Originea Gherga: 219. Stabilitatea Gherga

Istoricul Vasile Popovici 1834-1901 / zis Alexandrescu Urechiă (fondator al Academiei Române) a scris: “De la introducerea creştinismului în Dacia mormintele nu au mai fost locuri de odihnă etern neturburate, cum erau mormintele Romane vechi. Creştinismul a fost şi este - fără să-şi dea seama de ce face - un agent distrugător al mormintelor. În adevăr, ritualul creştinesc a redus cultul mormântului la 7 ani. Până în al şaptelea an Românul creştin aprinde candela, făclia la sărbători mari şi arde miresme sfinţite pe mormintele alor săi. La al şaptelea an se face dezgroparea şi sfinţirea ori dezlegarea de blesteme a oaselor. Acest act creştinesc dă din nenorocire ocazia de despoiere a mormântului de cele mai preţioase resturi istorice: bănuţul de la toiag, inelul ce uneori este însuşi sigiliul mortului, fără a mai aminti şi de fragmentele din haine cu care a fost îngropat vreun personaj ilustru. După dezgroparea de 7 ani, mortul dispare oarecum din amintirea urmaşilor lui, mai ales dacă în aceeaşi groapă nu mai vin noi odihnitori. Această împrejurare explică puţinul număr de morminte care au străbătut până la noi din seculii anteori; aproape numai acele morminte mai există care au fost aşezate în interiorul bisericilor, adică cele ctitoreşti. Afară din biserică, mormintele dispărură, însemnate fiind mai adesea cu câte o cruce de lemn şi uneori din cauza strâmtorii cimitirului, gropile se goliră de oase ca să facă loc la noi odihnitori. Numai legea modernă a cimitirelor aşezate afară din oraşe a asigurat repaos etern mormântului, pentru cei care pot să-şi plătească posesiunea neturburată a 2 coţi de pământ. Şi cu toate aceste scăderi în cultul mormântului provenite din ritualul morţilor la creştini sau din organizaţiunea socială, venerarea mormintelor este semn de vitalitate naţională. A-şi aminti de cei care au fost, de cei care au lucrat în vreo direcţiune pentru ţară, este o probă a acestei vitalităţi. Omul leagă totdeauna fireşte prezentul de trecut. Cine nu face aşa, nu poate să-şi dea seama de viitor”. În ultimele 10 milenii, omenirea a beneficiat intens de aportul Civilizaţional Gherga: din Imperiul Atlant, de la Potopul Pontic (întâmplat în mileniul VII î.C.), până acum - în mileniul III - prezenţa Gherga a adus mari beneficii comunităţilor, absenţele Gherga ducând la mari lipsuri în comunităţi; constant, în ultimele 10 milenii Gherga s-a manifestat mai ales în Europa, continentul - ştiut ca parte din Lumea Veche - fiind şi acum în avangarda mondială prin dezvoltarea sa, inclusiv în comparaţie cu Lumea Nouă (de exemplu - din perspectivă umanistă - cea mai avansată zonă de pe glob în privinţa drepturilor omului este Europa). Există “Curtea Europeană a Drepturilor Omului” dar nu există “Curtea Americană a Drepturilor Omului”, nu există “Curtea Asiatică a Drepturilor Omului”, nu există “Curtea Africană a Drepturilor Omului”, etc.; de pildă, manualul de educaţie pentru drepturile omului cu tineri al Consiliului Europei - publicat începând cu 2002 în multe limbi ale planetei - în deschidere oficial a exprimat “cuvinte de mulţumire, recunoştinţă şi apreciere” datorate şi lui Eugen Gherga din România “pentru observaţiile pertinente şi sugestiile utile”.

Banatul în centrul Europei

Valorile păstrate ale moştenirii Gherga sunt caracterizate de criterii universale ca ilustrând etape semnificative din istoria umanităţii, ca fiind exemple reprezentative de utilizare ale mediilor culturale şi ca asociate evident cu Tradiţii, idei, opere, credinţe sau evenimente încă vii / cu deosebite semnificaţii (Gherganii uneori s-au aflat în postura de a fi cu mult înaintea vremurilor, alteori s-au manifestat ca ultra-conservatori). Teritoriile Gherga (numite aşa corespunzător neamurilor exacte Gherga) de cele mai multe ori au fost împărţite de către terţi - după variate interese - astfel încât diverse frontiere au ajuns să se intersecteze în regiunile locuite de Gherga. Pe de altă parte, fostele zone Gherga cooperante cu semenii pentru succes au ajuns să fie marcate de tensiuni / conflicte, mai mult sau mai puţin accentuate - funcţie de motivaţii - cu impact de la nivel local până la nivel internaţional (apărute datorită suprapunerii altor identităţi peste existenţa Gherga); “a cârti” / “a reacţiona”, “a cârcoti” / “a comenta”, “a se certa”, etc. - cu derivatele respective - au provenit de la exprimarea nemulţumirilor Gherga, în cazurile oprimărilor (în Banat, “a cârti” însemnând şi “a sfâşia, a face bucăţi”). De pildă - ca exemplificare mai recentă - în Evul Mediu Românesc se poate observa corelaţia dintre apropierile Gherganilor de Curţile Domneşti şi importanţele domnitorilor, odată cu îndepărtarea Gherga de domnitori înregistrându-se şi diminuările semnificaţiilor istorice ale cârmuitorilor. Contraste - uneori mari - între zone mai dezvoltate şi mai puţin dezvoltate ale lumii unde trăiesc Ghergani (ori urmaşi) sunt şi acum, în mileniul III: aşa după cum patria fiecăruia e acolo unde se simte mai bine ca să trăiască, dragostea de patrie nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către propriul neam. Este foarte posibil ca unii Gherga dintre actualii Români să nu fie din acelaşi grup genetic patern Nordic. O altă perspectivă e și cea ca a șahului, unde jocul contează mai mult ca piesele - fie albe, fie negre - de pe tablă: uneori au fost situații când în ambele tabere au fost Gherghi care s-au înfruntat. Situaţia actuală este complicată (faţă de centrul Asiatic unde a avut loc ultima mutaţie genetică Gherga), în sensul că prezenţa Gherga ca în Banat nu mai este confirmată integral altundeva în lume; ca exemple specifice, iată diferenţe prin 3 parametri indicatori - loc, profil şi nominal - în 3 locuri / Țări, de pe 3 continente:

Comentarii: de pildă, în Tunisia, privind Insula Gherba (aproape de Libia), chiar dacă există validări genetice ori asemănătoare de nume, distanţa duce la deosebire climatică, culturală, etc. - aşezarea Africană fiind în afara criteriului geografic Gherga / pregnant EuroAsiatic; Orientul Apropiat / Mijlociu a corespuns istoric, chiar cu un Regat Galilean în Epocile Bronzului şi Fierului, însă genetic acum în fostul Canaan domină populaţii Semite / o inversare Europeană fiind în Karelia, probată geografic şi genetic (are cea mai mare concentraţie “LLY22G” din lume) dar nu şi nominal, numele Gherga nu prea apărând în zonă.

