133. Primul Far din lume

“Var” pentru străvechea așezare a fost un termen echivalat luminării la vad cu “Far”, anume instalația de pe mal foarte necesară bunei vieți atât a navigatorilor, cât și a riveranilor (înălțimea preferată pentru amplasarea farului era faleza, denumită și rivieră / locuită de riverani = proprietarii țărmului). În Epoca Bronzului, când la Strâmtoarea “Garga-nele” / Dardanele cronologic pe partea Estică a apărut Troia iar apoi pe partea Vestică a apărut Tracia, în dreptul vadului (cu denumirea “A-Vydos” / “A-Bydos” = Abydos) de pe partea Troiană a existat o mare realizare tehnologică, de facilitare a navigării și de sprijin efectiv al progresului omenirii: pe locul Coloanelor Ghergarului Hercule, începând cu mileniul III î.C. erau Gherghiţii Troiani de veghe atât în cel mai îngust loc al Darda-nelelor = important vad, cât şi în bogatul “A-Vydos” / Abydos - ce exploata mine de aur - unde au ridicat primul Far din lume, probabil în vederea circulației marinarilor Cariani / Gherghiți, mari navigatori (localitatea natală a lui Osiris din Egipt, de pe Calea Gherga, i-a preluat numele Troian); denumirea “pharos” pentru “far” n-a fost din întâmplare, ci din cauza aspectului “phallos” / falic al construcției ridicate pentru vizibilitatea focului făcut (numit “pyros”). În imediata vecinătate a Farului Troian era Podgoria Gherghiţilor, despre care printre alţii şi Anatolianul Strabon a scris (din acel Ţinut Lampsacus era fizicianul Straton 335-269 î.C., pe care geograful Strabon l-a admirat mult; acela, pe lângă că a realizat tratatul “Despre vid” - o contribuţie ştiinţifică Antică majoră în fizică - a mai susţinut că atât Marea Neagră, cât şi Mediterana, au fost la început Mări închise dar Fluviile care se varsă în ele le-au ridicat nivelul apelor şi astfel au forţat limba de pământ ce unea Asia cu Europa în zona lui natală ca pe cea care lega Africa cu Europa la Gibraltar şi rupându-le, au creat Strâmtorile din acele părţi). Este de ştiut - după cum a scris în secolul III biograful Diogene Lerţiu din Ghirighia / Kilikia - că în Lampsacus anterior, în secolul V î.C., a predat filozoful Anaxagora din Clazomene 38,21 lat. N, 26,46 long. E / Peninsula Izmir, care a scris “Despre natură”, o lucrare afirmând că universul e alcătuit din mici particule eterne angrenate într-o mişcare haotică şi că elementele primordiale la început au fost ordonate într-un proces centrifug printr-un impuls al mişcării denumit “spirit”, ceea ce a influenţat mult apoi în concepţii pe Socrate, Platon, Aristotel, ş.a. (mercenarul Elen Xenofon 430-354 î.C. în “Amintiri despre Socrate” a scris: “De obicei, Socrate îndepărta pe cunoscuţi de la studiul lucrurilor cereşti şi al legilor după care zeii conduc. Părerea lui era că tainele acestea nu pot fi pătrunse de om şi ne-ar face neplăcuţi zeilor, dacă am vrea să cercetăm tainele pe care nu s-au îndurat să ni le lămurească. De altfel cel care se consacră unor asemenea cercetări e în primejdie - după părerea lui - să ajungă nebun ca acel Anaxagora, care se fălea cu atâta trufie că e în stare să desluşească tainele zeilor şi care susţinea că soarele e totuna cu focul, fără a se gândi că oamenii pot privi cu uşurinţă focul, pe când la soare nu se pot uita; că razele soarelui înnegresc pielea, ceea ce nu se întâmplă cu focul. Anaxagora uita că nici