187. Gherga în Peninsula Balcanică (xxxxx)

Răspândirea compactă a Valahilor propriu-zişi, printre care şi Gherga, n-a fost doar în spaţiul actualei Românii, ci Vlahii au fost masiv la Vest până la Veneţia, în N până după Carpaţii Păduroşi, în E până după Fluviul Nipru / Var şi în S până după Muntele Olimp din Balcani (de pildă - dintre exemplele de leagăne Vlahe - habitatul Lagunei Veneţiei şi al limanurilor din NV Adriatic, cu multe mlaştini şi bălţi, seamănă mult și în prezent cu cel al lagunelor şi al limanurilor din NV Pontic, cu multe mlaştini şi bălţi; în ambele cadre - de mai demult şi mai recent - au fost repere Sudice Ghergane puternice: în Epoca Fierului şi Antichitate, pe coasta V Anatolică Caria cu marele Sanctuar Gherga şi respectiv apoi, în Evul Mediu, pe coasta V Balcanică Ragusa cu dominanta Casă Gherga a primilor nobili / cei mai vechi acolo). Statistic onomastic, cei mai mulţi Gherga sunt acum în România, Țara mărginind Balcanii la N (în Peninsula Balcanică, nici o Țară nu este aşa de mare ca România, nici ca suprafaţă, nici ca populaţie); însă statistic genetic, cei mai mulți cu structura genetică Ghergană sunt acum în N Europei. Toponomia Gherga, care a lăsat lângă Istru / Dunăre denumiri relevante ca a cetăţii Gherghina şi a aşezării Ghergheasa 45,16 lat. N, 27,12 long. E din judeţul Buzău (de pe Râul Ghergheasa), se regăseşte în - şi lângă - Peninsula Istria, după cum sunt echivalenţele până în prezent pentru unele denumiri de acolo, ca de exemplu Gherghesi = Grgezi, Gargani = Grgani, Ghergosani / azi Skabici, etc. unde încă se vorbeşte în Grai Istro-Român; zona ce în timpul Romanilor a fost păstrată ca o aceeaşi regiune, ecleziastic Medieval fiind aceeaşi provincie - acum împărţită de Slovenia şi Italia - la momentul stabilirii bărboşilor Ghergani de la Dunăre plecaţi în urmărirea hoţilor Lânii de Aur a fost puternic colonizată, pe continent ei stabilindu-se mai ales în Valea Râului Natiso / Italia şi Delta Râului Naro / acum Neretva în Croaţia, fiind întemeiate (după Trog Pompei, Apolloniu din Rodos, ş.a.) localităţi relevante mai ales pe coasta Adriatică - între Verona 45,26 lat. N, 10,59 long. E / Italia până în Orikos 40,19 lat. N, 19,25 long. E / Albania - ca Tergeste / azi Trieste 45,38 lat. N, 13,48 long. E în Italia, Capodistria / Koper 45,33 lat. N, 13,44 long. E în Slovenia, Salona devenită capitala Romană a Dalmaţiei / lângă care a apărut Split, acum cel mai mare oraş Croat după capitală, în MunteNegru Dulcigno azi fiind Slavizat Ulcinj / iniţial Colchinium 41,55 lat. N, 19,12 long. E după Colchis / Georgia din Caucaz, locul de provenienţă al majorităţii coloniştilor săi întemeietori, etc. printre altele, conform şi scriitorului Roman Gaius Hyginus, populând şi Insulele Adriatice Arba, Chersos, Kerkyra, Krk, etc.; privind orașul Ulcinium - acum Ulcinj - se poate observa că vechiul cuvânt Albanez “ulk” pentru “lup” a fost apropiat de Iranianul “gurg” pentru “lup”. În secolul XVII, “Cosmografia” Britanicului Peter Heylin a consemnat: “Georgia se numește astfel de la Sf. Gheorghe / martirul Capadochiei - patronul ei - ori de la episcopul care ulterior a creștinat-o, unii considerând că denumirea s-a deformat de la indigenii Gordiaeni ai Munților săi; cel mai probabil cred că și-au luat numele de la națiunea Caspică Georgi despre care a scris Pliniu (la sfârșitul capitolului 14 din ‘Istoria naturii’). Pentru corectitudine: numele Georgia cuprinde întreaga Albanie - ce e la miazănoapte de Media - se extinde peste Iberia și cuprinde o parte din Armenia Mare. Georgienii sunt războinici, puternici la trup, foarte buni în lupte: și-au apărat existența pentru mult timp între Perși și Turci. În secolul IV, creștinismul a fost transmis influent printr-o credincioasă străină aflată ca vindecătoare la Curtea Regală și de atunci e neîntrerupt în Georgia, în ciuda presiunilor păgâne ori islamice: Biserica Georgiană e în comuniune cu Patriarhia Ecumenică dar mai mult preferă să se dezvolte separat. Albania - care în trecut era știută și ca Sairia - e acum parte a Georgiei: e scăldată la răsărit de apele Caspice ale Mării Hyrcane iar solul e bogat. Albanii sunt puternici și foarte curajoși iar femeile sunt chiar masculine: ele sunt urmașele directe ale Amazoanelor. Principala apă curgătoare a Albaniei e cea a Fluviului Cyrus / Kura”.

Geograful Maur Al Idrisi 1100-1165 a publicat în 1154 la Palermo 38,07 lat. N, 13,22 long. E / Sicilia harta lumii, unde coasta respectivă, pe care a vizitat-o, a notat-o ca fiind a Ţinutului Garuasia (compus lingvistic al construcţiei pentru tărâmul Garu-Asia; acelaşi de pildă a notat Dobrogea ca “Burgean”, Marea Neagră fiind Marea Burgar iar Borgeanii fiind cei care au întemeiat la sfârşitul secolului VII Imperiul Scito-Vlah = Bulgaro-Armân în Balcani / pentru Arabi, Borga = Volga): pe “Tabula Rogeriana” - harta ilustrându-i descrierile - în 2009 Dr. Ioan Hațegan a identificat localitatea notată “TNYSBR” ca fiind Timișoara. În 2012, Academia Română în “Istoria românilor” a considerat că “românescul ‘domn’ provine direct din forma populară latină ‘domnus’, documentată din antichitatea târzie în Peninsula Balcanică, unde la Spalato - lângă Salona - în secolul X exista încă Biserica ‘Sf. Domnus’ (martir din perioada împăratului Diocleţian / din Dioclea, adică din Dalmaţia) conform împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul, care a scris ‘Cartea de învăţătură pentru fiul Romanos’.” (Sf. Domnus / Domnius s-a născut în 289 în Antiochia / Antakya - pe apa Arantu / Orontes - și a fost decapitat de împăratul Dioclețian în 304, moaștele fiindu-i ulterior depuse de creștini peste mausoleul lui Dioclețian, loc devenit Catedrala Splitului; e de știut că după 12 ani la Sebastia printre cei 40 de mucenici, pe lângă Gorgonius a fost martirizat și Domnus: folosirea termenului domnesc s-a folosit ca atare, în Evul Mediu, până și în Arhipelagul Britanic). În Croaţia, numele Grga e ştiut ca gutural, considerat distinct cultural prin a face o puternică impresie asupra oamenilor (de pildă cu acel nume, în Alpii Dinarici, la poalele Munților Velebit 44,32 lat. N, 15,14 long. E - dominând Morlachia / Morlaca = Ținutul Morlacilor / Vlahilor “Negri” - există Dealul Grga; Velebitul formează cel mai lung lanț Montan din Croația, de 145 km).

Munții Velebit, în vechime populați de Morlaci / Vlahi

Cercetătorul Român Alexandru Arbore 1890-1953 a scris: “Vlahi se găsesc și pe litoralul Croației, în regiunea Munților Velebitului, precum și la Vest de aceia, în Ținutul Podgorje. Cei din regiunea Velebitului dispuneau de cneji și juzi. Cnejii Vlahi își adăugau titlul de ‘Vladika’, ceea ce însemna că ei erau căpeteniile acelor organizațiuni. Cei din Ținutul Podgorje - care era plin de Vlahi - erau numiți de Venețieni ‘Morlaci’, de unde și numirea întregului Ținut ‘Morlacca’ (când stăpânirea Venețiană s-a așezat definitiv pe coasta Dalmației, termenul de ‘Vlah’ a fost înlocuit de numirea ‘Moro-Vlah’, ‘Morlac’ / ‘Murlac’: o mare parte din acei Vlahi ajungeau acolo din partea Nordică a Velebitului, pentru a-și ierna turmele în asemenea zonă maritimă). Venețienii au văzut că Morlacii sunt de mare folos atât pentru supușii republicei, cât și pentru stăpânire și de aceea au început ca să atragă cât mai mulți dintr-înșii, așezându-i în apropierea porturilor. În secolul XVI s-au fixat toate coloniile Morlacilor în Istria; originea lor era - după mărturia din 1490 a preotului Iacob Unrest din Carintia - ‘între Croația și Bosnia’. Numele de ‘Vlah’ s-a dat întregii populațiuni Dalmate - de pe coasta Adriaticei - adică Ragusanilor (secolul XIII): acea denumire provenea de la cancelaria banilor din Bosnia; în schimb, cancelaria conducătorilor din Serbia a întrebuințat (începând cu același secol XIII) numirea de ‘Vlah’ numai pentru populațiunea Românească. Denumirea de Morlaci / MoroVlahi = Vlahi Negri s-a întâmpinat pentru întâia oară la preotul din Diocleea (în secolul XII) și s-a răspândit prin cancelaria dogilor din Veneția. Vlahii erau chirigii sau turmari, ocupându-se cu transportul mărfurilor Ragusanilor în interiorul Balcanilor, ca sare și postavuri, aducând la țărm ceară și piei, plătind o taxă obișnuită de negoț: ‘tergovina’; unii din acei Vlahi trăiau pe domeniile regale iar alții în preajma cetăților: organizațiunea lor se numea ‘Universitas Valachorum’. Dr. Simon Glinburaz a afirmat despre Dalmația anului 1672 că ‘acum toți țăranii se numesc Vlahi / Vlassi’; pentru cei care se ocupau cu păstoritul, ‘cătunul’ însemna așezarea păstorească, termen ce în Croația însemna însă ‘sat’. Toponimia Serbiei e împestrițată cu nume de origine Românească. O serie de mărturisiri dovedesc nu numai că Morlacii - Vlahii din Vestul Peninsulei Balcanice - constituiau o naționalitate proprie, după originea lor, dar că ei mai vorbeau Românește până în secolul XVII (aceeași limbă care s-a vorbit în Krk / Veglia și Istria până nu demult)”.

“Muzeul din Colchinium” / Ulcinj

În prezent - însă în proporţii mai reduse decât în trecut - de la Marea Neagră până la Marea Adriatică sunt Români / răspândiţi pe mari distanţe, căci geografia Muntoasă duce la altă suprafaţă reală decât cea a hărţii (ca şi o hârtie mototolită ce netezită ocupă orizontal o suprafaţă mai mare, aşa şi suprafaţa reală a oricărei Țări având Munţi e mai mare decât suprafaţa topografică înfăţişată pe harta orizontală): din apusul Mării Negre (între Peninsula Crimeea şi Strâmtoarea Bosfor), până în răsăritul Mării Adriatice (între Laguna Veneţiei şi Insula Chefalonia din Arhipelagul Ionic) iar în S până la Muntele Balcanic Olimp; de exemplu, dezvoltarea Veneţiei în N Adriatic s-a datorat navigaţiei pe lângă coasta Balcanică - plină de Insule - nu pe lângă coasta Italică. Krka / Korka, cel mai lung Râu Sloven, considerat limita Vestică a Balcanilor, bogat în peşte, cu o floră unică de alge datorită travertinelor pe care le străbate (ce-i colorează apa în verde) izvorăşte din Valea triunghiulară a satului Krka. Zona pe care o străbate este superbă - organizată într-o porţiune în Parc Naţional - şi istoria sa se confundă cu cea a Țării, malurile Râului Korka / Krka fiind locuite în Evul Mediu de călugări şi castelani, cu impact până în prezent în Tradiţiile locale (cele mai vechi scrieri dar şi cele mai impunătoare construcţii Medievale din Slovenia sunt pe Valea sa). În Germană e ştiut cu denumirea Gurk un afluent al Dravei: Râul Krka / fost Korkoras (în Austria existând în Bazinul său o Mănăstire cu respectivul nume Gurk 46,53 lat. N, 14,17 long. E, dedicată Fecioarei Maria, renovată de către un preot Gherga înaintea schismei, în 1043, cu finanţare din partea văduvei contese Ema de acolo, fiind un loc pios - religios cel mai important din regiunea Carintia / ducat ce era independent din 976 prin Dinastia Babenberg care, conform datelor de la Mănăstirea Tismana, era înrudită cu Armânii Gherga - din 1920 fiind cea mai Sudică parte a Austriei; de altfel, în Austria şi în prezent sunt multe familii Gierga iar în Țara Sudică vecină - Italia - azi sunt mulţi Ghirga, în ambele acele Țări literalmente astfel fiind notarea Gherga). La sosirea Ungurilor în Panonia se poate vedea situaţia Vestului Balcanic, la răsărit de Veneţia fiind Istria, Carintia, Dalmaţia, Kosovo (aparţinând Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, ca şi Macedonia), precum şi alte zone de interes pentru Gherga:

Academicianul Nicolae Drăganu 1884-1939 în lucrarea “Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii” a scris: “Kerka - identificat cu Slovenul Krka şi Germanul Gurk - nu era de origine Slavă. Maghiarii sunt de părere că numele Kerka ar fi fost dat după cursul cotit al apei. Totuşi, ‘cursul cotit’ nu e în legătură cu Maghiara, ci cu Albanezele kerk / kark (în Latină circus, Română cerc, etc.) din care s-a păstrat jocul popular cherc la anumite sărbători ale Românilor”. Croaţii - unii de sorginte Iraniană / după cum au probat mulţi savanţi - au ajuns din apusul Galiţiei, din regiunea Krakoviei / Bazinul Vistulei, în ceea ce le e Țara acum la invitaţia din 626 a împăratului bizantin Heraclius 610-641, ca să stăvilească năvălirile Avare (în secolul VII - după stingerea Dinastiei Iustiniene - mulţi Slavi au început să-şi închege oficial formaţiuni statale în S Dunării, începând cu Croaţii); e de știut că în Bazinul Vistulei mijlocii - după cum a documentat în 2009 și istoricul Aromân Ion Grumeza - în Antichitate exista Geti-dava / Seti-dava (în centrul Poloniei, între Kalisz 51,45 lat. N, 18,04 long. E și Konin 52,13 lat. N, 18,16 long. E, pe Râul Warta - conform academicianului Român Vasile Pârvan - leagănul străluciților Costoboci): importantă așezare a Geților Nordici (aceia de altfel întinzându-se în Bazinul Vistulei, numele Antic al Fluviului fiind Istula, până pe cursul inferior - adică la Marea Baltică - după cum a studiat academicianul Român Vasile Pârvan, pe partea sa dreaptă / răsăriteană, corespunzător Romanului Mela 3:5 fixându-se populaţia Belcae / Velcae = Pelasgă Nordică, în conformitate cu savantul Nicolae Densuşianu, similaritatea dintre Velcae și Volcae fiind evidentă). De altfel, sunt interesante numeroasele hidronime cu sufixul “ava” - ca Virava, Vodava, Bregava, Morava, etc. - existente în N Carpaților (denumiri influențate fie de “davele” Geților / Goților, fie de riveranii vecini ai Avarilor / “Ava-rilor”, anume Slavii / “Sl-Avii”):

Ape cu sufix “ava” în N Carpaților
(conform Dr. Jurgen Udolph)

La fel ca predecesorii Goți care au ajuns din N Carpaților în Dalmația, după un scurt interval temporal Croații au ajuns din N Carpaților în Dalmația (zona centrală a plecării Croaților - din N Carpaților - a fost Cracovia): “Kra” în Polonă, Slovacă și Cehă înseamnă “sloi” - de gheață, plutind pe apă - iar în Kroată / Croată și Sârbă e “hoție”. Istula - numele vechi al Vistulei - rezona cu Ister / Istru, numele vechi al Dunării: ambele Fluvii au găzduit în Bazinele lor Valahi, la fel cum aceia au fost riverani și pe Văile altor ape curgătoare mari din Europa (inclusiv în Valcani / Balcani), încă din vremurile Pelasge.