Înrudirea genetică Finică actuală

Cei 3 indicatori - geografic / loc, genetic / profil şi onomastic / nominal - azi apar deplin doar în regiunea Bănățeană, pentru neam şi nume. Stabilitatea Gherga poate fi caracterizată prin valorile induse de încredere în diverse paliere ale societăţilor / comunităţilor beneficiare ale prezenţei Gherga (colaborări deduse ori enumerate în general prin acest material). Ca remarcă: factorii de stabilitate Gherga şi-au evidenţiat eficacitatea avută mai ales când s-a produs absenţa Gherga din anumite zone, ceea ce a dus la instabilitate. Psihiatrul Austriac Victor Frankl 1905-1997 afirma: “Pentru că succesul, ca şi fericirea, nu poate fi căutat, el trebuie să decurgă ca un efect secundar neintenţionat din dăruirea personală a unui om faţă de o direcţie mai înaltă decât el însuşi”. Lumea este a celor care au cea mai multă energie. Întotdeauna calea spre progres s-a bazat pe vibraţii, manifestate mai ales prin inteligenţă, imaginaţie şi emoţii; în Banatul secolului XIX, preoţii Gherga ştiau - şi afirmau - că se trăgeau dintr-un mare neam. Ce a fost şi ce va urma poate fi sintetizat din “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, cu expresia celui mai mare poet al Românilor, Mihai Eminescu (Rutean care - decedat prematur - n-a apucat să termine Epopeea Dacilor, prin care făcea legătura acelora şi cu India): “La trecutu-ţi mare - mare viitor!”

Cu puțin timp înainte de a muri, poetul Bănățean / Cărășan Paul Miclău 1931-2011 (care a publicat cel mai mare număr de sonete din România) a compus, la București în 30 VI 2011, “Părtaș”:

“Ci numele-ți preia pe străbunicul mit,

Pau-Gherga, el fiind legendă și poveste,

Ce însuși le spunea la oameni și neveste,

În timp ce el lucra urmând statornic rit,

Când bine seama-și da că toți noi l-am iubit,

De cobora în hău, ori se urca pe creste,

Iar carul tras de boi putea să treacă peste

Prăpastia de timp ce-adesea l-a pândit.

Cu tine se juca când focu-ardea în sobă,

Iar noi eram supuși la dogma fără probă,

Ce cobora de sus, trecând prin vechi locaș.

Tu călăreț erai, iar el făcea pe calul

Ce strașnic se-opintea să poată-urca dealul,

Duratei el fiind adevărat părtaș.”

