Ţara Gherghiţilor; în prezent, cu apropiere relevantă - inclusiv onomastică - a rămas fosta Aea / Aia, acum Georgia = Gruzia ca Țară, în V Caucazian / E Pontic (cei mai mulţi Gherghi din lume fiind în România / V Pontic). Se poate observa că din Asia distanța până în spațiul Român e cam pe jumătate din spațiul Afgan decât din spațiul Altaic (de acolo - până în Evul Mediu - au tot fost înregistrați numeroși migranți “istorici”: distanța pentru ei s-a dublat față de ceea ce au parcurs migranții “preistorici”; în 2014, cercetătorul Andres Paabo a remarcat apropierea multor termeni Altaici și Finici).
În prezent Românii - în dimensiune onomastică - având cei mai numeroşi Gherghi din lume, sunt în extremitatea Vestică a Marii Stepe EurAsiatice, întinsă din Extremul Orient (din E Asiei, de la Coreeni) până în centrul Europei - pe cursul mijlociu al Dunării, anume până în Pusta Panoniei - loc odinioară cu populaţia de acelaşi tip etnic ca şi cea din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic: azi acolo e Ungaria / datorită invaziei Ungurilor în Evul Mediu, care s-au stabilit în areal, venind dinspre E; timp foarte îndelungat, pe ambele maluri ale Dunării mijlocii şi inferioare a trăit acelaşi popor - cu continuitate dovedită din Epoca Pietrei / inclusiv pe calea geneticii - în colțul Sud-Estic al Panoniei (“Pa-nonia” / “Pan-Ionia”) fiind regiunea Banat, găzduind printre Români cea mai mare grupare Gherga din lume acum.
 |
| Altai e în răsăritul Stepei Kazahe |
 |
| Panonia = capătul Vestic al Stepei EurAsiei |
În 2015, Dr. Makhmudova Musaevna (șefa “Departamentului lingvistic” de la Universitatea de stat din Daghe-stan) a scris: “În vremea păgână, Rutulii îl aveau ca Zeul Casei pe Khaldy: acela era gardianul / paznicul gospodăriei și sănătății. Moise Kaghankatvatsi în ‘Istoria Albaniei Caucaziene’ - din secolul VII - a scris: ‘După anul 70, Sf. Eliseu - unul dintre apostoli - a venit din Ierusalim în regiunea Uti (cu populație Udi) însoțit de 3 discipoli, rude ale sale’. Rutulii - care au lăsat numeroase urme creștine în primele secole ale mileniului I - l-au numit pe Eliseu ca Eriș. În anul 313, primii creștini din Daghe-stan au fost Rutulii (ei de altfel au ridicat prima Biserică la Ghiș - în mijlocul comunității lor - încă din secolul I). Rutulii numeau teritoriul Albaniei Caucaziene ca ‘Gal’ și foloseau denumirea de ‘Jal’ pentru orașul Derbent. Pentru ‘mamă’, Rutulii folosesc termenul ‘nin’ (iar Sumerienii aveau exact la fel pentru ‘regină’). Fiecare clan Rutul are propriul nume; unul dintre cele mai vechi are numele de Carii: limba Cariană aparținea Sudului Anatolic. Un alt clan poartă numele Dakuy iar unul - apropiat de ambele - e Myzy; în Vest au fost țările Antice Mysia și Dacia. În părțile înalte ale Rutulilor, există clanul Ket: aceasta implică legături în Est până în Bazinul Enisei și chiar Tibet (relațiile lingvistice dintre Caucaz - Ket fiind acasă în fosta Albanie - și răsăritul îndepărtat putând exista, după cum a documentat lingvistul Rus Sergei Starostin 1953-2005). Teritoriul Lyciei străvechi a fost controlat de Pelasgi și apoi de Rutuli; acolo au trăit și Siculi: în prezent, există Sykyly printre Rutuli. Alt clan - ca Faly - poate fi conectat de Hurianii Palai. Străvechiul clan Gabga e Rutul și se găsește ca nume de familie până în Spania”. Privind Zeul Casei Khaldy: de la cuvântul “ca-să” / casă provin termenii “cu-nuniei” / cununiei de gen “căsătorie”, respectiv “căsnicie”. Se poate observa că de exemplu în mileniul II î.C. în apusul Caucazian - anume în Anatolia - s-a dezvoltat Imperiul Hitit, numit Heti / Kheti; Scandinavul suprem Zeu Odin a fost legat de existența populației Caucaziene Udi, Sanscrit pentru “apă” folosindu-se termenul “ud-rah” (Româna având cuvântul “ud”), Hitita folosind “watar”, Latina “unda” / “un-da”, Slavona “voda”, etc. Un exemplu elocvent despre liderul Valahilor stabiliți pe Văi - în preajma apelor - este că mereu i s-a spus “Vodă”, care vedea în general foarte bine contextul (se poate observa că “Vodă” și “Eden” sunt termeni înrudiți). În studiul “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016, cercetătorul Lucian Costi a susținut despre Slavonă: “Slava veche bisericească nu era o reflectare a limbii populare a neamurilor slave, ci era o limbă de cult, artificială, în care noțiunile religioase inexistente la slavi erau copiate după cuvinte străvechi din română sau uneori din greacă; așa se explică de ce sute de slove de acolo nu se află în limbajul de zi cu zi al slavilor, neavând nici măcar asemănări la nivel de rădăcini cu limbile lor”. (Spre sfârșitul Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, Slavona apărută pe malurile Ohridei - leagăn Armân - a fost limbă de cancelarie la Românii Medievali iar acum a rămas doar limbă liturgică la ortodocșii Slavi).
