73. Gherasa

Gherasa
Gherasa / Gerasa 32,16 lat. N, 35,53 long. E, la 40 km SE de Gadara, (azi Jarash / Jerash în Iordania, “Enciclopedia Biblică” afirmând însă că Ghersa / Kersa din apropiere - de pe malul stâng al Râului Semak - ar fi putut fi) a fost locuită de la sfârşitul mileniului V î.C., apoi a ajuns să facă parte din Decapolis; de fapt, Râul, căruia i se spunea în Antichitate “de aur”, împărţea Gherasa în 2 părţi - răsăriteană mai veche şi apuseană mai recentă - el vărsându-se în Gherka / Zarqa din regiunea Ghilead (numele localităţii provenea de la Ghirga-siţii care populau regiunea din timpurile pre-Palestiniene / pre-Israelite). Alexandru “cel Mare” la sfârşitul secolului IV î.C. şi apoi Antiochus IV - la începutul secolului II î.C. - au ridicat la mare rang aşezarea, ce era sub patronajul Zeiţei Artemis Gergithia (gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo au fost numiţi aşa în Anatolia după zona credincioşilor, a celor care-i adorau ca pe unii dintre ei, fiindu-le zei).

Templul lui Artemis în Gherasa

În refugiul său acolo, Theodorus / conducătorul Filadelfiei (alt oraş din Decapolis, aflat mai în S, fost Ammon / al Amoniţilor, azi Amman - capitala Iordaniei) la începutul secolului I î.C. şi-a ascuns tezaurul după ce a fost izgonit de vechii Evrei din Gadara dar curând Evreii vechi au preluat şi Ghersa / Gherasa - oraş numit anterior Garşu / Garshu - cu nume provenit de la Gherga-şi, după cum a observat în 1622 şi teologul Olandez Hugo Grotius în lucrarea “Adevărul despre religia creştină”; Philadelphia / “Phila-Delphia” (denumirea în Greaca uzitată Antic acolo) însemna “Iubirea frățească”. Din 63 î.C. Romanii au condus în Gherasa, iarna 129/130 fiind petrecută în localitate de către împăratul lor Hadrian, atunci ridicându-se la Poarta Sudică un arc de triumf (succesor al împăratului Roman Traian, împăratul Hadrian 117-138 îi era aceluia nepot şi fiu adoptiv, însurat cu o verişoară: puterea la apogeul Imperiului Roman aparţinea acelei familii). Din secolul II, oraşul Gherasa a avut un hipodrom pentru 15 mii de spectatori - lung de 245 metri şi lat de 52 metri - iar din secolul IV, o catedrală bizantină închinată Fecioarei Maria (oraşul a avut încă 18 biserici, cel mai numeros grupaj creştin din Decapolis). Cucerirea de către musulmani în 635 şi o serie de cutremure ulterioare au distrus localitatea - ce împreună cu Raqmu / Petra constituie principalele vestigii arheologice Iordaniene / în Gherasa cele Romane fiind mai bine păstrate decât în Italia datorită îngropării peste un mileniu în nisip - iar de atunci şi până în prezent Arabii când se referă la ceva foarte ruinat folosesc vorbele “ca ruinele Gherasei”. (Este de ştiut despre Petra / Iordania că a fost capitala regiunii Edom din S Mării Moarte, fiind condusă în prima jumătate a secolului II î.C. de guvernatorul Gorghia / Gorgias, de limbă Greacă din Decapolis, după cum au consemnat primele 2 cărţi ale “macabeilor” - adică ale “ciocănarilor” - în Vechiul Testament: începând din 165 î.C., el a luptat fără mare succes împotriva Evreilor vechi răsculaţi, având de partea sa inclusiv elefanţi de război conduşi de hinduşi / 1 “Macabei” 6:37, în 164 î.C. fiind salvat de la a fi capturat prin ajutorul primit din partea unuia dintre călăreţii săi Traci / 2 “Macabei” 12:35; Tracii - între care cei mai numeroşi erau Geţii - au fost menţionaţi de Biblie deoarece erau o prezenţă activă în Canaanul mileniului I î.C. iar aşa ceva n-a scăpat notării Vechiului Testament, în legătură cu nimeni altcineva decât cu un guvernator Gorgias de limbă Greacă, beneficiind de ajutor militar şi din fostul Bazin Ghaggar / unde pe atunci încă mai existau MasaGeţi). În 2012, cercetătorul Român Silviu N. Dragomir a studiat “Date certe privind ‘roiri’ ale strămoșilor noștri în jurul Mediteranei” constatând că “Iată ce putem afla din a doua carte a macabeilor (capitolul 12):
‘29. Şi mergând de acolo, a năvălit asupra cetăţii Schitopolis, ce era departe de Ierusalim ca la şase sute de stadia;
30. Iar Iudeii, care locuiau acolo, mărturisind dragostea pe care o aveau faţă de ei Schitopolitenii, şi cum că şi în vremurile cele nenorocite le-au fost blânzi,
31. Iuda şi ai săi, mulţumindu-le, i-au îndemnat ca şi de aici înainte  fie buni cu neamul Iudeilor, şi au venit la Ierusalim, când se apropia sărbătoarea Cincizecimii.