una din roadele pământului nu poate creşte fără strălucirea soarelui, pe când dogoarea focului le prăbuşeşte; tot el, când afirma că soarele este o piatră aprinsă, uita că piatra băgată în foc nu arde cu flacără şi nu ţine mult, pe când soarele rămâne de la începutul vremurilor cel mai strălucitor corp”). Atenianul Socrate s-a concentrat nu pe natură / cosmos - adică lumea externă - ci pe lumea internă / om şi s-a sinucis, silit de Elenii vechi din oraşul lui: nu a lăsat nimic scris. Carianului Hipocrate, “părintele medicilor” (născut în Insula Kos din largul oraşului Halicarnos / azi Bodrum), Anaxagora i-a spus că universul este multidimensional: “Deoarece totul este infinit şi etern, prin materie sunt create nenumărate lumi, co-existente şi succesive în spaţiu şi timp. Nu numai natura în ansamblul ei este infinită, ci şi tot ce o compune în număr şi dimensiuni. Trebuie  ştii, o Hipocrate, că totul este în tot şi că separarea absolută nu este în nici un fel posibilă, fiindcă în tot este o parte din tot. Nimic nu se naşte şi nimic nu dispare; este vorba doar de amestecuri şi separări între lucrurile care există sau - dacă vrei, pentru a înţelege mai bine silogismul - ceea ce produce aceste transformări aparente sunt deplasările diferitelor substanţe, cantitatea fiecărui element fiind incalculabilă şi ea va rămâne mereu în lume egală cu ea însăşi”. În Lampsacus, de exemplu unul dintre discipolii lui Anaxagora a fost filozoful Carian Archelau, născut în Milet - profesor al lui Euripide - care credea că stelele sunt locurile “metalelor fierbinţi” (tot din Milet a fost şi profesoara lui Socrate, ea învăţând cele ştiute din Caria); contemporan cu profesorul Anaxagora a fost Diogene care trăia în colonia Milesiană - adică a celor din Caria - Apollonia / azi Sozopol 42,25 lat. N, 27,42 long. E, Bulgaria: acela - referindu-se la meteoritul de pe Râul Aegospotami din N Sestos / de pe malul opus Farului din Abydos - a fost primul Grec care a spus că meteoriţii proveneau din spaţiu, el mai postulând că energia înseamnă materie (abia la sfârşitul mileniului II a fost demonstrată ecuaţia respectivă, de către savantul Evreu Albert Einstein). La Şcoala din Lampsakos / Lampsacus a predat şi filozoful Epicur 341-270 î.C., continuator al ideilor Carianului Leucip din Milet (care a exprimat teoria atomistă, inspirat de ideile învăţatului Fenician Mochus din Sidon, contemporan Războiului Troian; elev al Carianului Leucip dar şi al unor Magi Chaldei / Gharghei după cum a scris Diogene Laerţiu, a fost şi Tracul Democrit din Abdera, care a explicat că lumea e compusă din “idei” sau atomi în număr infinit, cu existenţă eternă - diferenţa lor fiind doar prin formă - mişcarea provocând combinaţiile ideilor / atomilor provenind din izbirea lor, totul în lume datorându-se schimbările de poziţie ale acelora: e de remarcat că “ideea” aparţinea Idei / Marii Zeiţe care era celebrată pe creştetul Gargaros al Sacrului Masiv Ida, la poalele căruia - pe lângă fosta Troadă / Troie - se afla şi Lampsac). Aşadar, la începuturile Antice, Şcoala din Lampsac - evident gospodărită de Ghergani - era una de elită, cu învăţături de mare profunzime, ce uimesc ştiinţa actualului mileniu III. Pentru a aprecia nivelul tehnologic al vremurilor Antice, e de remarcat că lui Hiparh / Hipparchos - fondatorul trigonometriei”, cel mai mare astronom Grec, născut în Anatoliana Niceea / azi Iznik (din răsăritul Troiei, la N de fostul Far Troian) şi mort în Insula Soarelui” Rodos - i s-a atribuit realizarea mecanismului găsit lângă Creta, în Antikythera 35,52 lat. N, 23,18 long. E, un computer analogic portabil realizat în secolul II î.C. pentru calcule astronomice, reconstituit recent, după cum se poate observa:
În Regatul Troiei - străjuind la Marea Marmara comunicarea dintre Mările Neagră şi Mediterană - se interesectau Cultura Mării Negre cu Cultura Mediterană, ale căror ecouri din Epoca Pietrei încă se manifestau în Epoca Bronzului. În mileniul III î.C. Troia a avut o pronunţată cultură marină - însuşi cetatea Troia era atunci pe malul Mării / ulterior ţărmul colmatându-se datorită aluviunilor Scamandrului, ea ajungând azi în interiorul litoralului - caracterizată inclusiv prin numeroase instalaţii costiere (în Cultul Apelor, Troianii jertfeau cai Râului Scamandru şi animale zeităţilor marine patronate de Poseidon, despre al cărui trident e de reţinut că a fost realizat de Telchini / Gherghini; acela s-a iubit cu mezina Gorgonă Meduza - a cărei frumuseţe împietrea oamenii - pe care a şi lăsat-o însărcinată / însă aceea când era gravidă a fost ucisă). În mileniul II î.C., caracterul Culturii Troiane - considerat în 1992 şi de cercetătorul German Eberhard Zangger ca urmaşa Atlantidei - s-a îndreptat mai mult spre fortificaţii în interiorul Anatolian.
Steagul Kerch și emblema Kerch
A rămas în legendă povestea de dragoste a chipeşului Leander de pe malul Anatolian, care pentru ca nopţile s-o întâlnească pe preoteasa Hero din Sestos, de pe malul Balcanic, regulat înota strâmtoarea, călăuzit de lumina Farului - până la un moment dat când surprins de o furtună s-a înecat iar iubita lui auzind de tragedie s-a sinucis - poetul Roman Ovidiu Naso, aflat la Marea Neagră (exilat în deceniul 8-17 în așezarea Kerch din Peninsula Crimeea - cu populație formată și din coloniști Cariani / Gherghiți, de la care s-a numit așa, localnicii zicându-i Tomis, fiind în contacte și cu orașul Tomis / Constanța populat de coloniști Gherghiți / Cariani - având Farul Kerch la Strâmtoarea Kerch legând Mările Neagră și Karga / Azov), compunând despre aceasta:
Abydianul cu drag te salută, copilă din Sestus,
Fără-ale mării furtuni, însuşi la tine-ar veni.
Dacă ţin zeii la mine şi sunt în iubire ferice,
Tu vei citi cu ochi plânşi vorbele-acestea ce-ţi scriu.
Plin de-ndrăzneală un singur năier a ieşit din port astăzi,
Ai  primeşti dar, prin el, cartea ce-acum îţi trimit.
Îl însoţeam dac-atunci când da drumul odgoanelor prorei
N-avea Abydosul tot ochii spre noi aţintiţi.
Mi-am aruncat de trei ori pe uscate nisipuri veştmântul
Şi m-avântai de trei ori drum prin primejdii să-mi tai.
Furiile mării-mi întoarseră însă nebuna-ndrăzneală
Şi-n ale apei vâltori mai că era  m-afund.
Dar tu, cel mai sălbatec din vânturi cu repezi aripe,
Spune-mi de ce, îndârjit, pururi cu mine te lupţi?!
Tu, dacă nu ştii, Boreu, doar pe mine mă bântui, nu marea.
Ce-ai face dacă şi tu ai ştii de-al dragostei dor?
O să înot la tine, fată frumoasă
Chemat de puterea dragostei tale, o să vin la tine
Iar tu o să mă aştepţi, cu privirea plină de emoţie
O să înot la tine, chiar dacă valurile n-or să lase nici măcar corăbiile să treacă
O să înot la tine prin valurile sălbatice.