Densitatea umană în Epoca Modernă

Un raport din 2011 al Organizaţiei Naţiunilor Unite a arătat că dacă nu va creşte rata natalităţii până la sfârşitul mileniului, Românii vor dispare (ca şi Ucrainenii, Polonezii, ş.a.); optimismul - bazat pe mileniile Reţelei Gherga - este că Gherga va dăinui (de altfel, în lumea actuală bărbații genetic Gherga sunt și acum de câteva ori mai numeroși decât întreaga populație Română): energia și “diversitatea” Gherga garantează viitorul (ca şi în trecut, nu toţi purtând numele Gherga se cunosc între ei în prezent, unii Gherga putând chiar să nu aparţină grupului genetic patern “N” - mai recent temporar clasificat ştiinţific “X” - numindu-se aşa doar prin preluarea numelui Gherga). În 2018, istoricul Ioan Aurel Pop - președintele Academiei Române - a afirmat: “Oare de ce ne iubim mama? O iubim pentru că ne-a adus, chinuindu-se, pe lume dar și neamul ne-a adus pe lume ca grup, ne-a făcut cunoscuți ca ființă colectivă. Eminescu, acela care este chintesența sufletului nostru românesc, a scris că ‘rămâne stânca, deși moare valul’. ‘Valul’ suntem noi, trecătorii prin viață, iar ‘stânca’ este națiunea aceasta. Ca să fie ‘stâncă’, neamul are nevoie de demnitate și de onoare, de adevăr și de dreptate și peste toate, de bunătate și înțelegere. Nu am griji prea mari pentru poporul român, cu o condiție: să aibă conducători buni! Dacă liderii vor fi buni, poporul nu se va rătăci!” Continuitatea extraordinară a poporului Român - în spațiul căruia a existat Imperiul Atlant, al primei Civilizații Homo Sapiens exclusive, datând de la încheierea ultimei glaciațiuni - îndreptățesc considerarea despre cel mai vechi popor nu doar din Europa, ci din lume, că va dăinui încă multă vreme. Dr. Neagu Djuvara a scris în “Civilizații și tipare istorice”: “Un examen obiectiv al tuturor cazurilor de succes excepțional al unei rase a dovedit că bogăția solului n-are nimic de-a face cu apariția și avântul civilizațiilor. Pe un sol ingrat cum e acela al Greciei a înflorit una dintre civilizațiile cele mai strălucitoare, în timp ce un sol bogat poate să rămână în paragină multe milenii sau să redevină deșert după ce rasa care l-a fertilizat mai întâi a dat semne de oboseală. Mesopotamia, Egiptul, Creta sunt astăzi sărace și nu s-a dovedit că în acele regiuni climatul s-a schimbat atât de mult din timpul când acolo înfloreau civilizații strălucitoare. Elementul uman e totul. Misterul morții civilizațiilor ne tulbură profund. Analiza circumstanțelor acestei decăderi, a cauzelor ei posibile și a efectelor ei vizibile este mereu pasionantă. Dar, deoarece astăzi știm că, în linii mari, același proces se repetă la un anumit stadiu în viața tuturor civilizațiilor, cum să nu fi izbit de această repetiție și cum să nu încerci să-i cauți o unică și generală cauză? Anumiți antropologi au întrebuințat termenul de ‘oboseală culturală’ pentru a caracteriza fenomenul, aparent misterios, de scădere a puterii creatoare și chiar a ‘instinctului de coeziune’, observat în anumite societăți care au devenit subit incapabile să facă față exigențelor mediului sau presiunii exercitate de alte grupuri. Eu prefer să vorbesc de ‘oboseală psihologică’ pentru a sublinia că fenomenul nu este propriu numai colectivităților sau societăților complexe, dar că-l regăsim la nivelul celor mai mici unități, până la individ. La individ, fără îndoială el este în primul rând somatic, deși elemente psihice pot interveni pentru a provoca îmbătrânirea precoce. Cu foarte puține excepții, de la o anumită vârstă se manifestă o scleroză progresivă a gândirii. Dificultatea de adaptare și fidelitatea excesivă față de aprecierile trecutului sunt însoțite de foarte multe ori de un sentiment de regret, de amărăciune, de frustrare. Vine apoi domolirea dorințelor și a ambițiilor, adică indiferența. Resortul e rupt! Dar această ‘oboseală’ nu este întotdeauna și în mod necesar rezultatul unei uzuri fizice, al unei îmbătrâniri organice. Ea poate lovi indivizi de toate vârstele, la limită chiar tineri, a căror energie psihică a fost oprită de circumstanțe imprevizibile. Vedem această oboseală de exemplu la anumiți tineri care au făcut un efort excesiv pentru a atinge un obiectiv deosebit de dificil, aureolat în ochii lor cu un prestigiu exagerat (examene, etc.); scopul odată atins, se produce o satisfacere prematură a ambiției, un fel de slăbire a voinței. Potențialul de energie s-a consumat. Ne aflăm probabil în prezența unui fenomen psihosomatic. În orice caz, ‘oboseala’ grupărilor umane, chiar a celor mai mici, cum e familia, ne apare ca un fenomen pur psihic. Într-adevăr, independent de aptitudinile individuale, vedem anumite spițe ambițioase, familii care se înverșunează ‘să urce’ și altele care ‘se lasă în voia sorții’. Energia cheltuită de familiile care urcă pare total independentă de calitățile intelectuale sau morale ale fiecărui membru al neamului. Se găsesc desigur serii mai înzestrate și altele mai puțin înzestrate, dar nici o legătură aparentă între energie și capacități, între ambiție și talent. Când, în mod extraordinar, cele 2 fenomene coincid, se pot obține serii remarcabile - talentul putând să stârnească ambiția și ambiția să stimuleze talentul. În toate timpurile și în toate locurile s-a observat că anumite calități de inteligență, anumite aptitudini pentru tehnici, științe sau arte se puteau transmite în anumite spițe. S-a vorbit de ‘geniu ereditar’. Însă, dacă ambiția familială e satisfăcută dincolo de speranțe, descendenții vor fi fie indiferenți față de propria reușită, fie inhibați de succesul ascendentului. Când, cu totul neobișnuit, un nou ‘geniu’ apare într-o familie ilustră, după mai multe generații de relativă estompare, putem fi siguri că la originea acestei resurgențe găsim fie o încrucișare cu o spiță în curs de ascensiune, fie orice alt caz de dezechilibru stimulant sau de adversitate creatoare (mezalianță, naștere ilegitimă, sărăcie umilitoare, infirmitate fizică, inversiune sexuală, etc). Lucrările recente de genetică - atât cele realizate prin observarea sociologică a diferitelor grupuri umane, cât și cele întemeiate pe experiențe asupra animalelor - au stabilit că o anumită ‘perfectibilitate’ poate fi remarcată de la o generație la alta, cel puțin pentru un anumit timp. S-a observat (mai ales în America, pe scară mare) că - în medie - copiii cuplurilor de intelectuali aveau o mai mare ușurință pentru studiu decât copiii muncitorilor, chiar în situația în care ei erau prin accident separați de mediul lor familial, a cărui influență, exercitată de la o vârstă timpurie, ar fi mărit ‘avansul’ și, în orice caz, ar fi falsificat observația. Dacă această ameliorare ereditară, dacă această ‘acumulare de inteligență’ e pe cale de a fi dovedită universal, cum se face că este indefinită? Se constată că descendențele superioare sunt foarte repede lovite de neputință, de degenerescență sau de extincție. Există aici ceva tulburător și misterios. Totul se petrece ca și cum ne-am afla în prezența unei legi a Naturii: pentru a menține un anumit ritm general în înaintarea umanității, pentru a opri creșterea exagerată a anumitor ramuri, într-o direcție unică și excesivă, și pentru a evita riscurile de dezechilibru în interiorul unei societăți date, echilibrul se restabilește firesc printr-o întreagă serie de mecanisme: de exemplu, debilitarea ca urmare a unor condiții prea facile sau a desfrânării ori a excesivei endogamii. Există de asemenea uniuni nepotrivite (din punctul de vedere al eugenistului), deoarece ‘spița în ascensiune’ nu s-ar alia întotdeauna cu o altă spiță ascendentă în așa fel încât să cumuleze dispozițiile de inteligență sau cel puțin să le păstreze. Moștenitorul, convins în sinea lui că potențialul intelectual al ramurii este suficient pentru a asigura calitatea descendenței lui, va căuta mai degrabă alianța banului, a frumuseții sau a numelui - fără să-și dea seama că hazardul distribuirii genelor poate foarte bine să grupeze în progenitura lui cele mai puțin bune virtualități ale rasei lui cu acelea deja mediocre ale ‘soției’ alese. Dar mecanismul imediat de frânare a progresului continuu al unei descendențe - mecanism comentat pe larg de sociologii moderni - ar fi acela al ‘fecundității diferențiale’. În toate țările (cel puțin în cadrul civilizației occidentale, deoarece în alte societăți practicarea poligamiei în categoriile cele mai înstărite ar tinde mai degrabă spre efectul contrar) s-a constatat că numărul copiilor în straturile înstărite ale populației, și mai ales la intelectuali, este mai mic decât în straturile sărace. Să ne oprim o clipă asupra încercării de a oferi o explicație biologică: ar exista o evoluție a plasmei germinative a speciei. Celulele germinale ar avea, ca și celulele somatice, un ciclu de dezvoltare care se desfășoară de-a lungul mai multor generații și care se manifestă printr-o reducere graduală a puterii de reproducere. Paralel, într-o primă fază, s-ar dezvolta calitățile intelectuale, condamnate și ele să piară la capătul unui anumit număr de generații. Straturile superioare ar fi formate mai ales din descendențe ajunse la punctul cel mai înalt al parabolei lor evolutive; dar, ajunse la vârf, ele ar începe să decadă lent până la dispariție, fiind înlocuite de descendențele tinere ale straturilor inferioare care se află în faza ascendentă a ciclului lor. Acesta ar fi metabolismul social, sau fenomenul de circulație a elitelor, semnalat deja de secole. Această ipoteză biologică n-a fost nici confirmată, nici infirmată de experiențe sau de observații concludente. În ceea ce mă privește, nu o cred întemeiată: mi se pare că dispariția liniilor ilustre de descendenți se datorează celor mai diverse cauze, uneori pur accidentale, și fecunditatea diferențială în societatea occidentală se explică foarte bine prin rațiuni