Originea Gherga: 110. Gherghistan

Afganii pretind - în parte - că-s descendenţii lui Alexandru “cel Mare”, împăratul Imperiului Makedon (în prezent, Țara lor este controlată de militarii NATO, adică de militarii Organizației Tratatului Atlanticului de Nord). Afgani-stan este în actuala formă din 1919 (an când Țara şi-a luat oficial numele după cel local folosit pentru Paştunii care formează majoritatea populaţiei, capitala Kabul 34,33 lat. N, 69,01 long. E având şi acum suburbia Vestică Gargha / Qargha pe marginea Lacului cu acelaşi nume, acolo fiind Academia Militară Afgană; de altfel, numele Kabul / Cabul deriva din Kybele / Cubele - Marea Mamă - foarte respectată în areal).

Locul demonstrat că a fost cel unde grupul genetic uman “N” s-a despărţit (actualul tip uman Gherga apărând acum 10 milenii prin ultima mutaţie, petrecută în S Siberiei) era Pamir / “Pa-Mir”, ce are la răsărit Tibetul, din Kirghizia aflată în Nord, unde se numeşte Altai / “Al-Tai”, pe teritoriul Tadjik, până în Caşmir / “Caș-Mir” în Sudicul Paki-stan, cu partea apuseană - aflată în Afghani-stan - numită Gherghi-stan. În legătură cu denumirea Tadjikă, orientalistul German Jules Klaproth într-un amplu studiu a demonstrat că “numele de Dahi şi Dadjik / Tadjik era cel transmis de ei supuşilor lor Persani, fiind al vechilor Dahoe, răspândiţi odinioară din Bactria / Daxia până la Dunăre”. Cercetarea sa (publicată în 1826) a fost confirmată în mod independent şi de orientalistul Francez Antoine Saint-Martin 1791-1832, fondator al Societăţii Asiatice: “numele de Tadjik, dat azi de Turci şi Tătari persoanelor care vorbesc Persana în Afgani-stan, Tokhari-stan şi TransOxiana este chiar al vechilor Dahoe; numele de Dahi sau Dadjik / Tdjik era denumirea lor naţională iar acea numire - respinsă de Perşii eliberaţi şi de Săsani - n-a avut de atunci în Persia / Iran alt sens decât acela de Barbari”. Așadar, inclusiv azi trebuie distins: Tadjika în sine e limbă Iranică, nu Turkică.

De altfel, cronicarul Miron Costin - în secolul XVII, anterior acelor cercetători - în “Letopiseţul Moldovei” a notat că “Dahii şi Dachii tot una sunt”. Arheologul German Burchard Brentjes 1929-2012 a scris în termeni elogioși despre MasaGeți, ca “așezați pe valea fluviului SîrDaria și mai la est, ei cinstind ca Zeu numai Soarele și animalul închinat lui - calul - fiind războinici de temut, pedeștri și călare, purtând în bătălii centuri și fruntarii de aur (după cum a consemnat și istoricul Grec Hekaitos)”; savantul German a mai afirmat că Dahii apoi şi-au realizat, în mileniul I î.C., capitala Koi - Krylgan Kala - 41,45 lat. N, 61,07 long. E, pe Fluviul Oxos (din actualul Uzbeki-stan / la S de Lacul Aral, în fosta Chorasmia), după anteriorul plan circular al cetăţii MasaGeţilor Arkaim din Sudul Uralilor. Cercetătoarea Melania Papadache din România a reflectat în 2009: “În Asia, numai masageţii şi dahii ridicau cetăţi circulare. Să ne reamintim că Enoh a fost învăţat de îngerul Uriel cum să opereze cu aparatul ceresc (urmând instrucţiunile date de Uriel, calculul cercetătorilor britanici Robert Lomas şi Christopher Knight a dat exact forma şi dimensiunea sanctuarului de la Sarmisegetusa); şi atunci, nu ne miră de ce oriunde se găsesc asemenea sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de Uriaşi ori de Uriel (cum ar fi Ural, Aral, etc). Fără supărare, ‘coi’ e cuvânt străvechi, cu conotaţii de virilitate. Celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le ofer câteva elemente derutante, notate de istoricul Burchard Brentjes: urmaşii dahilor au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele Mitreadates; iar Surenas (probabil în legătură cu munţii Şureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part, a învins legionarii romani conduşi de Crassus şi - după modelul răzbunării reginei masageţilor - lui Crassus i-a tăiat capul, după care i-a turnat pe gură aur topit ‘ca să-l sature de setea de aur ce l-a mânat la război’.”

În 2011, cercetătoarea Katy Eduljee a studiat migrarea Dahă din Bazinul Syr Darya în Bazinul Râului Gorgan: “Naţiunea menţionată de Avesta ca formată din Dahi, de textele Greceşti ca a oamenilor ştiuţi drept Daai / Daoi, în versiunea Latină fiind Dahae, a existat până în Medievalul Dahi-stan (din SV Turkmeni-stanului actual, la N de provincia Iraniană Gorgan); scripturile zoroastre aveau pentru Gorgan denumirea Vehrkana, Perşii îi ziceau Varkana, Europenii o ştiau ca Hyrcania, etc. Iniţial, tărâmul Dahilor era în răsărit - pe actualul teritoriu Uzbek şi în N Tadjik - iar acea locaţie Estică a fost menţionată de scripturi, Zoroastru trăind în acel timp, contemporan cu Dahii (ale căror familii au fost cele mai vechi, de la început). Imnurile Gătha prin care Zoroastru şi-a răspândit mesajul erau în aceeaşi limbă pe care o vorbea el şi vecinii săi, astfel relevându-se că-şi împărtăşeau aceleaşi credinţe religioase; mai mult, putem conchide că ei erau de aceeaşi cultură şi etnie. Avesta i-a plasat pe vecinii Dahi în Aryana - Ţara lui Zoroastru - ce era în Tărâmul lui Tur: o zonă Turanică. Fluviul Oxos / Amu Darya separa Iranul de Turan, ceea ce conduce la concluzia că Dahii iniţial au fost în Bazinul Fluviului Syr Darya, undeva la V de Valea Fergana (Dahii au făcut parte din cavaleria împăratului Alexandru cel Mare iar Appian din Alexandria în ‘Syriaca’ 167 i-a localizat la răsărit de Sogdiana / adică în Estul spaţiului dintre Fluviile Amu Darya şi Syr Darya: ei au migrat spre V - la 1500 km distanţă, în Nordul Gorgan - imediat după campania împăratului Alexandru Macedon)”.

Migrarea Dahă

La hinduşi, Dăkînele erau străvechile zâne ştiute că puteau merge în Cer (budiştii le-au numit Kurukulla, ca forme energetice), pentru genul masculin având denumirea Dăka; mai ales Dăkînele arătau că posedau puteri psihice deosebite şi erau recunoscute ca Gardianele Misteriilor. Iată dansatoare Dăkîne în Tibet:

Confederaţia Dahae (notată Daeva de Perşii din timpul împăratului Xerxe) a fost - după cum a indicat şi geograful Antic Georgiano-Anatolian Strabon - pe partea Caspică răsăriteană, în ceea ce acum e Provincia Balkan a Turkmeni-stanului (stat având ca vecin Nordic Kazah-stanul, vecin Estic Uzbeki-stanul iar ca vecini Sudici Afgani-stanul şi Iranul), până în Bactria = Tokhari-stan din E: e de observat că Tibetanii ştiau Bactria / Daxia ca Tocharia, în înţelesul lor “tochar” fiind “cap alb”, vechile texte menţionându-i şi “cu corpurile strălucind ca luna” iar cei cu ochii verzi fiind descrişi ca “având ochii ca fructele necoapte” (apariţia acelor aspecte Altaice i-a impresionat pe autohtonii Tibetului).

Arcaş Dah

Este de știut - după cum a studiat cercetătorul Român Gheorghe Șeitan în 2004 - că “în timpul împăratului chinez Han Zhang Di, oastea chineză, în număr de 70 mii de militari, având în frunte pe destoinicul general Ban Zhao, a pornit o ofensivă de cucerire a regatelor din zona Turkestanului și, mai departe, a lumii vestice. Ban Zhao a traversat munții Tian Shan și în anul 97, fără a întâmpina vreo împotrivire, a ajuns până la Marea Caspică. De acolo el și-a trimis un sol, pe Gan Yng, să stabilească contacte și să se intereseze de natura și starea țărilor din vest. Pe atunci, Parția și Dacia aveau același dușman - imperiul roman - cele 2 regate constituind puteri zonale de temut. Armata chineză, prezentă în zona Mării Caspice, trebuia obligatoriu să țină cont, în jocurile politice și militare, de Parția și de aliatul său Dacia (pe atunci, regele Parției era Pacorus iar regele Daciei era Decebal). Judecând astfel ni se pare foarte normal ca solul lui Ban Zhao, investit probabil cu răspunderi diplomatice pe care nu le cunoaștem, să fi avut ca țintă Dacia, după ce vizitase Parția: după Parția, solul Gan Yng își fixase ca destinație Da Qin (Dacia). A ajuns la Marea Neagră, în preajma actualului oraș Batumi, dar solul nu a reușit să se îmbarce, în fața unei călătorii primejdioase și de durată. Scopul său era să ajungă în Da Qin. Dacă Gan Yng și-ar fi propus să ajungă în imperiul roman, de la Batumi, nu trebuia să traverseze Marea Neagră. Imperiul în cauză se afla lângă el. În anul 17 romanii transformaseră Cappodocia din regat clientelar în provincie romană, iar în anul 70 Armenia Minor fusese alipită acelei provincii. De la Batumi la Eufrat nu sunt decât 2 sute de km, pe care îi putea străbate fără greutăți prea mari. Concluzia care se impune este aceea că Ținutul Da Qin descris în ‘Istoria Dinastiei Han Târzii’ era Dacia”. (Despre Imperiul Hanilor / China e de știut că în Sancrită era “Cina” iar în Greacă era “Sinai”). Dr. Gheorghe Iscru a scris în lucrarea “Strămoșii noștri reali”: “Originea parților era legată mai ales de Dahae / Dahi, care erau printre cele mai puternice neamuri scitice, cu numeroase ramificații răspândite în EurAsia, prezentați și de cărțile zoroastre. Aici e cazul să ne amintim de arienii luptători reveniți din India (după războiul cu brahmanii), dintre care o parte au rămas în ținuturile parților și perșilor. Herodot a menționat că înainte de Cyrus ‘multe triburi Dahae pătrunseră deja în teritoriul Persiei’; cu ajutorul unor asemenea triburi, aduse și de pe Don, Bessus s-a putut opune lui Alexandru cel Mare. Vergiliu în ‘Eneida’ a amintit de neamul dahilor (‘dahii sălbatici’). Așa s-ar putea explica și încercarea de alianță a lui Decebal cu Pacorus, regele parților. În Asia, Bactriana era locuită de numeroase triburi de ‘dahae’. În timpul dinastiei chineze Han, Bactria purta numele de Tahia, o formă pentru Dacia. La autori chinezi, pe lângă Bactriana mai apare și Dahia arsacizilor în Persia și Armenia (dinastia arsacidă a domnit în Armenia în secolele I-V iar în Persia între secolele III î.C. și III). Sub dinastia arsacizilor și din marea familie a cușanilor (numiți daci) s-a constituit în Asia Centrală și de Sud un mare imperiu, format din 4 regate principale, cu întindere și în Europa, cuprinzând Bactriana / Dacia, Persia, Armenia, Masageția (Geția Mare), ținuturile din jurul Caucazului și din Nordul Mării Negre, imperiu care a dăinuit peste jumătate de mileniu. Vasile Pârvan în ‘Getica’ a semnalat prezența poporului ‘Dahae’ în Turkestan, unde se afla ‘vechiul Dahos’. Și tot un ‘Dahos’ apare într-un atlas, pentru antichitate, în Sud-Estul Mării Caspice iar în lucrările istoricului Xenofon (participant, în 401 î.C., la o expediție a lui Cyrus cel Tânăr) apar dahii în regiunea Transcaspiană. O populație de ‘Dahae’ a menționat și Pliniu cel Tânăr (62-113), legatul imperial din Bitinia, pe coasta orientală a Mării Caspice. Anticul Parthyene poartă și azi numele de Dakistan iar la Nord de Azerbaidjan se află Daghestanul (Vasile Pârvan - în ‘Getica’ - a menționat populația Daghe, pe care a considerat-o scită)”.

În 2002, Dr. Jane McIntosh şi Kerr Jarett din Anglia au avut grijă să consemneze în lucrarea “Civilizaţii dispărute” despre populaţia din Altai: “Civilizaţiile sunt de obicei întemeiate pe aşezări urbane, însă călăreţii din Altai - până în mileniul I î.C. - nu aveau nevoie de o bază fixă. Modul lor de viaţă nomad i-a determinat să se mute în funcţie de anotimp, creând o cultură ce înflorea oriunde îşi instalau corturile / iurtele (gher). Movile funerare - grămezi uriaşe de pietre cunoscute drept gorgane - sunt singurele semne ale prezenţei umane în această zonă în vremurile antice. Ele punctează stepele Asiei, întinzându-se către vest până în valea Dunării. Gorganele de la Pazyryk - sudul Siberiei - dezvăluie aspecte ale vieţii nomade ce nu apar în mormintele scite. Arghipii descrişi de Herodot locuiau într-o regiune muntoasă îndepărtată şi erau cunoscuţi drept păzitorii aurului (potrivit legendei, ei au fost primii care au furat metalul preţios de sub paza grifonilor); în limbile turcice, Altai înseamnă ‘Ţara Aurului’. Oamenii din Altai erau nomazi care îşi mânau animalele oriunde se putea găsi o păşune bună. Cirezile asigurau existenţa comunităţii: atâta timp cât erau hrănite şi adăpate, oamenii aveau carne, lapte, lână şi piele. Îndată ce păşunea era epuizată, oamenii plecau mai departe: îşi încărcau lucrurile pe cai şi în căruţe, aşa cum fac nomazii moderni asiatici precum kaşgaii iranieni. Nomazii nu foloseau mobilier voluminos (câteva măsuţe de lemn pliante, constând din tăvi detaşabile sprijinite pe picioare sculptate cu figuri de feline sprijinite pe picioarele dinapoi, ce puteau fi stivuite şi transportate uşor), preferând covoare şi piei de animal cu perne din postav, piele sau blană; tapiseriile izolau împotriva frigului şi asigurau suprafeţe ideale pentru decoraţiuni. Bărbaţii din Altai îşi petreceau cea mai mare parte a timpului călare, fie supraveghind turmele, fie vânând. Un costum găsit la Pazyryk era făcut din piele catifelată de samur şi decorat cu o broderie fină, de genul celor văzute azi pe hainele afghane; era împodobit cu aplicaţii de piele reprezentând un cerb. Capete de grifoni se înghesuiau printre coarne iar ochii erau boabe minuscule de aur. Căciulile asigurau protecţia împotriva vânturilor îngheţate ale stepelor; erau făcute din blană sau pâslă, cu apărători de urechi ce puteau fi lăsate în jos sau ridicate, ‘unindu-se într-un punct şi stând drepte şi ţepene’, cum spunea Herodot. Căciuli asemănătoare sunt purtate şi acum în Asia. Cei mai mulţi din Altai erau de tip european, practicând tatuajul bogat: unul dintre cele mai extraordinare obiceiuri ale nomazilor barbari. Cei care aveau tatuaje le purtau cu mândrie; ele sunt şi acum purtate ca semne de bravură şi nobleţe printre kirghizii din Asia Centrală. Un bărbat găsit într-un gorgan la Pazyryk avea semne de tatuaj pe glezne şi în puncte importante de pe şira spinării; aceste puncte sunt foarte cunoscute în acupunctură, practică larg răspândită printre popoarele asiatice de pe vremea lui. Se ştiu puţine lucruri despre religia celor din Altai; în Altai nu s-au găsit locuri de închinăciune. Se pare că şamanii prezidau înmormântările, muzica având aproape sigur o contribuţie la ceremoniile sacre funerare; tobele găsite sunt similare unor astfel de articole folosite şi acum în Tibet, Afghanistan şi Iran. Mormintele de la Pazyryk conţineau ustensilele pentru fumatul haşişului: căzănele de bronz cu seminţe de cânepă carbonizate”. Este de remarcat că în toată Asia Centrală a rămas obiceiul mâncatului împreună doar prin ghemuiala pe covoraşe, cu mâna dintr-o tavă pusă în mijloc: în Turcă, Română, Sardă şi Spaniolă “masa” a rămas masă (cuvântul Persan e “miz”, în Uigură, Urdu, Paştună şi Hindi e “mez”, etc.); aşadar, lumea între Europa şi Tibet numeşte mobila cu 4 picioare pe care se mănâncă în circumstanţe pompoase “masă”, “miz” sau “mez” (Biblia lui Ulfila scrisă în Gotă pe Valea Dunării o numea “mesă”), în rest - atunci când există - făcându-se referire doar la tăblia de lemn a ei. Termenul civilizaţional de masă se găseşte tocmai în zonele unde Gherga a fost cel mai răspândit. Orientalistul Englez Edmund Bosworth în “Enciclopedia Iranică” din 2000 a descris Gherghistan / Garcestan astfel: “era numele de la începutul islamic al regiunii dintre râurile afghane Hari şi Morgab, în munţii Paropamisus; Gargestan corespunde regiunii ştiută în prezent ca Firuzkuh şi parţial din provincia Badgis a Afghanistanului contemporan. Geografii islamici timpurii denumeau regiunea ca Garj, după titlul prinţilor locali care la sfârşitul mileniului I au fost vasalii samanizilor. Pe atunci, zona era înfloritoare, producând cereale şi fructe, având de asemenea elemente de păstorit”. În prezent, Provinciei Afghane Ghor - în cadrul căreia se găsesc Munţii Gherghi - i se mai spune Ghori-stan (în trecut era şi Gharcha-stan). De exemplu, savantul Francez Ajasson Grandsagne a explicat în 1829 situaţia acelor Munţi din Gherghi-stan, aflaţi în partea Vestică a celor notaţi de Pliniu în “Istoria naturii” ca Parapamisus / Paro-pamisus (respectiv Caucazul Indian, întins din Caşmir până în Afghani-stan). Pe calea dintre India şi Mesopotamia, Gherghi-stan - în centrul Afghani-stanului - între regiunile Gandara şi Ghor, este o zonă înaltă (după cum îi spune şi sufixul = “stan” însemnând “ţinut”), ca parte a Munţilor Hindu Kuş, ce pleacă din nodul Pamirului.

Gherghi-stan în SV Pamirului

Din Văile Gherghi-stanului provine cânepa Indiană - Hindu Kuş asta şi însemnând pentru cei care au transferat denumirea de la Munţii Păsării Indiene la “Kuş” cu înţelesul şi de “cânepă” - plantele Cannabis fiind utilizate de 10 milenii în regiune, răspândindu-se în lume din Epoca Pietrei, începând cu şamanii din N (“ganica” din Sanscrită / “gania” mai recent, a devenit “marihuana” în Spaniolă); de altfel, întotdeauna a fost o analogie între senzaţia de zbor provocată prin halucinaţiile datorate consumării cânepii şi înălţimile Munţilor ori înălţarea păsării în înaltul cerului.

Cânepa Indiană

Cânepa ajută lărgirea arterelor, astfel încât sângele să poată circula mai bine; seminţele de cânepă conţin proteine în cantităţi mari şi acizi graşi - ce nu pot fi găsiţi altundeva în natură - esenţiali în curăţarea trupului de colesterol. Hameiul - agentul stabilizator al berii, băutură rezultată după coacerea cerealelor din fermentarea lor, procedeu ştiut în zonă în urmă cu 6 milenii - este tot din familia cânepii. În Gherghi-stan, pe lângă imensele bogăţii ale pământului, s-au realizat şi cele mai mari producţii de opiu din lume / dar şi alte produse din mac (primii care au făcut-o au fost Sumerienii / din Mesopotamia, tot în urmă cu 6 milenii). Consumatorii acelor “toxine” îşi aveau percepţiile distorsionate - printre care halucinaţii, comunicări cu spiritele, detaşarea sufletului de corp, călătorii în alte timpuri şi locuri, schimbări de identitate, etc. Cultul Marii Zeiţe - mai ales venerată ca Isis / Kybele - a fost răspândit până în mileniul I î.C. în Gherghi-stan. Naturalistul Galez Thomas Pennant în 1798 când a scris despre marşul împăratului Alexandru “cel Mare” prin Asia a menţionat Munţii Gherghi la poalele cărora, pe ruinata capitală a provinciei Persane Gandara - descrisă când funcţiona de către Carianul Scylax în 518 î.C. - s-a înfiinţat la 329 î.C. Alexandria Caucazului 34,58 lat. N, 69,17 long. E (fosta Opian, azi în N Charikar, lângă Begram / Afghani-stan) în cinstea împăratului Macedonean dar şi ca să-i apere întoarcerea din India / în secolul I cronicarul Roman Curtius Rufus consemnând că acolo au rămas 7 mii de militari rodaţi în lupte, 3 mii de mercenari şi 4 mii de localnici; oraşul respectiv, unde localnicii aveau un Grai aspru, a devenit capitala Regatului Indo-Grec rezultat după dezmembrarea Imperiului Macedonean, de acolo plecând călugării Ioniani care, conducând 30 de mii de oameni, au ridicat Stupa din fosta capitală a Ceylon-ului / Sri Lanka, cea mai mare construcţie de cărămidă din lume, acum în patrimoniul UNESCO: e de remarcat că “pa-godele” / pagodele din Orientul Îndepărtat s-au dezvoltat din acel model (monumentele primare imitau stupul de albine, Românii având şi azi cuvântul “stup” exact pentru ceea ce făceau, ca mari apicultori, străvechi şi celebri istoric pentru aşa ceva dinaintea ridicării stupelor Asiatice, în vocabularul Românesc termenul de “stăpân” - pentru “domn” - provenind de la Zeul An, primul proprietar de stup / din “stupul” lui An, al urmașilor săi, roind oamenii cârmuiți de riși și regi).

Răsăritul Gherghi-stanului

Munţii Hindu Kuş erau ştiuţi ca Munţii Gherghi, denumiţi în Greacă pe atunci acolo Caucazul Indian, nume similar cu cei dintre Asia şi Europa, adică Munţii Caucaz dintre Marea Caspică şi Marea Neagră. În colţul SV al hărţii realizată de geograful Englez James Rennell în 1793 apar Munţii Gherghi-stanului, unde în Antichitate se producea faimosul vin Kapisa:

Gherghi-stan

Cel mai înalt vârf al Munţilor Gherghi este în Masivul Baba 34,38 lat. N, 67,37 long. E: 4951 metri altitudine. În Herat 34,20 lat. N, 62,12 long. E, cel mai mare oraş Afghan după capitală, dominat de ruinele din timpul împăratului Alexandru “cel Mare”, aflat la SV de Munţii Gherghi, e cel mai sacru loc Afghan: micuţa Moschee Kherga, având uşile încastrate cu lazurit - protejată ca parte a patrimoniului mondial - ce adăposteşte mantia profetului Mahomed (relicva nu este arătată decât fundamentaliştilor musulmani). În judeţul Herat, la 2560 metri altitudine, se găseşte localitatea Gherghi 33,45 lat. N, 63,20 long. E (lângă care este izvorul Jare Gergi 33,47 lat. N, 63,17 long. E) iar prin Herat curge Râul Hari / Hirmund, care izvorăşte din Nordicii Munţi Gherghi; zona a fost cârmuită - din capitala Herat - de către dinastia Kart în 1245-1389. Este de ştiut că acum, în Epoca Modernă, Kirghizia - Țară din N nodului Muntos al Pamirului - e numită şi ca Gherghi-stan. Între Gherghi-stanul Afghan şi Kirghi-stan / Kirghizia se află Uzbeki-stanul, Țară independentă din 1991 (unde Alexandru “cel Mare” s-a însurat în 327 î.C. cu prinţesa locală Roxana - nume însemnând “Mica Stea” - pe care a iubit-o şi cu care a avut un fiu dar împăratul a murit înainte de naşterea aceluia, Imperiul destrămându-se datorită luptelor subordonaţilor); cea mai veche celebrare a muncii de către Uzbeci a rămas în istorie ca vacanţa Erga / declarată de cel mai vârstnic membru al comunităţii, care stabilea când să fie. Tot între Kirghi-stan / Kirghizia şi Gherghi-stanul Afghan se află şi Tadjiki-stanul, Țară independentă tot din 1991 (în Antichitate aflată sub cârmuirea Dinastiei Roxanei, astfel încât mariajul politic al împăratului Alexandru “cel Mare” cu prinţesa a asigurat alianţa Dakhilor şi Marilor Geţi din zonă, aşa dominaţia Macedonă ajungând până la Fluviul Sîr-Daria / Kîrgîzia). În acele părţi şi azi sunt Tradiţionale luptele libere “kuraş” - rezonând cu Românescul “curaj” - existente până la Azerii din Caucaz ori la Tătari, ca înfruntarea sportivă dintre 2 combatanţi (foarte gustate de public); în EurAsia, tot Nordul Imperiului Macedonean - de la Fluviul Dunărea până la Fluviul Sîr-Daria - s-a mărginit cu Geto-Dacii (care formau altă mare putere a acelor timpuri, pe spaţiul Stepei EurAsiei, din China până în Panonia), ei fiind considerați ca egali în puteri și de către următorul Imperiu vecin apărut, anume cel Roman.