Este de remarcat şi gama coloristică asociată chakrelor - ale culorilor curcubeului, ce compun lumina - de la roşu pentru chakra rădăcinii (de la capătul coloanei vertebrale) la violet pentru chakra coroanei (din vârful capului, deasupra celui de-al “treilea” ochi). De altfel, în Caucaz roata Armeană a eternităţii şi-a păstrat străvechiul nume de Khachkar / Kerkhach - parte a patrimoniului imaterial mondial al umanităţii UNESCO - sonor mai apropiat de Gherga: simbol solar al protecţiei, al vieţii lungi şi al meditării, cu aceeaşi origine ca Svastica din Epoca Pietrei; de altfel, la Români, originalul cuvânt “roata” redă forma rotundă a soarelui știut străvechi ca Ra. În 2001, cercetătorul Roman Bagdasarov din Rusia a documentat că Svastica era principalul ornament al Finico-Ugrilor, de când au apărut aceia pe Pământ, cu care a fost în legătură ulterioara roată Armeană a eternităţii Kerkhach:
În Europa, Armenii - care respectau barza / “Ciconia” ca pasăre sacră - aveau soarele denumit Ar / Ara ca principala divinitate: numele lor, de “Ar-meni”, literar înseamnă “Oamenii soarelui” (ştiut ca Ra mai ales între India şi Egipt); ulterior în Balcani, “Ar-mânii” / Armânii - Aromânii - au utilizat acelaşi simbol solar (Gherga a fost atestat atât întâi Armean, cât şi apoi Armân). Studiile psihologice contemporane au confirmat că în vechime percepţia umană era foarte diferită de cea actuală, ea incluzând realităţi subtile (ca lumi paralele, entităţi divine, etc.) estompate acum, în Epoca Modernă. Dr. Mircea Eliade a scris în “Morfologia religiilor”: “Cercetătorii au dovedit că fiece societate primitivă a prezentat la originea ei corporaţii magice. Primii conducători au fost magi; primele noţiuni de ştiinţă experimentală au fost căpătate pornind de la practicile magice; lupta dintre spiritul cercetător şi religie, tot din magie îşi trage izvorul. Magia reprezintă o mentalitate primitivă, rudimentară - preţioasă pentru cunoaşterea civilizaţiei. În magia primitivă s-au deosebit 2 concepţii, ce au dus la 2 serii de rituri: magia imitativă şi magia contagioasă. Cea dintâi avea la temelie premiza că orice acţiune atrăgea după sine o acţiune asemănătoare. Magia contagioasă credea că 2 lucruri care au fost cândva în contact, continuau să se influenţeze reciproc şi după despărţire (datorită existenţei unui fluid simpatic între om şi obiectele din juru-i / o concepţie magică veche de zeci de milenii); prin cercetările psihometrice - respectiv cunoaşterea cuiva prin intermediul a ceva cu care cândva a avut legătură - concluzia rezultată a fost că magia contagioasă era legiferarea unor observaţii ades repetate, un adevăr obiectiv, ştiinţific: poate primitivii posedau într-un număr mai mare calităţile psihometriei”. Culmile Culturii din Banat sub dominaţia Marii Mame au fost de la începutul calendarului în N Indiei / Gyagar şi s-a încheiat la începerea calendarului în N Africii / Egipt (pentru rigoare: 6776 î.C. şi respectiv 4241 î.C.); privind Gherga, legăturile din vechime ce au dus la similarităţi de pildă între Banat - unde numele Gherga are cea mai mare răspândire de pe glob - şi Asia (India / Ghaggar ori Sumer / Ghiengar) s-au datorat Siberienilor, prin Caucaz / Anatolia şi Ural. Marea Zeiţă avea forma Vedică de Mama “Sfintei Treimi” Gaya-tri / Găyatri, ştiută de Grecii vechi cu numele Pelasg de Mama Gaia. Feminina Gaia - pronunţată şi simplu Ga / Ghe - era legată de pământ, slava de deasupra sa fiind masculinul Gher. Simplificat, în Pelasgă bărbatul / tatăl era Ker / Gher - cu înţelesul propagat mult ulterior la Vikingi, Români, etc. de “Cer” - şi femeia / mama era fertila Ghe / Gaia, Zeiţa Pământului, progenitura lor fiind astfel (din alăturarea numelor) Ker-Ghe / Ker-Ga = Gherga; cele 2 adoraţii arhaice ale elementelor generatoare “Cer” şi “Glie” / “Pământ” erau consolidate din vechime prin forme reale umane, din aceeaşi familie: ancestral, omenirea şi-a legat credinţele atât de feminina glie, cât şi de masculinul cer (în străvechea idee că “femeia îşi lua om”, istoricul Român Nicolae Densuşianu 1846-1911 - cu care cel mai important poet Român, Mihai Eminescu 1850-1889, a fost prieten - a consemnat că partenerul ei era “un bărbat cu înalte sentimente de dreptate, mare binefăcător, adânc instruit în cursul astrelor”).
