Originea Gherga: 57. Nordul Egiptului

Delta Nilului

Este interesant că la Saqqara - în apropierea Deltei Nilului - a existat în secolul II î.C. macheta din lemn a unei păsări aşa cum n-a mai fost reprodusă Antic (descoperită în secolul XIX - pe când nu existau avioane - expusă la “Muzeul din Cairo” / acum capitala Egipteană; conform Dr. Khalil Messiha, a fost creată de un Egiptean Sudic):

În N Egiptului, Oaza Fayum 29,27 lat. N, 30,34 long. E, locuită din mileniul VI î.C. şi parte a Culturii Gherzane în mileniul IV î.C., consolidată cu forturi la începutul mileniului I î.C. de Egiptenii Sudişti, a fost un grânar Antic celebru, acolo aşezările Kerke, Kerke-sephis, Kerke-soucha şi Kerke-thoeris - toate pe scheletul consonantic GRG - fiind des menţionate în Greacă îndeosebi prin papirusurile dintre secolele III î.C. şi VIII ca zonă populată de Gheorgoi (Elenii au numit - la fel cum era la ei - Gheorgoi pe fermierii care aveau câţiva sclavi şi câteodată se implicau în lucrările agricole ale altora contra zeciuielii, ei însă şi fabricând cărămizi ori efectuând alte munci la care se pricepeau, ca oameni liberi); Socrate / profesorul lui Platon - care spunea că Elenii erau inferiori Tracilor - afirma şi că Georgia (cultivarea pământului) era ceva ce împlinea fericirea oricărui om: în afară de roadele avute, activitatea “disciplinează trupul astfel încât să fie în formă pentru toate aceste munci cuvenite omului liber”. Icoanele pe plăcuţe de lemn reflectând aura energetică - inspirate din portretizarea răposaţilor ce se practica în oaza respectivă prin măştile mumiilor - au apărut acolo la începutul mileniului I (obicei impus printre creştini din primul secol de evanghelistul Luca, medic care nu era Evreu / din Ţinutul Galilean al Gherghe-seilor, Semiţii grafic neportretizându-şi divinul), zona respectivă din N Egiptului fiind creştină până la ocupaţia Arabă; este de ştiut că “icoană” provine de la Grecul “eikon” pentru “imagine” (Luca a pictat-o pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus în braţe, sinonim cum Mama Isis îl ţinea pe pruncul Horus, lucrarea rămând ca model artistic pentru creștini cu denumirea de Vlachernitissa pentru că a fost păstrată în Biserica Vlahilor din capitala bizantină / azi Istanbul): Horus a fost numele conectat cu termenul de har din vocabular. Hermes / “Her-mes” (însemnând “moşul” Her, adică Hor / Horus cel vechi, din bătrâni) a explicat apariţia statuilor - respectiv a icoanelor - abordând statutul imaginilor, recomandând adorarea statuilor divine, afirmând în pastorala “Poimandres” = “Înțelegerea lui Ra” 1:14 că “necorporalii se reflectă în corpuri şi corpurile în necorporali, adică lumea sensibilă se reflectă în inteligibil iar lumea inteligibilă în sensibil”, ceea ce a atras dezaprobarea Sf. Augustin: nu omul trebuie să facă Zei - şi mai ales - după chipul său.

În 2007, Dorothy Crawford de la Universitatea Cambridge a documentat acolo Kerke-Osiris, observând amestecul în Antichitate al localnicilor Egipteni cu coloniştii Greci - prin transcrierea Kerke pentru GRG.T - identificând în cercetările ei începute din 1966 centrul regal de tezaur, unde erau angajaţi scribi ce au consemnat bogat viaţa localnicilor, care în Templul local îl venerau pe Kerke-Osiris şi ca fiind “lordul Tunisului”. Trebuie ştiut că în Egiptul Antic - cu preluare şi de către vechii Greci - s-a practicat uneori aşezarea unui prefix admirativ la denumiri (sistem ce la Sumerieni apărea ca sufix), astfel încât numele locurilor puteau fi precedate de Pa ori Pe, ca de exemplu existând şi Pakerke / Pekerke pentru Ghirga. Pi-Ra-mis / “pyramis” era prăjitura Greacă de formă piramidală, având aceeaşi denumire cu “piramida”, adică “măreaţa casă de lumină” (în vechea Greacă însemnând “foc în centru”); numele vechi Egiptean pentru piramidă era “mer”, evident în legătură cu Muntele Meru 3,14 lat. S, 36,45 long. E din N Tanzaniei (al cărui con vulcanic de 4566 metri e vizibil de la mari distanţe, inclusiv de pe Kilimanjaro, zona principală de alimentare cu apă a izvoarelor Nilului) dar şi în conexiune cu Sacrul Munte Meru din N Indiei. De exemplu, istoricul Herodot Karka 2:143 a scris că Piramii / “Pi-Ramii” (din Etiopia = “India Minoră”) erau consideraţi oameni buni, generoşi în Egipt; similar, cu acelaşi prefix la “Rşi” / “Ri-şi” (însemnând “şamani grozavi”, adică adepţii spiritului ce domină materia) a rezultat pentru populaţia din actualul Iran denumirea de Perşi, în aceeaşi logică etimologică intrând de pildă şi Paki-stan - cu înţelesul din “Pa-Ki” de “Ţara Pură” / desigur a Marii Mame - Tribul Parisilor al Galilor ce a dus la denumirea capitalei Franceze sau Ind-Pind ori Capadochia / Ka-Pa-Dochia însemnând “Sufletul Suprem al Dochiei” (e de ştiut că mai ales din Caucaz până în Carpaţi - de la Daghe-stan la Dochia / Dacia - “Dogh” / “Dagh” avea înţelesul de “zona luminată” iar Dag / Dagr în mitologia Nordică Europeană era Zeul Luminii, reprezentat prin răsăritul soarelui). De altfel, însuşi denumirea de faraon / “pharaon” deriva din Egipteanul Pi-Ra (cu înţeles evident); în vechime, Pelasgii foloseau - inclusiv în actualul spaţiu Român - cuvântul “pii” pentru preoţi iar pentru “păstor”, Românii utilizau “păcurar” / “pă-curar”, particula “pă” fiind atributul Pelasg pentru sfinţenie iar “curar” / “gurar” însemna “ham”, din aceeaşi rădăcină provenind şi înţelesul de vindecător, “curar” (cel care ştia “cura” de urmat în caz de boală).

Dr. Ossama Alsaadawi dar şi alţii - inscripţiile hieroglife Ghergane fiind numeroase - au evidenţiat explicit numele Gherga, George, etc. ca aparţinând onomasticii foarte vechi Egiptene.

Pa-Gherg

În 1997, cercetătoarea Americană Susan Morrow, în “Numele lucrurilor” scria: “În Egipt, Ghergis / George este asociat cu Khider, protectorul călătorilor rătăciţi; se presupune că a evoluat din familia divinei Isis”. La sfârşitul secolului IV, arta Coptă prezenta răzbunarea lui Horus pentru moartea tatălui său Osiris prin uciderea crocodilului (asociat Zeului Set); Cavalerul care răpunea răul cu lancea era încălecat pe un cal: o imagine stranie, deoarece în Egipt Zeii / Sfinţii nu erau reprezentaţi niciodată călare. Basorelieful de piatră înfăţişând scena este păstrat acum în Paris / Franţa de “Muzeul Luvru”:

O interpretare din 1927 a reverendului Britanic Harold Harris 1865-1957 a fost că “între combaterea de către divinul nepot Horus a maleficului Set și legenda Sf. Gheorghe sunt împrumuturi iconografice; numele Gheorghe era de fapt al Creatorului ‘Gee-urges’ iar Dragonul era Soarele arzător care a distrus vegetația și - ca o consecință naturală - vitele au murit, provocându-se foametea printre oameni, însă Gee-Urges / Geeurges a adus ploaia și a salvat situația: Horus a eliberat Nilul și a fertilizat pământul mort (lancea era emblema fertilizării și un instructiv simbol al crucificării)”. Dr. Darie Dup - care l-a studiat pe Sfântul Gheorghe - remarca în 2006 şi legătura Egipteano-Tracă: “Cu certitudine aceea era mărturia influenţei greco-romane şi a simbolismului creştin al victoriei Binelui asupra Răului. Spaţiul etno-genetic românesc a fost creuzetul unor misterioase religii păgâne ce au dăinuit până la instaurarea creştinismului, între care s-a răspândit Cultul Cavalerilor călare; cavalerii erau în fond străvechea divinitate dublă indo-ariană Acvinii: cu hlamidele fluturând în vânt, unul pe cal alb, altul pe cal maro - în mitologia iraniană - galopau împreună formând perechea din iconografia creştină a sfinţilor militari Gheorghe şi Dumitru (Acvinii, întocmai ca Dios-Kurii, erau fiii Cerului / la început nu călăreau cai, ci boi cu cocoaşă; mitul lor se datora sacralităţii gemenilor: era extrem de răspândită credinţa că naşterea gemenilor presupunea unirea unei pământene cu divinitatea cerească). Odată cu consolidarea creştinismului, atât eroismul, cât şi iconografia, au fost absorbite de Sfântul Gheorghe”. (Este de ştiut că în “Vede”, gemenii Acvini / Aşvini - stăpâni ai furtunilor, pruncii Zeului Dyaus din N Indiei - erau vindecători de boli, având puterea de a reda oricui tinereţea). În prima jumătate a secolului V, Hierocles din oraşul Carian Hilarima - de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - a comentat cu măiestrie versurile “secrete, de aur” ale lui Pitagora (lucrare tradusă până în prezent în multe limbi), el făcându-şi studiile ca discipol al neoplatonicului Plutarh, mutându-se ca dascăl în Alexandria 31,11 lat. N, 29,55 long. E, capitala pe atunci a Egiptului, în apusul Deltei Nilului: între observaţiile sale au fost cele asupra “corpului luminos” însoţind fiecare trup viu (numit de el şi “corp imaterial, vital, carul uşor al sufletului”, etc.), considerând că sufletul “nu este un simplu corp luminos şi nu este fără trup”; îi plăcea să predea despre Gorghia / Gorgias şi a văzut sursa ordinii veşnice a lumii în Tetradă = Tetragrammaton / Quadratură, proiectul său fundamental fiind încercarea de conciliere a credinţelor păgână şi creştină (de aceea ajungând să fie biciuit de creştini când a efectuat o vizită în Tracia la Constantinopol 41 lat. N, 28,58 long. E în anul 430 / Tetrada s-a regăsit în cele 4 Râuri ale Edenului, în cele 4 evanghelii ale Bibliei, etc. inclusiv la Români - care se bucură de 4 anotimpuri - care găsesc şi că trifoiul cu 4 foi aduce noroc).

Tetradă

Creştinarea bizantină a fost ajutată şi de Georgius / George din Pelusium / azi Tell El-Farama în Sinai 31,03 lat. N, 32,54 long. E, episcop între 538 şi 551 (care pentru chemarea creştinilor la rugăciuni în locul trâmbiţei / trompetei a introdus în Biserici toaca, încă folosită de pildă de Românii ortodocşi la Paşti ori în unele Mănăstiri la chemarea la rugăciuni; e de ştiut că trâmbiţa din corn exista din Epoca Pietrei iar trompeta din metal a apărut în Epoca Bronzului / cea de război în N Indiei era denumită Gargara, până atunci fiind folosite îndeosebi pentru chemări la luptă suflatul în cochilii uriaşe de melci marini). De altfel, cu acelaşi nume, Georgius / Gheorghe, patriarhul Africii în perioada 616-630 - cu sediul în Alexandria / Egipt - a descris viaţa lui Ioan “Gură de Aur”, pe baza unor documente păstrate de Copţi şi a mărturiilor transmise de preoţi (Pentarhia - formată din patriarhii Alexandriei, Ierusalimului, Antiochiei, Constantinopolului şi Romei / numit papa - pe atunci conducea creştinismul în lume); încă un patriarh al Africii, tot de limbă Greacă, ştiut ca Georgius II, a fost George / Gheorghe din 1021 până în 1052, în timpul căruia califul Egiptului a aprobat iniţiativa Cavalerilor Ospitalieri de a deschide primul aşezământ Ioanit în Ierusalim (schisma - când papa, şeful catolicilor, s-a desprins din Pentarhie iar patriarhul Constantinopolului / Tracia a devenit “primul dintre egali”, ca şeful simbolic al ortodoxiei - a fost la 2 ani după moartea sa, deoarece tensiunile dintre creştinătatea orientală şi apuseană au ajuns ireconciliabile / situaţie incompatibilă existentă şi acum).

Despre “Demitizări”, fizicianul Român Florin Gheorghiţă a scris în 1994: “Numeroase consemnări ale diferitelor texte vechi privind ‘fiinţe pogorâte din cer’ ar conţine, de fapt, relatarea unor vizite efectuate de echipaje venite din alte lumi. Dincolo de zeii primitivi ai mărilor sau ai ploilor, la toate popoarele vechi au apărut, în mitologia timpurilor trecute, diferite grupuri de fiinţe sau personaje cu ‘puteri supranaturale’, care venind şi plecând cu ‘care de foc’ au impresionat pentru totdeauna pe pământenii timpurilor arhaice. Fie că îi regăsim în cele mai vechi mituri şi tradiţii, fie că au fost înregistraţi de cronicarii care au scris cele mai vechi texte, aceia au primit numele de ‘oameni celeşti’ la siberieni, ‘zei’ în orientul antic, de ‘fiii lui Dumnezeu’ în textul biblic, de ‘îngeri’ (trimişii Domnului) în textele creştine şi islamice, ş.a.m.d. ‘Administratorii’ diferitelor religii, sesizând extraordinara impresionare a oamenilor neştiutori de către extraordinarii ‘coborâtori din cer’, s-au folosit din plin de acele prezenţe: sub pretinsa legătură care s-ar fi păstrat în continuare între zei şi reprezentanţii cultului local şi cu introducerea unor ritualuri mistice care să sugereze astfel de legături, administratorii respectivi au reuşit - timp de milenii - să acapareze importante poziţii politice şi economice în statele care au fiinţat şi s-au destrămat de-a lungul istoriei. Privită din acest punct de vedere, nu este exclusă nici ipoteza ca unele religii locale să-şi fi avut originea în prezenţele trecătoare ale unor vizitatori dotaţi cu diferite mijloace ale căror performanţe i-au impresionat atât de mult pe oamenii din vremurile străvechi, încât aceia i-au divinizat pe ‘Fiii Cerului’. De pildă, în diferite sculpturi rămase de la civilizaţiile sumeriană şi egipteană, s-au remarcat mereu 2 teme ‘ciudate’, pe care abia recent le putem interpreta mai apropiat de sensul lor real: pe de o parte este simbolul oficial al divinităţii, reprezentat prin ‘discul solar înaripat’; pe de altă parte, este reprezentarea simbolică - asemănătoare - a diferitelor fiinţe care, coborând din înălţimi, au fost dotate de asemenea cu aripi. Desigur că la nivelul de înţelegere al păstorilor şi agricultorilor din acele milenii îndepărtate, zborul nu putea fi conceput şi în special reprezentat decât prin singurul model disponibil: posedarea de aripi; numai printr-o astfel de ‘echipare tehnică’ se putea sugera oamenilor de rând contemporani şi din generaţiile ulterioare, extraordinarele posibilităţi de a zbura ale strălucitoarelor discuri cât şi ale unora dintre fiinţele lor. Există însă tezaure artistice şi literare mai apropiate epocii noastre ce au transmis peste secole ‘înregistrări’ ale unor fapte trăite în care obiecte zburătoare strălucitoare şi ‘coborâtori din cer’ i-au impresionat pe locuitori; în unele cazuri, astfel de prezenţe au fost chiar asociate cu diferite evenimente locale. Cel mai bogat tezaur de acest fel este constituit de o anumită parte din iconografia creştină - în special de cea bizantină - şi respectiv de textele tradiţionale corespunzătoare. Despre arta creştină veche este bine cunoscut faptul că a preluat o serie întreagă de reprezentări tematice din cadrul diferitelor tradiţii, pictate sau scrise, legate de evenimente conţinute în Vechiul Testament, precum şi cele petrecute în primele secole ale creştinismului. În ceea ce priveşte arta bizantină, un specific deosebit al său e constituit de stricta menţinere a elementelor tematice respective, fără a se admite nici cea mai mică modificare; în aşa mod s-au păstrat diferite reprezentări cu evidenta repetare nemodificată a tuturor detaliilor redate în picturile iniţiale, fapt ce poate fi constatat la toate monumentele de artă bizantină din Anatolia, Balcani - inclusiv România - şi din vechea Rusie”.