Râul Krka

Catedrala Insulei Kerkita / Krk 45,04 lat. N, 14,36 long. E a fost ridicată în secolul VI: când Croaţii au ajuns pe Insulă - cea mai mare de la coasta Adriatică Croată - au găsit Episcopatul, ce a supravieţuit invaziei Avarilor stabiliţi în Panonia / care făceau dese incursiuni în Balcani şi l-au denumit în limba lor Krk la fel ca şi aşezarea unde era, ce purta numele Insulei (după cum a atestat Dr. Andrija Lovric în 1998, numele marii Insule Adriatice anterior Croaților era Khârk); se poate remarca notarea KRK a Insulei identică notărilor mai vechi Cariană și Feniciană din răsăritul aceleiași Mări Mediterane. Din Insula Krk provin cele mai preţioase documente Croate (în 640, Porga - stabilit în Split / numele său nefiind Croat, aşa cum a studiat şi academicianul Franjo Racki - a fost primul cârmuitor creştinat al Croaţilor, apoi sediul prinţilor Dalmaţiei mutându-se în N, spre Krk, la Nin 44,14 lat. N, 15,11 long. E, lângă Ghiara / Zara, acum Zadar 44,06 lat. N, 15,13 long. E; pentru mărirea influenţei creştine, în 925 episcopul Grgur din Nin s-a înţeles cu ducele Dalmat Tomislav / “Tomi-Slav”, care a devenit primul rege al Regatului Croat domnind în perioada 925-928, ca serviciul religios să nu mai fie în Latină, ci în Croată, ceea ce a atras mânia papei - în jurisdicţia căruia era Dalmaţia, ce a rămas astfel şi după schisma dintre catolici / creştinii apuseni şi ortodocşi / creştinii răsăriteni din 1054 - în 928 acela mutând sediul Episcopiei înapoi la Split, Grgur rămânând foarte respectat pentru intenţie în memoria colectivă Croată inclusiv azi / în 1080, lângă Split, pe când acolo cârmuia Arpadiana Elena, a fost atestat Armânul Zorzi “Draculus”). Se poate observa că începând cu 1080 stăpânirea primului dinast Negru-Vodă - bastardul Arpadian Gheorghe / George - pe Valea Oltului din S Ardealului a fost pe fâșia stăpânită din S Panoniei (unde e și Banatul), de Cavalerii Gladiferi încă din secolul IX: când Ungurii au ajuns în Panonia - anul 896 - Banatul era condus de Vodă Glad / șeful Ordinului Gladifer. Istoricii Croaţi au cercetat motivele revoltei ierarhului creştin Grgur - care a fost cinstit de oraşele Nin şi Split din Dioceza Zadar prin statui centrale - şi au constatat că nu chiar limba de cult a fost principală în acţiunea sa (el fiind Armân / Vlah iar metoda lui de propovăduire în limba credincioșilor fiind aceeași cu a misionarilor frați Chiril și Metodiu din secolul precedent), ci scopul a fost pentru putere, în sensul măririi jurisdicţiei Episcopatului.

Grgur în Nin

Documente - ca acelea păstrate în Mănăstirea Velebit de lângă Dealul Grga din Morlaca / Ținutul Vlahilor “Negri” - indică prezenţa Vlahilor pe Insula Khârk / Krk la 650 dar şi la 1321, etc. (cel din 10 XI 1465 îl indica drept “capul” Morlacilor din Insula Krk pe judele Gherga - supranumit “Buduli” / adică “Existentul” - cu terenul căruia Veneţienii şi-au stabilit hotarul la Castel Muschio, cea mai veche parte locuită de acolo); e de remarcat că Gheorgos, episcopul din Khârk / Krk, a fost la sinodul de la Niceea în 787 (nu era Balcanic ci Anatolian, din localitatea Cariană Bargylia, acum Bogazici 37,12 lat. N, 27,34 long. E, de lângă Lacul Tuzla / Turcia, în marginea actualului Bodrum, fost Halicarnos). Poetul Roman Lucan 39-65 a scris 4:406 că Insula Curetum era iniţial populată de puternicii Curecţi / Cureţi (numele Insulei Curicta / Krk şi a capitalei Curicum / Krk au provenit de la Kureţi / Cureţi, care l-au avut ca prim rege pe Gargoris, înrudiţi cu Karkinoi, adică Dactilii Idei / metalurgii de pe Masivul Anatolian Garganos). În 2011, cercetătorul Român Bogdan Lupescu a afirmat: “Krk a fost insula ciobanilor vlahi; în străvechime i se zicea ‘Aurea’, ‘Insula de Aur a Adriaticii’. O peşteră mult vizitată are numele straniu de Biserujka. La anul 650 - înainte de invazia croaţilor - vlahii erau pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în zonele sărăcăcioase din Rudine şi pe lângă alte aşezări vlahe dimprejur, ce azi nu mai există. Croaţii i-au împrejmuit, dându-le însă drepturi excepţionale, în schimbul acelui sacrificiu al izolării. Chiar întemeietorul Dinastiei Frankopane (Frânge-Pâne, după cum arăta şi blazonul său, cu 2 lei frângând o pâine), întâi cneaz al insulei Krk, ajuns ban al Croaţiei, a mărturisit că era de alt sânge decât cel croat. În 1857, lingvistul român Ioan Maiorescu (tatăl celebrului Titu Maiorescu), remarca din satul Poljica de pe insula Krk: ‘Păstorii vlahi în Dalmaţia erau mai vechi decât croaţii şi sârbii; croaţii au coprins cea mai mare parte a ţerei lor şi Dalmaţia, cari mai înainte aveau în părţile acestea Banatul lor şi de la cari ducele crovaţilor a luat titlul de ban, cuvânt românesc’.” (În Evul Mediu, conţii Insulei Krk au stăpânit şi în oraşul Senia 44,57 lat. N, 14,54 long. E / Croaţia - pe coasta Dalmată - unde a funcţionat mult timp un important scaun de judecată al Morlacilor). În 1856, cercetătorul Simeone Gliubich din Insula Pharos / Hvar a Dalmaţiei - din vecinătatea Insulei Korcula - a susţinut că Frankopane era legat de familia Italiană Frangipani (aşa cum din secolul VIII a început a se numi vechiul clan Roman Anicii); 4 fraţi Frangi-pani s-au mutat în 837 din Roma în Veneţia şi pe coasta Dalmată, urmaşii lor intrând în stăpânirea Insulei Krk. O biserică din secolul IX - ale cărei ruine încă există - de pe Insula Krk / Cârc era închinată Sf. Armân Kârşevan / Kârşe-van (cardinal care a fost în funcţie şi la Roma, ştiut ca “Sfântul florilor”). La sfârşitul secolului XIX, etnologul Român Teodor Burada 1839-1923, membru corespondent al Academiei Române, a găsit ultimii Vlahi care mai numeau Insula Krk “acasă” (acolo rugăciunea “Tatăl nostru” începea sub forma “Ciacia nostru kirle iesti in cer”); pe Insula Krk, în 1890 preotul din Poljica l-a dus în cimitirul Bisericii şi i-a arătat lespezi de piatră (morminte fără cruci), afirmând: “Aici dedesupt au fost aruncaţi de stăpânire toţi Vlahii care s-au împotrivit şi peste ei s-a turnat var”. Savantul Român a notat epitaful Mariei Jurj, răposată în 1836: “Sora Maria, pliena de milosti, Domnu cu tire. Blagoslovit est tu intra muierle, si blagoslovitui ploda della utroba ta, Iisus. Sora Maria, Majulo Domnu roghe Domnu za noj, acmocce si in vraime de mortea nostu. Assasifi”. În 2014, cercetătorii Români Matei Florian, Claudiu Tîrziu şi Cristi Curte au documentat: “Kârşevan vindecătorul a ajuns să cunoască orice fel de plantă care creştea din pământul pietros al insulei. S-o folosească pentru binele oamenilor şi să-i vindece, pe fiecare în parte, de boala sa. A fost menirea lui. Kârşevan, sfântul oamenilor de aici, sfântul pe care biserica catolică, venită mai târziu pe insulă, nu l-a recunoscut niciodată. Pentru că nu era al ei, pentru că oamenii care locuiau atunci, acum mai bine de o mie de ani, aveau o altă credinţă, un alt fel de creştinism. ‘Ăsta a fost sfântul nostru, copilul unor ciobani aspri, care a vindecat prin puterea şi plantele lui orice fel de boală’. În cinstea lui a fost ridicată biserica aceasta ciudată, una dintre cele mai vechi din întreaga Croaţie. În cinstea lui, a vinde­că­torului cioban sihastru, oamenii vin şi acum şi lasă rugăciuni sub altarul pe care tot ei l-au ridicat. Istoria, scrisă întotdeauna de noii stăpânitori, nu l-a recunos­cut niciodată. Acest Kârşevan, ciobanul vindecător, a rămas doar o legendă a locului, o poveste spusă de bătrânii care nu au vrut să uite. Au încercat s-o şteargă. Aproape că au reuşit, dacă şi astăzi, în inima unei păduri pitice, ferită de lume şi încă vie, nu s-ar ridica mai departe, ca un semn de întrebare, biserica lui ciu­dată. În poveştile de bătrâni, sfântul acesta a trăit mulţi ani şi a înfăptuit multe miracole. A murit ca un sihastru, rostind ‘Ciacia nostru kirle iesti in cer’. Limba vorbită atunci era alta şi a fost nevoie de veacuri şi de sânge ca ea să fie ştear­să. Sfântul îşi dezveleşte încet povestea. Aici, în mijlocul unei realităţi lu­cii, în care cei mai mulţi oameni zâmbesc şi ri­dică încet din umeri. Sun­tem încă vii, iar ur­mele ne-au dus spre casă. Biserica pără­sită a unui sfânt uitat, biserica unui sfânt care ştia tainele plantelor. ‘Sveti’ Kârşevan nu apare în nici o informaţie a celor care au stăpânit, de-a lungul vremurilor, insula. Călugărul Anto Garic de la Mănastirea Glavotok - de pe Insula Krk - afirmă: ‘Nu se ştie nimic despre această biserică, înăuntrul ei nu se slujeşte, cei care se roagă acolo - pentru că aşa vor ei - sunt oamenii locului’. Să n-ai dovezi a ceva ce există. Să simţi, să atingi şi să te rogi într-o biserică care e a nimănui. Să afli despre ciobani sihaştri care tămăduiau cu plante. Să descoperi povestea unor oameni care au existat şi au fost şterşi până la unu şi - totuşi - să nu mai fie cineva care să-şi amintească de ei. Să vezi cum istoria oficială se scrie altfel decât îţi spune inima. Cum şterge, pur şi simplu, oamenii de pe harta unor locuri pe care ei le numeau acasă. Să-ţi asculţi inima, singurul fel în care poţi ajunge la adevă­rul unei poveşti, iar inima să-ţi spună că sfântul ăsta care e al nimănui, e al tău. Că el, Kârşevan, din poveş­tile bătrânilor, fiul de cioban, a ajuns aici înaintea celorlalţi, şi că ăsta e un adevăr care nu poate fi spus, care nu poate să încapă în manualele de istorie”.

Dr. Petar Skok 1881-1956 era de părerea că Vlahii din Insula Krk au fost originari din Munţii Velebit / “Vele-bit”, de pe coasta Dalmată (ca probe aducând şi numele Gerd, Gerdovici, ş.a). La mijlocul secolului XV, Krk - sau Vekla / Veglia - era ştiută ca populată de Morlaci (adică Vlahi Negri / Maritimi Nordici) şi de la sfârşitul acelui secol a devenit bijuteria puterii Veneţiene, Dialectul Armân Istrian fiind vorbit pe Insulă până la sfârşitul secolului XX / numit Croat “Krko Rumunjski”; în prezent, Insula Krk e legată de ţărm printr-un pod (fiind cea mai apropiată Insulă Adriatică de continent) şi are de peste un secol ca una dintre atracţiile turistice importante Hanul Gherga.

În 2010, cercetătorul Trinţu Măran din Banatul Sârbesc a afirmat: “Odinioară, întreaga Peninsulă Balcanică era plină de vlahi. O Românie mai mare, dacă aş putea spune aşa. Dar unde se vorbeşte despre istoria reală a Banatului? Nicăieri. În Dalmaţia, până şi prin insulele din Adriatica (ca Far / Hvar, Brazza / Brac, ş.a.) oamenii îşi zic şi astăzi că-s vlahi. Un fel de imperiu ciobănesc al vlahilor, din Tesalonic până în Tatra. Croaţii, bosniacii, sârbii, austriecii, maghiarii, n-aveau stâne. Pur şi simplu, nu creşteau oi. Doar vlahii făceau transhumanţa, acest străvechi sistem de păstorit este specific românesc, moştenit de la geto-daci. În Burgenland / Austria e o zonă vlahă. Preotul Petrer Jandrisevitz din Burgenland a notat în 1938: ‘Vlahii au fost un popor trac care a locuit în România de mai târziu. Erau extinşi în toată Peninsula Balcanică. Atunci când slavii au pătruns în Balcani, acei traco-români s-au retras în munţi, ca păstori, în regiuni ce fuseseră tot ale lor odinioară’.” În 2004, cercetătorul Canadian Grant Karcich a scris: “Peninsula Istriană, Insulele Krk, Vis, etc., se evidenţiază ca depozitarele unei străvechi terminologii Iraniene. O variantă de cromozom patern de pe Insula Krk se găseşte la Ucraineni, Polonezi şi Ruşi. Propriul meu nume de familie Karcich apare în documentele Medievale din Krk. Genealogii au observat distincţii între populaţiile învecinatelor Insule Hvar, Brac, Korcula şi populaţiile continentale”.

De exemplu, în 15 II 1543 Grgoaij Gargusici - Grigore Gargu - și-a botezat fiica pe Insula Hvar iar Insula Krkar / Corchira 42,57 lat. N, 17,07 long. E (vechiul nume al actualei Korcula, de unde a provenit Marco Polo, exploratorul în răsăritul Asiatic de la sfârşitul secolului XIII, care a urmat Antica Tradiţie Est Mediterană a călătorilor spre destinaţii îndepărtate, cum au fost cele dintâi din lume, efectuate de cei din zonele Ghergane ale Cariei şi Feniciei) a fost locul de unde corsarii Slavi au atacat Gargano, de pe malul Italian opus, peste Marea Adriatică, în anul 642: Anatolianul Strabon a scris în capitolul 3 din a șasea carte a Anticei “Geografia” că pe Muntele Gargano / Garganum - din “Magna Graecia” - a funcţionat Oracolul Calchas / Garghas (al marelui profet din Războiul Troian); e de știut că incubația se practica la fel ca în Oracolul marelui profet Calchas de pe Vârful Drium / Drion din Daunia - menționat de Strabon VI 3:9 - și pe malul opus Adriatic, în Epi-Dauros / pe coasta Dalmată.

Korceak în NE

Despre Slavi (egalaţi în secolul VII cu Geţii de istoricul bizantin Teofilact din Simokatta / Alexandria Egiptului, care a afirmat că aceia erau “Slavi sau Geţi, deoarece aşa erau numiţi Antic”) filologul Vasile Bogrea 1881-1926, membru corespondent al Academiei Române, a susţinut în “Anuarul Institutului de Istorie Naţională” din 1922 următoarele: “e ştiut că latinul ‘sclavus’ a devenit apelativul ‘slavus’, prin faptul aservirii lor, captivi ai creştinilor; cea mai veche atestare pe care o cunosc e în ‘Vita Johannis Georginesis’ din secolul X” (Slavii - urmaşii Sciţilor - erau cei din acelaşi spaţiu cultural lingvistic, Slov fiind acela care vorbea aceeaşi limbă).