 |
Migrarea neolitică
|
Trebuie ştiut lingvistic că pe timpuri nu se utilizau termeni specifici pentru culori, ci erau evocate proprietăţile cromatice din natură, prin cuvinte ca de exemplu culoarea cerului (alb-albastru), culoarea frunzei (verde-galben), etc.; albul pur şi intens aparţinea celor care urcau spre “piscul” universului, fiind o concepţie arhaică, strâns legată şi de anumite practici Yoga / “Yo-Ga”. Astfel, după înfăţişarea nocturnă a cerului, Ker a căpătat înţelesul Altaic de “înălţat” dar şi de “negru”, de unde a derivat Krişna în India, Kara în Turcă, ş.a. / după cum indică “Dicţionarul Indo-European” (Ka-Ra - energia sufletului lui Ra - exista noaptea, făcând mereu posibilă ivirea soarelui pe cer iar ziua era alocată manifestării depline a forţei lui Ra / steaua aflată în centrul sistemului solar, Ka-Ra ca neagră fiind şi caracteristică Mamei Ka / Ga, respectiv ca nuanţa cerească, a lui Ra, din timpul nopţii); e de remarcat - ceea ce a observat şi filozoful Român Vasile Lovinescu - că timpul ulterior existenţei Mamei Găyatri, dat de Civilizaţia Ghaggar, a devenit Kali-Yuga / adică “Era Neagră”, în reverberaţie cu Kilimanjaro 3,04 lat. S, 21,12 long. E / Kaliman-Gearo (cel mai înalt Munte African, de lângă care se alimentează Nilul, cel mai lung Fluviu al globului), respectiv denumirile Munţilor Căliman şi Caraiman din spaţiul Român, unde partenerul ei se numea Caloian: “Căli-man / Carai-man = Domnul Cer”. La Români, “Mama Caloiana” era divinitatea pluviometrică invocată să dezlege ploile, substituită de o păpuşă confecţionată din argilă / lut, aluat, crenguţe, îmbrăcată cu cârpe, sinonimă cu “Maica Călătoarea” sau “Moaşa Ploii” / “Scaloiana”. Este de ştiut că printre numele Zeiţei Kali utilizate în N Indiei erau Kalka - respectiv Garga - ori Durga; de altfel, prima Civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar în NV Gyagar (Indiei), a împărţit viaţa Pământului în cicluri de dezvoltare umană începând cu o perioadă de maximă înflorire denumită Era de Aur, urmată de Erele intermediare de Argint şi Bronz, până la Era de Fier sau Întunecată, caracterizată de decăderea valorilor morale şi de materialism - aceea fiind prelungită până în prezent - similar împărţind timpul şi vechii Greci. Conform Gherghinului Hesiod (în “Erga” / “Lucrări şi zile”), “zeii şi oamenii au avut aceeaşi origine”. Neamurile din timpul de aur “trăiau asemenea zeilor, cu inima eliberată de griji, la adăpost de necazuri”; nu munceau, căci Pământul le oferea tot ceea ce aveau nevoie (vânătorii erau carnivori, culegătorii erau vegetarieni, nici una dintre cele 2 categorii neavând de lucru înaintea Potopului Pontic, căci încă nu se practicau creşterea animalelor sau cultivarea plantelor). Însă apoi, oamenii “au fost acoperiţi de pământ” şi a urmat o rasă mai puţin nobilă, a timpului de argint; beatitudinea primordială - din perfecţiunea începuturilor - s-a pierdut: oamenii au început să muncească pentru a trăi, acela fiind şi timpul bronzului. Apoi, numeroase familii au coborât din eroi, care proveneau din unirea dintre o divinitate şi un muritor şi aveau o nostalgie după prima eră dusă (pre-diluviană, desigur a vânătorilor-culegătorilor paleolitici, din timpul perioadei pietrei cioplite; se ştia că după Potop oamenii au oferit primul sacrificiu, ca să fixeze în chip definitiv raporturile lor cu Zeii: promovarea regimului carnivor a fost actul exemplar şi supremul omagiu adus Zeilor, însoţirea fiind şi cu multe ofrande de plante).
 |
| Răspândirea bronzului |
Tipurile Uriaşilor ştiuţi de vechii oameni - Titani, Giganţi şi eroi - corespundeau raselor umane anterioare şi combinaţiilor lor (adică Neandertal, Cro-Magnon, respectiv Homo Sapiens); Gherghinul Hesiod n-a povestit despre ultima rasă - cea de fier - doar s-a plâns (în “Munci” 176) că i-a fost dat să trăiască în acel timp: e de ştiut - după cum scrie Enciclopedia “Britannica” - că ultimii Cro-Magnoizi, adică persoane cu unele caracteristici de tip Cro Magnon, au existat izolat până în Epoca Bronzului, până la sfârşitul mileniului III î.C. (rasele umane ale Neandertal şi Cro Magnon - cu creiere mai mari decât la Homo Sapiens, de la care oamenii Homo Sapiens au învăţat mult - au dispărut nu numai din cauza incompatibilităţii genetice a femeilor lor de a rămâne gravide cu Homo Sapiens, ci şi prin exterminarea fizică directă de către Homo Sapiens ori de către viruşii acelora / roditoarele femei Homo Sapiens puteau rămâne gravide cu oricine, ceea ce nu convenea bărbaţilor Homo Sapiens).