Un fapt “pre-istoric” - de pildă confirmat explicit şi în urmă cu peste un secol de către savantul Român Nicolae Densuşianu / “părintele” proto-croniei Românilor - a rămas de referinţă în EurAsia: principalii strămoşi ai Pelasgilor au fost Paştunii (adică Afganii, renumiţii războinici din Munţii Pamir / “Pa-Mir” și de la poalele acelora); aşadar - toate urmele conchid acelaşi fapt - printre înaintaşii Pelasgi au fost străvechii Paştuni (iar între aceia se distinge nucleul format din Gherghi, cu poziție centrală și rolul cel mai important). Românii - având masculin din vechime printre grupurile genetice majore pe cel propriu “I”, pe cel European “R”, ş.a. ori pe cel Ghergan “N”/“X” - sunt nu doar unii dintre numeroşii descendenţi ai Pelasgilor, ci Pelasgii chiar au fost strămoşii direcţi ai cârmuitorilor Românilor (astfel - ca Pelasgi - fiind numiţi nomazii în partea Vestică a Stepei EurAsiei, cea din spaţiul Dunăreano-Pontic); e de clarificat despre strămoşii majorităţii Românilor - preponderent aparţinând grupurilor genetice paterne “I” sau “R” - că aceia n-au fost doar Afgani / Paştuni (plecaţi din Pamir - coborând din Munţii Gherghi şi de la Lacul Ghalcha - în Europa sosind, inclusiv în spaţiul Român, Pelasgi având în fruntea lor Gherghi / Ghergoi, cei care au cârmuit Raiul): printre strămoşii Românilor au fost deopotrivă bărbaţi din grupurile genetice majore “I” şi “R”, plus din cel tipic bărbaţilor Gherga, ş.a.
Trăind în Pamir - zonă Central Asiatică însemnând “păşune” / rece, de Stepă - despre actualii Paştuni e de ştiut că formează şi acum cea mai mare structură tribală din lume (având în total - de exemplu - mai mulţi oameni decât toţi cei care alcătuiesc poporul Român); inclusiv în prezent, cea mai mare confederaţie tribală Paştună e alcătuită din Gharzai (care domină capitala Afgană Kabul, numită “Kubhă” / “Ku-Bhă” în “Rig Veda”, vechi denumiri asociate fiind de pildă cea a Marii Zeiţe Mamă Kybela / Cybele - ştiută din mare vechime în EurAsia drept Circe, adică Ghirghe - ori pentru “cub”, figura spațială cu feţe pătrate preferată de ea, rombul indicând prin colțurile sale principalele direcții cardinale fiind altă formă favorită, simbolicul cadru pătrat rezultând din întâlnirile a 2 Svastici opuse, ce alăturate / suprapuse se completează astfel): în fosta Ariana / acum Ţara Afgană = Afgani-stan - cu poziţionarea pe cel mai înalt podiş / platou din lume, după Podişul Tibet din Himalaia, anume Pamir - Paştunii s-au organizat patriarhal dintotdeauna, fapt răsfrânt ca important atât printre Pelasgi, cât şi printre Ghergani (care însă n-au insistat mereu aşa, împărţindu-şi puterile cu femeile şi cârmuind împreună, Gherganele numindu-se Gorgone). În Vechea Lume, intersecția sacră a Svasticii - cu brațele rotite spre stânga și spre dreapta - a fost masiv reprezentată pe pântecele Marii Zeițe Mamă; figura rombică / pătrată a rămas atașată Marii Zeițe Ghirghe / Kirke a Pământului = Gliei ca simbolică pentru fertilitate, similar cercul - conturul astrelor mari sau mici - semnificând potentul Cer:
 |
| Afinitățile genetice la strămoșii paleolitici ai Românilor |
Jawaharlal Nehru 1889-1964 (primul premier al Indiei independente) a afirmat: “Limba Vedelor amintește uimitor de mult de Avesta și s-a constatat că limba Avestei e cu mult mai apropiată de Vede decât limba Vedelor de Sanscrită”; în raportul de referință al Guvernului Indiei - publicat în capitala New Delhi, în 1956 - apare: “Din punct de vedere numeric, Inzii sunt cel mai important grup. Ei se găsesc în principal în Nordul Indiei, pe Coasta de Vest și în centrul Deccanului. Din punct de vedere fizic și genetic, ei sunt Europeni Sudici”. În cartea “Ultimele taine ale lumii” - realizată de un colectiv de autori Francezi, publicată de editura “Reader’s