Slavii în secolul VI

Istoricul Englez Arnold Toynbee a explicat: “Avarii nomazi au fost ispitiţi să năzuiască dincolo de hotarele stepei lor eurasiatice de baştină ca să ia şi ei parte la prădarea Imperiului Roman. Ajunşi într-un mediu înconjurător agricol ce li se părea ciudat, acei copii pierduţi ai stepei şi-au dat osteneala să-şi adapteze străvechiul lor mod de a fi cu noile împrejurări în care se aflau. În stepă, avarii îşi câştigaseră traiul ca păstori ai cirezilor de vite. În ţinuturile agricole în care acei păstori au ajuns, ei şi-au dat seama că turmele cu care îşi puteau câştiga traiul nu mai erau de vite, ci de ţărani; şi astfel au început să se poarte suficient de raţional pentru a ajunge păstori ai unor fiinţe omeneşti: în loc să vieţuiască pe meleagurile sălbatice ale stepei de pe urma produselor animalelor, avarii - întocmai ca alte hoarde nomade care s-au purtat la fel - s-au gândit să-şi asigure existenţa nu de pe urma roadelor pământului prefăcute prin digestia animalelor, ci de pe urma recoltelor efectuate de munca populaţiei înrobite. Întocmai cum se obişnuiseră mai înainte să se năpustească asupra turmelor vecinilor lor - nomazi ca şi ei - pentru a le cuceri şi a face să rodească vreun ţinut nou de păşuni, tot astfel ei au început să caute în jurul lor, să afle unde ar putea găsi vreo cireadă de oameni ca să repopuleze provinciile pustiite ce le căzuseră în mâini. Şi au găsit ce căutau la slavi. I-au mânat ca pe nişte turme şi i-au oprit într-o vastă regiune circulară, în jurul pustei panone unde-şi aşezaseră tabăra. Astfel pare a fi fost procesul în virtutea căruia avangarda apuseană a oastei slave - strămoşii celor de azi - şi-a făcut târziul şi umilul debut în istorie”. Avarii, consideraţi din cauza parcursului lor şi ca foşti Evrei / Iviri, strămoşi Khazari, genetica şi confirmând comunul grup bărbătesc “J” printre ei, s-au diferenţiat prin faptul că pretindeau localnicilor jumătate din roade - cam cât taxează acum statul Român pe salariaţi - spre deosebire de “zeciuiala” tradiţională (a cărei depăşire în timp - înainte şi după ei - chiar în cuantumuri nu aşa de exagerate a provocat totuşi destule răzvrătiri pretutindeni, anume răscoale, războaie, etc., căci procentajul Avar de 50% a șocat oamenii obișnuiți cu tradiționala zeciuială = 10%, azi însă avariția ajungând obișnuită și oficială prin taxările / impozitările excesive în multe locuri din Lumea Modernă); de altfel, într-o scrisoare din secolul VII a unui șef Khazar, Ardealul era menționat ca “Țara Ardil”: cu 2 secole înaintea sosirii Ungurilor, era atestat numele Românesc al Ardealului (termenul “Erdely” a fost împrumutarea lingvistică Maghiară din versiunea Română). De altfel, cronicarul bizantin Teofilact Simocata - contemporan cu Avarii începutului Medieval - a scris despre Avarii de la Dunărea mijlocie și inferioară că “acești Huni care locuiesc lângă Istru sunt neamul cel mai necredincios și mai nesățios dintre cele care duc o viață nomadă”; pe de altă parte, cercetătorii Csáky Veronika, Gerber Dániel, Koncz István, Mende Balázs, ș.a. care au studiat genetic elita Avară din Panonia în 2019 au afirmat că “haplogrupul bărbătesc ‘N-Tat’ arată cromozomial anumite legături paterne între Avarii secolului VII și Ungurii timpurii”: așadar, continuitatea Huno-Ungară apare demonstrată, via componenta Avară, atât istoric de către cronicarul Medieval timpuriu, cât și genetic tocmai prin bărbații de tip Gherga a fostei elite, conform analizei științifice publicată chiar de către geneticienii din Ungaria Epocii Moderne.

G/herburi = steme din Evul Mediu

În Antichitate, Insulei Krkar / Korcula i se mai spunea şi Corfu Negru: Kerkyra / Corcyra Nigra. În Corcula a început să se utilizeze Croata abia din perioada interbelică / secolul XX, Istrianii Nicolae Polo şi fiul său Marcu / Marco la timpul lor lansându-se prin afaceri de la Pula / Pola 44,52 lat. N, 13,51 long. E din Peninsula Istria - unde şi acum printre localnici există Gherga - până la Marea Neagră, în zonele unde se vorbea aceeaşi limbă (comerţul la distanţă pe uscat era dintotdeauna mai costisitor din cauza taxelor impuse tranzitării diverselor teritorii şi în plus călătorii riscau să fie atacaţi de tâlhari, de unde transportul pe apă ce a îmbogăţit şi Veneţia); în călătoria sa către Orient, pornit pe căile Hiperboree - utilizând plăcuţa de liberă trecere Gherega instituită de Hanii Mongoli - Marco Polo nu a întâlnit aşezări ori oameni în număr aşa mare cât cel de Gorgane / morminte ce se ridicau la orizontul Stepei infinite. Se poate remarca scrierea Anticului Pliniu “cel Bătrân” (“Istoria naturii” 3:23) că în Peninsula Istria fondatorii coloniei Pula au fost Colchi: Gherghi din Georgia. Heraldica Croată a transformat g/herbul = blazonul Giorgi / Zorzi - Zurgovic, Durdevic - prezenţa leului apărând în timp inclusă (aşa cum a fost cândva, iniţial):

Este de ştiut că din 1370 Casa Giorgi din Ragusa a intrat oficial şi în “Cartea de Aur” a Genovei iar după ce regele Matia Corvin a cooperat cu succes cu Damiano de Giorgi din Ragusa - avându-i inclusiv ca ambasadori pe fraţii Marin Giorgi şi Sigismund Giorgi - i-a făcut pajii săi pe cei 5 fii ai lui Damian de Giorgi şi a agreat introducerea corbului pe g/herbul = emblema / blazonul Giorgi. Dr. Tiberiu Ciobanu din Timişoara despre “Corvin - secvenţe lămuritoare” a precizat: “Referitor la membrii familiei Huniazilor la numele cărora se poate adăuga cognomenul de Corvin, în mod normal aceia ar fi doar Matia şi descendenţii săi; a-l desemna pe tatăl puternicului monarh al Ungariei cu numele de Corvin e complet greşit, căci la vremea sa Iancu de Hunedoara nu l-a cunoscut, neexistând încă”. În 2010, cercetătorul Ardelean Alexandru Simion a scris: “Este de reținut că Matia nu s-a numit niciodată ‘Corvinus’; supranumele devenit nume a fost folosit abia de către fiul său Ion”. Așadar concret, pentru categoria “Corvinești” s-a calificat doar Ion - ultimul Huniade, nepotul lui Ioan / Iancu de Hunedoara - care a murit fără urmași (în 1504, în conacul regal din Krapina 46,10 lat. N, 15,52 long. E, lângă actuala graniță dintre Croația și Slovenia, acum acolo primar e Zoran Gregurovic; în același an a murit unchiul său Ștefan “cel Mare”, domnitorul Moldovei dintre Nistru și Carpați - aparținând dinaștilor Moroșeni / Maramureșeni care cârmuiau din Bucovina - iar pe atunci Țara Românească era practic cârmuită din Muntenia de marele pârcălab Gherghina, bătrânul unchi al domnitorului Radu “cel Mare”, bolnav de gută / “boala regilor”); puterea Medievală organizată între Carpați și Adriatica nu s-ar fi putut exercita fără contribuția decisivă a Românilor / Vlahilor din areal:

Ioan Huniade conducea între Munții Carpați și Marea Adriatică

Din Timișoara - unde și-a avut reședința principală - Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara a cârmuit la Marea Adriatică porțiunea de coastă Dalmată dintre Ragusa și Veneția (în partea cea mai Vestică a stăpânirii sale au fost și Bazinele celor 4 Râuri Kerka / Krka, unde liderii Gherga au fost atestați din Epoca Bronzului până în Evul Mediu, ca Morlaci = Vlahi Negri); Casa Huniade a avut ca aliată principală Casa de Giorgi, puternică deopotrivă în Medievalele Ragusa / Dubrovnik și Veneția (cercetătorul Ceh Konstantin Jiricek l-a evidențiat pe Iacob Gherga = notat Jacobus George de Catarino respectiv “Jacobus Georgii comitis Triphonii”, ca șeful Golfului Kotor la sfârșitul secolului XIII: acela a fost contemporan cu părinții lui Iancu de Hunedoara). În “Iancu de Hunedoara - secvenţe lămuritoare”, acelaşi autor Alexandru Simion a scris: “Cavalerul Voicu şi-a botezat fiul cel mare ca Ioannes, la care i-a adăugat porecla Olahus (adică Românul); acela a avut un frate mai mic, tot Ioannes, ceea ce demonstrează că într-adevăr primul era Iancu iar al doilea era Ivaşcu (botezarea de către Voicu a 2 dintre copii cu acelaşi onomastic era - practic - imposibilă). Faptul că Ioan de Hunedoara avea un frate, numit tot Ioan, vine în sprijinul acestei situaţii, căci duplicarea numelui era un obicei întâlnit în acea vreme în cazul în care unul dintre copii avea tatăl diferit. Indiscutabil că aceia în timpul copilăriei lor - pe când locuiau împreună la reşedinţa părintească - au purtat nume diferite, deşi (cu siguranţă) ambele derivau din Ioan: acela era un nume în forma sa cultă, între formele populare fiind Iancu şi Ivaşcu (Ioan cel Tânăr = Ivaşcu a murit în 1441 lângă Belgrad, într-o luptă cu otomanii), după decesul celui mai tânăr dintre fraţi, Iancu impunându-se - pentru totdeauna - ca Ioan de Hunedoara; marii cronicari bizantini l-au notat Gianco, Giango, Ghiangou, ş.a. (grecește chiar sub forma deformată de ‘Choniat’). Într-un document din 10 X 1454 redactat în Italiană la Ragusa, autorităţile din Veneţia erau informate că ‘guvernatorul Iancu a trecut Dunărea cu o mare mulţime de oameni, luna trecută’. Însuşi Huniade îşi spunea Iancu, marele feudal român numindu-se Ioan, ambele variante fiind în deplină legitimitate”. În “Familia lui Iancu de Hunedoara”, Dr. Tiberiu Ciobanu a scris: “Iancu a avut 2 fraţi şi 4 surori. Nu se ştie cu exactitate când le-a murit mama şi unde i se odihnesc rămăşiţele pământeşti; se cunoaşte însă o legendă potrivit căreia ar fi fost înmormântată într-o biserică din Baia lui Crai, construită din porunca lui Ioan / Iancu (actualmente aflată sub apele lacului de acumulare Cinciş)”. Iancu de Hunedoara după ce a dobândit experiență la curtea despotului Ștefan / fiul țarului Lazăr, a preluat cârmuirea Banatului Severinului - a cărui inimă a fost Ținutul Gugulanilor - în 1439 de la banul Franko din Insula Korcula (care, avându-și reședința în Carașova / județul Caraș-Severin, cârmuia - inclusiv pe partea cealaltă a Dunării - și Belgradul, ținând legături strânse cu Ragusa); e de remarcat că Insula Korcula a aparținut familiei Giorgi / Zorzi neîntrerupt între secolele XIII și XVIII.

În 1865, “Almanahul Gotha” - despre înalta nobilime Europeană - a prezentat familia Giorgi ca patriciana cea mai veche din Ragusa / Dubrovnik, de exemplu guvernatorul zonei Ragusa-Zara pentru Imperiul Bizantin în 1036-1042 fiind Gregor: neamul de-a lungul mileniului II a fost notat în forme variate, de genul Çorçi, De Georgiis, De Giorgi, Georgio, Đurđević, Žurgović, Zorzi, etc. În 2003, cercetătorul Italian Riccardo Musso a scris că în Genova una dintre cele mai de vază familii ale secolului XII a fost Guarco / Goarco - “a cărei origine, în ciuda eforturilor genealogilor, n-a fost încă aflată” - care în secolul XIII făcea comerţ în Marea Neagră iar apoi (în secolul XIV, când şi Genova şi-a introdus funcţia de doge - cu denumirea locală “dux” / având înţelesul de “duce” - după modelul Veneţiei, însă fără faima de acolo) a dat ca dogii Genovei pe Niccolo Guarco 1378-1383 şi fiul său Antonio Guarco în 1394; în acelaşi timp cu cel al afirmării Goarco / Guarco ca una dintre cele mai nobile familii Genoveze - era vremea primelor cruciade - cârmuirea oraşului a fost exercitată de către Grimaldo (strămoşul familiei Grimaldi, cea care din 1297 conduce Principatul Monaco de pe Coasta de Azur / la V de Genova, pe același țărm: prinţul Albert II de Monaco din prezent - capul Casei Grimaldi şi şeful micului dar bogatului stat - se pare că aparţine aceluiaşi grup genetic patern Gherga / având însă strămoșul în secolul XIV pe altă linie masculină decât cea Tradițională, anume de la Chalencon 45,17 lat. N, 3,59 long. E, din aceeași regiune cu Clermont). Steagul Medieval al Genovei - apărut la sfârşitul secolului XI - a fost Crucea Sf. Gheorghe:

Steagul Genovei și stema Monaco

Casei Grimaldi îi aparținea și familia Durazzo / Durassa, numită astfel - după cum au documentat cercetători ca Angela Valenti Durrazzo și Franco Bampi în 2003 - fiindcă fondatorul Giorgio a plecat din portul Durres / Albania împreună cu soția și cei 3 copii mici în 1387, din cauza asaltului otoman (care după 2 ani a ajuns în Kosova, ș.a.m.d.); familia Durazzo - întemeiată de acel Balcanic Giorgio în Genova - a dat Medieval acolo 9 dogi, 30 de senatori, 16 ambasadori, 2 cardinali și 5 episcopi.

G/herburile = Blazoanele Durassa și Gherardesca

Genova e capitala Liguriei, care din secolul VII a fost cârmuită de Lombarzii / LongoBarzii ajunși acolo din Panonia (după ce - împreună cu Avarii - au distrus Gepidia); născut la mijlocul secolului VII în Belluno - cel mai mare oraș al Dolomiților Italieni, fostă așezare Alană - strămoșul LongoBard Villo, tatăl ducelui Pemmo al Ducatului Friuli din N Veneției, a fost întemeietorul familiei Gherardesca / numită astfel după nobilul Gherardo, care în secolul X a avut în Toscana castelul Bolgheri 43,14 lat. N, 10,37 long. E (denumit astfel după aliații Sciți / Bulgari ai LongoBarzilor, contra bizantinilor, așa cum a documentat lingvistul Italian Silvio Pieri 1856-1936). Din Chiusdino 43,09 lat. N, 11,05 long. E / Toscana a fost - în timpul dominației familiei Gherardesca - Sf. Galgano / Galgani 1148-1181, Cistercianul Cavaler al Domnului, care la Mănăstirea lui a reușit să-și înfigă sabia în piatră așa cum se vede în imaginea următoare (din Rotonda Cisterciană, el a fost canonizat de papă după 4 ani de la deces, în 1185 / an când Venețianul Grigore - atestat documentar în Veneția de Jos / Ținutul Făgărașului - s-a alăturat Marelui G/herțeg Negru Vodă):

Sabia Sf. Galgano

Istoricul Croat Miho Barada 1889-1957 a identificat explicit numele Gherga între locuitorii din perioada 1310-1331 ai portului Trogir 43,31 lat. N, 16,15 long. E / al cărui centru face parte acum din patrimoniul mondial UNESCO (în răsăritul aceluia era din 840 la Putalj / Kaştela 43,34 lat. N, 16,24 long. E prima Catedrală a Croaţilor creştini: a Sfântului Jurga / Gheorghe); în 30 XI 1375, comitele Trogirului era Franciscus “de Georgio” (după cum a consemnat în 1959 şi academicianul Român Silviu Dragomir 1888-1962, în lucrarea “Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu”).