 |
| Cro-Magnon: ultimii Uriași |
Anticul Eschil a scris că primii oameni - din specia Homo Sapiens - nu cunoşteau nici domesticirea animalelor, nici agricultura şi au ajuns să înveţe meseriile şi ştiinţele; în 1946, etnologul German Karl Meuli 1891-1968 a considerat că acea împărţire rituală corespundea de pildă sacrificiilor oferite Zeilor cereşti de către vânătorii primitivi ai Siberiei şi de către popoarele de păcurari din Asia Centrală. În secolul I î.C., poetul Roman Horaţiu în “Ode” 3 a exprimat vechiul fenomen că strădaniile şi biruinţele înaintaşilor - în mod potenţial, la îndemâna urmaşilor - nu mai erau valorificate datorită destrămării moştenirii lor sociale, ce stăvilea veleităţile de folosire a însuşirilor neştirbite pentru a desfăşura acţiuni sociale eficiente şi creatoare: “Mai răi decât strămoşii au fost părinţii noştri / Noi, şi mai răi ca dânşii, am zămislit odrasle / Ce-or odrăsli odrasle mai rele decât ei”.
Detronarea Marii Zeiţe-Mamă, manifestată odată cu sfârşitul Epocii Pietrei, a fost mai ales din cauza apariţiei primelor localităţi: femeile erau implicate în menţinerea unităţii de bază a societăţii - gospodăria - iar bărbaţii s-au dedicat îndeplinirii altor sarcini, între care apărarea familiilor şi proprietăţilor; atunci între Siberia şi Dunărea inferioară s-a şi răspândit o Cultură ce a întrerupt continuitatea Tradiţiei Europene, caracterizată prin Gorga-ne / Kurga-ne (cu monumente funerare numeroase în România şi Bulgaria, ca de exemplu prin Bazinul Argeşului la Ghergălăul Mare în Valea Argovei / Vlădiceasca 44,41 lat. N, 26,07 long. E din judeţul Ilfov, la Ghergălău / Gorgana în Radovanu 44,12 lat. N, 26,31 long. E din judeţul Călăraşi, ş.a.), ce printre altele a adus de pildă meiul din Asia dar şi un stil de viaţă diferit, determinând în Europa tranziţia de la Epoca Pietrei la cea a Bronzului.
În Banatul Epocii Pietrei era un decor antropomorf feminin, cu indicarea constantă a punctelor cardinale, într-un univers al întâlnirii Cerului şi Gliei / Pământului, ca temă esenţială. Manifestările erau prin culoare, frumos şi armonie, geometria caracterizând orientarea între 4 direcţii - sus, jos, dreapta, stânga - corespunzând celor 4 elemente fundamentale pe atunci, adică cer, glie, spirit şi suflet; mult ulterior, creştinii au reprodus acele repere esenţiale prin semnul crucii: Tatăl din Cer (sus) - Fiul de pe Pământ (jos) - Sfântul Duh / Spirit (la dreapta) - Suflet la stânga / partea inimii, prin Amin (adică “aşa să fie”). Olarii pe timpuri, fiindcă preluau argila / lutul din pământ, aveau în societate o poziţie specială iar mătăniile - prin atingerea gliei / pământului cu fruntea - obiceiul de a săruta Mama Pământ sau de a păstra în casa mutată altundeva o bucăţică de pământ din patrie / vatra sacră, etc. n-au rămas decât manifestări ale străvechii veneraţii ale Marii Mame. Din cele mai vechi timpuri, vatra a fost sufletul casei, locul sacru pus sub incidenţa strămoşilor familiei; în general, femeile îngrijeau menţinerea focului: vatra era legată de pregătirea hranei şi ca atare funcţiona drept centru vital / vatră avea nu numai fiecare casă, ci şi fiecare aşezare, locul unde se desfăşura viaţa religioasă colectivă şi se ţineau Adunări, inclusiv judecăţi. Academicianul Român Bălăceanu Stolnici - descendent din blondul / “bălanul” ban Gherghe din secolul XVII - s-a preocupat de aceste teme: “Pământul sacralizat era privit cu dragoste şi grijă. A fost o vreme când nu era îngăduit să-l vatămi, să-l răneşti, în nici un fel, aşa cum Mircea Eliade a citat din unele recomandări în vechi texte Indiene. Apariţia agriculturii a schimbat mult poziţia pământului în panteonul religios neolitic şi apoi istoric. Pământul / Glia, ca Zeiţă Mamă, a trecut pe un plan secundar (ca şi