Digest” în 1996 - în capitolul “Misterele trecutului” stă scris: “Cu milenii în urmă, revelațiile divine l-au încurajat pe profetul Zarathustra / Zoroastru din Asia Centrală să-l proclame pe Ahura Mazda drept singurul zeu al unei noi religii, monoteistă: cea zoroastră. Zoroastru a devenit preot, s-a căsătorit și a avut mai mulți copii. La vârsta de 30 de ani a avut prima viziune mistică și a început să-și prezinte public învățăturile; eforturile sale i-au mâniat în scurtă vreme pe preoții religiei mitraiste (solarul Mithra / Mitra a fost Zeul Luminii, fiul bunului Stăpân Suprem Ahura Mazda, partenerul Lunii / Selenei). Opoziția lor l-a determinat pe profetul Zoroastru să-și adune în Bactria / Afgani-stan un cerc de discipoli și a început să-și răspândească învățăturile pe baza conceptului: un zeu și nu mai mulți. Înainte de Zoroastru, Iranienii își împărtășeau credințele și riturile cu vecinii Indieni, cele 2 popoare având rădăcini comune: venerau mulți zei comuni - ca Mitra / Mithra - deși în timp au apărut diferențe în privința atributelor ori numelor acelor zei. Zoroastru s-a rupt de tradiție și a proclamat existența unei singure zeități: Ahura Mazda; e drept, numele exista deja în mitologia indo-iraniană, dar numai ca unul din numeroșii zei. După Zoroastru, Ahura Mazda era stăpânul înțelepciunii și creatorul Pământului, conducătorul atotputernic care susținea toată existența. Acea nouă concepție încorpora totodată imaginea duală a unui conflict între bine și rău: înțeleptul stăpân Ahura Mazda față-n față cu fratele său geamăn Angra Mainyu - ulterior numit și Ahriman - care căzuse în dizgrație; acel oponent al celui mai mare zeu se afla în fruntea unei hoarde de demoni numiți ‘deva’ și era răspunzător pentru toate minciunile, ura, luptele și întunecimea din lume. Spre deosebire de adepții multor alte religii ale lumii, în care destinul era hotărât de o zeitate, zoroaștrii - cum erau cunoscuți adepții învățăturilor lui Zoroastru - s-au bucurat de liberul arbitru în faptele lor: ei puteau alege tabăra bună a lui Ahura Mazda sau pe cea rea a lui Ahriman / Mainyu; felul cum își ducea viața un om era în ultimă instanță alegerea sa (dar după moarte, fiecare plătește prețul pentru decizie, căci sufletul trebuie să traverseze puntea separării, după care cei buni și drepți intră pe tărâmul luminii și adevărului iar pe cei răi și necredincioși îi așteaptă damnarea eternă pe tărâmul întunericului). ‘Avesta’ - sfânta scriptură zoroastră - conține descrierea judecății de apoi, în care Mântuitorul va face judecata: în acea zi, Mazda va stârpi definitiv puterea răului și lumea va fi făcută din nou. Cele mai vechi părți ale Avestei sunt cele 16 imnuri ‘Gătha’, cântece probabil chiar de-ale profetului Zoroastru: pe lângă descrierea naturii, a faptelor lui Ahura Mazda și porunci către credincioși să aleagă binele, cântecele Gătha descriu de asemenea responsabilitățile persoanei, cum ar fi coexistența pașnică, ca și cerința de a înceta sacrificările de animale și de a întări străvechiul Cult al Focului (în mod surprinzător, anumiți zei vechi și anumite obiceiuri religioase, cărora profetul le-a negat existența în timpul vieții sale, au reapărut în textele scrise după moartea lui Zoroastru). Un exemplu din Avesta, de slăvire a Creatorului - zeul zoroastru Ahura Mazda - este: ‘De aceea Te întreb, Doamne, spune-mi drept: Cine a fost Creatorul, părintele legilor divine? Cine a pus soarele și stelele pe traiectoriile lor? Prin cine scade și crește luna? Cine a așezat Pământul jos și a împiedicat firmamentul să cadă? Cine a creat apa și plantele? Cine, o Atotputernicule, este creatorul simțurilor noastre? Ce stăpân a creat lumina și întunericul, somnul și trezirea? Cine a făcut dimineața, amiaza și seara, ca să amintească oricui cu înțelegere de datoriile sale?’ Avesta a fost compilată complet în perioada Imperiului Săsan - când a atins statutul de religie de stat - dar atractivitatea sa a fost eclipsată de valul atotcotropitor al islamului venit din Peninsula Arabă în secolul VII; majoritatea zoroaștrilor au migrat în India, unde sunt cunoscuți până astăzi sub numele de Parsi (după Persia, locul lor de baștină). În Iran mai trăiesc azi adepți zoroaștri, în ciuda regimului islamic strict al țării. Zoroaștrii își practică în continuare ceremoniile focului și își așază morții în aer liber, pe așa-numitele ‘turnuri ale tăcerii’, pe care se adună păsările de pradă ca să se ospăteze cu carnea decedaților”. Paştunii Ghargai = Gharzai au fost descendenţii cârmuitorului Ghar menţionat în “Avesta” (scripturi Ariane au fost monoteista “Avesta” / “A-Vesta” la Iranieni și politeista “Vede” la Indieni) de către “Gargo-Sfântul” = Magul Zartoșt / Zoroastru ca “Gardianul Binelui”: liderul Ghar a fost - înaintea naşterii Magului Gargo-șt = Zartoșt / Zoroastru - în fruntea unui străvechi Regat, identificat ca întins între Provincia Afgană Zabul / S, Mesopotamia superioară (incluzând şi SE Anatoliei) având denumirea Syriacă Gazerto / V, Provincia Uzbekă Bukhara / N şi Dera Ghăzi din Paki-stan / E; savanţi ca Britanicii Alfred Gray în 1892, Arthur Rose în 1911, ş.a. au considerat în lucrările lor etnografice că Gharzaii erau urmaşii Muntenilor din Provincia Afgană Ghor - numită Ghalca în Graiul Pamirian - şi că de pildă Dinastia Medievală Ghuridă 879-1215 (foarte puternică între N Gyagar / Indiei şi Khorasan) era de a lor, un alt exemplu, din Epoca Modernă, fiind provenienţa dintre ei a principalilor talibani, cu elita formată din Ghilji / Khilji = Gharzai. De altfel, o serioasă parte dintre Paștuni în prezent sunt numiți Gharghaști: o mulțime de triburi din Afgani-stan și Paki-stan - printre care Babai, Dawi, Gadun / Jadun, Kakar, Ludin, Naghar, Panni, Safi, ș.a. - formează o mare confederație, de Gharghaști / “Ghargha-ști” (cu care sunt vecini Paștunii Bețani = Gharzai și Paștunii Sarbani). În 2015, Dr. Shahid Khattak a conectat Paștunii Zazi / Jaji - dintre capitala Afgană Kabul și Paki-stan, numeroși mai ales în provinciile Afgane de graniță Paktia și Khost - de Anticii Sciți Gheorghi / pe care i-a notat Giargai, din N Pontic (aflați între Nipru și Nistru, în mileniul I î.C). În imaginea următoare se pot vedea Paștunii la N de Paluchi (Baluchi / Valuchi):
 |
| Etnii majore în Epoca Modernă |
Savantul Paștun Hai Habibi 1910-1984 (președintele Societății Afgane de Istorie) a scris: “Cu rădăcina Gharcha / Ghalcha, ceea ce a ajuns Gharj în Arabă - prin convertirea ‘Gh’ în ‘Kh’ - a devenit în N Indiei (rău pronunțat) termenul ‘Khalji’; din perspectiva analizei lingvistice, Khalji / Ghalzai sunt Munteni (asta și însemnând, în Paștună). Acești oameni, recunoscuți corturari Afgani mai ales în provincia Zabul, mai corect s-au numit Gharza (cea mai veche formă pentru Gharzay). În mileniul I î.C., învățatul Panini a scris despre triburile Muntenilor Nordici ‘Giries’ din Hindu Kuș, care erau Gharzay. Vechii Indieni numeau Roh acea zonă (apoi denumită Afgană), locuitorii săi fiind știuți ca Roheli. În 982, autorul Hudud-ul-Alam a scris despre ei că posedau o mulțime de turme. Istoricul Afgan Minhaj Juzjani, născut la 1193 în Chaghcharan (reședința Dinastiei Ghuride) a consemnat că înainte de Ghenghis Han ei stăpâneau N Indiei. Unii savanți i-au considerat pe Gharzai / Gharji ca urmașii Hunilor Albi - adică Ariani - cunoscuți în regiunea Munților Badakh / ‘Ba-Dakh’ (dintre N Afgan și S Tadjik) ca Garcha. În 983, Tayib Musabi - poetul Curții Samanide - a enunțat: ‘Dacă Garcha poate trăi peste un secol, de ce profetul Arab - Mahomed - a trăit numai 63 de ani?’ Nomazii Ghalji au avut o istorie străveche în Ariana. Nu-i clar ce limbă vorbeau Hunii Albi, însă pe înălțimile Munților Hindu Kuș se practica Graiul Gharcha (în amestec cu scripta ‘Avesta’ și cu Sanscrita); acei Ariani - Huni Albi - au cucerit Cașmirul și au atacat India. În 1148, istoricul Kalkana din Kașmir / Cașmir a afirmat că acei feroci lideri, cu capetele pe jumătate rase, erau musulmani (după secolul VI, Hunii - deveniți mai numeroși prin amestec cu Paștunii - au atacat India, fiind denumiți ‘Khani’ de Indieni și ‘Khuni’ / Cuni de către Turki). Părinții limbii Paștune au fost Afganii Ghalji” / Gharghi. Apăruți în Antichitate, Hunii s-au împărțit în Nordici = “Negri” și Sudici = “Albi”: ei au dăinuit organizat în EurAsia timp de un mileniu jumătate, până la Cuni / Cumani iar în spațiul Românesc de pildă existând atât capitala împăratului Attila Gharai - cel mai mare lider al Hunilor - cât și Cumania Medievală; pentru a aprecia forța Hunilor - descendenți ai Masivilor Geți - se poate observa că, printre altele, extraordinarii Huni au stăpânit China și India / care azi au cele mai mari popoare din lume (nimeni pe glob nu a mai reușit așa performanță).
Spațiul Românesc a fost populat și de către Asiatici dintotdeauna, astfel cum după Potopul Pontic din mileniul VII î.C. Academia Română a documentat că au făcut-o Anatolienii ajunși la Gherdap - cataractele Dunării din Defileul Porților de Fier - până la migratorii din ultimul mileniu, România dobândindu-și independența de Imperiul Otoman abia în 1877, adică în urmă cu doar puțin peste un secol. Inclusiv EurAsiaticii Geto-Daci - strămoși ai Românilor dar și ai Hunilor / Cunilor - și-au avut leagăn Asiatic, în Europa ultima lor capitală fiind în spațiul Românesc la SarmiseGetusa, distrusă de Romani (e interesant la poetul Carian / Gherghit Simmias - care a trăit în Epoca Fierului printre ultimii Pelasgi - că s-a referit în poemul “Apollo” laolaltă despre HiperBorei, MasaGeți / sub semnul lupului și “Semi-Câni” / rezonând deopotrivă cu Câini / Chuni: așa ceva ar fi cea mai timpurie mențiune despre sorgintea Hună); ca parte a fostului “Rai pe Pământ”, post-diluvian sistematic spațiul Român a fost considerat paradisiac și tratat ca atare. În componenţa întinderii Arianei - alt areal considerat în Vechea Lume paradisiac - au fost în E înaltul Platou / Podiş Pamirian şi în V Platoul / Podişul Iranian: stră-Românii l-au ştiut ca Muntean pe străvechiul Zeu Ceresc numit Uran/os de vechii Greci (în trecut, literalmente “Y” era deopotrivă “U” sau “I”, ceea ce se poate remarca şi în apropierea “Uran” de “Yran” / “Iran”). Astfel a fost cunoscut în Anatolia şi Europa înaltul Muntean, ca Zeul Cerului nopții (care a făcut parte din şirul sacrilor “An”): primordial răsăritean, sosit dinspre E, la fel ca Soarele Ra (Uran a sosit din Iran); e de ştiut că denumirea de Anatolia - însemnând “locul răsăritean” - a fost cea veche Greacă, echivalarea ca “Asia Mică” provenind tot din Greacă, anume de la “Mikra Asia”: e logic ca desemnarea răsăriteană a Peninsulei Anatoliei să fi fost făcută din Peninsula Balcanică, vecina apuseană (în Bazinul Dunării inferioare, din N Balcanic, a fost centrată - în neolitic - Vechea Civilizaţie Europeană, succesoarea imediată a Imperiului Atlant, paleoliticul Zeu Atlas / fiul Zeului An fiind eponimul deopotrivă al Atlantidei şi al Anatoliei). Despre direcţia cardinală Est din care răsăre Soarele, e de remarcat că limba Română explicit redă ceea ce se petrece (dimineaţa, în zori): “Ră sare”. Se poate observa că în apusul Arianei - având Platoul / Podişul Iranului - au fost 2 centre urbane importante ale Muntenilor Gherghi / Ghergoi coborâţi din Pamir, anume Gurganj / capitala Chorasmiei (în S Lacului Aral) şi Gorgan / capitala Gherganiei (în S Mării Caspice).