sociologice. În privința degenerescenței, ea este mai des de ordin moral decât fizic, ceea ce îmi întărește convingerea că este rezultatul unui proces psihic. Dacă așa stau lucrurile, atunci fenomenul de epuizare sau de retragere a spițelor celor mai ‘răsărite’ - fenomen care îi alarmează pe eugeniști - ar fi, dimpotrivă, necesar înaintării echilibrate a Civilizației; căci pierderea automată de energie într-o descendență înzestrată nu poate să ducă pe termen lung decât la stagnare și degenerescență. Ar fi, așadar, în interesul societății ca spițele cele mai înzestrate să se stingă repede. Într-un număr impresionant de cazuri, ne dăm într-adevăr seama că Natura prevede această stingere prin cele mai diverse mijloace. Mai întâi, prin lipsa de descendență; de cele mai multe ori, marile genii ale Istoriei - e un fapt adeseori pus în evidență - nu lasă urmași. Iată ce gândeau vechii chinezi despre acest proces inexorabil de decădere a dinastiilor regale: ‘Puterea oricărei dinastii rezultă dintr-o Virtute sau dintr-un prestigiu care are un timp de plenitudine, apoi decade și, după o înviere efemeră, se epuizează și se stinge. Atunci dinastia trebuie să se stingă, să fie suprimată sau exterminată, deoarece ea nu mai are Cerul de partea ei: Cerul încetează de a mai privi pe regi ca pe fiii lui. O familie nu poate furniza Chinei regi, Fii ai Cerului, decât pentru perioada în care Cerul îi acordă o învestitură. Această învestitură, acest mandat ceresc, e întotdeauna ceva vremelnic. Cerul e schimbător, neiertător. Favoarea lui se mistuie și piere. Marea fericire nu se întoarce a doua oară’. O rafinare progresivă a facultăților intelectuale (fenomen esențial biologic) poate favoriza o izbucnire de personalități excepționale. Dar mecanismul oboselii psihologice restabilește foarte curând echilibrul, slăbind puterile generațiilor următoare. (Vedem aici cât de deșartă este mândria pe care aristocratul o trage din vechimea numelui: pe de o parte, pe plan biologic, combinările de gene sunt atât de numeroase la capătul câtorva generații, încât probabilitatea de a fi moștenit în mod semnificativ un strămoș patern de gradul 4 sau 5 este infimă și - în orice caz - rezultatul unui hazard extrem; iar pe de altă parte, sub efectul oboselii psihologice, se dovedește că există cu atât mai puține șanse de a te distinge tu însuți cu cât există mai multe generații care s-au distins înaintea ta). O ultimă precizare: se vede din cele precedente că ceea ce autorii pun de obicei sub eticheta ‘ereditate psihologică’ este în realitate o ereditate biologică cu incidențe psihologice (expresia ‘ereditate biopsihologică’ ar fi mai adecvată). Ea poate acționa chiar asupra unui copil crescut în afara familiei lui naturale și care își ignoră ascendența. Dar se poate întrevedea - în aceeași direcție - acțiunea unei influențe a mediului familial, difuză, impalpabilă, cel mai adesea inconștientă (ambiția unei descendențe nu este în mod necesar inculcată, ea se respiră). Această ereditate pur psihologică, adică abstractă, independentă de suportul biologic, se adaugă celeilalte. Ea se raportează nu la ‘sângele’ efectiv moștenit de la ascendenți, ci la ceea ce se crede că s-a moștenit de la ei - și, cu acest titlu, ar putea la fel de bine să atingă într-o familie un copil adulterin care se ignoră ca atare. E vorba mai mult de o ‘moștenire psihologică’ decât de o ereditate, și această moștenire e în primul rând cea care se istovește și se risipește. În ea se manifestă mai întâi o oboseală psihologică. Cred că această regulă a epuizării și retragerii necesare a ramurilor superioare nu suferă excepție. Când evenimentul pare să infirme această aserțiune, infirmarea e doar aparentă, deoarece găsim de fiecare dată la originea acestei reînnoiri un impuls provocat de un dezechilibru pe care l-am numit contrarietate sau adversitate stimulatoare. Reacția de supracompensare descrisă de psihanaliză este unul dintre motoarele pe care le întâlnim cel mai adesea la originea formării caracterelor excepționale. Ea acționează mai întâi în sensul restabilirii echilibrului rupt, dar nu este într-adevăr creatoare decât în măsura în care efectul ei, depășind echilibrul, provoacă un dezechilibru în sens invers. Energia degajată de această tensiune a contrariilor, de această ciocnire a contrastelor interioare se orientează absolut firesc spre setea de putere sau pur și simplu de afirmare (în termeni hegelieni = de ‘recunoaștere’, ne afirmăm mereu ‘împotriva’ altora sau ‘pe deasupra’ altora). În acest sens, universul subconștient al libidoului, pus în lumină de Freud sub aspectul său sexual, nu justifică suficient comportamentul uman în general, nici chiar în implicațiile lui cele mai subtile și eterate (motorul primordial al ‘donjuanismului’ nu e sexul, ci orgoliul). S-a scris mult despre bastarzii iluștri și de asemenea despre efectul probabil pe care anumite tare l-au avut asupra bărbaților de geniu. Mi se pare că nu s-a remarcat destul o altă cauză, mai puțin vizibilă, dar poate mai frecventă, a dezechilibrului stimulant: aceea a căsătoriilor inegale, numite mezalianțe dacă adoptăm punctul de vedere al celei mai pretențioase dintre cele 2 spițe. Să le numim căsătorii inegale sau uniuni disparate, făcând abstracție de punctele de vedere ale ambelor spițe. Am emis deja ipoteza că înrudirea cu un neam proaspăt apărut poate să justifice, adesea, reapariția geniului în descendențele epuizate de multă vreme. Exemplele sunt nenumărate. Amestecul de rase poate acționa în același sens. Am zăbovit puțin asupra procesului de oboseală psihologică la nivelul unor spițe sau neamuri - și asupra trezirii posibile, sub efectul unor dezechilibre stimulatoare - pentru că el lămurește fenomenul asemănător care se produce la nivelul societăților mai complexe: națiuni și civilizații. La acest nivel, una dintre cele mai caracteristice manifestări ale oboselii psihologice este fenomenul de retragere progresivă a ‘centralilor’ și de ascensiune progresivă a ‘perifericilor’, atunci când societatea complexă atinge faza ei descendentă. Numesc ‘centrali’, în interiorul unei culturi date, elementele etnice sau sociale, adesea o minoritate, care au inițiat acea cultură și au dat națiunii stilul ei, coloratura ei particulară; ‘periferici’, elementele care s-au aglomerat ulterior în acea cultură, uneori împotriva voinței lor, și a căror participare la conducerea statului n-a fost admisă decât târziu. (Cei 2 termeni nu sunt, în mod necesar, luați într-un sens geografic, mai ales când într-o anumită unitate teritorială mai multe grupuri etnice locuiesc împreună și se întrepătrund). Durata energiei naționale poate să depindă de omogenitatea sau heterogenitatea relativă a componentelor ei etnice și de asemenea de stratificarea ei socială. O națiune a cărei componență etnică este relativ omogenă și ale cărei categorii sociale sunt puțin diferențiate (sau cel puțin suficient de suple pentru a permite funcționarea metabolismului social) se epuizează repede - imperceptibil mai puțin repede decât o familie de ‘neam’ - și grandoarea ei se încarnează adesea în destinul unei familii. Când categoriile sociale sunt foarte diferențiate și se află mai mult sau mai puțin constant în antagonism (întemeiat uneori pe o origine etnică diferită), atunci ascensiunea la putere, prin evoluție sau prin revoluții succesive, a categoriilor dominate în trecut poate să prelungească energia națională pentru noi perioade. Fenomenul este și mai vizibil acolo unde unitatea politică conține o varietate etnică manifestă; cu condiția, doar, ca tendințele centrifuge să nu domine tendințele centripete, adică forțele de atracție și coeziune. În pofida diversității inițiale, este indispensabil ca unul dintre grupurile constituente să le domine pe celelalte, să formeze germenele acestei puteri. Celelalte grupuri trebuie să-i accepte scopurile politice, cultura și, de cele mai multe ori, și limba. Și, pe măsură ce se aglutinează nucleului central și îi adoptă ‘stilul’, ele îi reînnoiesc, îi reîntineresc cadrele, prelungindu-i astfel vitalitatea (totuși, în detrimentul purității ‘stilului’). Acest fenomen al retragerii centralilor și al ascensiunii perifericilor ar putea fi descris astfel: în orice societate în evoluție, impulsul inițial este dat de o minoritate dominantă. Energia acesteia se epuizează în mod necesar la capătul câtorva secole, și chiar al câtorva generații. Înlocuirea este atunci asigurată de grupurile periferice care au asimilat cultura minorității dominante. Aceasta din urmă, chiar dacă n-a fost îndepărtată prin forță, are tendința să renunțe progresiv la orice rol director. Invers, perifericii sunt însuflețiți - o vreme - de zelul neofiților. De aceea, atitudinea conservatorilor, care atribuie celor nou-veniți (cel puțin celor mai bătători la ochi, celor mai vădit ‘străini’) intenții distructive, este în general nejustificată, deoarece nu presiunea perifericilor îi izgonește pe centrali, ci golul lăsat de centrali îi atrage pe periferici (cu excepția perioadelor revoluționare). Nu trebuie să ne înșelăm: fenomenul retragerii centralilor și al ascensiunii perifericilor nu este o cauză a decadenței societăților, ci doar unul dintre simptomele ei. El nu este o boală; el nu reprezintă nici chiar una dintre manifestările ei esențiale, ci pur și simplu un semn exterior, ușor de recunoscut (la fel cum apariția petelor roșii pe pielea abdomenului nu este cauza pojarului, ci numai una dintre manifestările lui, care facilitează diagnosticul). Oboseala psihologică a unei societăți, vizibilă de-a lungul procesului de retragere a ‘centralilor’ și de ascensiune a ‘perifericilor’, se manifestă mai întâi în domeniul politic. Energia creatoare în domeniul spiritului se epuizează mai lent. (E adevărat că apariția ei a fost de asemenea mai lentă în primele faze ale civilizației)”.