Fie o vreme senină atât cât trec marea la tine,
Când al tău ţărm am atins, iar bată vântul cât vrea.
Ocrotitor al corăbiei mele e portul acesta,
Altundeva nicăieri nu mă pot adăposti.
Şi  mă-nchidă Boreu unde traiul îmi e aşa dulce,
Leneş voi fi la-notat şi-am  mă fac chibzuit.
Undelor n-am  arunc niciodată vreo vină că-s surde,
Că-notătorilor pun piedici la trecerea lor.
Ţină-mă vântul cel aspru şi dragostea-n braţele tale,
Două pricini ce doresc să mă oprească mereu.
Când înceta-va furtuna, din mâini îmi voi face iar vâsle,
Ai însă de felinar grijă  fie aprins”.

Primul Far
Navigaţia întâi pe plute apoi cu pirogi / monoxile era practicată din Epoca Pietrei. Troia Gherghiţilor avea promontoriul la Sigeum 39,58 lat. N, 26,10 long. E - de unde era observată Marea Egee - iar portul său era la Abydos (cel mai bun loc portuar al Strâmtorii Darda-nelelor, lungimea litoralului Anatolian între Sigeum şi Abydos fiind de circa 30 km), lemnul pădurilor de acolo ajutând construcţia corăbiilor Troiane; a rămas în legendă şi că ridicarea zidurilor Troiei a fost ajutată de către chiar divinitatea izvoarelor şi Zeul Mărilor Poseidon - cu care era frate Zeus - împreună cu nepotul Ghergar Apollo, fiul lui Zeus. Era Epoca Bronzului când prima oară Farul a fost ridicat pe partea Anatoliană, urmându-i apoi sinonimul pe partea Balcanică, la Sestos (activitatea comercială era pe partea Troiei); la sfârşitul Epocii Bronzului, pentru Ahile care a murit în Războiul Troian, în Sigeum - cel mai vizibil loc / nu în cel mai îngust loc, Abydos, unde era Farul Troian - s-a marcat cu un stâlp, vizibil ziua, locul la baza căruia era flacăra “veşnică” a aceluia, vizibilă noaptea, întreţinută de către Aheii cuceritori (ce de asemenea au servit drept reper navigatorilor). În 2003, istoricul farurilor Ken Trethewey a studiat zona, concluzionând: “Fie că povestea lui Leander şi Hero este legendă ori fapt istoric, e irelevant. Mitologia vechii Culturi Troiane se referă clar la ideea construirii de ajutoare navigaţionale celor care utilizau marea. Este de neconceput că - date fiind aceste prevalenţe - nici o structură să nu fi fost realizată. Există o echivalenţă fără dubiu între vechile poveşti şi locurile ce pot fi recunoscute în peisajul secolului XXI. De aceea, este posibil ca primul Far din lume să fi fost într-adevăr la Abydos, pentru Dardanele, deşi nu-s alte dovezi decât textele Romane (în 1675 Abydos a fost excavat după comori şi astfel distrus). Dovezile Troiei sunt mai pozitive. Troia a fost cel mai timpuriu oraş cu o dependenţă clară de traficul maritim şi de aceea ar fi putut sprijini navigaţia prin ajutoare artificiale. Ideea exprimată prin povestirea lui Hero şi Leander are un element adevărat. Se poate conchide că a fost urmată de construcţia unui Far la Capul Sigeum de la intrarea Sudică în Hellespont / Dardanele. Acolo se justifica efortul şi cheltuiala construcţiei prin importanţa strategică a poziţiei (de asemenea, acolo ulterior a fost îngropat cel mai mare războinic Aheu); evenimentul poate fi plasat între secolele XVIII î.C. şi XIII î.C., în perioada de stabilitate a Troiei. Ulterior Fenicienii - văzând Farurile din Dardanele - au adoptat ideea pentru porturile lor, Cadiz şi Cartagina”. Este de observat că din cele pescuite, Troianii se abţineau