Ca stăpână a animalelor, Zeiţa Vânătorii Artemis - Gherghiţia - era şi patroana călăreţilor fără barbă (numiţi “ephebes” / efebi, numeroşi în Ephes / Efes, principalul lor oraş, unde tinerii călăreţi la celebrarea majoratului - după ce au exersat în şcoala denumită “gymnasion” - îşi manifestau adoraţia faţă de ea prin tatuaje speciale ori jertfe din sângele lor pe altarul său, ca demonstraţie iniţiatică de reciprocitate că sunt şi paznicii ei ca adulţi): lângă piaţa de metale Kerkopon din Efes, folosită şi ca agora (comerţul cu metale era practicat de Gherga din Efes până în Termopile şi Atena, pieţele respective preluând în prefix numele Kerko), la poalele stâncii cu chipul sculptat al lui Osiris - partenerul versiunii Egiptene Isis a Artemisei - în 550 î.C. a fost ridicat peste locul anterior de venerare al Artemidei, cel iniţial făcut de Amazoanele care au înfiinţat localitatea, noul său Templu, finanţat de regele Cresus / monarhul Vest Anatolian auto-declarat “anti-Elen”, lung de 126 metri şi lat de 51 metri, având 127 de coloane din marmură de 18 metri înălţime care susţineau acoperişul. În centrul Templului Artemidei se afla un altar în aer liber (acolo a fost copacul ei sacru), unde se făceau sacrificiile. În interior era statuia Zeiţei, din meteorit, placată cu aur şi argint, de 2 metri (împodobită pe piept cu un ciorchine de testicule de taur - simbolizând fertilitatea - arătând ca şi cu mulţi sâni). Vest Anatolianul Pausania 4:31 a scris că “nu există cetate în care Artemis din Efes să nu se bucure de un cult şi în care oamenii să n-o cinstească pe ea dintre toţi zeii în chip special: cauza îmi pare să fie renumele Amazoanelor, căci ele au faima că ar fi înălţat statuia iar templul ridicat zeiţei se spune că este din vremuri străvechi. Mai sunt alte 3 lucruri care au contribuit la faima zeiţei: proporţiile grandioase ale templului - ce depăşeşte toate edificiile ridicate pretutindeni - starea înfloritoare a oraşului Efes, precum şi manifestarea zeiţei acolo”. Templul a ars în 21 VII 356 î.C. într-un incendiu alimentat de masa de oase provenită din sacrificii, fiind distrus de Goţi în 267 şi demolat în 401 de patriarhul din Constantinopol, unele dintre coloanele sale regăsindu-se în Catedrala “Sfintei Sofia” din ceea ce azi e Istanbul, în Tracia (construită de împăratul bizantin Iustinian între 532 şi 537 peste vechea Biserică de acolo, ridicată unde a fost timp de peste un mileniu Templul Artemidei, având şi 4 coloane din marmură verde aduse de la Oracolul din Delphi, conform planurilor arhitecţilor originari din Bazinul Meandrului - Anthemius din Aydîn / Tralles şi Isidor din Milet - într-un stil de artă religioasă care a fost adoptat ca model de întreaga lume bizantină).
Colosul din Rodos (292-225 î.C.), dedicat Soarelui, a fost o statuie de 34 metri înălţime, pe un soclu de 15 metri din marmură, străjuind intrarea în principalul port al Insulei Rodos, ce întâmpina călătorii pe Mare cu torţa ridicată; statuia a fost construită drept recunoştinţă pentru înfrângerea Macedonenilor la 305 î.C., de sculptorul localnic Chares, din Lindos - care a terminat-o în 282 î.C. - cu bani proveniţi din vânzarea armelor capturate după bătălie (pentru ridicarea monumentului a folosit uriașul turn de asalt “Helepolis” abandonat de Makedonii care nu au putut cuceri capitala Insulei). Statuia - ce privea spre răsărit - era construită din bronz şi şi a fost întărită ulterior cu fier şi piatră la soclu; când Soarele răsărea, se reflecta în suprafaţa de bronz şi făcea ca figura statuii, suflată cu aur - ca şi coroana de pe cap - să strălucească. În 225 î.C., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbuşirea statuii, locuitorii din Rodos au vrut s-o reconstruiască, însă un oracol le-a interzis. După ce Arabii au cucerit Insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceia unui Evreu din Siria, căruia i-a trebuit materialul.