Răspândirea Românei

La autorul Gherga, acum apropiate pe partea paternă - “de sânge” - sunt 10 persoane, anume 2 copii, o soră cu 3 copii şi 2 veri primari cu 2 copii (pe partea maternă sunt mai multe persoane iar pe partea soţiei - prin alianţă - şi mai multe persoane); totuşi, e de considerat pe scara temporală a omenirii relativa apariţie târzie a profilului genetic Gherga, ceea ce i-ar mări potenţialul, comparativ cu mai vechile genuri umane. Iată fotografiile reprezentanților principali ai celor mai recente 5 generații Gherga din județul Timiș (progenitor fiind preotul ortodox Damaschin Gherga - bunicul bunicului autorului / de la care a rămas prima poză Gherga - mort în 1902 la Pădurani, născut în Belinț / județul Timiș):

În prezent, există în lume milioane de persoane cu tiparul genetic patern Gherga, majoritatea fiind în EurAsia.

Opinia Rusă despre numărul bărbaților genetic “N” e că azi ar depăși suta de milioane

După cum se vede, bărbații din grupa genetică “NO” - dintre care majoritari sunt “O” - formează cea mai numeroasă categorie masculină umană de pe planetă. Bazele de date genetice paterne “N / LLY22G” de pe glob indică și o bogată onomastică asemănătoare (majoritatea numelor de familie s-au fixat îndeosebi în Epoca Modernă), ca: Galbraith, Gillespie, Gorikhin, Grachev, Granlund, Guss, ş.a.