Mănăstirea Kerka

Pe malul Râului Croat Kerka - numit astfel ulterior stăpânirii Romane, cunoscut drept Gherga / Cherca de către Italieni - cu frumoase cascade, ce izvorăşte din Alpii Dalmaţieni şi se varsă în Marea Adriatică, în preajma căruia e organizat Parcul Naţional Kerka, este şi Mănăstirea Kerka 43,57 lat. N, 15,59 long. E / azi Sârbească, ridicată în 1345 de Elena Nemania, fiica lui Ştefan Decianski şi a Mariei Paleologu, pe locul catacombelor Romane unde s-a oprit în Antichitate delegaţia Sfântului Pavel (al cărui propagandist era medicul Luca din N Canaanului populat de Ghergani); anterior, experienţa Balcanică a Sf. Pavel începuse prin prima sa creştinare din Europa, anume botezând-o în Filipi 41 lat. N, 24,17 long. E / Estul Macedoniei pe Lidia Khalkeria (Lydiană / Vest Anatoliană comercializând acolo “khalke” - adică “purpură”, de aceea fiind ştiută ca Purpuraria - după cum a rămas scris în Noul Testament / “Faptele Sfinţilor Apostoli” 16): “14. Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel. 15. Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem”. Clienţii pentru purpură erau doar nobilii iar bogata Lydia din Tiatira / V Anatoliană - iconografic constant înfăţişată înveşmântată în purpură / khalke - probabil era nobilă Ghergară; aşa cum în Galileea anterior cu 2 decenii Iisus şi adepţii au fost finanţaţi de femei bogate - în frunte cu Maria din Taricheae / Garighe, zisă Magdalena conform numelui Evreiesc Magdala al localităţii ei, avută în migdale - şi bogata Lidia Khalkeria / zisă Purpuraria (după cum a studiat în 1998 şi cercetătorul biblic John Cumming) a finanţat prin găzduirea delegaţiei Sfântului Pavel în Macedonia răspândirea creştinismului. Acţiunea lui Pavel = Evreu din diaspora / nu din Canaan, a fost după apostolatul European al fraţilor pescari Galileeni Andrei la Geţi şi Petru la Romani, Lydiana Khalkeria fiind - împreună “cu casa ei” din Macedonia, în care Pavel a exorcizat şi o slujnică - prima femeie creştinată (atestată biblic) din Europa: amândoi erau negustori Anatolieni de pânzeturi, Evreul Saul / Paul - adică Pavel - comerciant de corturi din Cilicia iar Khalkeria din Lydia vânzătoare de porfiră / purpură. Imediat după botezarea ei, Pavel a fost închis în Filipi (dar a profitat de un cutremur şi a evadat) iar Lidia a fost canonizată - cu celebrarea în 20 V - ca “egala apostolilor” / titlu conferit ortodox; în imaginile următoare se pot vedea în Filippi - răsăritul Macedoniei - Lidia Gherga la Biserica “Sf. Lidia” şi locul din acel oraş Antic unde a fost închis Sf. Pavel:

Apoi, fostul comerciant Evreu de corturi Saul / Pavel şi cei din anturajul său (toţi cu nume Latine, după cum reiese din Noul Testament) a petrecut o întreagă iarnă în Nicopole / Nicopolis 39 lat. N, 20,44 long. E - în Epir - evanghelizând V Balcanic: “Epistola către Tit” 3:12 (dar şi s-a mai întors în vizite în Macedonia pe la Khalkeria Lidia); în același secol I, Sf. Andronic și Iunia - rudele Sf. Pavel - au creștinat în Nord cât au putut din Panonia Romană (provincie imperială întinsă între regiunea Banat - aparținând Regatului Dac cârmuit de regele Decebal - și N Peninsulei Apenine / aproape de regiunea Venetă). În Evul Mediu, de pe Valea Kerka, care în Iliria reprezenta limita Nordică a Dalmaţiei, s-au ridicat Morlacii, îmbrăcaţi în negru, folosind corturi negre - ce în vechime era culoarea bucuriei - legaţi de MunteNegru, Moscopolia şi de Moloşii din Epir dar şi de Moscalii / Muscalii din N Carpaţilor care în Bazinul superior al Fluviului Ră / Volgăi au întemeiat Moscova la începutul mileniului II, fondatorul capitalei Rusiei actuale, printre Finicii Mari, fiind prințul Gyurgi / Yuri 1099-1157 din Dinastia Rurik, genetic ca Gherga (se ştie că o evidentă parte a Românismului s-a dezvoltat prin Moşneni / Moşteni - Momârlani - Morlaci - Mocani - Moţi - Moroşeni, ş.a). În 2009, Dr. Sorin Paliga de la Universitatea București și arheologul Eugen Teodor în “Lingvistica și arheologia slavilor timpurii / O altă vedere de la Dunărea de Jos” au scris: “Secolul VII a fost cel în care s-a inițiat și istoria bulgarilor, la Dunărea de Jos. Poporul slav al bulgarilor este doar unul dintre popoarele Europei moderne care au un nume de împrumut (precum rușii sau francezii). Vechii bulgari erau o populație turcică alungată de chazari din stepele nord-pontice, spre vest. În deceniul 8 al secolului VII s-au așezat în zona Deltei Dunării, sub conducerea lui Asparuh, al cărui nume mărturisește influențe iraniene (cam ca tot ce venea din pustă / stepă). O vreme nu au fost deranjați de bizantini, prea ocupați cu scoaterea capitalei dintr-un asediu arab. Confruntarea a avut loc în 680, probabil undeva în Dobrogea, și a avut un rezultat în care probabil nu crezuse nimeni: bulgarii au câștigat și au ocupat toată Bulgaria de NE din zilele noastre; mai rău, bizantinii s-au văzut chiar obligați de a plăti tribut, în schimbul păcii. La evenimente au participat și triburile slave ale ‘severianilor’ ale așa numitelor ‘șapte-triburi’. Foarte probabil, ele se aflau de ceva vreme în zona gurilor Dunării, schimbând - cu acea ocazie - doar stăpânul. Sigur este că numele ‘severianilor’ a fost cunoscut și din surse rusești de mai târziu, fiind unul dintre componentele etnice de bază din sudul Rusiei. Unul dintre cele mai curioase aspecte ale istoriei foarte timpurii a slavilor a fost duplicarea numelor etnice - dar și a hidronimelor - pe întinse suprafețe geografice. Croații au fost pomeniți pe Donețul superior, pe Elba superioară (2 mii de km mai la vest!) și pe coasta dalmată. Sârbii au fost cunoscuți pe Elba mijlocie (în centrul Germaniei!) dar și la Cazanele Dunării; tot ei par ‘vinovați’ de duplicarea numelui Moravei, cea din Cehia și cea din Serbia. Există un râu Bug de sud și unul de vest, într-o maximă criză de inspirație. Existau ‘drago-vichi’ / ‘dregovici’ în nordul Eladei dar și în Bielo-Rusia / BelaRus. Exemplele ar putea continua, însă cel mai important a fost - probabil - cazul populațiilor purtând un nume apropiat de numele generic: slovenii la Adriatica, slovacii în Europa centrală și slovianii în jurul Novgorodului (nordul Rusiei inițiale); e interesant de observat că, la margini atât de diferite, precum Marea Adriatică sau lacul Ladoga, slavii se numeau la fel (slovenii și slovacii vor fi putut reprezenta, înaintea venirii ungurilor, o singură populație, locuind de o parte și de alta a Dunării mijlocii). Chestiunea numelor duplicate pare să confirme teoriile migraționiste. Doar că direcția sugerată este una mai degrabă confuză. Dacă în cazul croaților și sârbilor - limpede - a existat o migrație de la nord la sud, cel puțin în cazul slovianilor și severianilor direcția sugerată este inversă, fiindcă au fost certificați în zona Dunării mult înainte de a fi pomeniți în câmpiile ruse”. Pentru vecinii Slavi Sudici - Bulgari și Sârbi - Banatul Severinului era Banatul Nordic față de ei, căci “Sever” = “Nord” la cei mai mulți Slavi (termen înrudit cu Latinul “caurus” ori Germanul “schwartz” = negru); între Dunăre și Nipru Slavilor timpurii li s-a zis Severiani / Siveriani iar regiunea Severia a ajuns să fie știută cea de la intersecția Ucrainei cu Belarusia și Rusia (termenul Sarmat / Iranian “seu” însemna “negru”, Rușii denumindu-i pe Oamenii Nordici ca Severi). Conform Dr. Viorel Achim în “Istoria unei provincii de frontieră: banatul de Severin” din 2006, ultimele elemente ale instituției băniei au existat până în Epoca Modernă, anume până în 1831.

Secolele VIII-IX: în hașură = comerț Vareg

În 2009, protopopul Englez Andrew Phillips a afirmat: “Sunt 4 ramuri de Ruşi, cei Mari în Rusia, cei Mici în Ucraina, cei Albi în BelaRus şi cei Carpatici în TransCarpaţi; de acolo au emigrat Croaţii Albi la Adriatica. Inclusiv numele de Croaţi a derivat de la cei de pe ‘creste’, din Carpaţi (ei fiind Croaţi Albi de la neaua de pe crestele Carpaţilor, pentru că au trăit acolo până în secolul VII); autohtonii Carpato-Ruşi - din Carpaţii Păduroşi / sau TransCarpaţi, denumire inventată recent - îşi spun Rusini / Rusnaci şi formează cea mai mică ramură din cele 4 ramuri Ruse, cândva grupată în Rutenia, ei fiind primii Ruşi creştinaţi, începând cu 863 (denumirea de Ruteni e cea Latină pentru Rusini). Sosirea Ungurilor i-a separat pe Rusini / Ruteni de restul Ruşilor, partea Huţulă fiind influenţată de Români”.

Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân când Ungurii au ajuns în Panonia

Croaţii Albi se întindeau spre răsărit până aproape de Kiev / Kiovia (baza lor era în Carpaţii Păduroşi, cu capitala în Voivodatul SubCarpatic, la Przemsyl 49,47 lat. N, 22,46 long. E / cel mai vechi oraş din Polonia după Cracovia), fiind notaţi ca Oghuri Albi atât în “Administrarea Imperiului” de către împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul”, cât şi în “Po-vest” / Povest = “Povestea anilor de altădată, de unde a pornit Țara Rusiei și cine a început primul să domnească la Kiev și cum a luat ființă Țara Rusiei” de către călugărul Rus Nestor din Kiev / acum capitala Ucrainei; e de ştiut că la Przemsyl - în Bazinul Râului San - în 1353 a fost menţionat episcopul Chiril Valahul (documentar notat “Kiryllo Wolloszyn”), în tot acel areal SE Polon fiind sute de localităţi cu nume Româneşti, în aceeaşi perioadă fiind exercitată puterea juridică acolo de către Giurgio din Stupnica / Voivodul Valahilor, după cum a notat profesorul de istorie Stanislav Lukasik de la Universitatea din Cracovia în lucrarea din perioada interbelică “Polonia şi România”. De altfel, istoricul Alexander Maciejowski (profesor la Universitatea din Varșovia) i-a studiat temeinic pe cei despre care a scris: “Geto-Dacii Vistulieni și Niprieni, strămoșii Polonilor”; etimologic, “Pol-ski” (auto-denumirea Polonilor / Polacilor) = “Oamenii câmpului”: Sudul Montan al Poloniei în Evul Mediu timpuriu era populat de Volohi / Români iar cei dinspre Nord - de la șes, până la Baltica - au devenit “Oamenii Câmpiei” (cuvântul polonez “wielka” înseamnă “mare”). Dr. Osman Karatay a consemnat: “Croaţii au plecat din N Carpaţilor în Balcani; ei n-au fost Slavi (în V Afgan există o regiune cu care e asociat numele de Croat). Croaţii şi Sârbii au fost Iranieni care au ajuns în V Balcanic după ce au trecut prin Munţii Caucaz şi Carpaţi. Cronicarul Priscus a scris că în 463 au intrat Turkii Ogur în E Europei, dintre care - după cum a scris călugărul Nestor în cronica ‘Povest’ - ‘Albii Ogur’ au fost Croaţii iar ‘Negrii Ogur’ au fost Ungurii. Mecanismul etnic stereotip în EurAsia era că atunci când gruparea politică ‘X’ domina populaţia ‘Y’, ea îşi răspândea numele peste toţi, ca o identitate superioară: în acel fel, un număr redus de oameni schimbau identitatea mai multora, în sensul lor. Dinaștii As / regăsiţi la Alani şi Dulo / regăsiţi la Bulgari probabil s-au cununat şi au dominat E Europei timp de aproape un mileniu. În ‘Cronografia Latină’ din 354, a apărut scris că Vulgarii (adică Bulgarii din N Munţilor Caucaz) se trăgeau din Ziezi. Cei mai mulţi Bulgari nu au fost de fapt Bulgari, aşa cum cei mai mulţi Huni nu au fost de fapt Huni; cu timpul, aşa cum mulţi ne-Huni au ajuns Huni, mulţi ne-Bulgari au ajuns Bulgari. Cei mai vechi Bulgari au fost Oguri (din Bazinul Lacului Aral), înrudiţi cu Oguzii / Turkii. Malalas şi Teofan au scris despre Gordas / Kourt - nepotul lui Attila - care a condus Bulgarii. Croaţii necreştinaţi - din Polonia Mică şi Saxonia - au devenit Sârbi iar conducerea migrării Bosniece a fost asigurată de Dinastia Chorbat (urmaşă a lui Kubrat); denumirea ‘chor’ avea înţelesul de ‘prinţ’ (Chorbat nu venea de la Croaţi). În timpul împăratului bizantin Heraclius, Croaţii au sosit în Balcani, i-au învins pe Avari şi au ocupat ţara în care sunt şi acum; Croaţia Albă din care au venit se întindea în Galiţia (între Râul Bug şi graniţa Ucraineano-Polonă), în Moravia, etc.: e de ştiut că de la măreţii săi locuitori - în pronunţie Maghiară ‘Marot’ pentru liderii lor - regiunea din apusul Carpatic străbătută de Râul Morava şi-a primit denumirea Moravia (după cum au scris şi Ungurii, că la sfârşitul secolului IX au trebuit să se lupte cu acei oameni măreţi din zonă, cei din Valea Râului Balcanic Morava - la S de Panonia - fiind tot oameni foarte înalţi = ‘măreţi’). Până atunci, Croaţii au fost înrudiţi îndeaproape cu Bulgarii conduşi de Kubrat. Trecerea Croaţilor dinspre Nord înspre Dalmaţia a fost prin Vestul Avarilor. Întemeierea unei ţări pe un anumit teritoriu nu e conectată doar cu geografia, ci şi cu geocultura milenară a experienţelor locale, multe dintre statele actuale avându-şi proiectele în vremuri străvechi (în general, continuitatea tradiţiei fiind mai importantă decât continuitatea etnică). Bosnia - organizată Medieval - în Antichitate a aparţinut Dalmaţiei / Iliriei şi mult anterior, în neolitic, a făcut parte din Cultura Vincea, influenţată apoi de către Kurgani: migrarea Kurgană în Iliria a continuat până în timpurile istorice. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul a scris că în secolul X ‘Bosnia - numită Pagania - a ajuns sub control Sârb’. Bosniecii din munţi au rezistat creştinării mult timp - fiind păgâni - iar unii păgâni de pe coasta Dalmată s-au îndeletnicit cu pirateria. Păgânii din centrul Bosniei nu erau Sârbi; unii au ajuns acolo unde-i azi Bosnia dintre strămoşii Beceni / Pecenegi din N Pontic şi nu s-au instalat într-un tărâm gol, ci populat de către Iliri: în plus, se mai ştie că în Bosnia Medievală au trăit şi vechi Bulgari”.