Pelasgii au plecat masiv din Munţii Gherghi ai Vestului Pamirului (zonă care s-a cam aridizat odată cu topirea ultimei glaciaţiuni / situaţie ce s-a degradat apoi şi mai mult, agravarea perpetuându-se până în prezent), o mică parte cârmind-o spre Altai / prin Bazinul Tarîm şi spre Aral / prin Valea Fergana, majoritatea luând-o spre Caucaz şi spre Carpaţi: Pelasgii Ghergoi / Gherghi din Pamir au coborât pe Valea “Ok-su” / Oksos - Fluviu izvorând din Lacul Ghalcha / Zorkul al Pamirului “Mare” / numit “Past Pamir”, de la 4130 metri altitudine, pe atunci curgând și în Caspica - stabilindu-se în Caucaz / Munţii din V Caspic până la Pont şi în Carpaţi / Munţii din V Pontic până în Panonia (privind nomenclatura Fluviului Oksu / Oksos, în Turcă “aksi” = rebel iar “su” = apă); cei mai mulţi Ghergoi / Gherghi din lume se găsesc azi în V Carpatic, aproape de fosta Vale Okeanos / acum a Fluviului Dunărea (cu Bazinul inferior populat şi în prezent de Români, reţeaua acvatică Okeanos dezvoltându-se bogat pe Dunăre, din Bălţile Dunării până în Delta Dunării - ce după glaciaţiune a fost extinsă în NV Mării Negre mult mai mult decât acum - pe platforma din N Lacului Pontic împletindu-se cu canalele paleo-apelor curgând dinspre miazănoapte în acelaşi mare Lac dulce, cu oglinda mult sub nivelul planetar, ce post-diluvian a devenit actuala Mare Neagră).
 |
| Asia Centrală |
Aşadar, parcursul Pelasgilor Ghergoi / Gherghi a fost din Bazinul Oksos în Bazinul Okeanos (pe reţeaua din jumătatea inferioară a sa Românii fiind atestaţi - prin strămoşii pe care i-au avut - în continuitate multimilenară); când Românii / Ro-mânii (literalmente însemnând “Oamenii Raiului”) au atât de numeroase şi atât de minunate dovezi ale măreţului trecut, extrem de valoroase, aparţinând nu doar Românilor, ci omenirii, atunci e păcat ca unele dintre ele să nu fie măcar amintite (iar Gherga s-a aflat printre aspectele străvechi). După cum au scris în 2013 şi geneticienii Sena Karachanak, Viola Grugni, Draga Toncheva, Ornella Semino, ş.a., pe urmele strămoşilor Românilor au mers apoi - la mai multe milenii distanţă - strămoşii Bulgarilor / Sciților (ambele popoare regăsindu-se ca vecine pe Dunărea inferioară): “Patria iniţială a proto-Bulgarilor era numită Balhara de către vechii Indieni sau Bactria de către vechii Greci; se afla la poalele Pamirului şi a Munţilor Hindu Kuş. În Antichitate, proto-Bulgarii au întemeiat ‘Bulgaria Mare’ între Caspica, Caucaz şi Nipru. În Bulgaria Dunăreană, haplogrupul patern ‘N’ - distinctiv pentru Asia Centrală şi Altai - apare în frecvenţa de numai 1,5%: ascendenţa proto-Bulgarilor în Altai şi Asia Centrală n-a fost semnificativă; principalul grup genetic masculin din Bulgaria este I” (la fel fiind şi în România).
În Asia Centrală, Bactria / Daxia din Baxinul Oksos / Ox a fost denumită - după cum a studiat cercetătorul Italian Franco Boschetto - și ca “Battreana” (ce rezonează evident cu Româneasca “Bătrâna”). Pe de altă parte, unii cercetători au legat provenienţa Sârbilor de Paştunii “Sarbani” din V Afgan iar extremiştii naţionalişti Maghiari și Ucraineni ar putea simplu afla că popoarele lor în esenţă sunt genetic la fel cu al Românilor, deosebirile fiind numai la nivelul cultural, nu biologic.