Recensământul Habsburgic din 1767 - denumit “Urbarium” - a cuprins de exemplu ca Gherga pe Ion în Lugoj sau pe Cărășenii Gherga ca Ioan, Pau și Sima în Iam 45 lat. N, 21,24 long. E / comuna Berliște, David, Marian, Martin și Nistor în Vrani 45,02 lat. N, 21,29 long. E, Dragomir în Iertof 45 lat. N, 21,30 long. E / comuna Vrani, Andrei în Oravița, Ion în Ticvaniu Mic 45,06 lat. N, 21,39 long. E / comuna Ticvaniu Mare, David, Ion, Ioan, Nicolae și Vidu în Maciova 45,31 lat. N, 22,12 long. E / comuna Constantin Daicoviciu (fostă Caran / Căvăran) ș.a. Recensământul din 1828 realizat de Imperiul Habsburgic a relevat în Banat o seamă de localnici Gherga adulți, ca de pildă: 35 Gherga (2 Achim, Adam, 2 Alexandru, Andrei, Anușca, 2 Costea, Gheorghe, 2 Iancu, 4 Ioan, Iovan, 2 Maria, Martin, 2 Mihai, Nicolae, 2 Petru, Rista, Rusalin, Sofronie, 3 Trăilă și 2 Vichentie) în Belinț / județul Timiș, 19 Gherga (Costa, Dragomir, Dumitru, Firu, Gheorghe, Gruia, Iancu, Maria, Martin, Medru, 2 Pau, 4 Păun, Simion, Străin și Trăilă) în Maidan 45,04 lat. N, 21,43 long. E ce acum e parte a orașului Oravița / județul Caraș-Severin, 19 Gherga (Antonie, Blagoe, Constantin, Iacob, Ion, Ioan, Ioana, Iovița, Isac, Martin, Mihai, Nicolae, Ruja, Rusalin, Simeon, Trandafir, Vichentie, Vidu, Zamfir) în Criciova / 45,37 lat. N, 22,04 long. E / așezare fostă în județul Caraș-Severin, acum în județul Timiș, 12 Gherga (Brancu, Găetan, Gruia, Ioan, Ion, Iosif, Iovan, Lazăr, Muița, Pau, Păun și Ștefan) în Șoșdea 45,27 lat. N, 21,31 long. E / așezare fostă în județul Timiș, acum în județul Caraș-Severin, 11 Gherga (Ana, Anuța, Iconia, Jurca, Maria, Marița, 2 Martin, Petru, Toma și Vuia) în Doman 45,15 lat. N, 21,54 long. E ce acum e parte a orașului Reșița, reședința județului Caraș-Severin, 6 Gherga (Bucur, Gruia, Jivoin, Marian, 2 Trăilă) în Forotic 45,14 lat. N, 21,35 long. E / judeţul Caraş-Severin, 5 Gherga (Antimia, Damaschin, Jurj, Rusalin și Trăilă) în Valea Mare 45,30 lat. N, 21,48 long. E / județul Caraș-Severin, 5 Gherga (Andrei, Cumbria, Damaschin, Mihai și Petru) în Chizătău 45,45 lat. N, 21,43 long. E / județul Timiș, 5 Gherga (Gheorghe, Iancu, Moise și 2 Petru) în Drăgoiești 45,42 lat. N, 21,40 long. E / județul Timiș, 3 Gherga (Anuța, Iancu și Iosif) în Fârliug 45,29 lat. N, 21,50 long. E / județul Caraș-Severin, 3 Gherga (Ioan, Petru și Simion) în Ruginosu 45,27 lat. N, 22,06 long. E / județul Caraș-Severin, 2 Gherga (Flora și Trăilă) în Bichiș 45,20 lat. N, 21,40 long. E / județul Caraș-Severin, 2 Gherga (Anișa și Petru) în Bogodinț 44,53 lat. N, 21,39 long. E / județul Caraș-Severin, 2 Gherga Trăilă în Bocșa Montană 45,22 lat. N, 21,42 long. E / județul Caraș-Severin, 2 Iosif Gherga în Carașova / județul Caraș-Severin, 2 Gherga (Ioan și Maria) în Cuptoare 45 lat. N, 22,18 long. E / județul Caraș-Severin, 2 Gherga (Isac și Stoia) în Iam / județul Caraș-Severin, Nicolae Gherga în Crivina 45,39 lat. N, 22,07 long. E / așezare fostă în județul Caraș-Severin, acum în județul Timiș, Matia Gherga în Lupac 45,15 lat. N, 21,48 long. E / județul Caraș-Severin, Achim Gherga în Ticvaniu Mic 45,06 lat. N, 21,39 long. E / județul Caraș-Severin, Mihai Gherga în Visag 45,32 lat. N, 21,48 long. E / așezare fostă în județul Caraș-Severin, acum în județul Timiș, Damaschin Gherga în Căpăt 45,41 lat. N, 21,40 long. E / județul Timiș, Iancu Gherga în Ferendia 45,19 lat. N, 21,29 long. E / județul Timiș, Oprița Gherga în Hitiaș 45,42 lat. N, 21,55 long. E / județul Timiș, Petru Gherga în Sacoșu Mare 45,35 lat. N, 21,43 long. E / județul Timiș, ș.a.

Port Românesc din Belinț / Banat la începutul secolului XX (Austro-Ungaria)