Cerul). În loc au apărut zeităţile agricole ce s-au integrat în alt sistem sacru, impus pe măsură ce păstorii nomazi au trebuit să cedeze în faţa cultivatorilor sedentari. Astfel, s-a impus o nouă viziune asupra periodicităţii vieţii cosmice, fiind adusă în atenţia vieţii sacre fenomenul regenerării vegetale, ceea ce a determinat folosirea unor păpuşi cu caracterizare sexuală evidentă, rituri speciale agrare, cu dansuri sacre / dansatorii fiind stropiţi cu apă, etc. Spaţiul subteran avea conotaţie de mister şi de sacru, peşterilor - mult căutate pentru locuit - fiindu-le atribuite şi asemănarea cu uterul. Minerii prin extragerile din măruntaiele pământului aveau o contribuţie magică, înaintea operaţiilor fiind supuşi unor practici de purificare ca rugăciuni sau abstinenţă (ceea ce conferea mineritului o caracteristică sacerdotală) iar preluarea minereurilor de către metalurgişti şi prelucrarea lor cu ajutorul focului în acţiuni demiurgice de transformare au dus la considerarea opratorilor cuptoarelor ca magi, iniţierile în profesie fiind prin ceremonii misterice. Rocile prin strălucirea şi coloritul lor s-au impus imaginaţiei oamenilor, care le-au atribuit diferite puteri supranaturale, multe dintre ele jucând un rol religios deosebit. Piatra a mijlocit legătura dintre om şi divinitate, între cer / Ker şi pământul Gea care s-a maturizat. De aici obiceiul de a plasa o grămadă de pietre în punctele considerate ‘centrale’ prin culturile megalitice, operaţiuni realizate cu mare efort, ceea ce denotă importanţa lor deosebită. Sunt structuri tulburătoare. S-a spus că energia din pământ urcă prin ele şi se amplifică într-un fenomen de rezonanţă, unii localnici susţinând că la anumite monumente sunt nopţi când aud pietrele ‘cântând’ (efecte sonore sunt şi când vânturile se abat asupra lor ori când erau încinse cu foc ritualic puternic, de unde conceptele de pietre vibrante sau de cântecul pietrelor). Piatra a mai fost folosită ca strajă sacră a drumurilor - de marcaj a lor - sau ca strajă funerară prin lespezile legate de cultul morţilor”. Este de remarcat că în actualul spaţiu Românesc - inclusiv Banat - metalurgia a fost cea mai avansată din lume până în Antichitate: de pildă, cuiele de fier ale Geţilor n-au ruginit până azi - deoarece erau acoperite cu un strat de magnetită - în Europa calupurile lor de fier fiind aproape duble decât ale Romanilor (care nu puteau topi în cuptoarele lor bucăţi aşa mari ca ale Geţilor), etc. / în vechiul Egipt, magnetul era “metalul lui Horus” / Hor. Spre sfârşitul Epocii Pietrei, Soarelui şi Selenei le-au fost asociate aurul şi argintul, prima metalurgie a aurului din lume petrecându-se nu altundeva pe glob decât în spaţiul actualei Românii. Despre “Aurul şi argintul în epocile bronzului şi fierului”, arheoloagele Alexandra Ţârlea şi Anca Diana Popescu au afirmat în 2013: “Principalele surse de aur ale României se află în Banat şi Transilvania. În aceste regiuni au fost identificate în jur de 50 de mine de aur şi zone favorabile pentru funcţionarea unor spălătorii de aur (văi bogate în nisipuri aurifere). Pentru epocile bronzului şi fierului se consideră că, în cazul surselor primare de aur, exploatarea se putea realiza prin procedee sistematice, ce implicau spargerea minereului aurifer din filonul de cuarţ şi măcinarea aceluia pentru spălarea aurului; se presupune că ar fi fost exploatate în acel fel mai ales zăcămintele aurifere de adâncimi medii sau filoanele de suprafaţă, în special în văile mai adânci cu pereţi abrupţi. După toate probabilităţile, principala sursă de procurare - şi cea mai uşoară - a acestui metal preţios o constituiau sursele secundare: aurul era spălat din nisipul aurifer al râurilor sau mai ales - ca pepite - din cuarţul dezagregat de intemperii”.