 |
| Familiile biblice: Iafiți, Semiți, Hamiți |
 |
| Migrările umane majore post-glaciare |
 |
| Gherga de la E la V |
 |
| Magul Gargo = Zoroastru |
 |
| Karakoram, Hindu Kuş şi Pamir (la SV de Tarîm şi de Altai) |
 |
| Ultima glaciaţiune |
 |
| Gherdu la întâlnirea Cerului cu Glia |
 |
| Sistemul acvatic dintre Munții Pamir și Bazinul Pontic (dintre Fluviile Oksos și Okeanos) |
 |
| Nimfă |
În vechea Greacă, “Hesper” însemna “Seară”, ceea ce reda apropierea populației primordiale de ceremoniile religioase nocturne ale timpurilor străvechi: la amurg, Hesperidele erau “Domnițele Serii” / “Idele Serii” (Ida era diminutivul Marii Zeițe Mamă, ele - Idele - fiind fetele / urmașele ei); Idele existau în Eden - adică în Rai - și erau partenerele luminoșilor “iYi”, începând să poarte bluze “ii” pentru ca să-și arate noblețea (astfel dublându-se semnele lor, ale tatuajelor prin cele vopsite sau cusute pe cămăși). Tipologic, cele 3 generaţii divine - avându-i în frunte pe Zeii Uran, Cron şi Poseidon - au redat paralela cu cele 3 tipuri umane succesive de la sfârşitul Epocii Pietrei - anume, Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens - prin reprezentanţii lor putându-se recunoaşte Neandertal în nocturnul Ceresc / Muntean Uranos, apoi Cro Magnon în fiul Crăciun / Cronos şi Homo Sapiens în nepotul Poseidon / “Pose-Idon” (posesorul Edenului): în final, omul a ajuns să stăpânească tărâmul divin. Este evident un adevăr primordial: Cronos / Timpul a apărut odată cu Creaţia. Crăciun / Cronos era Gherga / Gher-Ga deoarece de exemplu la stră-Români el a fost fiul nocturnului Cer / Gher şi Pământului / Ga, adică Ghergan = Gher-Ga (la vechii Greci era similar, Cronos - Crăciun la stră-Români - fiind ştiut ca pruncul Tatălui Uranos / Zeul Cerului nocturn şi al Mamei Gaia / Zeiţa Pământului mănos, negru); fiindcă Tatăl şi Fiul erau Unul, atunci Cer şi Crăciun erau Creaţia: Creatorul a fost Unu = Anu, respectiv Crăci-Un = Gherg-An, adică exista deopotrivă echivalenţa Crăciun = Ghergan (având-o ca parteneră pe Circe = Ghirghe, Marea Zeiţă Mamă).
 |
| Principalele ape curgătoare din Europa: 1 = Volga, 2 = Dunărea |
 |
| Mag (mozaic din secolul V): are căciula roșie |
 |
| Sistemul Kura-Arax (principalele ape curgătoare din S Caucazian) |
 |
| Poarta Troiei era păzită de fortul Gherghis |
 |
| Troia a fost străjuită de Gardienii Gherghi |
În 2007, profesoara Maria Ciornei a scris: “Despre etrusci s-a scris mult, fiind considerați și azi o populație misterioasă, care-și semnalează prezența în Toscana, în centrul Italiei la sfârșitul secolului VIII î.C, dezvoltând o civilizație urbană strălucită, alcătuită din 12 orașe-state, formând o confederație ce a influențat, în mod hotărâtor, evoluția extraordinară a romanilor de mai târziu, care însă i-au nimicit treptat, prin războaie, în final asimilându-i. Herodot, Pliniu cel Bătrân, Vergilius, Ovidius și Horațius îi considerau urmași ai lidienilor. Dionisos din Halicarnas 1:30 credea că erau neam foarte vechi și nu erau asemenea nici alt neam, nici ca limbă. Helanikos din Mitilene credea că erau din pelasgi / părinți ai tracilor. Credem că etruscii au fost pelasgi trăitori în Munții Apuseni, veniți de pe malurile Tisei învecinate. Numele străvechi al Tisei, menționată în secolul XI și în documente, era Thyscia, pronunțat Tuscia. În Apuseni, în antichitate, trăia o populație pelasgă numită Agatârșă, care erau Tuscii stabiliți în munți, lexemul ‘aga’ fiind un prefixoid cu sensul, în pelasgă, de mărime și prin extensie înălțime / munte, în etruscă însemnând ‘conducător’. Etimonul ‘târși’ dă, după legile foneticii, formele ‘turși’ / ‘tuși’, în pronunție locală ‘tusci’. Același etimon în forma originară, ‘târșinus’ prin căderea firească a terminațiilor, ca lege comună în trecerea la noi forme, și prin graiul local duce la lexemele ‘târșeni’ / ‘turseni’; afereza și metateza și alunecarea