Cercetătorul Bănăţean Simion Dănilă, în lucrarea “Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene” - publicată la Timişoara în 2012 - a observat existenţa mai multor “straturi” Gherga în regiune şi a prezentat reducerea numerică Gherga în Belinţ la sfârşitul mileniului II: “Un nume pe care trebuie să-l considerăm cu prudenţă este Gherga nume de familie, Gherguţ supranume şi poate Gana supranume (din bulgarul Gergana). Gherga, consemnat în ‘Protocolul celor ce repusază în parohia Belinţ care este supusă la episcopeasca eparhie a Temişoarei şi să ţine de protopopescul ţinut a Hasiaşului 1779-1814’, a fost cel mai frecvent nume din Belinţ: la începutul secolului XX a apărut de 46 ori, în 1934 de 37 ori iar în 1970 l-am întâlnit în 22 de familii. În familiile Gherga există tradiţia că au venit în Belinţ din Ghergani, Dâmboviţa. Una dintre ele poartă chiar supranumele Ţăranu (‘ţăran’ - în Banat - n-a însemnat niciodată ‘persoană care locuieşte la ţară, având ca ocupaţie principală agricultura / sătean’, semnificaţia acestui cuvânt fiind una singură: ‘ţăran’ = ‘originar din Ţară’ iar ‘Ţara’ = Ţara Românească; în Banat, pentru agricultor / sătean se foloseşte ‘paore’, ‘plugar’ sau ‘pământean’). Şi, cu toate acestea, dată fiind marea răspândire a numelui în Banat (la Timişoara, Lugoj, Sânnicolau Mare, Grabaţi - aici Gherguş - Jabăr, Câlnic, Brădişoru de Jos, Caransebeş, etc.) şi în ţară, ne vine foarte greu să admitem Gherganii Dâmboviţei ca izvor al acestor nume. Din cele 3 nume mai numeroase în 1934 în Belinţ, cele de Adam şi Haţeg şi-au consolidat poziţia, în timp ce Gherga a înregistrat un brusc regres. Cum se explică dispariţia numelui Gherga din 15 familii într-o perioadă relativ scurtă (36 de ani?) Localizând - pe baza ‘conscripţiei’ populaţiei din arhiva bisericii din Belinţ - cele 37 de familii Gherga din 1934, şi analizând cu ajutorul unor bătrâni fiecare familie în parte, s-au putut constata următoarele cauze pentru care s-a stins acest nume în 20 de familii: în 10 familii descendenţii în linie directă au fost femei, care şi-au pierdut numele Gherga prin căsătorie; 7 familii n-au avut urmaşi iar în 2 familii descendenţii în linie directă, bărbaţi, au părăsit localitatea, purtaţi de profesiuni în alte părţi. Membrii unei întregi familii au decedat din cauza tuberculozei; în schimb, în 3 familii Gherga au existat mai mulţi descendenţi masculini, care - prin căsătorii - au întemeiat alte 5 familii Gherga în Belinţ. Deci: 37-(10+7+2+1)+5=22. Având în vedere că, din cele 22 de nume de familie Gherga, 5 sunt purtate de persoane în vârstă - izolate în aceste familii - rezultă în perspectivă o continuă scădere a lor. În Belinţ, numele de familie cu funcţie de identificare s-a folosit în paralel cu celelalte nume în cazul unor indivizi care s-au ridicat din rândul ţăranilor la rangul de persoane importante în grupul social: un fost preşedinte al Consiliului popular timp de 14 ani a fost identificat prin numele de familie Gherga (deşi în Belinţ existau 57 de indivizi care purtau acest nume de familie, distribuiţi în 22 de familii, posibilitatea confuziei este exclusă, căci dintre toţi cu numele acesta numai el a jucat un rol de exponent în viaţa publică). Şansa durabilităţii o au acele nume care se întâlnesc în familiile cu descendenţi masculini. Printre acestea am putea enumera o seamă de nume de familie actuale care circulau încă la sfârşitul secolului XVIII, de când avem în actele bisericeşti primele informaţii despre numele de persoane din Belinţ: Gherga, Adam, Haţeg, ş.a. Ne-am întrebat dacă nume vechi şi foarte răspândite - ca Gherga, Adam, Haţeg - nu cumva indică la origine o înrudire între familiile care poartă aceste nume şi, prin aceasta, o preponderenţă în viaţa socială a localităţii a familiilor respective, nu cumva putem considera Belinţul un tip de ‘sat devălmaş’? Am încercat să aflăm de la cei mai vârstnici dacă există conştiinţa legăturii de rudenie între familiile Gherga, Adam, Haţeg, etc., întrucât din protocoalele bisericii n-am putut deduce lucrul acesta, acolo lipsind numele de pociumb sau numărul de casă, care ne-ar fi ajutat să stabilim asemenea filiaţii. Cei mai mulţi înclină să creadă că s-ar trage dintr-un strămoş comun, deşi astăzi aceste familii nu se mai consideră înrudite între ele. Gherga apare în 22 de familii; în aceste familii există tradiţia că strămoşii au venit din Ţara Românească (din Ghergani), ceea ce se sprijină şi pe argumente de ordin istoric şi lingvistic. Numele Adam, aflat în prezent în 27 de familii, este cel mai răspândit; tradiţia păstrează amintirea unui strămoş Adam, venit în Belinţ de prin părţile Sibiului acum câteva secole. Afirmaţia n-am putut-o corobora cu argumente de altă natură”. Arhiva Bisericii Ortodoxe Române din Belinţ - cu evidențele populației, anume botezați, cununați și răposați, ținute pe vremea Austro-Ungariei doar în limba Română, chiar dacă în prima parte a Epocii Moderne cu alfabet chirilic - prezintă printre alții pe Adam Gherga 1793-1865 (de la casa 55, năşit de Ioachim Veche), Damaschin Gherga / cununat cu Ana Adam în 1822 (năşit de acelaşi Ioachim Veche), Nicolae Gherga “alias Adam” 1851-1877 de la casa 28, Livia Gherga născută în 1877 la casa 11 ca “fiica lui Vincenţiu Adam şi Elena”, Constantin Gherga născut în 1880 la casa 11 ca “fiul lui Vincenţiu Adam şi Elena”, Ana Gherga născută în 1882 la casa 11, ca “fiica lui Vincenţiu Adam recte Gherga şi Elena”, ş.a. iar privind relaţiile Gherga-Haţeg, registrele au marcat de pildă cununia din 1839 a Anei Gherga 1820-1860 de la fosta casă 11, fiica lui Gheorghe Gherga şi Maria, cu Gheorghe Haţeg (naş Vincenţiu Veche), etc. Pe de altă parte, similarităţile onomastice Gherga - aşa cum e de pildă în România - au condus la incidenţa unor nume de familie asemănătoare în lume, ca de exemplu regăsite acum în Țări diferite, sub diverse forme, ca în Croaţia Grga, ş.a., în Italia Ghergo, Gorga, ş.a., în Moldova Gherega, Ghereg, Gheorghia, Gherghi, Gherica, Gheorghi, Gherghiu, ş.a., în Polonia Gryga, ş.a., în India Gharga, Gherak, Ghargae, Ghargai, Gharg, ş.a., în Algeria Guergah, Gherak, ş.a., în Camerun Garga, ş.a., în Mauritania Guerga, Ghargha, ş.a.