În 2003, Basarabeanul Andrei Vartic a scris: “Megieşul este proprietarul testamentar al pământului pe care locuieşte în baza vechii legi a strămoşilor. Termenul face trimitere la zeiţa pământului Geia, o mamă primordială omologată din cele mai vechi timpuri cu Glia. Megieşul este termenul cel mai important care denumeşte pe locuitorul liber, sedentar, păstor şi agricultor, al satului medieval românesc şi este cea mai fundamentală mărturie a existenţei vechiului drept valah. Termenul românesc ‘megieş’ este format din radicalul ‘megie’ şi sufixul ‘eş / ş’; ‘Megie’ la rândul său e o structură din 2 componente - Me şi Gie sau Me şi Gia. Or, la vechile popoare balcanice şi carpato-dunărene, Ge, Geia, Gaia, Glia era ‘personificarea feminină a Pământului, una dintre divinităţile primordiale’ (Victor Kernbach, ‘Dicţionar de mitologie generală’). Sintagma ‘Me Gie’ transformă prefixul termenului ‘megieş’ în prenume, în ‘al meu’, ‘me gie’ însemnând ‘glia mea’, ‘pământul meu’, care, cu certitudine, desemnează o lege încă şi mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor - Geia mea, Zeiţa mea principală. Urmele viguroase ale acestei zeiţe primordiale s-au păstrat în tot arealul balcano-dunărean şi carpato-nistrean, la români ele devenind arhetipuri sedentare de bază. Sentimentul primordial, sedentar, casnic al apărării ‘gliei mele’, lăsat moşilor şi strămoşilor de zeiţa primordială Ge, adică legea ‘pământului meu’, omologată cu dreptul valah / ‘Jus Valachum’, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-şi însemnau cu zel religios hotarele în baza legilor strămoşeşti ale pământului. Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă în preajmă sau încorporate în teritoriile controlate de ele popoare sedentare - asemeni românilor / valahilor - care trăiau după legea veche a megiei strămoşeşti, a ‘gliei mele’, a ‘pământului meu’ şi care, apărând cu străşnicie ‘glia lor’, apărau şi zonele pe care le controlau politic nomazii. Unirea sfaturilor de megieşi în baza vechii legi a pământului - ‘Me Gie’ / ‘Glia mea’ - a dus la formarea ţărilor române. Gardurile moşiilor (în vechimea matriarhală, probabil, numite ‘megii’, moşii patriarhali reprezentând mai repede urma asimilării indo-europenilor de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile şi porţi impunătoare, plugurile agricultorilor, inventarul agricol şi cel casnic, în special masa şi scaunele, casa cu fundament şi focul din vatra construită temeinic, sunt de origine sedentară foarte veche şi pot fi urmărite arheologic pînă la limitele culturii neolitice timpurii (ca şi ornamentele geometrice ale românilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpato-dunărene şi balcanice, ca cel mai vrednic animal de străbatere a distanţelor mari în timpurile vechi şi zeificarea bourului, a unui veritabil animal agricol şi casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunităţi neolitice erau sedentare şi trăiau după legea sedentară a ‘gliei mele’, însemnată şi cu stâlpi (beţe, ‘beth’-uri), cu pietre încrustate şi cu garduri (ca la mărgineni) dar şi cu troiene gigantice de pământ. Nu exista nici o raţiune la popoarele nomade să-şi însemne hotarele cu ‘troiene’. Nu exista nici o raţiune la aceleaşi popoare să-şi însemne hotarele cu ‘brazde’ (ca ‘brazda lui Novac’) trase de pluguri cu 9 boi. Tocmai faptul că au trăit ‘cuminţi’, fără a ameninţa hotarele altora, în baza vechii legi a pământului, le-a dat posibilitate românilor să se menţină pe vechile lor moşii, transmise pentru folosinţă veşnică de moşii şi strămoşii lor”. Este de observat că în aceeaşi logică lingvistică se mulează şi cuvinte ca “Măgură” - pentru movila mare izolată - sau “Maghiar” dar şi “argat/ă“ pentru persoana care muncea agricol sau la grajd pentru vreun gospodar, în schimbul unei plăţi; orientalul “beth” - Românii având băţ / bâtă - provenea din străvechiul radical “breth” ce a fost pentru “brad” (de pildă aceluia în Albaneză zicându-i-se “bredi”). Pe malul Anatolian al Bosforului poate e sugestivă denumirea Bithynia / “Bitunia”: regiunea celor cu bâte; pentru vechii Evrei, Bethania (locul cu bețe / stâlpi) însemna “azil”. Istoricul George Cadar din Maramureș a enunțat în 2012: “Ca exemple de cuvinte din limba bătrână pot să zic că apei i se spunea ‘iza’. ‘Firiza’ - să zicem - înseamnă ‘firul apei’; ‘iz’ înseamnă umiditate, rădăcina ce dă sensul profund al cuvântului: de acolo vine ‘izvor’, ungurescul ‘viz’, pentru că noi cu limba maghiară avem foarte multe relaţii de interferenţă de-a