vocalelor evidențiază lexemul, care și pe noi ne surprinde, ‘ruseni’ / ‘raseni’, sau ‘rasna’, cuvântul cu care ei înșiși se denumeau. Grecii le spuneau etruscilor ‘tyrenieni’; încercăm puterea de flexibilitate a aceluiași etimon ‘târseni’-‘tyrsenus’ / ‘tyrsen(i)’-‘tyrasen(i)’, confuzia în vorbire firească între fonemele ‘s’ și ‘n’, apropiate ca bază de rostire, construind forma ‘tyraneni’-‘tyren(i)eni’. Și cognomenul ‘etrusci’ are ca etimon tot lexemul ‘târși’, cu forma amintită ‘turseni’, alunecarea vocalică și metateza dând lexemul ‘troseni’-‘troieni’, în grai local. De la ‘troien(us) ’, prin metateză și rotacism, se ajunge la formele ‘etrun(i)’ / ‘etruri’ = locuitorii Etruriei. (Rotacismul e curent la moți, la istrieni, la liguri și în dialectul tosc al albanezilor). Avem cunoștință și de toponimul Etruscia și de corespondentul cognomen Etrusci, ambele atât de aproape de Tuscii = strămoșii moților din Apuseni. Faptul că același etimon ‘târși’-‘tusci’ stă la baza tuturor termenilor ce definesc o populație din Munții Apuseni, cunoscută romanilor ca tusci, grecilor ca tyrenieni sau troieni, tuturor din lumea antică ca etrusci, și chiar a termenului cu care ei înșiși se definesc rasena / rasna, arată, fără echivoc, care este originea și locul de pornire al etruscilor ce, iată, încep să nu mai fie atât de misterioși. Etimologia ne lămurește și asupra locurilor prin care au migrat, ca și modul în care au făcut-o, pe uscat sau pe mare, pentru că prin aceste nume, aparent diferite, ca și prin coroborarea celor afirmate de antici sau de contemporani, privind originea etruscilor, putem cunoaște regiunile în care au fost, având în vedere și vecinătăților populațiilor cu care au conviețuit un timp. Etruscii au migrat în timpuri diferite și în valuri succesive. O parte din etrusci au plecat pe Marea Egee, trecând mai departe, întemeind orașe-state înfloritoare, cu o civilizație urbană, în Peninsula Italică. Pe traseul spre vest al etruscilor și în Evul Mediu era calea străbătută după străvechi îndemnuri, căci o contribuție a mișcării păstorești se arată la fiecare pas pe toată linia Munților Carpați, a Balcanilor, până în Alpi și Pirinei (conform lui Ovid Densușianu, ‘Păstoritul la Români’, 1913)”. Este de știut că termenul Grec “tyri” / “tyras” τυρας = “brânză” (portul Qart - cel mai faimos al Fenicienilor de pe coasta Libanului - a fost denumit Tyre, Fluviul Nistru era denumit Tyras, în centrul Mediteranei a ajuns să fie Marea Tyreniană, etc. iar populații semnificative au fost Tyra-Geții, Tyrsenii = Etruscii, Tyr-Kirii ca succesorii Troianilor / Tyrcae fiind Turcii, ș.a). În 2020, istoricul Dan Oltean din România a susținut că TiraGeții - care în secolul I î.C. au făcut parte din Imperiul Geților cârmuit de împăratul Burebista - dominau îndeosebi părțile mijlocie și inferioară ale Bazinului Fluviului Nistru, cu așezări importante la vadurile de la Hotin / N, la Cetatea Albă / S, etc. (în Antichitate, TiraGeții au fost puternici la V de Fluviul Nipru, între Râurile Bug și Prut): “Numele tirageților s-a păstrat neschimbat, în ciuda migrațiilor, până în secolul XII. Apoi - în secolul XIII - geții au apărut în izvoarele slave cu denumirea de brodnici: erau cei care posedau broduri (poduri plutitoare = bacurile de astăzi) servind traversările Bugului, a Nistrului și a Prutului. După secolul XIV, până azi, vor fi mol-doveni, cu același înțeles de brodnici, al celor din davele de pe maluri (ca la râul Mol-dova). Obiceiul de a traversa un râu mare cu brodul s-a păstrat de-a lungul secolelor până în prezent, încă folosindu-se acest mijloc de traversare la Bug, la Nistru, la Prut dar și la Mureș sau la Olt. Vorbim de o continuitate multimilenară, din vremea lui Zalmoxis până azi”. (Spre exemplu, în Sârbă “brodnik” бродник = barcagiu iar - ținând cont de străvechiul betacism - în Română “vrednic” s-ar înțelege inclusiv credincios).