În 2017, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Genul nu este o caracteristică lingvistică universală, întrucât multe limbi nu cunosc genul. Acesta se găsește doar în circa 25% din limbile lumii și poate fi, în general, animat / neanimat, masculin / feminin / neutru sau comun / neutru. În primul caz, distincția se bazează pe dihotomia animat / inanimat așa cum era văzută de către multe popoare primitive, sau pe diferența de sex, cel de-al doilea caz. În cel de-al treilea caz, a existat la început distincția masculin / feminin / neutru unde, mai târziu, diferența de masculin / feminin a dispărut, unindu-se într-un singur gen, genul comun. Genul se manifestă și în relația cu alte părți de vorbire, prin acord, cum ar fi: pronumele, adjectivul sau, în unele cazuri, verbul. Genul gramatical este întâlnit în majoritatea limbilor indo-europene precum româna, italiana, germana, rusa, dar a dispărut din persană și - în mare parte - și din engleza modernă care are doar câteva rămășițe de gen, moștenite din engleza veche. Pe lângă limbile indo-europene genul se găsește în limbile afro-asiatice (cunoscute și sub denumirea de hamito-semitice) dar și în caucazienele de nord, etc. Pe de altă parte, marea majoritate a limbilor globului nu au gen gramatical (între acestea se numără limbile altaice, uralice, sino-tibetane, ș.a). În ceea ce privește limba proto-indo-europeană, lingviștii consideră că a avut mai întâi 2 genuri: genul animat și genul inanimat. Ulterior, s-a simțit nevoia ca substantivele inanimate abstracte (și colective) să fie regrupate într-o nouă categorie. Mai târziu la acest gen au fost adăugate formele de plural ale animatului colectiv. În 1891, Karl Brugmann a arătat că sistemul de 3 genuri, bazat pe diferența sexuală este o dezvoltare târzie în proto-indo-europeană care, la origine, distingea între substantive de gen animat sau inanimat, considerând că genului feminin i s-a adăugat vocala ‘a lung’. Se presupune că acest sufix a fost folosit mai întâi la substantivele abstracte derivate din verbe. Este demn de remarcat că în româna de azi substativele derivate din verbe sunt de gen feminin, cum ar fi ‘tăietură’ din ‘a tăia’, ‘cusătură’ din ‘a coase’, etc. Teoria a fost ulterior confirmată de descoperirea și descifrarea limbii hitite și a celorlalte limbi anatoliene. Astfel, s-a putut constata că aceste limbi disting între animat și neanimat, dar nu au vreo urmă de gen bazat pe diferența de sex, ca în alte indo-europene, antice și moderne. Odată cu aceste descoperiri, hititologii au susținut că hitita a avut dintotdeauna distincția animat / inanimat, iar sistemul bazat pe diferența de sex este o inovație ulterioară a limbii indo-europene. În acest context, trebuie să facem o mică paranteză să arătăm de ce limbile anatoliene sânt deosebite și, în principiu, mai arhaice decât celelalte limbi indo-europene. Concluzia firească este aceea că aceste limbi s-au rupt mai devreme de trunchiul proto-indo-european decât celelalte. De fapt, o serie lingviști consideră că limba proto-anatoliană din care derivă limbile anatoliene trebuie considerată o soră a limbii proto-indo-europene, nu o ramură a sa. Situația diferenței de gen dintre limbile indo-europene și cele anatoliene este un indiciu clar în acest sens. Privind originea indo-europenilor, multă vreme s-a crezut că vatra indo-europenilor a fost undeva în nordul Mării Negre, de unde au invadat Europa în 3 valuri succesive, începând cu mijlocul mileniului VI î.C., distrugând civilizația Vechii Europe și asimilând populația ne-indo-europeană de aici. O teorie nouă a apărut odată cu descoperirile arheologice făcute de către alți arheologi, care dovedesc că indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, aducând cu ei civilizația neolitică din mileniul anterior, VII î.C. Din păcate, arheologii nu cunosc și nu țin cont de datele lingvistice în stabilirea teoriilor lor, iar lingviștii nu sânt prea mult preocupați de racordările în timp dintre lingvistică și arheologie. În acest caz este evident că vechimea limbilor anatoliene se explică mult mai bine dacă luăm în considerare că indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, răspândindu-se mai întâi în Balcani, apoi în regiunea carpato-dunăreano-pontică și de aici mai departe. Trebuie arătat că lingviștii, bazându-se pe descoperirile legate de existența genurilor animat / inanimat în limbile anatoliene, au dedus că la origine în indo-europeană a existat aceeași situație, fapt care justifică pe deplin că genul bazat pe diferența de sex este o dezvoltare târzie în proto-indo-europeană. Cercetările cu privire la originea sistemului de 3 genuri în proto-indo-europeană sânt încă la început, ele necesitând cercetări mai ample, cu date din limbile indo-europene cunoscute, antice sau moderne, între care un rol major trebuie să-l joace limba română. Plecând de la această ipoteză, cu mobilizarea și eforturile pe care se cuvine să le facă lingvistica românească, limba noastră poate oferi date esențiale la înțelegerea acestui fenomen”. Privind Graiurile Europei, e interesant că și acum în cele 3 mari familii lingvistice se vehiculează cele 3 genuri - feminin, masculin și neutru - așa cum se poate vedea în continuare, cu limba Română (vorbită de cei mai mulți Gherga) aparținând spațiului respectiv:

Genurile în Europa actuală

În 2018, “Jurnalul Internațional de Studii ale Științelor Sociale” a publicat cercetarea Dr. Anton Perdih - de la Universitatea Ljubljanei 46,03 lat. N, 14,30 long. E / capitala Sloveniei - despre “Continuitatea limbilor Europei din perspectiva genealogiei genetice”, care susținea: “Strămoșii oamenilor nu-s doar Africanii Homo Sapiens, ci și Asiaticii Denisovani (vechi de 800 milenii), respectiv Europenii Neandertali (vechi de 400 milenii). Combinația dintre lingvistică și genealogia genetică indică depășirea teoriilor Kurgană și a originii Indo-Europene din Stepa Pontică, interpretarea paradigmei continuității paleolitice fiind superioară dar necesitând adaptări, ținând cont că în Europa cele mai frecvente grupuri genetice bărbătești sunt ‘I’, ‘R’ și ‘N’. De exemplu, grupul ‘N’ - ivit în SE Asiei acum 36 de milenii - a ajuns în Altai în urmă cu 14 milenii, atingând poalele Siberiene ale Uralilor acum 6 milenii, de unde a trecut în Europa, așezându-se în TransCarpați și răsăritul Baltic acum 2,5 milenii. În NE Europei, actuala răspândire a limbilor și frecvența grupurilor genetice bărbătești redă prevalența supraunitară ‘N’ la Finici și Saami (se poate concluziona că dacă oamenii veniți - majoritari ‘N’ - predomină, atunci la fel e și cu limba lor); în țările unde raportul e subunitar - ca Estonia - prevalează limba Finico-Ugră iar în Letonia și Lituania s-au dezvoltat limbi Baltice. În celelalte țări, unde frecvența subunitară este tot mai redusă, prevalează limbile autohtone. Așadar, influența exercitată de mai recenții bărbați ‘N’ - sosiți din Ural - printre mai vechii Europeni ‘I’ și ‘R’ nu a fost Indo-Europeană” (respectiv Kurgană, cei mai recenți bărbați genetic Gherga sosiți în Europa nepurtând însă numele Gherga).

În 2018, cercetătorul Georg Dunkel din Finlanda - care a aprobat publicarea lucrului său în “Originea Gherga” - a prezentat o schiță a arborelui bărbaților genetic “N”, unde cel mai aproape de rădăcină se află deopotrivă ramura Balcanică și profilul Gherga (fost “LLY22G” în vechea nomenclatură):