Albanezii cu galben / cărămiziu în Epoca Modernă
(secolele XIX și XXI)

Gheghii = Albanezii Nordici încă au Canonul - Tradiționalul cod de legi, zis “Kanun”, cu elemente datând din preistorie, așa cum au studiat în 2002 cercetători ca Helmuth Schneider ori Hubert Cancik - având în centru Besa (adică onoarea, bazată pe cuvântul dat / promis), Bulgarii cunoscând Beza iar vechii Români având pentru divin termenul Boz; cei din Bosnia apar așadar ca Oameni Drepți - în sens judiciar - astfel încât prin Bosnieci s-ar înțelege “cei Drepți” ori “cei Divini”. După cum a fost scris în lucrarea bizantină “Administrarea Imperiului” din secolul X, regiunea Balcanică Bosona - populată de Beşeni = Pecenegi, ştiută ca baza etimologică a Bosniei - a fost pe Valea Râului Bosna, în vecinătatea Sârbilor; când au apărut, Pecenegii au fost notați și ca Besi: de altfel, enciclopedia bizantină “Suidas” a egalat Besenii / Pecenegii cu Geto-Dacii (Tracii - începând cu liderii Besi - s-au răspândit după Războiul Troian la Marea Neagră iar Bessii / Pecenegii au pătruns în Balcani dinspre Marea Neagră, prin “Besi-rabi” confirmându-se încă o dată rolul de cârmuitori deținut de Besi în spațiul Ponto-Balcanic, în acele vremuri). În Antichitate, o parte din Bosnia a aparținut Moesiei Superior (vecina Daciei); în 1103 a fost documentat că o parte din teritoriul său aparținea Regatului Rama iar ulterior în Evul Mediu călugărul Mauro Orbini din Ragusa a confirmat - în 1601 - onomastica “Bos-niei” ca legată de foștii Besi. La început, Croaţii din N Munţilor Carpaţi - fiind înrudiţi cu Bulgarii / Sciții - erau implicit înrudiţi cu Hunii şi cu Geţii; la primii Bulgari / Sciți, despre Ziezi - rezonând cu Gheti - nu se ştie ca etnonim decât un nepot Semit al patriarhului Noe, ceea ce însă real n-a fost cazul pentru Bulgarii / Sciții ne-Semiţi. Fiul lui Argan - notat Organa de către patriarhul Nichifor în 619 - era Gurg / Kurbat = Kubrat iar nepotul Asparuh al lui Argan a fost primul împărat al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân. Ogurii şi Oguzii au fost înrudiţi: Ogurii preferau zonele mai călduroase şi mai joase iar Oguzii pe cele mai răcoroase şi mai înalte; există multe mărturii despre Oguri şi Oguzi ca trăind amestecaţi (cum au fost de exemplu Cumanii, Khazarii, Tocharii, Turkii, ş.a). Rotacismul Turk - bine documentat - s-a caracterizat şi prin egalarea “s”/“r”, astfel încât ceea ce Oguz era “As”, Ogur era “Ar” (iar aşa ceva a devenit pe larg parte a multor etnonime).

Secolul VI: “Veli-Sârbii” și “Veli-Croații” erau Slavi Vestici, adică Albi (ziși “Beli”)

Primul inamic neitalic al Romanilor a fost “Sfântul rege” Pirus / “Pi-rus” 319-272 î.C., cârmuitorul Moloşilor din ceea ce azi e Albania (Moloşii - a căror denumire era legată de Mleccha din N Indiei - foarte posibil că divinizau focul, fapt personalizat istoric mai ales prin Zeul Moloh din Orientul Apropiat şi N Africii, patronul sacrificiilor pruncilor / îndeosebi a primilor născuţi). Episcopul Martin Cromer 1512-1589 din Cracovia / Polonia, oraș Medieval plin de Nemți - citat de stolnicul Constantin Cantacuzino 1655-1716 în “Istoria Ţării Româneşti” - afirma că în primul mileniu “a fost multă amestecătură a Moscalilor şi Românilor” (din actuala Ucraină până la Marea Adriatică), toţi ajungând în Biserică să utilizeze Slavona / vechea Bulgară, limba celor de pe Volga; Bucovineanul Mihai Eminescu - cel mai mare poet Român - a scris în 1876: “Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi de naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la Morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia şi până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev” (şi azi se pot observa simetrii din Timoc = Craina, via Craiova, în Ucraina, etc. de tipul Rumâni-Ruteni-Ruşi, ş.a., Românii la număr - exceptând Ucrainenii, adică “mărginenii” - fiind cât ceilalţi vecini la un loc = Bulgari + Sârbi + Unguri). De exemplu, geograful Arab Al Muqaddasi (născut în 946 la Ierusalim) a consemnat că în 985 “o armată Rum, ce se numeşte Rus, a atacat Khazaria”: neamul numit Rus era Rum / adică Rumân (fapt confirmat şi de geograful Afgan Abu Gardîzî - decedat în 1061 - că din secolul IX “locuitorii dintre Doneţ şi Dunăre făceau parte din neamul Rumilor / Rumânilor, având un stat Rum / Rumân”); baza lor din răsărit s-a stabilit pe Nipru / Var, la Kiev (acum capitala Ucrainei), ce din secolul X - conform şi Dr. Andrei Groza - le era “avanpost atât militar, cât şi economic, prin importantul său târg”, acolo cârmuitorii fiind din Dinastia Rurik / cu tiparul genetic patern ca Gherga.

O caracteristică Geto-Dacă a denumirii cetății a fost sufixarea “va” (în “dava”); sufixarea “va” s-a regăsit și în numele Kiev - la fel ca Moskva, Neva, etc. - nume care nu e Slav, ci Ugro-Finic; în 1858, cercetătorul Rus Alexander Veltman a conectat etimologic apariția denumirii Kiev de la Khuni / Huni. Legenda atribuie fondarea Kiovei - aşa cum era ştiută prima denumire a perimetrului Kiev - lui Kubrat (urmaşul după 2 secole al împăratului Attila al Hunilor şi al împărătesei Bănăţene Kerka), istoricul Armean Zenob Glak notând că acela a sosit acolo din TransCarpaţi, dintre Paluni / Polani, în secolul VII: arheologul Ucrainean Mykhailo Braichevsky 1924-2001 l-a studiat pe eponimul Kyi / Kii - provenit din atributul Got de “kneaz” - afirmând că stăpânirea aceluia se întindea de la Carpaţi până la Kiev (în 2014, Dan Schuessler a scris în Ghidul despre Kiev că acela putea fi târgul metropolitan menţionat în secolul II de geograful Ptolemeu, prin care - conform unei legende - a trecut apostolul Andrei şi a susţinut despre Kiev că într-adevăr avea înţelesul de aparţinere lui Kii / Kyi). Este de ştiut - aşa după cum a indicat şi cercetătorul Murad Adji din Rusia în 2004 - că “în legătură cu capitala Kiev, vechiul grai Turk / Cuman folosea ‘kia’ pentru ‘loc pe graniţă’ (ceea ce era la marginea teritoriului) iar Ukraina literalmente înseamnă ‘la margine’; de exemplu, oraşul de graniţă al Khazariei a fost Kiy. Primii Kipchak = Cuni au apărut în spaţiul Ucrainean după conflictul Turkilor - sosiţi din Altai - cu puternicii Alani pe Don, în secolul IV; Kipchak / Chunii au fost numiţi Huni de către Greci, un document bizantin din 572 explicit consemnând despre ei în forma: ‘Huni, pe care obişnuit îi chemăm Turki’. În urmă cu mult timp, Ukrainenii au fost porecliţi Cherkasini”. (Iar între Cherkasi și Ghergasi parcă nu e chiar mare deosebire). De altfel, în secolul VI episcopul Zaharia al Insulei Lesbos a consemnat în “Istoria bisericii” existența - la vremea sa - a Nord Caucazienilor Hros / Rus la S de Kiev: aceia probabil erau Ghergari Caucazieni = proto-Ruși (dinspre răsărit), la întâlnirea acolo cu Rumânii (dinspre apus); academicianul Ucrainean Omeljan Pritsak - în “Originea Rușilor” din 1981 - a studiat termenul Syriac “Hros” (scris așa de acel episcop provenit din Canaan), afirmând că “într-o notiță din lucrarea aceea despre ‘Istoria bisericii’ apare misiunea de creștinare a Hunilor Nord Caucazieni condusă de Kardast / ‘Karda-st’, considerat ‘erou’ la fel ca uriașii parteneri ai Amazoanelor, termenul Grec de ‘heros’ pentru erou ajungând adaptat Syriac ca ‘hros’.”

Primii Ruși s-au întins între Kiev / S și Novgorod / N

După mutarea în secolul IX a capitalei Rușilor de la Garða / Novgorod pe Nipru la Kiev, Varegii au numit acel loc Kœnungarðar / “Kœnun-Garðar”, literalmente însemnând “orașul cârmuitorului” (similar cum Valahii ziceau capitalei bizantine “Țari-grad” = “orașul cezarului” / împăratului): pe scurt, Kiev a găzduit marii knezi / cnezi ai Rușilor timpurii; privind denumirea de “Va-regi”, se poate observa și că în Estonă “riigi” = “regat”. Dr. Fjodor Uspenskij de la “Institutul de Studii Slavice” al Academiei Ruse a explorat în 2011 denumirea Kievului atât în legătură cu legendarul luntraș Kii la vadul peste Nipru de acolo - care avea la Dunăre locul numit Kievetz ce-i plăcea enorm - cât și ca legat de “Okijan gorod” = “orașul Okeanului” fiindcă era la apa mare Fluvială (Varegii înțelegeau zona ca așezarea populată de “kijani”, adică de aceia gospodărind trecerea acvatică, îndeosebi fiindcă luntrilor lor - tip canoe - le ziceau “kona” / “kœna” iar pentru oraș Nordicii utilizau termenul Kønu-garðr = “orașul bărcilor” dar și al cârmuitorului care facilita traversarea).

Situația la schismă: Românii erau între Romei și Ruși

Academicianul German Ludwig Schlozer 1735-1809 a consemnat în “Analele Rusiei”: “Volohii nu erau nici Romei, nici Bulgari, ci Vlahi / Rumuni, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a Tracilor, Geţilor şi Dacilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

În “Originile Principatelor Române”, academicianul Dimitrie Onciul a scris: “Analele Ruseşti sub numele de Bolochoveni cunoşteau pe Volochi (=Români). Bolochovenii sunt arătaţi ca locuind în vecinătatea Principatelor Ruseşti de Haliciu şi Kiev, întinzându-se în Nord-Estul Carpaţilor până dincolo de Nistru şi ajungând chiar peste Bugul superior. Un teritoriu Bolochov în Podolia lângă Principatul Kiev, unde apoi se află Ţara Bolochovenilor, este menţionat la anul 1150. Ei sunt identici cu Vlahii de la hotarul Galiţiei, cunoscuţi bizantinilor în anul 1164. Pe teritoriul ocupat de ei, Bolochovenii se bucurau de oarecare independenţă, trăind sub conducători proprii, numiţi cnezi ca şi la Românii din Ardeal” (expansiunea Bolochoveană / Volohă s-a oprit după invazia Mongolă, o cronică Polonă din 1259 anunţând subjugarea acelor Volohi notaţi “Bessarebenis” / Basarabi, mişcarea generală spre NE fiind continuată de atunci din Bazinul Niprului / Var de către oamenii liberi ortodocşi denumiţi Cazaci după vechii Khazari - aşa cum a scris contemporanul “Codice Cuman” din Veneţia - înveşmântaţi în faimoasele chercheze, specialişti în luptele călare, care au ajuns în câteva secole să domine Siberia, cucerind-o pentru Ruşi; din 1556, baza Cazacă a fost la gura Niprului, pe Insula Sf. Grigorie / azi Khortiţia 47,49 lat. N, 35,06 long. E, în Ucraina (istoricul Rus Vasily Tatishchev 1686-1750 - descendent direct pe linie paternă al regelui Rurik / genetic Gherga - care a denumit capitala Urală Ekaterinburg după țarina Ecaterina I / soția țarului Petru “cel Mare”, susținea despre Cazacii de pe Don, în fruntea cărora era, că aveau originea comună cu Circașii): istoricul Român Bucovinean Ion Nistor 1874-1962 a scris explicit “Cazacii erau strânşi dintre moscali şi români”, Cazacii fiind consideraţi şi urmaşii Cumanilor.

Steagul Cazacilor (uzual în Bazinele Don și Volga)

Vocabularul Românesc cuprinde termeni străvechi Românești (așa cum a studiat cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - natura și falsurile istorice”), de genul substantivului masculin “cazic” = țăruș de lemn ce se introduce în pământul malului pentru legarea ambarcațiunii ori de genul substantivului feminin “cazulcă” = unealtă pentru pescuitul peștilor răpitori în timpul iernii sub gheață; faptul că dintre Românii răsăriteni s-au desprins Cazacii spre E - pe marile ape până în Extremul Orient - reconfirmă similitudinea numelui lor și a cuvintelor respective Românești de practică navală, toate în conexiune cu cele care caracterizau Valahii, “Oamenii Valurilor / Râurilor”. Privind onomasticile populațiilor din răsăritul și din apusul Munților Caucaz, întinși între Mările Neagră și Caspică (la N de Caucaz fiind “Cazarii” / “Ka-Zarii”), acelea se pot vedea și azi ca fixate drept Cazaci / “Ka-Zaci” în N Mării Negre (apropiați de “Sfinții Daci”) și Cazahi / “Ka-Zahi” în N Mării Caspice (apropiați de “Sfinții Dahi”): de altfel, echivalența “Z”=“D” a existat și la dinasticii Zuraz - regăsiți în clanul regal Duras / Dulo, cu reședința la începutul Medieval în Mangup = fostul fort Dory / Doros 44,35 lat. N, 33,48 long. E din Crimeea, având denumirea și ca Gotthia - care au cârmuit Daco-Geții iar ulterior pe urmașii acelora, cu baza în pământul Dunărean al “Duros-torului” = “Duros-Terra”, adică Dârstor / Distria, azi Silistra (baza Daco-Getă a clanului Duras a ajuns în Doros, devenită capitala Goților din Crimeea și ocupată de Kazari după ce - la sfârșitul secolului VII - clanul Dulo a preluat puterea în N Balcanic, în fruntea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân), o denumire rezonantă fiind și promontoriul Dolojman / Dolo-ș-man din perimetrul Jurilovca / “Juri-lovca” însemnând al vânătorilor Juri în Delta Dunării, unde a existat cetatea Argame a Argadeilor / Arga-deilor = Sfinților Arga, întemeiată de Carianul moș Gorga, locul aparținând “Oamenilor Sfinți Dolo”, așa cum erau numiți cei din neamul Duras / Zuras; e de știut că la S de Caucaz, înțelesul Arab față de termenul “Dah” s-a fixat în dezacord, în legătură cu “dihonia” / “discordia” (iar cuvântul Arab “daes” înseamnă “călcător”, cu sensul de “cel care strivește / zdrobește”).