de la a consuma carnea de peşte, pe care o cinsteau ca zeiască (ca şi Sirienii contemporani lor); în acelaşi timp, Egiptenii nu mâncau peşte, considerându-l o vietate a lui Set, ucigaşul lui Osiris. Nu doar Romanii au scris despre Farul de la Darda-nele, ci şi geograful Anatolian Strabon, poetul Trac Musaios, ş.a. (în Greacă, Far era “Pharos” / “Pha-Ros”, însemnând “sfânta lumină”, înțelesul regal la Egipteni fiind faraonul” pentru iluminat”); Anatolianul Strabon în Geografia” XIII 1:22 a scris că la sfârşitul secolului VI î.C. oraşele de pe coasta Asiatică au fost distruse de Darius 550-486 î.C., împăratul Perşilor (şi Abydos - populat pe atunci de Milesiani / Cariani, adică de Gherghiţi sosiţi din S, în secolul VII î.C., cu acceptul regelui Gyges - a avut aceeaşi soartă): “El le-a incendiat aflând că, după reîntoarcerea sa de la Sciţi, nomazii se pregăteau să traverseze braţul de mare împotriva lui spre a se răzbuna pentru cele pătimite, ca şi de teama ca nu cumva oraşele să ofere oştirii acelora vase de transport” (pe malul Balcanic însă la Sestos, el a notat că turnul preotesei Hero încă exista la începutul secolului I). Locul unde era Farul din Abydos / Avydos = A-vydos”, adică la vad” a fost intens utilizat în Antichitate ca vad de către cei interesaţi să treacă din Anatolia în Balcani - din Troia în Tracia - Perşii de exemplu făcând acolo chiar un pod de vase peste Strâmtoarea Dardanelelor, în 480 î.C. (care la invazia lor - conform istoricului Britanic George Grote 1794-1871 - au găsit Gherghiţii din acea parte a Anatoliei ca ne-Grecizați; Carianul Herodot a scris că atunci Perşii împăratului Xerxe / Gherghe 519-465 î.C., când au mărşăluit pe coastă, aveau Darda-nelele în stânga iar în dreapta Teucrii din Gherghis, înainte de a ajunge la Abydos). Trecerea dintre Asia şi Europa - dintre Anatolia şi Balcani, respectiv dintre Troia şi Tracia - era preferată pe la Garganele (Dardanele / HellesPont) nu pe la Gherghel (Bosfor / Istanbul): Farul Troian şi perechea sa de pe malul celălalt - Trac - erau amplasate pe locul străvechilor Coloane ale Ghergarului Hercule, în continuitatea funcţională navigaţională a Strâmtorii Garganele / Dardanele, de legătură a Mării Marmara cu Marea Mediterană (acum ambele maluri ale celor 2 Strâmtori - Garganele / Dardanele și Gherghel / Bosfor - sunt în Turcia, Țară întinsă între 2 continente). Strâmtoarea Darda-nele dintre malul Asiatic şi malul European a fost denumită ulterior de vechii Eleni ca Helles-Pont / Hellespont (însemnând “marea lui Helles”), loc unde Helles - mătuşa unor argonauţi - s-a înecat: era o imitaţie Elenă a anterioarei poveşti Ghergane a sfârşitului iubirii dintre Troian şi Tracă prin înec / inclusiv rădăcina “Hel-” reproducând de fapt rădăcina Her-cule. Aflat printre cele 7 minuni ale lumii Antice, începând cu secolul III î.C. Farul din Alexandria, a cărui construcţie a fost realizată de către arhitectul Carian Sostratos, la comanda Makedonului Soter Ptolemeu - fostul comandant al împăratului Makedon Alexandru cel Mare” în ceea ce atunci devenise capitala Egiptului - a rămas drept cel mai vestit, dând şi numele instalaţiei costiere (a avut peste o sută de metri înălţime, însă s-a prăbuşit în 1303 datorită unui cutremur, după mai mult de un mileniu şi jumătate de activitate).