90. Perioada Vedică

În 2014, Dr. Napoleon Săvescu - președintele asociației “Reînvierea Daciei” - a scris: “Ştiaţi că în sanscrită există sute de cuvinte pe care savanţii le-au reconstituit ca cea mai veche limbă europeană, vorbită şi scrisă cu cel puţin un mileniu mai înainte de Imperiul Roman? Vi se pare normal că nu ați aflat la școală că dintre cuvintele sanscrite respective majoritatea sunt românești? Este important  vedem ce etimoane au fost date acestor cuvinte, pentru a şti cui puteau fi ele atribuite şi cum arăta limba rumână, în urmă cu 3 milenii, din punctul de vedere al documentelor scrise. Câtă minte poate avea astăzi un academician lingvist, ca să mai susţină că limba ancestrală a rumânilor se trage de la Imperiul Roman, când ea nu are nici un cuvânt creat numai de acesta, nici un termen specific administraţiei, armatei sau societăţii romane, din timpul imperiului, dar are toate cuvintele noastre latine, însumând doar un sfert din întreg vocabularul românesc, prezente în totalitate în India, unde romanii nu au ajuns niciodată, însă geţii au ajuns (cu certitudine sub Alexandru Macedon, pe lângă indigeţii şi masageţii de dinaintea lui). Fără nici o dovadă, fără nici o argumentaţie, originea limbii neamului românesc este pusă de autorităţile de la noi pe seama oricui, pe seama tuturor străinilor, numai pe seama noastră nu, a celor care o vorbim, a celor nativi în acest teritoriu al României. Nimeni nu poate ghici vreun rost educativ, pozitiv, acestei atitudini ‘academice’, în statul România. Persistenţa în contemporaneitate a limbii geto-dacilor este negată, fără nici un temei, deşi vedem că toate cuvintele comune cu romanii le găsim în limba geţilor care au intrat în India, pe lângă cele numai getice, regăsite de lingviştii noştri şi pe teritoriul din jurul României, pe care ei le-au făcut cadou bulgarilor, sârbo-croaţilor, ungurilor, inclusiv albanezilor, neo-grecilor și turcilor. Lexemele româneşti în limba contemporană a urmaşilor geţilor în Punjabi arată reaua intenţie sau prostia, în acest sens, a unor domni care s-au străduit din răsputeri să dovedească faptul că românii nu au produs niciodată nimic, nici măcar cuvintele cu care ei vorbesc. Tot ce ai produs cândva ai numit în limba neamului tău. Nu ai cuvinte, nu exişti şi nici nu ai existat vreodată. Românii nu numai că există, dar sunt singurii care nu au venit din altă parte de 42 de milenii. Deosebirea majoră între noi şi restul Europei constă în faptul că strămoșii noștri au fost agricultori sedentari de milenii, în timp ce ceilalţi erau triburi de nomazi şi în faptul că noi avem un sistem de compunere sonoră a noţiunilor prin morfeme, iniţiat de onomatopee, pe când ceilalţi nu au un asemenea sistem, ci au doar etimoane străine şi se constată la ei exclusiv caracterul haotic, principiul arbitrariului, întâmplării și semnului lingvistic. Astăzi constatăm că jumătatea sudică a Europei vorbeşte latineşte şi cea nordică vorbeşte o germano-slavă. În perioadele glaciare, nordul nu era locuit, motiv pentru care exista o singură limbă ce le îmbina pe cele 2. Singura limbă europeană ce le îmbină în egală măsură pe cele 2 este cea a rumânilor. În urmă cu 3 secole, britanicii - care au ocupat India - au constatat acolo o limbă care îmbină latina cu germano-slava pe care au numit-o indo-europeană, creând astfel confuzia că ele s-ar trage din Asia, din India (dacă ei ar fi ocupat teritoriul României, ar fi constatat că această ‘indo’-europeană este rumâna). Savanţii au reconstituit multe cuvinte latine şi slavo-germane din această indo-europeană sanscrită vedică şi iraniană, în ciuda faptului că nici Imperiul Roman, nici ‘Imperiul Slav’, nu au ajuns niciodată în India, spre deosebire de Neamul Românesc al indi-Geților, masa-Geților şi al Geților macedo-rumâni ai lui Alexandru Macedon, atestaţi acolo de documentele istoriei în urmă cu 2-3 milenii. Rumân este cel de origine în spaţiul râurilor Bazinului hidrografic al Dunării de Jos, cu limba maternă rumână, mânată pe râu, indiferent de ce alte nume îşi atribuie sau i s-au atribuit. Limba rumânilor este un unicat pe plan mondial. Oare spun bazaconii eu sau oficialii noştri lingvişti? Ei sunt cei care se străduie  demonstreze că totul le vine rumânilor de la alţii, de la străini. Din miile de cuvinte ce alcătuiesc în totalitate fondul colocvial ancestral rumân, peste 2 mii de factură latino-germano-slavă le găsim în arealul Pungiabi de pe teritoriul Indiei, invadat de europenii autori ai Vedelor. Şi atunci de ce, domnilor oficiali, susţineţi minciuna că Rumâna se trage din latina Romei? Din motive numai de ei ştiute, oficialii noştri o ţin d-a surda cu romanizarea tuturor dacilor, deşi Imperiul Roman de Răsărit a fost de fapt el dacizat (acum fiind circa o mie de cuvinte getice la aşa zişii slavi de sud și sute de cuvinte la restul: albanezi, neo-greci, turci). În timp ce toată lumea s-a străduit şi se străduieşte să-şi promoveze asiduu emblema / marca etnică, naţională, Academia Română se luptă să demonstreze că rumânii nu au nimic să le susţină identitatea, nici măcar limba. Particularitatea lexicală a limbii rumânilor, de a nu avea un singur grup lingvistic, ci de a avea lexeme prezente în toate limbile europene, este un argument valid pentru conceptul de limbă mamă a tuturor ‘indo’-europenilor, a europenilor care au intrat în India, nu invers. În datarea perioadei Vedice, bătrânul astronom Viruddha / Vrddha Garga a fost de referinţă, după cum a observat în 1999 şi orientalistul Flamand Koenraad Elst; viziunea academică asupra perioadei Vedice este că în general ea include desfăşurarea evenimentelor din mileniile IV î.C. şi III î.C. - având la mijlocul duratei trecerea în nefiinţă a lui Krişna, când a început actuala eră - fiind urmată de perioada Ariană în mileniile II î.C. şi I î.C. Învăţaţi ca Al-Bîrunî 973-1048, Thakur Desraj 1885-1970, ş.a., i-au considerat pe Jaţi / Geţi ca descendenţi ai lui Krişna. Etnograful Englez Herbert Risley 1851-1911 (preşedintele Institutului Britanic de Antropologie”) i-a studiat în 1901 pe Jaţii Indieni, afirmând că erau “adevăraţii reprezentanţi ai Arianilor vedici”. Universitatea Britanică Cambridge în “Istoria Indiei” realizată în 1922 a publicat opinia că “prima fază vedică a început în Carpați, cel mai probabil în Haar-Deal” / Ardeal. În 1925, Dr. Kalika Kanungo a studiat în “Istoria Jaţilor” dacă - într-adevăr - aceia au fost urmaşii Arianilor Vedici: “În N Indiei, Jaţii sunt cei mai individualişti şi cei mai nerăbdători; îşi respectă bătrânii şi se recunosc drept ‘Kşatriya’ = războinici. Denumirea lor rezonează cu cea Getă, Yuti / Yetha din Bazinul Oxos; pe jumătate, Jaţii au fost consideraţi Mlecha (n-au acceptat nicicând sistemul de caste). Cea mai veche menţiune Jată a fost în ‘Mahabhărata’ 8:30 despre tribul Jarta, împreună cu cei numiţi Madra fiind denumiţi ‘Bahika’ = ‘Vahi-Ka’, cu sensul de ‘străini’ (în teritoriu); tribul Jarta a fost strămoşul tribului Dard care a fondat capitala Afgană Kabul, trăind şi în jurul capitalei Indiei Delhi, ei fiind răspândiţi între Kaşmir şi Hindu Kuş. Femeile Vahika / Bahika purtau piei şi pături frumoase, arătând astfel că erau imigrante din zone mai reci; zveltele femei din Kaşmir probabil sunt cele mai bune reprezentante actuale ale acelor femei. Jaţii n-au avut nicicând toate ceremoniile tradiţionale hinduse; la început, Jaţii au fost zoroaştri şi doar după ce au ajuns în N Indiei au trecut la religia vedică: similar cu gotra Kuşană - descendenta lui Rama - iniţial cei din neamul Jat au fost denigraţi de către brahmani, pe care i-au potolit prin absorbţie”. Tribul Jarta - în rezonanţă cu Garga - a debutat menţionat în textele Indiene de “Karna Parva”, adică de a opta carte din “MahaBhărata”, în Valea Apaga (probabil Chenab - fostă Aşkini - una dintre cele “7 Ape”). În 1938, istoricul Ram Sarup Joon în “Istoria Jaţilor” a documentat că întemeierea oraşului Kabul a fost făcută de Darda - care a urmat lui Jarta - ei de fapt fiind Garga; acelaşi autor a scris că “în perioade diferite şi notaţi de către vechi istorici din diverse ţări, au fost cunoscute multe derivaţii ale termenului Jat, ca: Gat, Gatae, Gatak, Goth, Jati, Jutes, Juton, Yat, Yate, Yayat, Yet, Yeti, Yuchi, ş.a. Jaţii sunt printre Gurjari, Dahiya sunt Jaţi, Gupta a avut originea Jată, etc”.
Jate în Kutch / Gujarat
Savantul Hukum Singh Pauria - care în 1993 a publicat “Jaţii: originea, vechimea şi migrările lor” - a scris că “Jarta au fost cei mai vechi / primii Jaţi, fiind înalţi, cu nas mare şi ten potrivit, arătând clar că erau Ariani. Membrii tribului Jarta au fost absorbiţi de Jaţi, aşa după cum ulterior Kuşanii au fost absorbiţi de către aceiaşi Jaţi; Pliniu a scris despre existenţa Geratae în Amanda / Munţii Sării iar Ptolemeu a scris despre existenţa Zaratoi în Jalandhar / capitala Regatului Trigarta (ambele denumiri - Geratae şi Zaratoi - erau de fapt versiunile Latină şi Greacă ale celor ştiuţi ca Jarta în textele Indiene)”. Profesorul Maheswari Prasad de la Universitatea Banaras din Varanasi / statul Uttar Pradeş, cel mai populat stat din India - care a scris “Jaţii în India veche” a susţinut că “Regatul TriGarta s-a numit după oameni (Garta şi Jarta putând fi aceiaşi, în ‘Rig Veda’ ca Garta iar în graiul local ca Jarta, ambele denumiri co-existând): Jarta a fost oblica formă a lui Gart iar mutarea Jarta în Jatta / Jăţ era o formă lingvistică normală; trebuie accentuat că Jaţii au fost Ariani proto-vedici”. Bhim Singh Dahiya 1940-2000 (autorul monumentalului studiu “Jaţii, străvechii conducători”) a susţinut că “Guţii au fost Jaţii notaţi cu ‘G’ - de altfel, în vechiul alfabet Grec nu exista ‘J’ - şi de asemenea, Kuşanii au fost Jaţi; după cum a consemnat şi ‘Unadi Sutra’ 5:52, cei numiţi Jarta (o formă Sanscrită pentru Jat) purtau părul foarte lung iar bărbaţii Jarta aveau şi bărbi lungi; Jarta echivala cu Gurjara (Jaţii din regiunea Gujarat / Paki-stan). Guţii din Sumeria, Geţii şi respectiv Goţii, au fost rude Jate foarte apropiate, de asemenea, Maurya erau Jaţi (Iranieni răsăriteni), înrudiţi îndeaproape cu Amoriţii din Mesopotamia. Muru - de la Amuru / Amorei - a fost consemnat în Egiptul vechi şi era acelaşi cu numele de Mauri sau cu clanul Mor al Jaţilor Indieni; în Dinastia 11 faraonică - de la sfârşitul mileniului III î.C. - au fost menţionaţi oamenii din ‘Ţara Djati’: erau aceiaşi cu Guţii şi însemnau clar că au fost din tărâmul Jat. Religia primordială Jată a fost cea Iranică monoteistă a venerării Soarelui, pe care ei şi preoţii lor Magi au propagat-o oriunde au migrat. Vechii Arabi îi ştiau pe Jaţi ca Djaţi iar ‘Enciclopedia islamului’ i-a identificat ca Jarta”.
Djaţii / ca şi Dacii au fost conectaţi cu Jaţii / ca şi Geţii, acea legătură primordială dintre Jaţi şi Djaţi regăsindu-se prin cele dintre MasaGeţi şi Dahi în Asia ori printre cele dintre Geţi şi Daci în Europa. În 1964, istoricul Indian Buddha Prakaş a scris: “Identici cu Jarta au fost Iatii şi Takhoroii, care au trăit în Bazinul Jaxartes / Gulcha - al Fluviului Sîr Darya / Sârdaria - până în Taşkent / capitala Uzbekă de pe Râul Chirchiq, afluentul său; de acolo s-au răspândit în S - prin întreg Punjabul, după perioada Vedică - şi au dus la caracteristicile deosebite Madra. Jarta erau diferiţi de autohtonii culturali ai Indiei (prin ton, obiceiul de a bea vin, consumul cărnii de vită cu usturoi, etc., aşa cum a rămas consemnat în ‘MahaBhărata’). Jarta s-au împărţit în 2 ramuri: MassaGetae / Masivii Geţi şi ThyssaGetae / Micii Geţi; cei migraţi spre V - în Europa - au fost simpli numiţi Geţi / Goţi iar cei din India s-au numit Jaţi (formând ‘coloana vertebrală’ în Punjab). Vahika a fost un termen aparţinând Jaţilor, în secolul VIII î.C. învăţatul Săkatăyana considerându-i din afara societăţii brahmane”. Dr. Pema Ram din Jaipur / “Jai-pur”, capitala Raja-stan, a afirmat: “În secolul IV î.C., datorită invaziei trupelor împăratului Alexandru cel Mare, unii Jaţi - printre care au fost Madra - au migrat din Punjab, ajungând atât în Raja-stan, cât şi în Bihar (având acolo capitala Madarpur / Madar-pur)”. Jaţii au fost numiţi Vahi (însemnând “plugari” conform Dr. Sukhdial Singh, în statul Indian Raja-stan “Bah” fiind “arat”) iar Vahika / “Vahi-Ka” era “agricultor”: în N Indiei, Jaţii n-au fost nomazi, ci sedentari. În 1992, cercetătorul Indian Dalip Singh Ahlawat - care a studiat gotrele Jate - a echivalat denumirea de “Vahlik” pentru Vahik / Jaţii din Punjab, susţinând că “au fost conducători în Asia Centrală, unii dintre ei regăsindu-se la mari distanţe, ca de pildă Gill ducând la denumirea Caspicii ca ‘Marea lui Gill’, Antic Gill regăsindu-se ca Gelani / Gheloni în N Pontic, aşa cum au scris Anatolienii Herodot şi Strabon, ca tribul Kalkala nominalizat de ‘MahaBhărata’ 6:10 sau clanul Kalkhande (acelaşi cu Kalirana în Raja-stan ori Kalu în Afgani-stan), ş.a.” În 1992, autorul Indian Dharmpal Singh Dudee a afirmat în “Istoria Modernă a Jaţilor” că o gotră Jată în Raja-stan - cu ramificaţii Afgane - a fost cea iniţial numită Chalka (rezonând cu cei notaţi Chulika, apropiaţi de Yavani - aşa cum a rămas scris în “MahaBhărata” 6:75 - ori cu Chulakoko din inscripţiile de pe Poarta Sudică a Stupei Bharhut). În 1879, arheologul Britanic Alexander Cunningham a studiat unele inscripţii din Bharhut 24,16 lat. N, 80,51 long. E / statul Madhya Pradeş (datând din secolul III î.C.) şi a notat: “Am observat că 3 nume regale, anume Găgi sau Gărg-eya, Goti sau Kauts-eya şi Văchi sau Văts-eya - considerate nume feminine, ale mamelor persoanelor - s-au întâmplat să coincidă cu cele 3 ale dascălilor spirituali Darga, Kautsa şi Vatsa, ale căror nume erau puse celor 3 şcoli Gărggi-putriyas, Kautsi-putriyas şi Vătsi-putriyas, ceea ce m-a făcut să presupun despre cele 3 figuri regale că aparţineau fiecare câte uneia dintre acele şcoli; numirea fiilor după mamele lor nu se datora poliandriei - aşa cum au sugerat unii Sanscritologi - ci prevalenţei poligamiei. Numele vechilor regi se compunea din cel al familiei mamei, la care se adăuga ‘putra’ (în sensul de ‘fiul ei’); ca atare, traducerea inscripţiei ar reda genealogia regală cu tatăl necunoscut şi mama din familia Gărg-eya”. În 2015, autorul Indian Laxman Burdak din Jaipur / capitala Raja-stan a scris: “Jaţii au sosit în India dar Jaţii au şi plecat din India. Etnografii Vane Russell şi Hira Lal în 1975 au prezentat viziunea brahmană despre apariţia Jaţilor: când Raja Dakşa, socrul Zeului Şiva, a făcut un mare sacrificiu, i-a invitat pe toţi zeii, exceptându-şi însă ginerele; acela şi-a dezlegat părul încâlcit şi a trimis cele 2 fiinţe care au ieşit din el, ca să distrugă sacrificiul socrului. Acela a fost primul cuplu Jat, numit astfel de la pletele împletite ale Zeului Şiva (‘jata’, în jargon). În Bazinul Indului, Jaţii şi Mezii / Medii - de pe coasta Golfului Persic - au fost cei mai vechi oameni (astfel a scris şi Abdul Qadir Badauni 1540-1615 - istoricul Mogulilor - în ‘Selecţie din cronici’). Jaţii pretindeau că au sosit din NV, din Afgani-stan şi din Garh-Gajni (Modernul Pindi): Rawal-Pindi 33,36 lat. N, 73,02 long. E / Paki-stan. Istoricul Firişta 1560-1620 din Gorgan (coasta S Caspică) a consemnat că Jaţii Medievali trăiau în Munţii Sării din NV Punjabului”. Istoricul Englez Henry Elliot 1808-1853 a scris: “Mezii / Medii poate au ajuns în Valea Indului cu mult înaintea Imperiului Medo-Persan (într-o perioadă timpurie indefinită); în Asia Centrală s-au practicat deportările unor întregi triburi, aşa cum au fost Paeonii în Frigia, Barcaeanii din Africa în Bactria, Milesianii pe Tigru, Egiptenii la Susa, ş.a.m.d. Este interesant că la Ind cursul superior se numea Sira iar cursul inferior se numea Lăr; partea din mijloc era Wicholo (ca la Nil, unde mijlocul era Wustăni, în rest fluviul în Egipt fiind clasic ştiut ca ‘de sus’ şi ‘de jos’). Termenii Sir şi Lăr însemnau Nord şi Sud, Medii / Mezii fiind ‘Nordici’: ‘Sar-Maţi’ = Sarmaţi; pentru Indul Nordic, ‘Sar’ a rămas de la migrarea Medă, aceia fiind universal ştiuţi ca ‘Ari’ = ‘Nobili’. Med şi Jat au fost de fapt denumiri pentru acelaşi nume de neam”. Aşadar, Sarmaţii / “Sar-Maţii” au avut înţelesul de “Nordici Masivi”, nu numai etimologic ei fiind legaţi de Marii Geţi / Jaţi şi respectiv de Mezi: Sarmaţia s-a întins din apusul Mediei - populată de Ghergani - până la Marea Baltică; capitala Geto-Dacilor din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic a fost Sarmisegetusa / “Sarmise-Getusa”, adică a sfinţilor Geţi dinspre sfinţii Sarmi / “Sar-mi” = “Nordici Mari” în Europa (Sarmaţii / “Sar-Maţii” au fost consideraţi şi “Mezi Solari”, datorită credinţei lor generale derivată din primordiala venerare Iraniană a Soarelui). În Asia, popularul cuvânt Jat a derivat din Sanscritul Gyat; de exemplu (conform “MahaBhăratei” 25:26), Krişna a fondat federaţia Gyati-sangh; aşa după cum pronunţia Jat e Get / Ghet, la fel Jarta / “Jar-Ta” a redat Gherga / Gher-Ga, prima silabă “Jar-” fiind “Gher” - aplicându-se aceeaşi echivalenţă Jat = Get - iar a doua silabă “-Ta” fiind “Ga” (la silaba interioară aplicându-se echivalenţa “T”/“G”): rezultatul literar Gher-Ga a fost răspândit popular în N Indiei ca Sanscritul Găr-Ga = Gărga (prima silabă “Gher-” fiind redată “Găr-”), astfel încât străvechii Jarta - primii dintre Jaţi - au fost larg notaţi Sanscrit ca Gărga. Dr. Balbir Singh Dhillon în “Istoria şi studierea Jaţilor” a scris: “După cum a afirmat şi istoricul Britanic James Hewitt în 1894, cuvântul ‘Gut’ însemna ‘taur’; la Perşi ‘Guta’ era ‘grozav’ iar - corespunzător profesoarei Jane Leake de la Universitatea Wisconsin în 1967 - prin termenul Got de ‘Jaet’ se înţelegea ‘Uriaş’ (voinic, erou / războinic). În graiul din Punjab, ‘Gutan’ semnifică şi acum persoana având părul lung (ca derivare de la strămoşii purtând - în mod obişnuit - păr lung): la Jaţii Moderni, părul netăiat a rămas tradiţional. Profesorul Britanic Laurence Waddell a observat numeroasele sigilii Sumeriene din Irak găsite în Bazinul Indului, îndeosebi la Mohenjo Daro; unele dintre acelea erau regale, conducătorii numindu-se ‘Guţi’, de exemplu unul fiind cel al regelui Gut Tişua, savantul afirmând: ‘Dinastiile timpurii Sumeriene din Mesopotamia au fost Gute, respectiv Gete / Jate, în Europa, Geţii - ştiuţi ca Jaţi în Asia Centrală - purtând titlul cel mai recent istoric de Goţi, dat de Romani la sfârşitul Antic’. Romanul Ammianus Marcellinus a notat despre foştii MasaGeţi: ‘Alanii nu ştiau ce-i sclavia, fiind toţi de sânge nobil şi - mai mult - îşi alegeau ca şefi pe cei cu experienţe de războinici, proclamându-i fericiţi pe cei care îşi sacrificau vieţile în lupte’. Episcopul German Rabanus Maurus 780-865 a scris în enciclopedia sa că ‘MasaGeţii au fost Geţii puternici’ (în Asia Centrală termenul ‘Massa’ într-adevăr însemnând ‘Masivi’, după cum a documentat şi istoricul Englez Henry Elliot). Antropologul American Carleton Coon a afirmat că ‘mulţi dintre vorbitorii Indo-Europeni din S Asiei sunt urmaşii invadatorilor din V Asiei (ori din V Caspicii) sau - mai îndepărtat - din Europa; a doua invazie (a Indiei) a fost cea a Sanscriţilor - probabil Indo-Europenii propriu-zişi, înrudiţi cu Sarmaţii: cei mai înalţi bărbaţi sunt în Punjab şi Raja-stan’. Arheologul Tadeusz Sulimirski de la Universitatea Londrei a susţinut că ‘MasaGeţii au supus toţi nomazii la N de frontiera Imperiului Macedon, dintre răsăritenii Munţi Celeşti / China şi stepa Kazahă; dovezile arheologice redau o migrare masivă a MasaGeţilor din Delta Sârdariei - Asia Centrală - în N Indiei la mijlocul secolului II î.C.’ (iar ca o particularitate: numele clanurilor Jate sunt acum unice în India). Istoricul Sikh Khushwant Singh a observat: ‘Jaţii au adus cu ei anumite instituţii, cea mai importantă fiind Sfatul Bătrânilor, căruia se supuneau; astfel, fiecare aşezare Jată era ca o mică republică’. Dahii dintre Lacul Aral şi Marea Caspică aparţineau MasaGeţilor şi probabil urmaşii lor au fost Jaţii Dahiya în S Asiei. În 1960, Dr. Calvin Kephart a scris că ‘în general, Geţii / Jaţii n-au fost negustori, ci proprietari de pământuri’; azi în S Asiei prin termenul de ‘Jaţi’ se înţeleg ‘fermieri’ (agricultori / ţărani)”.
Leagănul Jat
Ulteriorul “leagăn” Turanic a fost acelaşi cu anteriorul “leagăn” Jat. În Asia Centrală, Dahii au fost acolo unde sunt azi Kazahii / “Ka-Zahii” (Țara lor Kazah-stan întinzându-se pe suprafeţe mai mari decât cea cuprinsă între Lacul Aral şi Marea Caspică, de la graniţa sa Sudică); ţinând cont de echivalenţa “D”=“Z”, prin “Ka-Zahi” s-ar înţelege “Zahii” = “Dahii” Pământului Ka / Ga iar despre Dahi se ştie că au fost rude cu Jaţii / Geţii, “Oamenii Pământului” (în 1883, Britanicul Arthur Rose în “Glosarul triburilor şi castelor din Punjab” ori arheologul Britanic Alexander Cunningham în 1888, ş.a., i-au echivalat pe Sciţii “blonzi” = “Xanthos” cu cei notaţi “Zath” - adică Jat - de către autorii Arabi timpurii, considerându-i ca descendenţi Mezi / Magi: “stăpâni în Bazinul Indului până în secolul VII” / adică până când a apărut islamul). Savanţi ca James Tod 1782-1835, Alexander Cunningham 1814-1893, Richard Francis Burton 1821-1890, arheologul Britanic John Marshall 1876-1958 (care a descoperit Harappa, Mohenjo Daro şi alte centre importante ale perioadei Vedice), Dr. Weer Rajendra 1917-2002, ş.a., explicit au conectat Jaţii cu Geţii. Cercetătorul Indian Laxman Burdak a arătat în 2015 că “Jat a fost scris Arab şi ca Zat / Zutt - prin înlocuirea ‘J’ cu ‘Z’ - aşa cum au notat de exemplu în secolul X geograful Ibn Haukal din Nusaybin 37,04 lat. N, 41,12 long. E / Turcia în lucrarea ‘Faţa Pământului’, Tahir al-Patani, ş.a.” Aşadar, printre realităţile post-diluviene au fost atestările Asiaticilor Jaţi şi Dahi (dintre Himalaia şi Caucaz) cu peste 2 milenii înaintea Europenilor Geţi şi Daci (dintre Caucaz şi Alpi, având central Carpaţii). Dr. Natthan Singh 1923-2015 a consemnat existenţa Jaţilor - adică a Geţilor, conform pronunţiei generale - în India anului 3102 î.C. (când a murit Krişna), ca “Ariani” trăind în perimetrul celor “7 Ape” / adică ale principalelor Fluvii din N Țării; în continuare se vede Templul lui Krişna din Amber 26,59 lat. N, 75,52 long. E / statul Indian Raja-stan (acolo în fiecare martie are loc Festivalul Elefanţilor):

De altfel, în Raja-stan (stat din NV Indiei) se află şi Templul Gherka, în localitatea Nawalgarh 27,50 lat. N, 75,16 long. E:

Gherga în N Indiei a fost atestat în ambele perioade (şi chiar dinaintea timpurilor Vedice), în N Indiei; se ştie că în 1947 - anul când Paki-stanul şi-a declarat independenţa - actuala Țară, cuprinzând în general fostul Bazin Ghaggar, s-a desprins din ceea ce până atunci era India. Zona Gherga din Paki-stan - în apusul căreia e Valea Nishpa 31,02 lat. N, 69,58 long. E - este de referinţă şi acum, în apropierea frontierei cu Afghani-stanul, după cum reiese de pildă dintr-un studiu despre plantele medicinale al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Trebuie ştiut că aşa după cum în credinţa Vedică post-diluvian Manu a fost primul om - de unde denumirea oamenilor - fratele său Iama era judecătorul morţilor (cu sensul găsit de a da iama, a trece printre ei); “Vedele” au scris despre Yama că a fost primul om care a murit. În 1939, Dr. August Scriban a prezentat în “Dicționarul limbii Românești” că la Românii Moldoveni înțelesul de “a da iama” era de “a da hala”; sensul “tărâmului de dincolo”, denumit Valhala / “Val-hala” de Nordicii Europei - printre care și la Varegi, vecini cu Valahii - e de considerat chiar așa (mai ales că la Vikingi / Varegi Valhala era sub patronajul Zeului Odin, despre care mitologia Nord Europeană afirma că provenea din Asia).
Yama

Codul lui Manu / progenitorul oamenilor (el era fiul lui Brahma şi al Mamei Divine Ida / Gayatri), prevedea: “Bărbatul complet este alcătuit din soţia lui, din el însuşi şi din copiii săi; bărbatul şi femeia una sunt”. În N Indiei avortul era considerat crimă; monogamia era recomandată, divorţul fiind greoi. În timp ce se desfăşura ceremonia arderii trupului soţului defunct, văduva ca soţie devotată - “sati” în Sanscrită - se arunca pe rugul în flăcări lăsându-se să ardă de vie; acel sinistru obicei - general practicat şi de Mongoli - în India a fost abolit abia în 1829. Furtul era pedepsit prin tăierea mâinii (în prezent asemenea mutilare se mai practică de către unii Arabi). Exerciţiul religios era natural şi nu moralizant: extatic şi nu ritualic; dintre marii zei, panteonul Vedic cuprindea pe Varuna care patrona cerul - apoi apele - discul solar Surya sau Vişnu / care era creatorul universal, Argi / Agni ca divinitatea focului, Indra care iniţial domina războiul, ş.a.m.d.
Cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a studiat “Simbolul balaurului / șarpelui de la Cultul Vedic la Cultele Euro-Asiatice” în 2013: “Conform concepției vedice, învățăturile sacre, Vedele și sunetele limbii vorbite, limba sanskrită, au fost primite prin revelație (‘Śruti’) de către înțelepți (‘Riși’), persoane considerate cu un înalt nivel spiritual. Conform textelor vedice, prin intermediul sunetelor limbii sanskrite, vedicii considerau că puteau realiza conexiunea cu celelalte ‘planuri existențiale’, planuri care scăpau percepției prin simțuri de către persoanele obișnuite. Conform aceleiași concepții vedice, legătura între planul fizic și celelalte ‘planuri existențiale’ o constituia Energia Cosmică, energie pe care vedicii au numit-o ‘Prāna’. Reflexia acestei forme de energie în ființa umană și ca operând asupra ei a fost numită ‘Kundalini’. Această energie, datorită modului ei de manifestare și acționare, a fost simbolizată printr-un ofidian (balaur, șarpe). În spațiul european, egiptean și asiatic, în mitologiile populare și în tradițiile populare, simbolul balaurului / șarpelui a fost este prezent ca o figură proeminentă și dominatoare. Pentru acest motiv, cultele care au apărut mai târziu, iudeo-creștinismul de exemplu, au încercat să dea acestui simbol o conotație negativă, malefică, încercând să estompeze conținutul primar al simbolului, în timp ce în Evul Mediu Ordinul Dragonului a fost unul din dintre cele mai răspândite ordine cavalerești. În spațiul european și asiatic, acest simbol a căpătat diverse denumiri intrând în mitologiile populare, unele mai mult sau mai puțin apropiate de denumirea originară sanskrită ‘dragon’, ‘drac’. Astfel, în spațiul european, la români e ‘dragon’ / ‘zburător’, la albanezi e ‘bolla’, la greci e ‘drákōn’ δρακων, la catalani e ‘drac’, la slavi e ‘zmeu’, la ruși e ‘Gorynich’, etc. În spațiul asiatic, la indieni e ‘Nāga’, la japonezi e ‘Ryū’, la filipinezi e ‘Bak’, etc. În formele cultice antice, balaurului / șarpelui i s-au dat diverse denumiri, denumiri legate de locul și perioada istorică; astfel, în India era Vrita, în Egipt era Apophis, în Babilon era Humbaba (doborât de Ghilgameș), Tiamat (folosit de Marduk în actul cosmogonic) sau Bashmu (Șarpele Mării), în Persia era Azdahā / Azdāg (pictat și pe stindardele de luptă), la greci erau Gorgona, Hidra sau Himera (ucisă de Perseu), în China era Yii (purtând pe frunte ‘Perla Puterii’, semnul dualității Yang / Yin), etc. Existența și marea frecvență în lexicul european de denumiri legate de fonetismul și semantica termenilor de ‘dragon’ și ‘drac’ au condus la orientarea cercetărilor în direcția căutării originii acestor termeni în limba sanskrită. În urma analizei rezultatelor pe latură istorică a cercetărilor lumii științifice, s-a ajuns la concluzia că limba sanskrită era existentă începând încă din mileniile V-IV î.C. Stabilirea acelei perioade de început a fost rezultatul coroborării evenimentelor mitico-istorice relatate de către epopeea Rāmayana și stabilirea pe baze științifice a datei de naștere a personajului Rāma (]n mileniul VI î.C., anume 5114 î.C). Limba sanskrită este considerată cea mai închegată limbă din spațiul Euro-Asiatic, limbă care și-a conservat toate caracteristicele neschimbate de cel puțin 7 milenii (fonetismul, structura gramaticală, semantica termenilor. Privitor la termenul de ‘dragon’, Dicționarul limbii române pe baze indo-europenistice menționează pentru denumirea de ‘dragon’ termenul ‘drayco>dracus’, cu referiri la denumirile în lituaniană ‘drakas’, irlandeză ‘draic’ / ‘draig’, albaneză ‘dreq’, greaca veche și română ‘drac’ (Dicționarul Sanskrit-Englez menționează termenul ‘drrag’ cu înțelesurile de ‘a aluneca’, ‘a cutreiera’, ‘a străbate’, ‘a se lansa / înălța printr-o mișcare rapidă’ iar Dicționarul Sanskrit-Francez menționează termenul ‘dráġ’ cu înțelesul de ‘a ajunge la’, ‘a face rău’, ‘care împiedică’, ‘care se opune’, ‘care disprețuiește’). Privitor la termenul de ‘balaur’, Dicționarul limbii române pe baze indo-europenistice menționează termenul proto indo-european *bhel- cu înțelesul de ‘a crește’, ‘a se umfla’, care în sanskrită corespunde termenului ‘balina’ cu înțelesul de ‘scorpion’, în albaneză ‘bollë’ cu înțelesul de ‘șarpe mare’, în cymrică-galeză ‘bleddyn’ cu înțelesul de ‘brută, lup’, în bretonă ‘bleis’ cu înțelesul de ‘lup’: are o origine traco-ilirică. Dicționarul Sanskrit-Englez mai menționează termenii ‘bál-a’ cu înțelesul de ‘putere’, ‘vigoare’, ‘forță’, ‘-ra’ cu înțelesul de ‘posedare’, ‘bala-ari’ cu înțelesul de ‘dușman al lui Bala’ (eponim al lui Indra) iar Dicționarul Sanskrit-Francez menționează termenii ‘bála’ cu înțelesul de ‘luminos’, ‘bala’ cu înțelesul de ‘forță’, ‘vigoare’, ‘-ra’ cu înțelesul de ‘foc’, ‘rapiditate’, ‘mișcare rapidă’, ‘balarati’ cu înțelesul de ‘dușman al lui Indra’. Dicționarul Sanskrit-Francez menționează pentru ‘șarpe’ termenii ‘serpa’ și ‘serpent’ iar Dicționarul Sanskrit-Englez menționează ‘sarp-á’ cu înțelesul de ‘șarpe’, ‘ființe semidivine care trăiesc în Cer, în apă, pe pământ’ și ‘sarp-i’ cu înțelesul de ‘cel care se furișează’, ‘cel care alunecă’.”
În urma experimentelor desfășurate de-a lungul a mai multor milenii, vedicii au descoperit posibilitatea folosirii în scopuri benefice a energiei venite din Cosmos, a Energiei Cosmice. Ei au constatat că, în anumite condiții, această energie poate fi abordată de către ființa umană. Această energie este omniprezentă, omniscientă, omnipotentă și inteligentă, cu capacitate de decizie, abordabilă direct de către o ființă umană și benefică, atât timp cât folosirea ei de către om se face în condițiile propriei ei legi, Legea Armoniei Universului, a Legii Creației Universului. Este ceea ce la nivelul lumii terestre se înțelege în prezent prin respectarea legilor Naturii. Aceste condiții, odată determinate au dus la alcătuirea de către vedici a regulilor și condițiilor care  armonizeze relațiile între om și această formă de energie, condiții și reguli pe care le-au denumit în ansamblul lor ‘Dharma’. Aplicarea ei a fost extinsă la nivelul organizării socetății vedice și concretizată în Legea lui Manu. Ultimele rezultate ale cercetărilor lumii științifice în microbiogenetică atestă veridicitatea acestor descoperiri făcute cu milenii în urmă. Principiul care stă la baza acestei legi este cel al armoniei în Univers. Este vorba despre relațiile naturale de armonie, de echilibru care există între elementele constituitive ale lumii cosmice. Date fiind condițiile existenței gregare în lumea materială ca urmare a acțiunilor omului prin folosirea neadecvată a Liberului Arbitru în raport cu cele ale Dharmei, pe acest edificiu de stări, aparent antagonice, al Naturii, vedicii au căutat să-și explice și apoi să teoretizeze aceste relații în forme mitologice. În privința relației directe între această energie cosmică și ființa umană, vedicii au descoperit existența în ființa umană a unui sistem energetic, sistem ale cărui elemente sunt interdependente cu energia cosmică. Această descoperire a fost favorizată de descoperirea sunetelor limbii sanskrite (‘Devanāgarī’), limbă care a permis ‘comunicarea’ cu această energie, compararea, discernerea și alegerea modalităților optime în stabilirea căilor care trebuie urmate. În această relație, un factor determinant era starea comportamentală a ființei umane. În condițiile în care la ființa umană această stare era compatibilă cu Dharma, între ființa umană și Cosmos relațiile erau armonioase, folosirea acestei energii era benefică pentru ea. În situația în care comportamentul uman era în dezacord cu Dharma și deci folosirea energiei era abătută de la legile ei, acțiunea acesteia devenea ostilă, punitivă. Drept consecință, descoperirea acestor stări ambivalente ale acestei energii a fost reflectată în mitologia vedică. Această ambivalență, neînțeleasă în fondul ei de către istoriografi, a căpătat interpretări foarte diferite și contradictorii. Reacția similară interioară a ființei umane la acțiunile ‘externe’ ale energiei cosmice a condus pe vedici la concluzia existenței în ființa umană a unei forme de energie similară cu cea cosmică, o reflexie a acesteia, energie cu care aceasta reacționează (în condiții de rezonanță). Această energie au numit-o ‘Kundalini’: energia care ‘animă’ corpul subtil. Această ‘animare’ a fost descoperită și percepută prin simțuri, ca urmare a legăturilor care există între acest corp subtil și organele interne ale corpului fizic. În urma experimentărilor privind latura comportamentală, vedicii au constatat că ființa umană are 2 tendințe (Guţas), cea activă, rațională (Raja) și cea pasivă, emoțională (Tamas). În condițile de echilibru între aceste tendințe, energia internă face ca ființa umană  dobândească stări existențiale superioare, stări care să conducă la perceperea și conștientizarea existenței și a altor planuri existențiale (numite de vedici cele 7 Ceruri). Vedicii au constatat că stările ‘trăite’ au efecte benefice asupra ființei umane, ele fiind reflectate până la nivelul planului fizic, la nivelul trupului. În cadrul experimentărilor făcute în aceste condiții, vedicii au constatat prin intermediul simțurilor că acestă energie ‘internă’ pleacă de la zona sacrală a coloanei vertebrale (‘Osul sacru’) manifestându-se la nivelul simțurilor prin ascenderea sa de-a lungul coloanei vertebrale, în formă pulsatorie și serpentiformă. Funcție de starea ‘morală’ a ființei umane, ea ajunge să fie sesizată în toate părțile trupului / corpului fizic, la nivelele degetelor mâinilor și picioarelor precum și ale fontanelei generând o gamă de senzații, de la cele atenuate la cele mai intempestive. (Această formă de manifestare a constituit baza diagnozei în Medicina Ayurvedică, medicină existentă și în prezent în India). Pentru acest motiv, această energie internă, Kundalini a fost simbolizată printr-un ofidian (balaur, șarpe). Forma de energie cu manifestare pulsatorie, așa cum s-a redescoperit recent de către lumea științifică, este de origine electro-magnetică, definită ca una cu propagare longitudinală, formă deosebită de celelalte forme de energii electro-magnetice cunoscute până în prezent. Descoperită de Nicolae Tesla în 1897 ca parte componentă a energiei electromagnetice, ea a fost neglijată ca neprezentând interes tehnic la momentul respectiv”.
Privitor la efectele celor 2 tendințe, vedicii au constatat că stările emoționale afectează organele interne ale părții stângi a trupului legate de partea dreaptă a capului uman iar stările raționale afectează organele interne ale părții drepte a trupului uman fiind respectiv legate de partea stângă a capului. Drept consecință, vedicii au ajuns la concluzia că celor 2 părți le corespund 2 canale energetice subtile (‘Nadis’) care le ‘alimentează’. Părții centrale i-au rezervat un canal central destinat activității de ansamblu al ființei umane, cea care realizează, în urma echilibrării între cele 2 părți, conectarea cu celelalte planuri existențiale, conexiunea făcându-se prin fontanelă. Această concluzie este rezultatul faptului că starea de echilibru are drept urmare apariția de senzații de răcoare în fontanelă precum și deasupra ei. Corelarea între starea de echilibru, starea benefică a ființei umane în general, ascenderea energiei Kundalini în manifestarea ei serpentiformă și percepțiile din fontanelă, toate acestea i-au condus pe vedici la ideea reprezentării simbolice a puterii cosmo-creatoare / cosmogonice, sub forma unui balaur. Cosmogonia vedică în toate formele evolutive ale ei a reprezentat Puterea Cosmo-creatoare sub forma unui ofidian: Vrita, Nāga. Relațiile între energia Kundalini simbolizată printr-un șarpe și partea subtilă a ființei umane (în prezent numit în bioenergie, corpul bioenergetic) i-au condus la teoretizarea acestor relații într-o reprezentare de ansamblu, într-o formă simbolică compusă din canalele energetice (Nadis), centrele energetice (Chakras) și Osul Sacru, ca loc de rezidență al lui Kundalini. Textele vedice apărute după adoptarea scrierii sanskrite în arealul indian au consemnat pe manuscrise aceste reprezentări în forme diversificate, dar care au conservat toate aceste conexiuni. Ultimele cercetări ale lumii științifice au ajuns la redescoperirea acestei forme de manifestare a energiei cosmice, energie pe care au denumit-o ‘Energia Punctului Zero’ numită și ‘Energia Liberă’. În concluzie, simbolul ofidian (balaur, șarpe) în cultul vedic, în mitologia și cosmogonia vedică, în ambele ipostaze de Putere Cosmo-creatoare și energia de susținere a ființei umane Kundalini, reprezintă unul și același lucru, Energia Universală / Energia Cosmică”.
A face o separare între partea cultică a unor evenimente istorice îndepărtate și reflexiile acestora în mitologie este foarte dificil, în expunerea lor separată apărând suprapuneri inerente și repetări. Este cazul problematicii legate de cult la geto-daci și reflexia acestuia în mitologia populară a românilor, în obiceiurile populare cu caracter cultic. Sursele documentare nu oferă date mai ample privind simbolul balaurului la geto-daci. Singurele referiri sunt cele ale istoriografiei antice, ale artefactelor descoperite în urma săpăturilor arheologice și reflexiile acestui simbol în tradiția populară a românilor. O explicație a acestei lipse de informații este faptul că, în mod asemănător vedicilor, geto-dacii transmiteau cunoștințele numai oral. Ca o coincidență, termenii de ‘mit’ și ‘mut’ au în limba sanskrită aceeași rădăcină de cuvânt, *m-t. O serie de informații privind cunoștințele geto-dacilor au fost deduse indirect pe baza altor informații care fac trimitere la primele. Istoriografia antică greacă face referiri la concepția triadică zalmoxiană privind corpul uman, corp care era considerat a avea drept model, modelul divin. Modelul zalmoxian face referiri indirecte la corespondențele care există între părțile trupului și nivelul de transcendență, dar fără  facă referiri la energia care impulsionează acest proces, la energia internă care o produce. Deși actele de ‘inițiere’ în cultul zalmoxian se făceau conform modului în care era practicat de către vedici, de unde acestea proveneau, inclusiv realizarea stărilor de trăiri extatice, deși aceste acte se bazau pe efectele unei energii interne (la vedici, numită Kundalini), istoriografia greacă nu face nici o referire. Probabil, din cauza faptului că aceste date erau ocultate de la sursă sau neconștientizate de cei care le aflau, referirile la acestea ale grecilor rezumându-se exclusiv la efectele cu caracter aparte. Faptul că geto-dacii conștientizau existența acestei energii și că ea avea drept simbol balaurul / șarpele chiar în forme diversificate este modul în care acesta apare reflectat în mitologia populară a românilor, cum acesta apare în basmele și legendele acestora. Conform opiniei etnografului Romulus Vulcănescu, cultul șarpelui are o proveniență mitologică pre-dacică. La geto-daci, totemul șarpelui a existat în 2 variante: Șarpele Ceresc și Șarpele Subpământean. Șarpele Ceresc era o reflexie a Șarpelui Primordial vedic Vrita iar Șarpele Subpământean, simbolul energiei telurice vedice a Mamei-Pământ, Gaya. În figurarea iconografică, Cavalerul Trac moștenește reprezentarea Arborelui Cosmic vedic (‘Skambha’), în jurul trunchiului căruia este încolăcit un șarpe, un șarpe cu trăsăturile Șarpelui Terestru. Era o moștenire a cultului vedic, el simbolizând conexiunea energiei telurice cu energia cerească precum și ascenderea și transcenderea Energiei Kundalini în ființa umană. Balaurul / șarpele apare reprezentat în artefactele numite ‘brățările dace’. El apare configurat la extremitățile spiralei brățării sub forma unui cap însoțit de 7 amprentări prin ștanțare, semne ce sugerează cele 7 chakre ale corpului subtil prin care ‘trece’ energia Kundalini din Osul sacru, în traseul său ascendent-spiralat în jurul coloanei vertebrale. Podoabele de paradă ale căpeteniilor, coifurile - de la Aghighiol, Coțofenești, etc. - prezintă 2 șerpi încordați, reprezentări cu rol apotropaic; cnemidele ce acopereau genunchii și flancurile pulpelor cu chipuri de șerpi încolăciți marcau locurile care trebuiau protejate de puterea magică nefastă a inamicilor (de demonii ludici). În mod similar se explică și imaginile șarpelui pe podoabele pectorale. În privința ofidienilor în credințele populare, șarpele a predominat obiceiurile și producțiile populare; astfel au fost, de exemplu:
·         credințele legate de ‘Șarpele casei’, ‘Știma casei’, ‘Vâlva casei’ considerate ca genii protectoare ale casei
·         arhitectura țărănească, prin sculpturile de pe stâlpii pridvorului, ramele ferestrelor, pe grinzile camerei de oaspeți
·         figurarea pe stâlpii de mormânt a șarpelui șerpuind pe vertical cu gura deschisă sub simbolul soarelui pe care voia să-l înghită
·         interzicerea pronunțării numelui de ‘șarpe’ în ziua numită ‘Alexii’ (17 martie), un tabu ‘care-l ferea de mușcăturile de șarpe’
·         ‘cântecul popular al șarpelui de casă’, cântec care povestește despre metamorfozarea unui șarpe de casă într-un șarpe antropofag care ‘înghite până la jumătate un voinic și apoi îl scuipă’, cântec care face trimitere la miturile de inițiere de factură vedică”
Un alt element semnificativ privind prezența balaurului în formele cultice populare îl constituie basmele. În arealul european există o multitudine de cuvinte care au la bază acelaşi morfem-stem *b-sm-, cu referiri la acelaşi gen de povestiri. Termenul de ‘basm’ face trimitere la rădăcina de cuvânt sanskrită ‘bhasm-a’, cuvânt legat de noţiunea generală de ‘cenuşă’. În cultul vedic, termenul ‘bhasma’ are semnificaţii cultice complexe, pornind de la sensul general de acţiune. Prin forma interpretării cultice, Bhasma-karan, acţiunea era interpretată ca una de eliminare, de înlăturare a unor efecte nedorite, de punere în valoare a unor acţiuni terapeutice: la nivel fizic, la nivel psiho-comportamental, la nivelul dobândirii de calităţi spirituale. Termenul de ‘bhasma’ este sinonim şi legat de termenul ‘vihbuti’, cu semnificaţia cultică de ‘cenuşă sacră’: era cenuşa care se punea pe fruntea devoţilor (‘tilak’), pentru purificarea de carenţele lor psiho-comportamentale şi în scopul apărării de atacurile entităţilor malefice. ‘Bhasma este cenuşa focului sacrificial (‘homa’) oferit divinului, aspectul ritual al devoţilor către zeul Siva’. Semnul pus pe frunte trebuie  le amintească de ‘alungarea orgoliului şi a celor lumeşti’. Obiectul numit ‘basma’, purtat de către femei dar și de bărbați și care cuprinde fruntea, esteposibil a avea o obârșie vedică cu rolul ritual de protecție a frunții, a Ajna Chakrei. În zona mediteraneană basmaua la bărbați, puși în situația de confruntare are culoarea roșie. La japonezi, cu simbolul soarelui pe ea, simbolizează hotărârea de autosacrificiu (de exemplu la kamidkaze). În concluzie, basmul la vedici, la geto-daci și apoi în tradițiile populare europene era o formă de educare moral-cultică a populației, rămasă până recent, chiar și după apariția scrisului și tiparului. Basmul a rămas apanajul vechii generații de a-l transmite mai departe noii generații în formele sale care conțin în fondul lui încriptat un tezaur de valori, valori care rămân să fie descifrate și scoase la lumină de fiecare generație la rândul ei. Însăși denumirea de Salmokșa, denumirea lui Zalmoxe interpretată prin prisma limbii sanskrite, limba de origine a geto-dacilor, denumire care are înțelesul de ‘cel care produce starea Mokșa’ (starea de trăire extatică), denotă că geto-dacii practicau ritualuri preluate de la cultul vedic. Practicarea ritualurilor cultice era indispensabil legată de perceperea la nivelul simțurilor a manifestării specifice a energiei Kundalini, manieră de manifestare simbolizată printr-un șarpe. Intervalul de timp lipsit de informații între perioada cultului vedic și cea a apariției acestor precepte vedice sub formă mitizată în tradiția populară a românilor se explică și prin caracterul ocultat al cultului geto-dacilor precum și ca urmare a actului de creștinare, cu influențele sale privind noua viziune a actului cosmogonic, act în care balaurului / șarpelui i s-au atribuit acțiuni malefice asupra ființei umane, drept contra-pondere a viziunii vedice și a geto-dacilor. În concluzie, simbolul vedic al balaurului / șarpelui s-a transmis geto-dacilor și de la aceștia tradiției populare a românilor”.
Concluzii:
·         simbolul ofidian, sub forma balaurului sau șarpelui are o origine arhaică
·         în urma analizei rezultatelor ultimelor cercetări ale lumii științifice, s-a ajuns la concluzia că simbolul balaurului / șarpelui în spațiul euro-asiatic a apărut în cultul vedic cel mai târziu în mileniul V î.C.
·         simbolul ofidian de sorginte vedică s-a răspândit în tot spațiul geografic al migrației aryene, din Irlanda, spre est până în Noua Zeelandă, ca un simbol sacru, ambivalent, el reflectându-se în formele cultice, mitologiile și tradițiile populare”.
În 2013, cercetătoarea Mioara Călușiță-Alecu din România a scris despre “Emanația de energie a ființelor vii”: “Orientalii, mai toleranţi decât creştinii europeni, au păstrat credinţe vechi, care explică unele simboluri din icoanele ortodoxe, ilustrează şi dovedesc că acele credinţe au existat şi la noi. Se spunea că în trupul material (de carne) al fiinţelor vii există un corp fluidic (de energie), care se desprinde de trupul fizic la moarte. Corpul fluidic este format din centre de energie numite în sanscrită ‘chakra’ (pronunţă ‘ceakra’), legate între ele prin canale de energie, numite ‘nadi’. Canalul energetic principal al omului este asemuit cu un şarpe de energie numit ‘kundalini’, care porneşte de la baza coloanei vertebrale şi ajunge în frunte. Acolo, unde este glanda pineală, se găseşte chakra cunoaşterii, numită ‘ajna’. Hinduşii situează în ea ochiul lui Şiva, ochiul cunoaşterii şi al vederii paranormale. Pe frunte, pun hinduşii cu pastă de santal semnul roşu ‘tilak’ iar călugării şi preoţii ortodocşi miruiesc pe creştini. Se spune că au existat şi mai există oameni cu puteri paranormale, care văd centrele şi canalele de energie. Oamenii primesc şi emană energie prin mâini, prin labele picioarelor, prin gură şi organele sexuale. Când se sărută pe gură sau fac actul sexual, oamenii îşi unesc emanaţiile corpurilor lor de energie. Când oamenii îşi dau mâna, dansează împreună sau se prind în horă, ei îşi unesc emanaţiile de energie. Ghicitoarele se străduiesc  simtă şi să stabilească o legătură cu corpul fluidic de energie al omului căruia îi ghicesc în palmă. Unii medici asiatici încercau să simtă energia pacientului pipăindu-i mâinile şi labele picioarelor. Când se spunea despre cineva că are stea în frunte se făcea referire la centrul format de chakra ajna dezvoltată. S-a spus că aceasta poate  ajungă atât de puternică, încât să emane raze ca nişte coarne. Unii zei antici erau reprezentaţi cu coarne. Se spune că chakra ajna este ca o floare cu 2 petale / poli de energie. La un anumit nivel de dezvoltare al corpului energetic al unor oameni, această chakra este trezită (activată); petalele ei se curbează în sus, ca nişte coarne, care pot fi văzute de unii oameni care au însuşiri extrasenzoriale. La acestea se face referire într-unul din imnurile orfice, când se spune că Zeus are pe frunte coarne de aur. Aşa era înfăţişată şi zeiţa Isis. Dionysos-Bacchus era reprezentat cu coarne. Michelangelo a sculptat nişte coarne mici pe capul statuii lui Moise. Unele coroane vechi egiptene chiar aveau în frunte capul unui şarpe, poate o aluzie la şarpele de energie trezit şi ajuns în ajna. Astfel de coarne de consacrare, îndreptate ca o aspiraţie spre Cer, sugerează capul taurului. Coarnele de energie ale chakrei ajna au fost simbolizate prin capul de bour geto-dac transmis şi în stema Moldovei. Coarnele de consacrare au fost asociate şi crucii. Ele apar pe unele troiţe, iar la multe biserici ortodoxe, se observă cum crucea din vârf este sprijinită pe astfel de coarne de consacrare. Se spunea că oamenii câştigă puteri deosebite, când îşi dezvoltau centrele de energie ale corpurilor lor. Aceste emanaţii de energie puteau fi vizualizate de către preoţii cu pregătire specială (iniţiaţi) şi de către mediumuri - oameni sensibili la fluidele de energie umană. În decursul timpului, a evoluat nu numai trupul material al omului, ci şi corpul lui energetic, astral, activând un centru de energie din creştetul capului, numit ‘sahasrara’ în sanscrită. Corpul energetic al celor iniţiaţi în ştiinţele divine emană lumină. Aceasta a fost reprezentată în icoane prin aura sfinţilor, considerată o manifestare a puterii lor. Preoţii creştini poartă veşminte şi acoperăminte de cap simbolice. Ca  ilustreze superioritatea manifestată prin dezvoltarea sahasrarei, împăraţii şi regii au purtat coroane. Am putea considera că acest corp energetic al omului este sufletul lui care nu moare odată cu trupul”.
Poarta localităţii Harappa

În timpurile VediceBazinul Ghaggar a avut sute de localităţi, unele cu zeci de mii de locuitori. Pentru întâia oară în lume, vacile au fost domesticite în Bazinul Ghaggar, în urmă cu 8 milenii (la sfârşitul mileniului VI î.C. cele mai răspândite animale erau vitele 1cu cocoaşă); darurile vacilor - prea preţioase pentru a fi ucise - erau tratate cu gratitudine: laptele, Ghe / untul folosit la iluminat şi gătit, Gobar / balega utilizată drept material de construcţie sau combustibil şi Gau / urina, importantă în medicina tradiţională (şi azi hinduşii cred că vaca e sfântă, simbolul viu al Mamei Pământ: vaca sacră a Indiei e întruchiparea bogăţiei pământului / vechii Egipteni, unde de asemenea vaca se bucura de veneraţie deosebită - conform istoricului Herodot 2:41 fiind asociată Zeiței Isis - o considerau ca zămislitoarea lui Ra). Bourul sălbatic / “Bobos gaurus” - cea mai mare bovină din lume - încă există în Munţii Indiei, numit “gaur”.
Vaci sfinte

Profesorul universitar Ovidiu Drimba arăta în 1985: “Organizarea administrativă se aplica uniform unor teritorii imense, la o dată când nici o altă civilizaţie nu putea oferi un model în această privinţă: căpeteniile localităţilor erau secondate de un Sfat al Bătrânilor, făcând dreptate după norme cutumiare; îmbrăcămintea (introdusă de către Nordici printre Indieni) avea funcţia principală nu de protecţie, ci de a indica poziţia socială a purtătorilor. Influenţa culturală s-a păstrat ulterior prin cultul fecundităţii, al falusului şi în venerarea vitelor (regăsită în Mediterana, prin înfruntarea rituală a taurului); de altfel, contactul strâns cu animalele era prezent la omul vechi - de la şoimul Egiptean până la asinul Canaanean. În jurul gospodăriilor, localnicii ţineau porci, oi, boi sau bivoli”.
Bivol Indian

“În India, a omorî o vacă era o crimă gravă; pedeapsa era că ‘cel care o omora să trăiască trei luni în mijlocul cirezii, ras în cap şi îmbrăcat cu pielea vacii omorâte; timp de o lună n-avea voie să bea alt lichid decât zeamă de orez şi trebuia să dea zece vaci şi un taur drept despăgubire iar dacă n-avea de unde, i se confisca întreg avutul’ (venerarea vacii este actuală şi azi în India). Consumul de carne în general era redus iar vinul de struguri nu exista. Autohtonii din secolul XXXII î.C. au început să folosească irigaţiile, produsele agricole fiind grâul, orzul, meiul, trestia de zahăr, bumbacul (‘lâna ce creşte pe pomi’ cum ziceau Romanii), etc. Pentru mâncat, oamenii foloseau frunze mari şi groase pe care apoi le aruncau, căci era oprit să mai mănânce din aceeaşi ‘farfurie’ (cei care foloseau farfurii de lut după ce mâncau le spărgeau / şi în prezent de pildă unii Caucazieni, Greci, ş.a. după petreceri sparg vesela, pentru că e ‘tradiţional’). Localităţile au avut cel dintâi model de planificare urbană din istorie: erau proiectate numai pe direcţiile punctelor cardinale cu străzi principale riguros drepte şi largi de până la 10 metri, din care porneau străzi laterale la fel de drepte, paralele şi perpendiculare pe străzile principale, largi de 3 metri şi uneori în trepte. Străzile erau bine întreţinute, uneori pavate cu lespezi de piatră şi aproape întotdeauna prevăzute cu canale subterane de scurgere din teracotă. Casele erau şi cu mai multe nivele, având chiar camere de baie. În NV Indiei s-a folosit pentru prima oară în lume arcul - ca element de arhitectură. Faţadele erau tencuite şi văruite. Parterul era construit din cărămidă arsă, piatră sau chiar din marmură la cei bogaţi; etajele, care se retrăgeau progresiv, erau din lemn, încrustrate cu pietre colorate. În unele cazuri acoperişul plan - de olane sau şindrilă - servea drept terasă în nopţile de vară tropicală. Scări interioare duceau până la ultimul etaj, unde era dormitorul, poetic numit refugiul porumbeilor. Tavanele erau adeseori pictate (şi vechii Egipteni desenau stele pe plafoane), ferestrele având jaluzele din lemn dantelat sau perdele decorate iar la ferestre erau atârnate colivii cu papagali. Grija cu totul deosebită pentru igienă a devenit proverbială: baia zilnică şi peria de dinţi sunt considerate invenţii Indiene (se ştie că în Europa Medievală chiar şi regii făceau baie doar la marile sărbători, adică la câteva luni o dată). Citadelele erau apărate întotdeauna de parapete foarte înalte, de până la 15 metri, din lut bătut şi învelit cu cărămizi arse, la anumite distanţe fiind turnuri de supraveghere. Numeroasele case mari, bine construite, erau ale negustorilor, în timp ce locuinţele mai modeste erau ale sclavilor (puţini la număr în societatea de atunci). Vechii Indieni au inventat steagurile. Scrierea nu se aseamănă cu nici o grafie Antică, deoarece s-a dezvoltat independent, silabic şi folosind ideograme, inscripţiile începând de la dreapta la stânga. Sub raport strict artistic, arta de atunci era legată de cea Mesotopomiană, neprezentând nici o asemănare stilistică cu arta Indiei de mai târziu. În acele timpuri vechi se credea că muzica are o acţiune miraculoasă nu numai asupra asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor. Muzica era legată de cuvânt, de gest şi de mişcare; muzica era considerată ca incompletă fără dans şi fără mimică”. Primele compoziţii muzicale au fost Imnurile, cântecele Magice şi de sacrificiu, fiind în general fără instrumente (aşa cum se practică acum de pildă în ortodoxie / ceilalţi creştini folosesc instrumente muzicale). Comerţul era foarte dezvoltat: exportau aur, bumbac, fildeş, chiar şi maimuţe şi importau jad din Asia Centrală, ţesături şi ulei vegetal din Sumeria, argint din Persia, aramă - alamă, prin permutarea “R”/“L” - din zona Arabiei, etc. (negustorii din NV Indiei făceau comerţ preponderent în apus, cu Sumerienii, ei înfiinţând comunităţi comerciale în Sumer). Este de ştiut că pe apele interioare din N Indiei şi din Mespotamia se utilizau bărci rotunde denumite “guffa” construite dintr-un schelet din stuf împletit sau din nuiele de salcie peste care erau întinse piei de animale (barca rotundă a fost folosită timp de mai multe milenii).
Legăturile comerciale pe Mare erau prin bărci cu vele / pânze, dinainte de mileniul III î.C. consolidându-se cele cu Mestopotamia, portul Bahrain - a cărui pasăre simbol e şoimul - fiind important pe rută ca antrepozit între India şi Arabia, căci arta navigaţiei a fost dezvoltată de peste 6 milenii, cuvântul “navigare” de altfel provenind din Sanscritul “navgatih” (marinarii din N Indiei erau denumiţi “meluha” de Sumerieni, cei care au inventat în Mesopotamia - la sfârşitul mileniului V î.C. - vela cu care ambarcaţiunile puteau folosi forţa de propulsie a vântului). Coasta Oceanului Indian dintre Bahrain şi Kuweit (apusul Golfului Persic / Iranian) de la sfârşitul mileniului V î.C. era dominată, după cum a scris în 2008 şi Richard Nyrop, de Cultura Dilmun / Telmun - a ‘tărâmului sacru’, aşa cum o respectau Sumerienii - controlând legăturile dintre India şi Mesopotamia până la sfârşitul Epocii Fierului / mileniul I î.C.
În mileniul I î.C. amiralul Cipriot Nearchos (comandantul flotei împăratului Makedon Alexandru cel Mare”), aflat în Golful Persic, a vizitat principala Insulă a Arhipelagului Bahrain / ce pe atunci era numită Tylos. Era în urmă cu 2 milenii când geograful Anatolian Strabon a consemnat că populaţiile oraşelor Feniciene Tyr / azi în Liban şi Arad 31,15 lat. N, 35,12 long. E / azi în Israel erau aceleaşi cu cele având în vechime numele Tyros sau Tylos şi Arados din vecinătatea Bahrain); e de observat că Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti în 2009 a afirmat despre oraşul Arad 46,10 lat. N, 21,18 long. E din N Banatului: “Nici un argument fonetic nu sprijină ipoteza că Arad ar fi un toponim de origine maghiară”. Este de ştiut că din mare vechime Bah-Rain (“paradisul sufletului”) şi-a câştigat reputaţia de grădină splendidă şi târg de perle / mărgăritare: o grandoare influenţată de Eden iar acum, în Bahrain dar şi în Kuweit - ca de altfel peste tot în partea Arabă a Golfului Persic - la mijlocul Ramazanului / Ramadanului se sărbătoreşte Festivalul Gherga-un / Gerga’oon sau Gherga’An prin care copiii îmbrăcaţi tradiţional şi având podoabe de aur înconjoară casele purtând plase ce sunt încărcate de adulţii vizitaţi cu dulciuri, alune, etc. (Festivalul Ghergan - denumit și Karkeeaan în Arabia Saudită, Karkian în Irak, etc. - a fost atestat de musulmani atunci când fiica profetului Mahomed a născut, în ziua 15 din luna Ramadan); Arabii de pe coasta Vestică a Golfului Persic au conectat înțelesul de zăngănit” de Gherga.


Pe coasta Arabă, în faţa Insulei Bahrain / independentă din 1971 - spre Peninsula Qatar - exista Fortăreaţa Gherrha / Gerrha 25,38 lat. N, 50,12 long. E: loc ce aparţinea Sumeriei / Sumerului, vizitat de marele rege Ghirga-meş, unde apoi s-a practicat Meditaţia Herga (de pildă, la începutul mileniului III, Al Gergawi a fost printre artizanii dezvoltării miraculoase din Dubai 25,15 lat. N, 55,18 long. E, unde în prezent este cea mai înaltă clădire din lume - o pasiune a Orientului Mijlociu ce şi-a avut începutul prin Turnul Babel - iar de un deceniu, ministrul de externe al Emiratelor Arabe Unite e Dr. Anwar Gargaș); de altfel, Diodor Sicul 3:42 a consemnat existenţa purtătorilor de scuturi uşoare - din răchită - Gerrhai în Insula Bahrain şi Oaza Hofuf 25,23 lat. N, 49,35 long. E din Peninsula Arabă. Un loc important al comerţului mileniului III î.C. dintre N Indiei şi Sumerieni a fost şi Magan 24,24 lat. N, 56,34 long. E din Oman, pentru cupru; privind vechiul comerţ dintre vechii Greci şi Indieni - înaintea existenţei monedelor / adică dinaintea secolului VII î.C. - şi Anatolianul Pausania 3:12 a consemnat despre “cei care călătoreau pe mare în India, în schimbul mărfurilor Greceşti aduse, luau de la Indieni alte lucruri uşor transportabile, pentru că întrebuinţarea banilor nu o cunoşteau de fel, deşi la ei exista aur şi aramă din belşug”.
Cea mai înaltă clădire din lume (Dubai / Emiratele Arabe Unite) 

Legăturile N Indiei cu N Africii au fost demonstrate genetic din perioada Vedică îndeosebi pe linie maternă, multe femei din N African - unde existau Amazoanele şi Gorgonele dar şi Etiopienele strămoaşe Ţigănci - ajungând în N Indian, mai ales ca soţii (fapte demonstrate şi istoric, ca de exemplu de către Dr. Clyde Winters, istoricul Indian Saran Lal 1920-2002, care a studiat fenomenul până în timpurile Medievale, ş.a.; de pildă, cercetătorul Gerard Encausse 1865-1916 a scris în “Învăţătura brahmanilor” că “a fost o vreme când malurile Gangelui erau locuite de Etiopieni”). Spre sfârşitul perioadei Vedice, în N Indiei primăvara a început să se practice sacrificiul ritualic al cailor / ce erau rari, importaţi; a urmat migrarea Garga: înapoi spre Nordul sorgintei ancestrale, înspre apus mai ales printre Gherghiţii Ioniani iar înspre răsărit îndeosebi în Bazinul Gange (se ştie că în timp influenţele din India au dus la simetrii în niveluri de cultură asemănătoare sau omologabile mai ales spre N şi V Asiei). Cei din fostul Bazin Ghargar au ţinut legături nu doar cu Sumerienii, ci - chiar înaintea extincţiei - şi cu Hitiţii nou apăruţi atunci în Anatolia.