Autorul Elen Dionisie Fotino în “Istoria Daciei” - pe care a publicat-o în 1818 la Viena / capitala Austriei - a scris despre Galiția că era știută ca “Rusia Neagră” (totuși, regiunea din Nordul Carpaților, pe lângă Galiția a fost mai frecvent denumită și Rutenia sau “Rusia Roșie”); tot el a notat în aceeași lucrare că termenul de Român exista în Antichitate (de exemplu în timpul ocupării de către Romani a Sudului Daciei: în vremea împăratului Roman Caracalla 212-217 - care și-a omorât fratele Geta - “s-a făcut înscrierea locuitorilor liberi Daci cu privilegiul de cetățeni Romani, după care în loc de Daci s-au numit Români”). Despre Basarabi e de știut că istoricul Ceh Wilhelm Tomașek 1841-1901 - ajuns academician Austriac - a afirmat că erau urmașii Tracilor Besi, renumiți preoți / conform Anatolianului Herodot și respectiv războinici feroci / conform Anatolianului Strabon, prezența lor fiind atestată istoric de la marele Sanctuar Perperikon până în Carpați (literalmente Basarabi, adică “Basa-rabi” = “cârmuitorii Besilor”); de la Besii din S Dunării - cu care, conform aceluiași savant, erau conectați Burii din N Dunării - s-a tras în Tracia denumirea Byzantion / Bizanț (ulterior Constantinopol / Istanbul): încă și acum cel mai mare oraș din Europa. Istoricul German Joannes Leunclavius 1541-1594 a scris că Basarabia / Țara Basarabilor se numește așa de la numele Besilor. Academicianul Român Dimitrie Onciul a recunoscut în Basarabi un vestigiu al numelui Tracilor Besi (explicând metateza Bessapara - nume toponimic din Rodopi - ca însemnând forumul Bes = târgul Besilor); Anticul Herodot i-a indicat pe Besi ca preoții cei mai distinși ai lui Dionysos / Bahus, Zeu Trac numit “Za-Bazios” / Zabazios: sacerdoții Basari au fost străbunii Basarabilor (în 551, cronicarul Iordanes a scris despre casta domnitoare a Geților că era formată din Zarabi, adică Basarabi). Datorită sinodului Patriarhiei Ruse din 1654 (pe când domnea Alexei Romanov, tatăl lui Petru “cel Mare”), cei de rit vechi din Imperiul Ţarist care s-au împotrivit - începând cu episcopul din Novgorod - pentru a nu fi arşi pe rug, au emigrat: urmaşii Cazacilor de pe Don şi de pe Nipru care s-au stabilit în Bugeac / S Basarabiei şi Delta Dunării, până la fostul fort Orgame - întemeiat în Epoca Fierului de Gherghiţii din Caria - din cauza acelei persecuţii religioase, intensificată în timpul ţarului Petru “cel Mare”, care din 1703 a mutat capitala imperială la St. Petersburg, sunt azi ştiuţi ca “Ruşi Lipoveni” (“lipa” însemna “tei”, lemn din care îşi făceau ramele lotcilor / bărcilor); e de observat că pe atunci hatmanul Cazacilor a fost Moldoveanul Dănilă Apostol 1654-1734, refugiul acelora ajungând să fie spațiul Rumânesc. Toţi Românii, nu doar cei din Ţara Românescă = Valahia, erau numiţi de către cei din jur ca Valahi; de exemplu, “Cronica Moldo-Polonă” - din 1566 - a notat Moldovenii ca “Volohi” (anterior - în 1554 - istoricul Polonez Stanislav Orzekowski a precizat că “Moldovenii se cheamă pe limba lor Români”), Ungurii / Maghiarii numeau Românii Ardeleni ca “Olahi”, etc. Arheologul Polonez Tadeusz Sulimirski 1898-1983 a susţinut că “arealul format de Carpaţii Nordici din Polonia şi colinele lor a fost locuit în preistorie de triburi Trace”. În 2015, arheologul Polonez Marcin Rudnicki - care a descoperit în Bazinul Vistulei, din Carpaţii Nordici până la Marea Baltică, monede Romane falsificate de către Daci, zeci de brăţări Ardelene, ceramică Dacă și alte artefacte Dace - a afirmat că acelea proveneau din Dacia / România iar o parte au fost realizate acolo: “Pre­zen­ţa dacilor în zona Poloniei a început în secolul III î.C., conform unor cercetări bazate pe descoperirea, la noi, a unor monede din arealul dacic. Motivul prezenţei lor poate fi legat de im­pli­carea Daciei în bănosul comerţ cu sclavi, de care Roma avea mare nevoie. Apoi, pe vremea regatului lui Burebista (în jurul anului 60 î.C.), obosit de veşnicele incursiuni ale triburilor boilor pe teritoriul său, marele rege geto-trac a trecut la atac şi a provocat, undeva pe râul Tisa, una dintre cele mai mari bătălii din istoria dacilor. Boii au fost prac­tic raşi de pe faţa pământului de daci. Acela a fost momentul când ceramica specific dacică a apărut masiv în nordul Slovaciei şi în sudul Poloniei. Din punctul meu de vedere, acea apariţie a fost legată de extinderea regatului dac al lui Burebista spre nord. Pentru mine, prezenţa ‘ceştii dacice’ şi a altor forme de ceramică dacică, în zona noastră, e proba directă a prezenţei fizice a daci­lor aici! Eu însumi am descoperit, într-un mormânt al unei aşezări din Pelczyska, o ceaşcă dacică. Să spui că o astfel de ceramică, făcută de mână - era foarte rudi­mentară - ar fi un import, e pur şi simplu o prostie. E o ceramică foarte primitivă. Nu ai cum să imporţi aşa de la atâţia kilometri distanţă! Prezenţa ceştii da­cice în Polonia nu se poate explica decât prin faptul că dacii au venit aici cu tradiţiile lor de olărit şi cu obi­ceiurile de a le folosi. Foarte posibil, puterea lui Bu­rebista a fost atât de mare, încât să se fi extins până în Polonia. Contactele dacilor cu nordul Europei erau mai pu­ternice decât ne imagi­năm iar în acest sens, există in­formaţii nepublicate încă. Majoritatea mo­­nedelor republicane romane, pe care le-am găsit în Polo­nia, nu vin direct din sud, pe direcţia Moraviei, ci vin prin Dacia. Probele acestei teorii sunt monedele de aici, imitaţii dacice ale unor denari romani. Arată destul de bine, dar ştim că sunt imi­taţii, pentru că faţa monedei este de la un tip de denar, iar reversul este de la altul, e un mix de două monede în­tr-una sin­gură. Avem tot mai multe descoperiri de acest fel, care sunt complet nepu­blicate! Se vede o imitaţie de inscripţie romană, făcută în cel mai pur stil barbar, pen­tru că e evident că meşteşugarul dac nu ştia să scrie, iar atunci a mâzgălit nişte semne care aduceau, cumva, în mintea lui, cu literele alfa­betului latin. S-au găsit monede similare şi în România, deci nu e nici un dubiu că nu ar fi dacice. Perio­dizările mone­delor de acelaşi tip găsite în Polonia şi România se suprapun perfect, ceea ce e extraordinar, un alt argu­ment că ele au ajuns aici din Dacia. Nu e o coin­cidenţă! Toate aceste noi descoperiri aduc mari schimbări în informaţiile noastre legate de daci. Pre­zenţa dacilor aici, în secolul I î.C., este certă. Cei de aici erau mai conectaţi cu dacii decât cu romanii (şi mai mult decât cu oricine altcineva). E clar că dacii nu sunt de pe altă lume, că sunt parte din realitatea noastră preistorică, sunt parte din istoria noastră!” În 2010, în cartea “Origini”, istoricul George Cadar din Maramureş a scris: “Introspectând teritoriile purtătoare de însemne româneşti, nu pot să nu amintesc, asemenea istoricului polonez Augustyn Maciey, despre păstorii români din lanţul carpatic de nord, adică de Gorulii din Polonia, stabiliţi încă înainte de invazia hunilor pe ramificaţiile Carpaţilor Beskizi. Românii Goruli din satul Koniakow - sat situat la cea mai mare altitudine din Polonia - îşi recunosc clar originile româneşti şi văd în România patria originară. Aceştia mai păstrează în limbă cuvinte ca: măgură, brânză, fluier, vatră, merinde, cătun, mioară, etc. Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau la poalele Carpaţilor Nordici, din Colomeea până la Liov. După Mihai Eminescu, Guţulii / Huţulii ar fi daci slavizaţi, uzitând terminaţia ‘escu’; felul de viaţă, tehnica preparării brânzei şi a mierii sunt româneşti. În studiul ‘Familia Dragoş în Polonia’, istoricul polonez Ludwig Wyrostek afirma că Dragoş a creat Episcopia Haliciului, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova Nordică şi Polonia Meridională. Marele arheolog Tadeusz Sulimirski susţinea şi el - cu dovezi - că toate populaţiile evocate erau de origine dacă, nu slavă, dacii fiind primii păstori din Carpaţi. Nu întâmplător teritoriul Pocuţiei (cu centrul istoric Colomeea) a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia secole de-a rândul. Despre Pocuţia, Ştefan cel Mare scria: ‘Ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţinându-se de Țara Moldovei, de aceea am venit la dânsa ca la ţara mea. Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului’. Din secolul XVI, la Liov exista o suburbie moldovenească, biserica moldovenească avându-l drept ctitor pe Constantin Corniac şi bourul moldav zugrăvit pe zid. Ştefan Petriceicu al Moldovei şi Constantin Basarab al Ţării Româneşti şi-au găsit sfârşitul la mănăstirea Lavriv” (la început ortodoxă, acum unită cu Roma, ctitorită în 1278 în mijlocul multor aşezări Româneşti existente în acea zonă pe atunci, de către cneazul Lew - eponimul oraşului Leov = Liov / Lviv, însemnând “Leul” - fiul lui Daniel Romanovici 1201-1264 / stăpânul Galiţiei, din Dinastia Rurik / Ghergană, a cărui mamă a fost prinţesa bizantină Ana, rudă cu Isac Anghelul, cel care a cârmuit Imperiul Bizantin până la cruciada din 1204, împotriva aceluia ridicându-se în Balcani fraţii “As-An” / Asan care au întemeiat Imperiul Româno-Bulgar); ea a fost cununată cu Roman “cel Mare” - din Dinastia Rurik, bărbat de stat genetic Gherga - care începând cu 1168 a domnit în Novgorod iar în 1199 a unit Volânia cu Galiția sub sceptrul său (stăpânea și Kievul). Academicianul Rus Alexei Șakhmatov 1864-1920 a analizat proveniența denumirii de “Volân”, concluzionând că era conectat de vechiul termen German “Walah”, respectiv Celtul “Volcae” (ceea ce însemna Român, conform savantului Cicerone Poghirc); e interesant că Ruteana / Ucraineana folosește владѣти “vladeti” pentru cine deține - controlează sau conduce - cu rădăcina Medievală волдѣти “voldeti”: o rezonanță Volohă / Valahă (de altfel, istoricul Ucrainean Mikhaylo Hrușevsky 1866-1934 a precizat că până în secolul XI Varegii din preajma Kievului se numeau Variahy).

Leov / Liov = “orașul leului”

La N de Români, s-a conservat mai pregnant sufixul “va” din străvechiul “var” pentru “oraș”, fost termen VarVar / Barbar, perpetuat de Valahi (așa ca la Craio-va, Kie-va, Krako-via, Mosk-va, Lio-va, ș.a.m.d.); e de ştiut că la Leov / Liov - capitala Ruteniei, adică a Regatului Galiției-Volâniei / “Val-Huniei” - în 1150 a fost înhumat ducele Valahilor Ioan “de Onads” (aşa după cum a redat o icoană de acolo, reprodusă de publicistul Român Romulus Seişanu în “Atlasul istoric” din 1936): Onads putea fi Onut 48,34 lat. N, 26,03 long. E de pe Nistru / din Ținutul Hotinului ori chiar Cenad de pe Mureș / din Banat. În 1941, Dr. Nicolae Popp a scris: “Un lucru este bine cunoscut de toată lumea: că dintre toate neamurile locuitoare ale Carpaților, poporul cu viața pastorală cea mai intensă și cu destinul mai legat de munte ca nici unul altul, au fost Românii. Cutreierând golurile muntoase cu turmele lor și trecând din munte în munte, Românii - până prin secolul XIII - ajunseseră în Moravia. Ambele versante Carpatice, și cel Slovac și cel Galițian, le erau la fel de familiare. Carpații aceștia - deși împărțiți de Slovacia și Polonia - nu sunt locuiți nici de Slovaci, nici de Poloni. Astăzi, întreg muntele este cufundat în marea Ruteană, după cum în trecut intra în patrimoniul Românilor. Toponimia munților este înțesată de numiri Românești până departe, terminologia pastorală de asemenea. Dar infiltrația Românească în miazănoapte n-a fost numai păstorească în Carpați, ci și agricolă în Galiția. Cucerirea Pocuției a permis instalarea Moldovenilor dincolo de Ceremuș” / denumirea apei curgătoare fiind ca aceea pentru “moșul Cerului” = “Cere-muș” (Râu cu izvorul în Carpați, afluent al Prutului, Valea sa fiind granița dintre Bucovina și Galiția; Pocuția / “Po-Cuția” - însemnând “Sacrul Colț” / “La Colț” - e pe stânga Râului Ceremuș și aparține Galiției: la marginea răsăriteană a Pocuției - la fel ca la Bucovina și la Basarabia - se găsește Nistrul; e de știut - așa cum a scris inclusiv Romulus Seișanu în “Atlasul României” din 1936 - că domnitorul Moldovei de la începutul secolului XV “Alexandru cel Bun a stăpânit și Pocuția”).

Pocuția între Maramureș și Bucovina

În Nordul lanțului Muntos, Păduroșii Carpați Gorgani = Munţii Beskizi - dintre TransCarpaţi și regiunea Liovei / Liovului - sunt Gorgany în Ucraina, Bieszczady în Polonia și Bukovec în Slovacia (“buk” e “fag” în Ucraineană, prin Bucovina înțelegându-se regiunea cu fagi); în 2014, Dr. Jawor Grzegorz - istoric din Polonia - a studiat păstoritul transhumant din acel lanţ Muntos pe durata întregului secol XV şi a afirmat că “acel tip de păstorit includea exploatarea sezonieră a pajiştilor montane, numite în zonă ‘poloniny’, acei munţi din Carpaţi rămânând până în secolul XVI în afara statutului de locuire permanentă: acolo imigranţii valahi veniţi din Transilvania au putut să îmbine, cu măiestrie, activităţile artizanale şi cele rurale”. Este de știut că în 1624, domnitorul Transilvaniei a înnobilat familia Românească Gergely / Gherghei, care a avut moșia Ciocotiș 47,33 lat. N, 23,47 long. E (comuna Cernești, județul Maramureș), atestată documentar de la sfârșitul secolului XVI, anume din 1591.

Munții Gorgany / Carpații Păduroși

În 2015, arheologul săt­mărean - din Oaş - Robert Gindele şi-a exprimat credinţa despre prezenţa Dacă în Nor­dul continentului că a fost consolidată după răz­boa­iele Daco-Romane, când mai multe grupuri de Daci s-au retras către Nord din faţa trupelor Romane: “În ultimii ani, în nord-vestul României am identificat un imens centru de producţie ceramică al dacilor liberi din Câm­pia So­meşului, ca de exemplu la Medieşu Aurit. Exact în acea perioadă au început să producă marile centre ceramice din zona Cra­co­viei de azi: toate cuptoarele au fost de modelul celor de la Medieşu Aurit”. Regiunea Pocuţiei - parte a Galiţiei cu capitala Liov - îşi avea reşedinţa în Colomeea 48,31 lat. N, 25,02 long. E pe Râul Prut iar numele Poloniei se trage de la Polanii / “Pola-Anii” care în secolul VIII trăiau în Bazinul Warta (mare Râu navigabil, lung de 808 km, cu izvorul lângă Krakowia) astfel fixându-se cuvântul Slav “polje” pentru “câmpie”; “Po-lacii” / Polonii erau cei stabiliți în larga câmpie cu mii de Lacuri întinsă din N Carpaților până la Marea Baltică, primii Poli / Polani - așezați la începutul Evului Mediu acolo - avându-și se pare denumirea de la popii Cultului Ra (urmașii străvechilor parteneri ai Amazoanelor, cu ultima mențiune istorică la sfârșitul Antic în Carpați). Dr. Lucian Boia în “Istorie și mit în conștiința românească” a scris: “Budai Deleanu a văzut în Dacii nevoiți să-și părăsească țara pe strămoșii Polonezilor”. Podolia - “regiunea de sub dealuri” - are ca principală localitate Cameniţa 48,41 lat. N, 26,35 long. E / Ucraina (ce a fost cetatea Dacă Petridava / Clepidava); ambele regiuni - Pocuţia din Nordul Maramureşului şi Bucovinei, împreună cu Podolia din Nordul Bucovinei şi Basarabiei - au fost bazele “Ţării Bolochovenilor” / Volohovenilor (în lucrarea “Românii din Răsărit”, istoricul Român Emil Diaconescu a considerat că “înspre Nord-Est, Bolohovenii au fost, în cea mai mare parte, Români din Transilvania, emigrați prin secolul XI, odată cu apariția Ungurilor în regiunile locuite de ei, spre a-și putea duce viața în libertate”).

G/herbul = stema Cameniței

În lucrarea “Satul în Moldova Medievală”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a precizat: “Conținutul ‘Cronicii Voscresenskaia’ la anul 6406 - adică 898 - a notat un fapt nerelevat de nimeni până acum, că ungurii, înainte de a trece munții în Panonia, au purtat lupte cu volohii din Volânia. Textul este foarte important, pentru noi. În el e vorba clar de cea dintâi mențiune a românilor de la răsărit de Carpați până spre Bugul superior, în secolul IX. În secolul XII, aceia au fost numiți de către ‘Cronica Ipatievscaia’, bolohoveni. Epopeea germană ‘Cântecul Nibelungilor’ ce amintea de episcopul Pihiligrim 971-991 a numit teritoriul de la răsărit de Carpați ‘Țara Valahilor’, menționând participarea ducelui / voivodului Ramunc cu 7 sute de voinici la cununia regelui Ștefan cel Sfânt - supranumit ‘Attila’ - cu Gisela de Bavaria, numită în text Crimhilda. Poemul a înșirat oaspeții sosiți la nunta fondatorului statului creștin al ungurilor: ‘Fiecare - fără teamă - își arată obiceiurile din patria sa. Și de la Kiev - țară îndepărtată - veneau unii oameni. Aici era ducele Ramunc din Țara Valahilor, cu 700 de voinici venise el în grabă. Ca păsările venite în zbor se vedeau pornind pe caii lor’. Fără să fi fost organizați într-un stat ca ungurii și vecinii lor polonii și rutenii, ei nu ar fi fost luați în seamă de un rege ca Ștefan cel Sfânt. În izvoarele medievale au fost cunoscuți numeroși ‘vlahi’ / ‘volohi’ în Pocuția, Galiția și Podolia din vremuri străvechi iar în secolele X-XIV au supraviețuit 442 de sate organizate după dreptul valah (conform documentelor ruse și polone), populate de bolohoveni, ca să nu mai vorbim de cei din Țara Volohîniei / fostă Valhunia”. În secolul XIX, academicianul Român Petriceicu Hașdeu a scris despre secolul XIII: “În 1220, o parte din Basarabi, emigrați de demult din Oltenia, au fondat câteva cnezate Românești peste Nistru în Podolia și-n Volinia, numiți în cronicile Rusești contemporane Principi Bolohovești, mereu în lupte cu Rutenii și Polonii; pe de altă parte, Basarabii rămași în Oltenia, având un voivod în capul cnezilor, s-au afirmat ca elemente energice în dușmănie neîncetată cu Ungurii și Sașii”.