32. Iar după praznicul Cincizecimii, au pornit împotriva lui Gorgias, mai marele Edomului.
33. Şi a ieşit Gorgias cu trei mii de pedeştri şi cu patru sute de călăreţi,
34. Şi bătându-se, s-a întâmplat de au căzut puţini dintre Iudei.
35. Iar un oarecare Dositei dintre Tubieni, călăreţ şi bărbat tare, a prins pe Gorgias şi, ţinându-l de veşmânt, îl ţinea vitejeşte, vrând viu să-l aducă rob pe blestematul acela; iar unul din călăreţii Traci venind asupră-i şi lovindu-l peste umăr, Gorgias a scăpat fugind în Mareşa’.”
În general, toate sursele admit că Schitopolis (Orașul Sciților) era același ‘Civitas Scytharum’ din ‘Vulgata’, Bet-Șean din Vechiul Testament sau Beisan din Noul Testament, localitate care ne amintește într-un mod cert, prin nume, de o invazie reală a Sciților, consemnată și de Herodot 1:103 - în secolul V î.C. - că ar fi avut loc pe la mijlocul secolului VII î.C. (informația conținea în ea însăși specificul migratorilor care ‘roiseră’ din așa-zisa ‘Sciție’ în jurul Mediteranei). Trebuie să observăm, pe de o parte toleranţa dovedită de aşa-zişii ‘Sciţi’ faţă de populaţiile aflate în zonele ţintă ale ‘roirii’ acelora către sud, luată ca o dovadă că excedentul populaţiilor din zona carpato-danubiano-pontică nu se manifesta sub forma unor ‘năvăliri’ pustiitoare, ci doar ca nişte paşnice căutări de terenuri libere pentru păşunatul turmelor proprii (de exemplu, pe Valea Iordanului) iar, pe de altă parte, disponibilităţi dovedite de luptătorii traci în a-şi pune armele, contra cost, la dispoziţia ofertanţilor (cazul Gorgias versus Iuda). Cât despre acea pendulare între numirile date, uneori Sciţi alteori traci - asta după doar 5 versete din Vechiul Testament - se cuvine o justificare ceva mai amănunţită. În ‘Dicţionarul de istorie veche al României’, academicianul Dionisie Pippidi relata următoarele: ‘Sciţi’ (greacă ‘Skytai’, latină ‘Scythae’), populaţie nomadă de neam iranian, stabilită în secolul VIII î. C. în stepele nord-pontice. Mai aflăm că aproape toate ştirile pe care le avem despre ei au fost furnizate de Herodot, care susținea că au venit dinspre răsărit, izgonindu-i pe cimerienii localnici, formând o uniune tribală, probabil după modelul celei a cimerienilor, care cuprindea şi popoare nescite. Ca orice populaţie nomadă, aveau o economie bazată pe creşterea vitelor şi a cailor. Erau războinici, iubeau vânătoarea, în luptă preferând arcul cu săgeată şi spada scurtă. Iniţial, locuiau în corturi şi în care cu coviltir. Presaţi de sarmaţi au migrat spre sud, cu îndelung popas în zona Callatis, de unde şi numele de ‘Scythia Minor’. Ştim că teoria privind pe Sciţi s-a bazat doar pe ipoteze, fiindcă nici un izvor antic nu vorbeşte explicit de o prezenţă a lor anume. Sigur este că în secolul V, începând declinul, numele Scit a continuat să fie folosit în toată perioada bizantină doar în virtutea tradiţiei, anume pentru toate popoarele ce migrau din nord-est! Astfel, referitor la această confuzie care se făcea între adevăraţii Sciţi şi alte popoare ce coborau din nord-est şi erau etichetate aşijderea, merită să mai amintim spusele academicianului Vasile Pârvan: ‘Sciţii, ajunşi în masivul central carpatic, au dat aici peste un mare popor Tracic, cel Getic, pe care pe de o parte l-au supus, pe de altă parte l-au împrăştiat până departe, pe acei oameni fie făcându-i să-şi caute la rândul lor alte pământuri, fie - mai ales - luându-i cu ei în expediţiile lor prin vecini’. Tot aici s-ar mai cuveni  abordăm şi constatarea unei perfecte concordanţe dintre aceste date consemnate în Sfânta Scriptură cu acelea ale istoricilor, rezultând o triplă concordanţă: Biblia (secolul VII î.C.) = Herodot (secolul VII î.C.) = Ptolomeu (secolul VII î.C). În al doilea rând, vedem că, după jumătate de mileniu, seminţia fiilor lui Manase, cărora le căzuse la sorţi şi acel Schitopolis - numit Bet-Şean - se plângea astfel la împărţirea pământului (Iosua 17):
16. Muntele nu va rămâne al nostru, pentru că toţi Canaaneii care locuiesc în vale au căruţe de fier, atât cei din Bet-Şean şi din locurile care ţin de ea, cât şi cei din şesul Izreel.
17. Dar Iosua a zis către casa lui Iosif, lui Efraim şi lui Manase: Tu eşti mult la număr şi ai putere multă. Deci nu vei avea numai o parte.
18. Muntele va fi al tău şi pădurea. Tu îl vei curăţi şi va fi al tău până la capătul lui, căci tu vei izgoni pe Canaanei, deşi ei au căruţe de fier; deşi ei sunt tari, tu îi vei birui’.”
“Dar n-a fost să fie întocmai, deoarece evreii nu au reuşit să-i alunge pe cei cu ‘căruţe de fier’, iar asta pentru un motiv pe care l-a redat perfect în 1901 istoricul englez William Ridgeway, profesor de arheologie la Universitatea Cambridge, care afirma că năvala ‘Sciţilor’ în Lydia avusese loc în secolul VII î.C. Atunci, oamenii fierului năvăliseră peste oamenii bronzului, care au fost sfărâmaţi de ‘eroii homerici’, purtători ai armelor de fier, ai scuturilor rotunde, aceia coborând de la Dunărea mijlocie până în Creta şi către Asia Mică. În al treilea rând, în Cartea Judecătorilor putem vedea că împotriva aranjamentelor gândite de evrei cu privire la obţinerea pământurilor ‘făgăduite’ lor de Iehova, aceia nu au reuşit să-i alunge din Canaan pe localnicii cu ‘căruţe de fier’, prin care îi recunoşteam - fără tăgadă - pe cei numiţi traci sau ‘Sciţi’ în Fenicia, unde trăiau numeroase populaţii de păstori traci (‘Sciţi’?), ca şi la ‘Schitopolis’ în Canaan, ca şi în Valea Iordanului (Ioan Mateescu, ‘Rădăcini istorice ale Geto-Dacilor’). Rezultă din textele biblice numărul mare al strămoşilor noştri rămaşi în Palestina și Israel ca urmare a ‘roirii’, precum şi toleranţa, devenită în cele din urmă reciprocă, faţă de evrei. Cât despre ‘roiri’, nu e cazul să ne turnăm ţărână în cap, deoarece au mai roit şi fenicienii, grecii, evreii, ş.a.” (În secolul II î.C., biblicul conducător Gorgias al Petrei era din “Orașul Sciților” = Beisan / capitala Decapolis, localitate aflată la apus de Râul Iordan și de Lacul Galileii, în plin teritoriu Ghergheseu / fost Gheșurit; popularea de către Sciți a zonei a început în secolul VII î.C. și a continuat inclusiv în timpul Romanilor: Dobrogea era pe atunci “Sciția Mică”, în secolul I știindu-se despre primul din duzina de apostoli ai lui Iisus - pescarul Andrei din Galileea - că a propovăduit creștinismul tocmai în Dobrogea / Sciția Mică (coasta acelei regiuni fiind masiv colonizată de Gherghiții din Caria / Anatolia, încă din secolul VIII î.C., din aceeași Țară a Gherghiților = Anatoliana Carie fiind și numeroșii gardieni de la Curtea regală a Evreilor în secolul X î.C).