lungul istoriei. De aceea avem ‘Dâmboviza’, ‘Bistriza’, dar pronunţia terminaţiei cuvântului este ‘iţa’ ce înseamnă ‘curgere’, de fapt, și s-a păstrat în limbă. ‘Bistriţă’ înseamnă râu vertiginos de munte, torent. El dă cuvântul slavic ‘rapid’, ‘bâstroe’, ce înseamnă ‘iute’. (Şi într-un ‘bistro’ când intri eşti servit prompt). Muncitorului i se spunea ‘ar’. A rămas în limba română cuvântul ‘argat’, ‘muncitor gata de lucru’. Dar ‘ar’ înseamnă şi ‘a merge’, în limba maghiară păstrându-se expresia ‘ara ere’, ‘încolo-încoace’, deci cu sensul de ‘mers’, cum şi munca este o activitate de pendulare, o activitate în mişcare. Deci un om static nu poate desfăşura o activitate practică în teren, caracteristică timpurilor în care a apărut cuvântul. Pe urmă ‘grumaz’, căruia în limba bătrână i se spunea ‘mazgru’. Acesta înseamnă ‘cel mai gros maţ’ prin care fiinţa umană se alimentează şi are, ca şi celelalte cuvinte, caracter mimetic”. Dr. Sever Pop 1901-1961 a scris “despre terminologia calului”: “În râvna de a aduna ‘comoara de cuvinte, de expresii şi de împerecheri fericite de vorbe pe care strămoşii noştri ne-au lăsat-o şi pe care părinţii noştri au desăvârşit-o’, Muzeul Limbii Române a alcătuit întâiul chestionar: ‘Calul’. Pentru a numi crescătorul de cai nu întâlnim un termen general, nici unul care ar putea fi caracteristic unei regiuni mai mari; în cele mai multe cazuri, noţiunea de ‘crescător’ se acoperă deplin cu cea de ‘om cu stare’, ‘bine situat’, ‘gazdă’, ‘proprietar’, ‘gospodar’. Termenul pentru ‘crescătorie’ este ‘herghelie’, cuvânt ce pare a fi răspândit în întreaga ţară. Ţăranii spun crescătoriei de cai ‘gherghelie’; cuvântul ‘herghelie’ este întrebuinţat ca denumire a turmei de cai formată din împreunarea cailor tuturor locuitorilor din sat, pe care îi trimit la izlaz pentru păscut”. (La cai e de remarcat o curiozitate: sunt animale ce nu ameţesc).
Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a scris: “În mod obişnuit, aceleiaşi zeităţi i se asociau o sumedenie de nume diferite; multitudinea acelor nume nu rezulta doar din nevoia protecţiei faţă de eventuala lor folosire magică (malefică, de obicei) de către vrăjitori, ci şi din nevoia de a reflecta ansamblul de atribute, însuşiri specifice ale divinităţii (pentru gândirea primitivă, utilizarea limbajului apărea ca un act magic, întrucât angaja în egală măsură prezenţa forţei unificatoare şi diferenţiatoare: mana)”. De-a lungul vremurilor şi în diverse locaţii din spaţiul Gherga, divinitatea iniţial decriptată în Epoca Pietrei - de exemplu în Banat între mileniile VII î.C. şi V î.C - de la Ker-ga de către Pelasgi până la Ki-ri-ke / Kirkae (prin armonizarea dedusă a semnelor cu sunetele), a cunoscut denumiri, derivări şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de ea, după cum au observat savanţii, între care şi arheologul Turc Osman Doganay în 2007, ca de exemplu apariţiile notate în scris, pe măsura răspândirii sale, alfabetic: Artemis sau Ar-Themis / denumirea Anatoliană, mileniul I î.C., Aşera, Hebat / în Canaan, mileniul II î.C., Circe, Cybebe, Cybele, Sibila / la Romani, mileniul I î.C. (după cum a observat și cercetătorul Român Ionel Cionchin în 2017, cu abordarea “îndărăt” Sibila / Sybila = “Alibis” / “Alibys”, adică “Alba”, respectiv “Strălucita” / “Stră-lucita”), Diana / denumirea Romană a lui Artemis, Gaia, Gheia / la Grecii vechi, mileniul I î.C. (Gaea în Greacă = Terra în Latină, datorită transferului “G”/“T”), Găyatri la Indieni, mileniul IV î.C., Gherghiţia / la Cariani, mileniul I î.C., Hathor, Isis, Maat / la Egiptenii vechi, mileniul III î.C., Hecate / la Cariani, mileniul II î.C., Ida / în N Indiei, mileniul VII î.C. şi Anatolia, mileniul III î.C. (Il la Finici şi Ilu la Basci), Iştar / la Babilonieni, mileniul III î.C., Kirke / la vechii Eleni, mileniul II î.C., Kubaba / la Sumerieni, mileniul III î.C., Lilu sau Lilith / la vechii Evrei, mileniul II î.C., etc. (Marea Zeiţă a fost onorată de foarte mulţi oameni pentru foarte mult timp, din motive care ţin de natura umană), uneori cu suprapuneri, confuzii ori despărţiri ale rolurilor, ca de pildă la Egiptenii vechi între Hathor / “Ha-Thor” şi Isis, la Elenii vechi între Gheia şi Rhea care a avut-o ca fiică pe Hera, ş.a. / de exemplu, studiile arhivarei Americane Alyssa Hagen fiind evidente; metamorfozele sale pot fi grupate ca reflectând aceleaşi caracteristici generale - Gherga constant apărând printre primii ei susţinători - semnificaţiile cultice fiind specifice populaţiilor respective.
O practică teologică străveche (căci începând cu Cultele Magice se credea că blestemul avea o forţă imensă, acţionând chiar şi asupra Zeilor, dacă le era ştiut numele real) a fost folosirea mai multor nume pentru o divinitate: aproape toate numele marilor Zei nu erau decât porecle atributive evidente iar numele esenţial - cu circulaţie restrânsă la cercul teologilor iniţiaţi - nu devenea public din motive de respect cultual şi de menţinere a hiatului Tradiţional între Misteriile religiei şi mulţimea credincioşilor.
 |
| Rhea |
Este de observat că în compunerea numelui Gherga, similar cum construcţia Ki-Ri / K-R a devenit Ker, comprimarea pentru urmaşi a numelor părinţilor a fost că lângă Cer / Ker s-a alăturat forma simplă pentru Pământ / Ga, adică prefixul de la Gaea - Găyatri la vechii Indieni, Gaia la vechii Greci - şi nu diminutivul Zeiţei Pământului Ida / Il (nuanţa derivată în mileniul VII î.C., în legătură cu Glia - alintul “Il” împreună cu Ga formând Il-Ga / Iga, devenit Ida - aşa cum era invocată Anatolian Marea Mamă, cea care ilumina “ideea”); urmaşii au evidenţiat astfel, prin comprimare, fuziunea numelor părinţilor, în modul cel mai popular, consolidat până astăzi ca Gherga. Geneza neamului Gherga şi geneza numelui Gherga s-au împletit strâns în aceiaşi timpi istorici şi în aceleaşi spaţii geografice, din punct de vedere religios începând sacru şi continuând profan. În 2005, cercetătoarea Olimpia Prună a scris: “La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe, unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor se desfăşurau misteriile, sfaturile obşteşti, festivităţile, târgurile şi ceremoniile religioase cele mai mari. Pe toate spaţiile unde au vieţuit Pelasgii este prezentă din vremuri Ciclopice, columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele Sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, aceasta păstrează caracterul religios unde ‘stâlpul legendar al cerului’ are totdeauna alături un profil uman, întâlnit cu prioritate în Munţii Carpaţi ai Daciei Hiperboree. Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri Pelasge decorate cu scaune de piatră, portice şi înconjurate cu blocuri enorme de piatră. Acele altare situate pe vârfurile munţilor au fost agorele primitive şi uriaşe din ţara cea sfântă a religiei Pelasge de la Istru / Dunăre. Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman; acesta este altar şi tron zeităţilor, începând cu Gaea, divinitate majoră care a transmis în calitate de Mamă Glie - mamă a naturii şi a morţii - principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută prin sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de socializare ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile Gete, susţinea Strabon. Cultul Zeiţei Gaea - deţinătoarea merelor de aur din grădina sacră - a fost răspândit de veritabili apostoli feminini (profete, preotese), pe meleaguri unde aceasta a devenit Bendis, Dakia, Demetra, Iana, Latona, Romula, Vesta, ş.a; între ele s-a evidenţiat Sibila ‘Eritreia’ (adică ‘Roşcată’), care a cultivat Cultul Mamei Mari în sanctuarele Pelasge Mediterane, în Balcani, Libia, Egipt, Palestina, Siria. ‘Femeia străină cu cartea în mână’ a devenit o importantă misionară şi în Imperiul Roman. De la începuturi şi până acum, mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul Marii Zeiţe cu cel al bătrânei, babei. În ‘Ţara Soarelui’ - spaţiul Românesc - s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată, cel mai vechi regat feminin condus de Marea Preoteasă: regina - reprezentanta soarelui pe pământ - a celei mai vechi societăţi teocratice, paşnică şi creatoare; aici s-a născut scrierea, legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, cel mai vechi cod de legi şi cel mai vechi folclor. Kogaiononul era Consiliul preoteselor care o slujeau pe Gaea, discipolele răspândindu-i cultul în toate colţurile lumii Pelasge; deşi îşi avea sălaşurile la început pe înălţimi, Kogaiononul nu era un munte în sens geografic (în fiecare casă, Kogaiononul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare-răsare), fiind sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe: el a fost sfatul slujitoarelor Cultului Gaiei, ce a fost preluat de iniţiaţii bărbaţi, conturat şi întărit ca ‘Sfatul Înţelepţilor’. Kogaiononul a urcat pe munţii mari, unde oamenii se închinau divinităţii, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducători în momentele cruciale ale existenţei, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei; el a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe, unde se afla nelipsita coloană: simbolul contopirii Cerului cu Pământul”. La Români, coloana a ajuns să fie reprezentată prin tripticul troiţei, construcţia monumentală din 3 părţi - 2 încadrând-o pe cea din mijloc, mai înaltă - aşezată la răspântii, lângă fântâni, sau în locuri legate de un eveniment. Prin verticalitatea sa, coloana / columna simboliza ascensiunea, legătura dintre Glie / Pământ şi Cer, depăşirea condiţiei terestre; ea împrumuta simbolismul şamanic al Arborelui Vieţii şi al Axei Lumii (în mitologia Saami, Sampo / Sammas era obiectul misterios considerat stâlpul cosmic pe care se sprijinea bolta: era axa în jurul căreia se învârtea Raiul, reprezentând sursa binelui, orice formă de viaţă fiind dependentă de acel stâlp). Încadrate în porţi sau aşezate la hotare, coloanele marcau “limita”: trecerea de la o lume la alta, graniţele lumii cosmicizate. Izomorfă coloanei vertebrale a omului - în plan spiritual - coloana marca etapa afirmării de sine a personalităţii, punând în evidenţă tăria de caracter şi sacrificiul de sine, fiind un simbol al virilităţii masculine: ca întruchipare a forţei Zeilor şi eroilor, era simbolul victoriei.
 |
| Laponia |
În 2013, studiul “Străvechiul ADN relevă mişcarea preistorică din Siberia în NE Europei” - realizat de consorţiul geneticienilor condus de Dr. Clio Dersarkissian pentru Proiectul Genografic - a reliefat: “Am identificat deosebiri genetice remarcabile între Saami preistorici şi moderni, ceea ce sugerează un rol important al migraţiilor şi înlocuirea populaţiei. Acest fapt demonstrează cum vechiul ADN poate îmbunătăţi înţelegerea mişcărilor umane din EurAsia, de importanţă pentru reconstrucţiile viitoare din istoria Europenilor. Saami sunt consideraţi unici printre Europeni în ceea ce priveşte stilul lor de viaţă nomad şi traiul lor, care se bazează în principal pe pescuit şi creşterea renilor. Saami au ajuns pe locurile lor venind din S Europei după glaciaţiune; grosul mulţimii lor a migrat din Siberia prin S Ural la începutul mileniului VI î.C. Actuala populaţie Saami prezintă clare diferenţe genetice faţă de cei vechi (la care am examinat eşantioanele din dinţi). În ciuda asocierii clare cu strămoşii Saami, motivul Saami de asemenea apare în Europa şi chiar în Berberii moderni din Africa de Nord. Diversitatea Saami a fost influenţată de izolarea reproductivă, în N probabil datorită condiţiilor dificile de viaţă din taigaua sub-arctică şi tundră. Complexa istorie demografică a populaţiei Saami face dificilă reconstruirea definitivă numai cu datele analizelor genetice moderne”.
 |
| Steagul Saami |
La Saami, corespunzător culorilor principale ale portului lor Tradițional Găkti - anume roșu, galben și albastru - le e și steagul. Este de observat că în cadrul populaţiei Eschimosă Saami - majoritară în Laponia - căreia îi lipseşte din vocabular cuvântul “război”, cel mai numeros grup genetic e cel al lui Gherga; de altfel, acea răspândire a grupului genetic patern Gherga este consistentă din Karelia până în Laponia, în cea mai mare concentraţie din Europa.
Dr. Marija Gimbutas a considerat că: “Procesul de indo-europenizare a Europei nu a fost o înlocuire a unei culturi cu alta, ci o hibridare treptată a 2 culturi şi sisteme simbolice diferite. Nu s-a produs o totală dezrădăcinare a imaginilor şi simbolurilor sacre ‘vechi europene’. Acele caracteristici, extrem de rezistente în istorie, erau prea adânc implantate în psihicul uman. Ele ar fi putut pieri doar odată cu totala exterminare a populaţiei feminine. Incursiunile grupurilor de războinici călări indo-europeni şi având arme ascuţite periculoase (pumnale din cupru tratat cu arsenic) au fost evidenţiate de cercetările arheologice ca fiind nu masive, ci mai ales persistente. Cheia succesului lor în cucerirea şi convertirea populaţiei locale la sistemul lor social a constat în superioritatea armamentului lor, în sistemul lor de împărţire pe clase şi în centralizarea puterii în mâinile şefilor de trib. Religia ‘veche europeană’ centrată pe cultul zeităţilor feminine a devenit clandestină şi a fost continuată de populaţia subjugată, în primul rând de bunica şi de mama familiei. Câteva din vechile tradiţii - în special cele legate de ritualurile naşterii şi morţii ori fecundităţii pământului - au continuat în câteva locuri fără schimbări radicale”. Ca o particularitate a Panoniei, e de știut că are în apele subterane mult arsen (element ce se găsește inclusiv în Banat și Crișana, fiind foarte toxic, folosit de pildă la facerea de șoricioaică). De exemplu, Marea Zeiţă Ghirghe - Kirke / Circe - a cunoscut, în timp, un parcurs onomastic în EurAsia de forma Kubaba-Kybele-Cybele-Sibila (aşa după cum acum aceeaşi putere supremă e Iehova la Evrei, Dumnezeu la creştini, Allah la musulmani). Incantarea Kirke / Circe a fost până în Evul Mediu / de pildă, Giordano Bruno (călugăr din provincia Napoli, ars pe rug de Inchiziţie, care afirma că materia e spirit şi spiritul e materie, susţinând că Universul e plin de viaţă), i-a dedicat prima sa lucrare, în 1582; memoria ancestrală a primei divinităţi a rămas activă până în prezent - prin cei care i-au purtat numele şi au venerat-o de-a lungul timpului - Gherga nedispărând, ci existând şi actual / remarcat din cel mai mare trecut.