Volohovenii / Bolohovenii

Moldova și-a întins hotarul Estic peste Nistru, până la Râul Bug / Buh (fosta apă Hypanis, cu lungimea de 806 km - nume la fel cu al Râului Kuban / Pișîz - având izvorul în Volânia / Podolia iar la gură având Antica așezare Olbia a Gherghiților Cariani); de exemplu, în secolul XVII Miron Costin în cronica sa “Cartea pentru descălecatu dintâiu a Țărei Moldovei” a precizat despre “hotarele Daciei: la răsărit era Nistru; sunt o seamă de istorici care dau și Podolia și Câmpul preste Nistru, până în apa Buhului” (Râul Bug). În lucrarea “Satul în Moldova Medievală”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “În gramote din 1395 și 1401 ale Patriarhiei de Constantinopol, apare ‘RusoVlahia’, adică ‘Vlahia de lângă Țara Lituaniei’ (aceea ajunsese stăpână în anul 1342 peste Podolia și după 1362 peste ținuturile de pe stânga Nistrului până la Marea Neagră și era cunoscută contemporanilor ca ‘Țara Rusească’ sau ‘LituoRosia’). În acea vreme, statul Moscovei era numit ‘Sarmația Neagră’ iar Ținutul Haliciului - cunoscut ca ‘Rusia Roșie’ - era ocupat din 1349 de Polonia, având în sud granița până la Camenița pe Nistru. Titulatura episcopului moldovean, ca ierarh ortodox, era dată de patriarhie îndeosebi, pentru că îngloba în eparhia sa și părțile de pe litoralul Mării Negre, de pe stânga Nistrului, și nu pentru că ‘Valahia Neagră’ se afla sub suzeranitatea rusească (cum au susținut eronat unii istorici). Teritoriul locuit de români de la răsărit de Carpați s-a numit ‘Valahia Minoră’, ‘MoldoVlahia’, ‘MauroVlahia’, ‘RusoVlahia’ și ‘Moldova’; după asimilarea popoarelor migratoare încă din primele secole ale erei noastre și în evul mediu, a apărut la lumina istoriei poporul vlahilor sau românilor, adevărații stăpâni ai acestui teritoriu”. În 1766, militarul Rus Andrei Konstantinov a constatat că între Bug și Nistru - în “u Craina” - se vorbea “doar Românește”. În N, Românii Medievali erau până în Podolia, Pocuția și Polonia. Academicianul Român Nichita Smochină a scris despre “Moldova de dincolo de Nistru” în 1941: “Se presupune că păstorii Români ocupau din secolul XI regiunea Nistru-Bug împreună cu ținuturile Vistulei și ale Mării Negre. În orice caz, prima organizare în stat a Românilor din stânga Nistrului a apărut în statul Bolohovean; acela cuprindea o parte din Volhînia, Kiev și Podolia actuală. Bolohovenii erau Români, după cum rezultă din cercetările istorice făcute asupra lor. Cronica Ipatiev s-a ocupat de ei, arătând și numele localităților; astfel, în 1146 toate numele dovedeau o toponimie Românească. Istoria Bolohoveană s-a caracterizat prin lupta înverșunată împotriva Principatului de Kiev, care căuta să-i supună; pentru a-și păstra independența, șefii Bolohoveni au încheiat alianțe cu Tătarii. Totuși, în 1240 au fost supuși de principele Kievului, omorâți sau făcuți prizonieri iar cetățile lor distruse. După acel fapt, Românii au apărut ca șefi militari și luptători distinși mai ales în părțile Niprului, precum și în organizația Seci, care era un fel de Ordin Teutonic. De atunci Românii au pătruns adânc în ținuturile de peste Nistru și le-a crescut mult numărul în regiunea Nistru-Bug. Regiunea Bug-Nipru era puntea de trecere de la Moldoveni la Cazaci. Ea a fost ocupată de Ruși în 1740, numindu-se Rusia Nouă; până atunci locuitorii ei trăiau liberi, neplătind la nimeni nici un tribut. Stăpânirea Rusă a găsit în noul ținut brațe de muncă foarte puține, căci el era aproape pustiu. Pentru ca să poată valorifica regiunea, s-a început colonizarea ei. Operația s-a făcut cu elemente Românești din stânga Nistrului. După ce ajunse stăpâna regiunii dintre Bug și Nistru, numărul mare de Români a determinat-o pe țarina Ecaterina II să înființeze între Nistru și Bug Principatul numit Moldova Nouă”. La sfârșitul Imperiului Țarist (în timpul primului război mondial), colțul său Sud-Vestic era astfel:

În general, Românii au fost răspândiţi la N de Dunăre în mod compact între Tisa şi Nistru (dar cu ramuri pe tot lanţul Carpatic - inclusiv la V de Tisa - şi în răsărit chiar mult la E de Nistru, de pildă semnificativ până în Bazinul Niprului) iar la S de Dunăre în toată Peninsula Balcanică; în imaginea următoare se poate vedea cu roşu răspândirea Românilor la răsărit de Fluviul Nistru (conform academicianului Român Nichita Smochină 1894-1980) şi constituirea la E de Nistru a republicii Moldoveneşti în perioada interbelică de către comunistul Grigore Cotosvchi 1881-1925 - acum entitate teritorială redusă la Transnistria - care a afirmat la înfiinţarea sa că încă trăiau 2 milioane de Români în Uniunea Sovietică:

Deoarece Fluviul Nistru era Antic numit Tyras, capitala TransNistriei e Tiraspol, adică “orașul de pe Tyras / Nistru”; în al doilea război mondial (anii 1941-1944), Românii au controlat Transnistria - dintre Nistru și Bug - cu 13 județe:

România în al doilea război mondial a controlat Transnistria (zona dintre Nistru și Bug)

Academicianul Basarabean Andrei Eșanu a cugetat: “În urma unor lecturi de durată şi a unor investigaţii proprii, am observat că majoritatea cercetărilor privind istoricul întemeierii Ţării Moldovei, de altfel, interesante, au un punct vulnerabil şi anume: se are în vedere apariţia la est de Carpaţi doar a unui centru voivodal şi de aceea se încearcă să se stabilească succesiunea, cronologia şi continuitatea sau discontinuitatea dinastică a voivozilor cunoscuţi, punându-i în legătură cu un singur voivodat. Or, până la încheierea unificării teritoriale a Ţării Moldovei în graniţele sale istorice au existat şi alte nuclee statale, trecutul cărora este învăluit în negura timpului. Admiterea coexistenţei paralele într-o anumită perioadă istorică a două sau mai multe voievodate în spaţiul est-carpatic pare să ofere o soluţie mai clară în problema succesiunii şi cronologiei voivozilor în spaţiul geografic al Moldovei istorice. Trebuie să amintim că puţinele izvoare scrise rămase ne oferă informaţii exclusiv despre voivozi maramureşeni, care s-au implicat în evenimentele din răsăritul Carpaţilor, care au stimulat procesul de constituire a Ţării Moldovei”. Armeanul Vardan “Răsăriteanul” - născut în Kilikia, decedat în 1271 - a notat în “Geografia” sa ce se afla pe atunci în S Rus / N Pontic: “În vecinătatea Ruşilor se găseşte neamul Ulach / Vlach, apoi cel al Bulgarilor, care se întinde până la Ţara Sarmaţilor; iar de acolo se merge la Iberieni” (Ivirii Caucazieni). Cazacii - inspiraţi de Valahii care au populat Văile din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic şi totodată inspiraţi de Varegii / Vikingii care au înfruntat valurile Atlantice dintre EurAsia şi America de Nord - au colonizat Siberia străbătând valurile marilor ape de acolo; desigur că nu au ezitat să apară teze naţionaliste, ca de pildă de tip Rus despre Cazacii Siberieni că erau oricine altcineva decât Cazacii Cherkasini / Ucraineni, de tip Ucrainean despre Cazacii Ucraineni că erau oricine altcineva decât urmaşii Sfinților Daci ori ai Kazarilor, etc. (similare au fost tezele despre anteriorii Goţi / că erau oricine altcineva decât foştii Geţi sau că - la rândul lor - Geţii n-aveau nimic de a face cu strămoşii Guţi, ş.a.m.d). Medieval în Balcani, embrionul Albaniei / “Al-Baniei” a fost Ducatul Musachia cu capitala la Berat / oraș în “Mica” Vlahie, cârmuit de Dinastia Muşat - însemnând “Frumoasă” / din vechiul dezmierdat “Fru-moșat” - provenind, corespunzător Dr. Skender Anamali / arheolog Albanez, chiar de la poalele Moscopolei, din Korca = Ghiorgea (așa a fost consemnată denumirea orașului Corița / Curceao din SV Lacului Ohrida de către profesorul Anastase Hâciu în cartea “Aromânii - comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație”); în 1444, Gherghe Arianitul a decis înglobarea Ducatului în primul stat al Albaniei (azi în județul Berat din Albania există localitatea Gjergjove 40,28 lat. N, 20,21 long. E, posibil fost cătun ori moșie Ghergană): e de știut despre cea mai veche Biserică din Berat, oraș numit Vilardi de Vlahi, că e Vlaherna, dedicată Fecioarei Maria - zidită în secolul V pe locul unui fost locaș religios - în conexiune cu pe atunci contemporana Vlaherna din Constantinopol (Biserica ridicată în capitala bizantină pentru cârmuitorul Vlah al Dobrogei / cea mai Nordică regiune Balcanică). În 1936, profesorul Anastase Hâciu a scris despre Vestul Balcanic: “În secolul XIII, ținutul cuprins între Valona, Canina, Berat și Elbasan se numea Musachia, cu capitala Berat-Villardi, stăpânită de familia Musatius (Musachius / Musachi), de unde îi vine numele ce-1 poartă. Principii au stăpânit Canina, Selenița, Tomorul (Musachia Mică), Opar, Corița, Marele Devol, Micul Devol, Castoria, Ducatul Prespa, etc., până în secolul XV, când a trecut sub stăpânirea otomană. Această Musachia, cea mai bogată, așezată pe cele două maluri ale râului Semeni și de-a lungul Adriaticei, numită și hambarul Albaniei, cu centru mare Fearica / Fieri, plus Cavaia și Fușa Tracul, în valoare de 80200 hectare, este exclusiv locuită de Aromâni. Coloniile Moscopolei se întindeau dincolo de Ohrida, spre Est, în regiunea Bitoliei și mai ales spre Vest, până la Adriatica, cu întreaga Musachie și - de-a lungul Mării - de la Durațo la Valona. Consulul Franței Francois Pouqueville la Ianina a plasat întemeierea Moscopole în secolul XI, pe ruinele vechii cetăți Mosca / Mosches, care - prin corupție - ar fi dat și numele regiunii Musachia, înainte (adică în secolele mileniului I) acolo fiind o simplă tabără de păstori” / târg ciobănesc = probabil stație a turmarilor Vlahi practicând tradiționala transhumanță. Este de știut că prințesa bizantină Ana Comnena a scris în secolul XI despre primii Mușatini; începând cu secolul XIII, Mușatinii Aromâni de lângă Adriatica / Albanezi au fost aliați ai Angevinilor (la insistența Angevinilor, care apreciau asocierea cu puternicii și drăguții / frumoșii Armâni) iar în secolul XIV - când Ungurii au fost cârmuiți de Angevini - Mușatinii Români au preluat independenți cârmuirea Moldovei: internațional, Ungaria a fost prima Țară Medievală care a recunoscut oficial noul stat Românesc al Moldovei. Academicianul Neculai / Niculae Iorga în “Istoria poporului românesc” a menţionat că Armânii practicând transhumanţa aveau “o patrie de vară şi alta de iarnă”, fiind nu numai cei mai ridicaţi păstori dintre Adriatica şi Carpaţi, ci şi foarte mari negustori în SE Europei (de exemplu, în vechime prima denumire a naiului - instrument muzical tipic Românilor - a fost “moscal” / “muscal”); calendarul de vară / de munte era între Sf. Gheorghe = 23 IV și Sf. Dumitru = 26 X (pe stil nou / Gregorian, căci pe stil vechi / Iulian perioada era 6 V - 8 XI). Se pot remarca în lume exponenții cei mai proeminenți ai transhumanțelor ca fiind - cei mai mulți până în Evul Mediu - Kîrgîzii în Asia Centrală, Georgienii în Caucaz, Saami în Scandinavia, Vlahii / Românii în centrul Europei și Tuaregii în Sahara. La sfârşitul Epocii Bronzului frumoasa Troiană Andromaca - soţia prinţului Hector, primul născut al lui Priam, regele Troiei - a devenit sclava lui Pirus, fiul lui Ahile (care a fost în Calul Troian) şi aşa l-a născut pe Molos / de unde la începutul Epocii Fierului în Epir s-au răspândit Moloşii, cei care au crescut câinii ciobăneşti şi de vânătoare deveniţi strămoşii actualilor buldogi; ea l-a mai născut şi pe Pergam - care a plecat în Anatolia, zona strămoşilor săi materni, unde cetatea lui i-a luat numele, inscripţiile secolului XII î.C. pomenind prezenţa forţei Moschi / Musku a neamului din Frigia până la Eufrat / Puratu (Moschienii în Capadochia au devenit mai numeroşi decât Ghergarii, foştii parteneri ai Amazoanelor, cu care de altfel au fost aliaţi) - după care, ca văduvă, a rămas regina Epirului, în Sudul Albaniei Balcanice.

Macedonul Alexandru “cel Mare” a fost din neamul Moloşilor, în Evul Mediu cu urmaşii dezvoltându-se în N Macedoniei localitatea “Mosco-polis” / Moscopolia - populată integral de Armâni / Vlahi - ca oraşul cel mai mare din Balcani după capitala otomană Istanbul / Tracia (mormintele înaintaşilor împăratului Alexandru Macedon sunt în oraşul Armân Veria 40,31 lat. N, 22,12 long. E / azi în N republicii Elene); în secolul anterior împăratului Macedon Alexandru “cel Mare” istoricul Herodot Karka 8:138 a scris că la poalele Muntelui Bermios / Vermio - unde e orașul Veria al Armânilor se afla extraordinara grădină cu trandafiri parfumați a prințului Midas, fiul regelui Gordias al Frigiei: din acea zonă până în Nordul Epirului și centrul Albaniei - deci într-o bună parte a Macedoniei, inclusiv în Salonic - a trăit populația de Brygoi / Frigieni (etimologul German Friedrich Kluge în 1995 de pildă considerându-i pe Medievalii Burgunzi ca rudele lor Vestice). Anticul Hyginus în Fabula 274 a scris că mama lui Midas a fost Zeița Cybele, care era soția lui Gordias; filozoful Aristotel în “Politici” a cugetat că Midas - care prin atingere transforma orice în aur, inclusiv trandafirii din grădina sa - a murit de foame (despre așa ceva a scris și poetul Antic Claudian): oricum, legendarul fiu al lui Gordias - care în Anatolia a stăpânit deopotrivă peste Frigia și Lydia - a fost mult mai bogat decât ulteriorul rege Cressos al Lydiei (cel care a scos atâta aur din Râurile Regatului său încât a emis primii bani de aur din lume, căci exploata aluviunile aurifere rămase după spălarea celor atinse de Midas / fiul lui Gordias). Autori Antici ca Cicero, Ovidiu, Filostrat, ș.a. l-au descris pe Midas / fiul lui Gordias că a asistat la competiția de cântat câștigată de Zeul Apollo cu lira = instrument muzical cu coarde în fața mai vechiului instrument muzical de suflat și că s-a declarat nemulțumit de rezultat, despre el inclusiv frizerul său afirmând că avea urechi de măgar, ascunse în părul bogat (așa a confirmat și Hyginus, în Fabula 191); ceea ce a rămas deopotrivă de interesant a fost arbitrajul celebrei competiții de către ginerele Tmolus al divinului Iardan/os (care era însurat cu fiica Omphale a puternicului Iardan, de la el primindu-și denumirea Muntele Tmolus în care își are izvorul auriferul Râu Pactolus, pe care s-a aflat Sardis, capitala Lydiei): Gherganii erau prezenți în legendele Anatoliei, căci competiția muzicală s-a desfășurat în Caria pe Valea Marsyas la Sanctuarul Gherga, arbitrată de ginerele divinului Iardan, asistată inclusiv de nemulțumitul Midas / fiul regelui Gordias (în 2004, cercetătoarea Sarah Morris a demonstrat că în Epoca Bronzului urechile de măgar / catâr - considerate urechi nemuzicale, acordate unui alt ritm - erau atribut regal, așa cum a apărut de exemplu pe un sigiliu Hitit despre regele Tarkon-demos / Tarkas-nawa al Mirei / Arzawa = Regatul cu capitala Efes, cuprinzând Lycia, Caria și Mysia). În Epoca Fierului, Asirienii au remarcat forța regelui Midas - însurat în Vestul Anatoliei / cu o prințesă din Cyme - până în Estul Anatoliei, ca lider peste Mușki (pe aceia Grecii numindu-i Moschoi, Georgienii numindu-i Meskhi, ș.a.: se poate vedea în denumirea de Mușki / “Muș-Ki” semnificația de “Moșii Pământului” - respectiv “Vechii Pământeni” - acela fiindu-le sensul pretenției lor de putere după Războiul Troian, odată cu “Întoarcerea Heraclizilor”). Este de remarcat că Medieval oraşul Moscopole - “ridicat de păstorii neadormiţi Vlahi în secolul XI pe ruinele vechiului oraş al Moscilor, în zilele noastre ajungând oraş îmbogăţit prin comerţul său cu Germania” / Imperiul Habsburgic, după cum a consemnat în 1820 istoricul Francez Francois Pouqueville - devenit “metropola comercială a Epirului”, a prosperat şi cu aportul marilor comercianţi Armâni Gherga (aşa stând mărturie de exemplu documentele secolului XVII din Arhivele Veneţiene studiate de profesorul Niculae Iorga în 1915 şi de studentul său Valer Papahagi în 1935); fostul judeţ Muscel din România interbelică - având capitala la CâmpuLung / Grădiştea, ce întâi a fost prima reședință a Ţării Româneşti, decisă aşa de familia herţegului Negru Vodă cu care Gherganii Veneţieni şi Armâni au lucrat de la început - este semnificativ atât onomastic, cât și istoric (Gherţegul / “herţegul” Negru-Vodă era Ghergan Gugulan / Cărăşan: de altfel, Vlahii Nordici / Negri în Turcă au fost numiţi “Kara-Ulahi” - în Română prin “carauli” înţelegându-se “gardieni” - ceea ce de fapt făceau, începând din secolul XII, dinaştii Negru-Vodă / “Vlahi Negri” în Nordul Carpaţilor Meridionali, ca străjeri, păzind graniţa de miazănoapte a stăpânirii lor, adică teritoriile Românilor organizaţi din N Dunării). Mai multe elemente - timpul, locaţia, contextul, etc. - conduc la ideea fundamentării Moscopole ca aşezare permanentă de iernat a ciobanilor Nordici, cu turmele lor, prin contribuţia nobililor Gherga (descendenţii guvernatorului / premierului George - zis “Sursuvul” - de la curtea imperială a Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân în secolul X), mai ales deoarece principala Casă Comercială din Moscopole în Evul Mediu a negustorilor Armâni / Vlahi era cea a lui Gheorghiu = Gherga; în acel secol XI, acţiunea de revigorare a Moscopolei pe ruinele vechii cetăți Mosca / Mosches din regiunea Musachia a fost între dezmembrarea Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân de la 1018 şi sosirea de la 1043 a Albanilor din Caucaz - din fosta Țară a Ghergarilor - în Balcani (Moscopole fiind în Albania actuală, pe primul Munte din SV Lacului Ohrida): în paralel, pe atunci - în anii restaurării Medievale a Moscopolei - dominația bizantină la Dunărea inferioară asupra primei Țări Rumâne = “Vlașca de la Dârstor” / Silistra a dus la pierderea teritoriului Balcanic al aceleia, formațiunea Rumână / Română independentă retrăgându-se din Dobrogea în 1048 doar la Nordul Fluviului (în Codrii Vlăsiei / Muntenia).

După bătălia de la Klokotnița 41,58 lat. N, 25,30 long. E / Bulgaria din 9 III 1230 contra cârmuitorului Teodor Comnen al Epirului câștigată de împăratul Ioan Asan II al Imperiului Româno-Bulgar, în marginea capitalei imperiale Marea Târnavă / Veliko Tarnovo - la câțiva km de centru - au fost colonizați Arnăuți (boieri din Albania), de unde a rămas numele suburbiei ca Arbănași: acolo s-a stabilit anturajul frumoasei Irina - fiica liderului Teodor Comnen Dukas al Epirului - cu care împăratul Ioan s-a și cununat, ea născându-l pe urmașul la tron Mihai, domnitor în 1246-1257); și sultanul Baiazid II - primul născut al sultanului Mohamed “Cuceritorul”, care a cârmuit Imperiul Otoman începând cu 1481 - a încurajat după campania sa în Albania ca să se stabilească în Arbănași aproape 2 sute de familii Aromâne. Negustorul Pavel Đorđić / Georgici din Ragusa în scrisoarea din 10 I 1595 către Sigismund Bathory - principele Transilvaniei - a scris că în Arbănași pe atunci trăiau circa 1500 de “Albanezi” (adică Aromâni). Istoricul Ceh Constantin Jirecek a afirmat că așezarea a fost fondată de locuitori din Epir de același neam cu cei din Moscopole; folcloristul localnic - din Târnovo - Petko Slaveykov 1827-1895 / care și-a luat acel nume de familie la Bulgari însemnând “Privighetoarea” (el în 1866-1872 a editat ziarul “Makedonia” iar în 1873 a scris pentru Bulgari celebrul poem “Gergana”) făcând comparația cu Moscopole a scris că sub toate raporturile Arbănași a fost fondat și locuit de coloniști Aromâni mai ales de la începutul secolului XVI. Profesorul Anastase Hâciu în cartea “Aromânii” din 1936 a scris: “Mulți cercetători serioși au dovedit pe deplin Aromânitatea acestui centru - Arbănași - printre care Constantin Jirecek, Petko Slaveykov, Felix Kanitz / etnograf Evreu, Ioan Caragiani / academician Aromân, Alexandru Protici / directorul Muzeului Național din Sofia (care a găsit că arhitectura caselor din Arbănași este cu totul deosebită de aceea a oricărui sat din Bulgaria), ș.a. Așezat la aproape 3 km de Târnova, vechea capitală a Imperiului și un fel de ‘Versailles’ al acesteia, Arbănașii au fost odinioară un centru înfloritor prin comerț, după cum se vede din ruinele de frumoase biserici, clopotnițe și alte edificii mărețe, întreținând cu regiunile Dunărene un important negoț de vite (avea legături comerciale cu Valahia, Rusia, Polonia, Ungaria, etc. iar Bucureștiul a fost cel dintâi oraș cu care a închegat asemenea legături). Academicianul Neculai Iorga vorbește de negustorii de la Arbănași venind în Țara Românească pentru afaceri și i-a identificat în companiile ‘Grecești’ cu centre în Brașov, Sibiu și Tokay, cu privilegii de la Gheorghe Rakoczy, alături de Bulgari. Vanghele Hrisicu în ‘Boabe de grâu’ se întreba dacă Arbănași n-ar fi fost o așezare a Românilor din Epir sau un loc de popas mai îndelungat pentru boierii Români în drum spre Constantinopol (familiile Brâncoveanu, Brătianu, Cantacuzino, Filipescu, Văcărescu, ș.a. își aveau vile acolo)”. Singura localitate din Bulgaria acceptată azi ca “Albaneză” e Mandrița 41,22 lat. N, 26,07 long. E - pe Valea Râului Alb / “Byala Reka”, la granița cu republica Elenă - cuprinsă în teritoriul Bulgar prin Tratatul Balcanic din 1913, pe când avea aproape 2 mii de familii (fondatorii au sosit în 1636 de la Vithkuq 40,31 lat. N, 20,35 long. E / Albania - așezare de veghe strategică pe drumul dintre Korcea și Berat - fiind vecina Sudică a metropolei Moscopole). Este de ştiut că în Evul Mediu Armânii Gherga au fost prezenţi prin toate teritoriile Balcanilor, îndeosebi în N Eladei, Albania (inclusiv în populaţia Ghegă), MunteNegru, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Kosova / fosta Dardarie (de unde Gherga a trecut organizat Dunărea cel mai timpuriu Medieval), Serbia, Bulgaria, ş.a. În Croaţia există şi Pădurea Gherga 45,21 lat. N, 18,56 long. E iar în SV Ungariei există Valea Kerka 46,28 lat. N, 16,36 long. E (locuită în secolul IX când au sosit Ungurii), ce e afluentă Râului Mur dar şi Izvorul Kerka 46,47 lat. N, 16,24 long. E, Dealul Kerka / acum Hetes 46,47 lat. N, 16,30 long. E, aşezarea Kerka / azi Tornyiszentmiklos, etc. Din acea zonă a Ungariei - până la Gerjen 46,29 lat. N, 18,54 long. E de pe Dunăre - au fost nobilii Geregye împroprietăriţi în secolul XIII cu danii regale la răsărit de Tisa, inclusiv în Bihor (de pildă, Nicolae Geregye - al cărui tată Pal / Pavel Geregye s-a afirmat la începutul acelui secol în Croaţia - după ce Ungaria a fost slăbită de invazia Mongolă, a domnit peste Ardeal / Transilvania de 2 ori, în 1267-1268 şi 1272-1274); familia Geregye - în pronunţie Gherghi / Ghereghie - a intrat în conflict cu Maghiarii pentru cârmuire în Ardeal / Transilvania (în timpul celor 2 domnii). Fondatorul Dinastiei Geregye a fost nobilul Ecce / Eth Geregye, comite de Alba - după cum a studiat în 2011 şi Dr. Kovacs Andras - Vodă al Transilvaniei în 1200 (el a fost tatăl lui Pavel / “Paul” Geregye şi bunicul lui Nicolae / “Nicholas” Geregye); e de observat că regelui Laslău / Ladislau Cumanul - care și-a început domnia în 1272 - i s-au opus nu numai nobilul Mihail Litovoi al Românilor, ci și Nicolae Geregye. Ugrin/us - din clanul Csak - avându-şi capitala pe malul Dunării la Ilok 45,13 lat. N, 19,23 long. E (de unde stăpânea şi S Banatului), a intrat în conflict atât cu Vodă Nicolae Geregye al Transilvaniei în 1274, cât şi cu Negru Vodă, domnitorul Ţării Româneşti, 16 ani mai târziu; Ugrin a murit în 1311 iar cetatea Ilok în 1354 a intrat în stăpânirea clanului Garai: Nicolae Garai I 1325-1386 (fiul lui Andrei Garai) l-a avut drept cuscru pe ţarul Armân / Vlah Lazăr din Coşava / Kosovo 1329-1389, care era din clanul MunteNegrean Gherba, văr primar cu Nicolae Gârca = Sf. Nicodim de la Tismana. Clanul Garai - cu moșii în apusul Banatului - înrudit cu clanul Durusma, probabil că era format din descendenți ai clanului Duras / Dulo (care - în mileniul precedent - l-a avut ca exponent de marcă pe împăratul Attila Gherai, ecoul Gurag = Zuras / Duras fiind Gherai pentru Durai).

Sigiliul lui Nicolae Geregye

Se poate observa ridicarea Gherganilor în Bazinul Dunării inferioare după retragerea Mongolilor din 1242 (a căror invazie a dezmembrat Imperiul Româno-Bulgar al Asanilor / nume purtat de Cumani - ziși Kharteș de către Armeni - cu atestare în secolul precedent, în Sanscrită de pildă “asan” însemnând “sânge”): Geregye în fruntea Ardealului şi la 1265, intervenţia magistrului Georgius din Banat în Oltenia la 1277, preluarea cârmuirii Bulgariei de Gherghi la 1280 şi instalarea la 1290 cu sprijinul lui Grigore a familiei Negru Vodă în Ţara Românească. În acel secol XIII, istoricul Kirakos Guiragos 1200-1271 (născut în localitatea Azeră Ganja 40,40 lat. N, 46,21 long. E - din Albania Caucaziană / fosta Țară a Ghergarilor - şi decedat în localitatea Armeană Getik 40,39 lat. N, 45,16 long. E / de pe Râul Getik, care a fost prizonierul Mongolilor) a scris: “Pentru Mongoli, expediţia a fost o confirmare a superiorităţii lor militare, însă pentru popoarele afectate de ‘Avalanşa Mongolă’ ea a avut urmări dintre cele mai nocive. Tătarii aveau o înfăţişare respingătoare şi inimi nemiloase; rămâneau neînduplecaţi la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse lacrimi pentru cei care pieriseră, de teama acelor ticăloşi. Biserica s-a cernit în doliu, frumuseţea şi splendoarea sa dispăruseră; slujbele au fost oprite, vocea cântăreţilor din strană nu s-a mai făcut auzită iar cântările religioase nu au mai răsunat. Populaţiile preferau noaptea zilei iar pământul a rămas lipsit de locuitorii săi. Fiii străinului îl străbăteau, înhăţând tot ce se găsea. Sordida lor lăcomie era de neostoit”. După cum a studiat istoricul Rudolf Schmidt, la sfârşitul secolului X pe malul Tisei s-au amestecat Frânco-Peceneg în localitatea Becej 45,37 lat. N, 20,02 long. E, azi în Voivodina, Serbia clanurile Beche şi Gergely / Gregor (printre altele, ambele clanuri au fost fondatoarele în Banat ale Marelui BeciCherec / actualul Zrenjanin 45,22 lat. N, 20,23 long. E, BeciCherecului Mic 45,49 lat. N, 21,02 long. E lângă Timişoara, etc.); numele localităţilor din Câmpia Banatului au fost mai degrabă Turanice Pecenege decât Frânce (prin Frânci în vechime se înţelegeau urmaşii Frigienilor, anume cei din Veneţia şi cei de la V de ea inclusiv Francezi / iar Maghiarii ziceau Pecenegilor “Becenak”, de exemplu în judeţul Timiş, Beşenova desprinsă din moşia BeciCherec - acum Dudeşti - e atestată ca fiind denumire Besenă / Pecenegă, Dudeştii Vechi 46,03 lat. N, 20,29 long. E având azi majoritatea Bulgară iar în Dudeştii Noi 45,50 lat. N, 21,06 long. E o parte din locuitori fiind Armâni / Aromâni, ambele comunităţi apărute în Epoca Modernă / despre Pecenegi e de observat că procedau la fel ca Hunii, adică îşi aşezau căruţele în cerc, ca ţarc pentru animale şi pentru apărare în loc deschis, cu rost militar, întăritură denumită “carrago” de către Geţi, Gali şi Goţi): e de observat că în Vechea Lume reușita Hunilor de impunere războinică a fost că de la început au preferat să lupte din goana cailor ridicându-se în picioare pe scărițele agățate de șei (ceea ce predecesorii lor nu au făcut până la ei, chiar dacă domesticirea cailor exista de milenii). Este de remarcat că încă din mileniul I “g/herbul” = stema Franconiei (adică zona dintre Bavaria şi Turingia) era alb-roşie: