Regiunea Likia / Licia - zisă în vechime și Milyada - a avut în timp limite variabile faţă de vecinii săi: Caria în V, Pisidia în N şi Pamfilia în E (la S având Marea Mediterană); numele iniţial al Lycienilor a fost Ogygioi, ca urmaşi ai celor care-l respectau pe Ogyges / Okeanos (după cum a consemnat în secolul V î.C. Carianul Panyasis, unchiul istoricului Herodot). Ca şi Ghergania din NE îndepărtat al său, Licia era sub patronajul lupilor; de exemplu (înaintea existenţei Imperiului Roman) principalei Sfinte a regiunii - Leto, mama gemenilor Artemis şi Apollo - îi era asociată lupoaica / se ştie că în Roma mult ulterior sub lupoaică au fost introduşi alţi gemeni, Romulus şi Remus: în Roma, introducerea gemenilor fondatori sub lupoaică a fost ca o recunoaștere târzie a primordialității orientală - simbolizată de semnul lupesc - în fața întemeietorilor, care s-au hrănit de la așa ceva (pruncii Romani au supt de la țâțele Răsăritului / Orientului). De exemplu, înainte de Romani, semnul lupesc era parte esențială a simbolisticii Geto-Dacilor. Egiptenii vechi îi ştiau pe corsarii / piraţii Lukka din Lykia - cu care au avut de a face - iar apoi, dintre Grecii vechi Homer i-a menţionat din regiune pe războinicii Solimi / Solymoi, despre care Herodot Karka a afirmat că erau cei mai vechi locuitori, conform Anatolianului Strabon aceia iniţial fiind vecinii Etiopienilor (unde toponimia consemnează multe denumiri apropiate Gherga).
 |
| Cu roşu sunt Munţii Likiei |
“Zuas-tika” / Svastica, respectiv crucea solară, reprezentând cele 4 vânturi corespunzătoare punctelor cardinale, în Anatolia a rămas mult timp răspândită, aşa cum se poate observa de exemplu în mozaicul portului Phasalis / Phaselis 36,31 lat. N, 30,33 long. E din răsăritul Likiei / Lichiei, întemeiat - între Ghorgos / Korghos (apus) 36,27 lat. N, 34,08 long. E şi Karakassa / Olbia (răsărit) 36,54 lat. N, 30,41 long. E - în secolul VII î.C. de corsarii / piraţii Cariani din Rodos (în acel port, moda localnicelor era cu coafura Egipteană a lui Isis):
În 1824, Britanicul William Leake în “Jurnalul unui turneu prin Asia Mică” scria că Olbia înfiinţată de Troianii Gherghini din Cipru - cârmuiți de Gheugher / Teuker - denumită Karakassa de către ultimii Hitiţi, a fost Adalia / azi oraşul Antalya, capitala provinciei din Turcia cu acelaşi nume (în marginea Nordică a Antalyei era Perga, capitala Pamfiliei).
 |
| Gherga în Antalya |
Dinastiei Gherga ce a consolidat Likia - prin mai multe generaţii de cârmuitori Kuprlli / Kheriga între 545 î.C. şi 385 î.C. - îi aparţineau atât Magii Gobryas (care au fost iniţiaţi în cunoştinţele “Tăbliţelor de Aramă” ale Hiperboreilor din Insula Delos), descendenţi ai cârmuitorilor Gherganiei, cât şi zoroaştrii Guebre, fiind înrudită şi cu Khidr / Ghiabr, ş.a. În 2002, istoricul Britanic David Lewis a scris: “Gherghi / Gergis - responsabil de logistica armatei Perşilor - a fost singurul general care nu făcea parte din familia împăratului Darius. Poziţia lui aşa de înaltă în Imperiu se datora bineînţeles talentului său militar şi faptului că era fiul lui Karkiş, guvernatorul Carmaniei în 501-494 î.C. (actuala provincie Kerman din Iran, la apus de Gedrosia / Balochi-stan); Herodot 7:82 a consemnat că la invadarea spaţiului Grec din 480 î.C. de către Perşi, unul dintre generali era Gergis, fiul lui Ariazes / Harriyazza (după cum mai era notat acela pe Tăbliţele din Persepolis)”.
Karkiş probabil era înrudit cu familia generalului Gobryas - socrul împăratului “Da-rius” / Darius - care după ce l-a învins pe rebelul rege al Elamului, cârmuia acolo din 520 î.C. (el şi-a sfătuit în 513 î.C. ginerele să renunţe la expediţia contra Sciţilor din N Mării Negre şi să se retragă; e de observat că Lykses Karka - tatăl istoricului Herodot - din 515 î.C. servea în garnizoana Borsippa din S Bagdadului, ca militar Carian iar Herodot Karka în scrierile sale a înfăţişat o anumită solidaritate “Asiatică” între Perşi şi unii Anatolieni.
 |
| Ruta în mileniul I î.C. dintre Bazinele Araxului și Dunării inferioare |
 |
| Inscripţie din capitala Likiei |
În Likia / Licia la începutul secolului V î.C. este posibil ca ambii generali înrudiţi - Gobryas şi Gherghis - descendenţi ai Hyrcanului / Gherganului guvernator al apusului Mediei / Gutium de la mijlocul secolului VI î.C. (nepot al împăratului Nabucodonosor din Dinastia Ghargheii / Chaldeii) să fi preluat împreună puterea, organizând zona de confluenţă Persano-Greacă cu 2 centre de putere: capitala Xanthos şi cel mai mare oraş Telmessos / Tel-messos 36,37 lat. N, 29,07 long. E. Portretul întemeietorului Dinastiei Gherga din Likia apare pe Mormântul Kuprlli / Cybernis, după cum a indicat istoricul American William Shepherd în 2010:
Când Perşii au ocupat Likia / Lycia - regiunea vecină Cariei - generalul Ghergis a condus-o, băiatul său ridicând un Templu lui Apollo Gergithios în Letoon 36,19 lat. N, 29,17 long. E din regiunea Mugla de azi din Turcia, unul dintre cele mai importante centre religioase ale timpului, din marmură albă (deoarece conform ritului Antic - descris de Carianul Pausania - toate Templele lui Apollo erau albe); aşezarea sacră, la 4 km dezvoltându-se Xanthos (întregul complex aflându-se acum în patrimoniul UNESCO, acolo mai fiind şi Templul Gherghiţiei Artemis), şi-a luat numele de la Leto, cântată în acel secol V î.C. de poetul Pindar în “Nemeana” 6:2 ca “Zeiţa cu fusul de aur”, mama gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo - care l-a întemeiat pentru iernatul Hiperboreilor în Anatolia - locul devenind capitala Likiei / desigur că Hiperboreii veniţi din N cu atât mai mult practicând acolo cultul lor solar.
 |
Nimfă
Letonă în Riga
|
Capitala Letonă era Medieval Ria - astfel cum au notat în 1589 geograful Englez Richard Haklyut, în 1610 istoricul German Dionysius Fabricius, ș.a. - în prezent consacrându-se Riga; prima denumire o reproducea de fapt pe regina Rhea a lumii păgâne, mătușa Latonei / Leto = Marea Zeiță (de pildă, onomastica Latină Maria / “Ma-Ria” o reda de fapt pe Marea Rhea = Mama Zeilor). Este de observat că Romanii, aflați la capătul Sudic al rutei chihlimbarului dintre Mările Baltică și Mediterană, o numeau pe Leto ca Latona - în rezonanţă cu Laţiu şi Latinii, în secolul II învăţaţii Antoninus Liberalis, Claudius Aelianus şi alţii ştiind-o ca Nordică şi asociind-o cu lupoaica - iar la Marea Baltică până acum s-a păstrat onomastica ei în Letonia şi Lituania (între Finlanda şi Ungaria, cu mulţi locuitori Finico-Ugri, a căror religii aveau o sursă comună cu religiile Vedică şi Iraniană / Finico-Ugrii şi cei din zona Baltică o numeau şi ca Vedava pe stăpâna apelor - care dăruia fertilitate oamenilor şi animalelor - având înfăţişarea unei sirene cu părul lung), în 1875 Germanul Wilhelm Mannhardt remarcând că ea a fost adorată inclusiv în Boemia, ca patroana verii, reprezentată întâi ca o păpuşă de paie cu coasa în mână iar istoric mai târziu cu mătura; e de ştiut că între Munții Carpaţi şi Marea Baltică, Lechii / Leşii au fost strămoşii Pomeranilor şi Polonilor (se poate observa şi sinonimia dintre “A-pollo” / Apollon şi “Po-Alan” / Polon): ca nepoți Alani, Lech, Rus și Ceh au fost fraţi, după cum a consemnat şi “Cronica Poloniei Mari” din 1295 (“primul a fost Lech, al doilea a fost Rus - strămoşul Rutenilor - iar al treilea a fost Ceh, toţi 3 ca fiii lui Pan, cârmuitorul Panonilor”, Ceh fiind în V, Lech în N iar Rus în E, ceea ce înseamnă că sorgintea lor a fost Sudică = Panonică, respectiv zona Valahă, căci înaintea sosirii Ungurilor în Panonia deopotrivă “Analele Boemei” / “Annales Bohemorum” l-au datat pe Ceh în anul 644 iar “Analele Regatului Franc” / “Annales Regni Francorum” au consemnat decesul liderului mai mare Lech, în anul 805). În Evul Mediu, Cronica “Wielko-Polska” (a Poloniei “Mari”) a scris: “Polonii sunt numiți după Polul Nord, spre care e Pomerania; cele mai vechi mărturii au rămas despre originea Panonică. De aceea ‘pan’ e domnitorul iar ‘voivodul’ e comandantul militar. Panonii erau urmașii Însemnatului / Iafitului Ianus (care l-a avut ca frate pe Kus, strămoșul Teutonilor). Dintre cei 3 prunci ai lui Pan, rolul dominant l-au avut descendenții primului, anume Lehii care au fost până la Marea Nordică” (adică Marea Baltică). Mai ales în Likia, din perspectiva anotimpurilor, fiul Latonei - Zeul Apollo Gergithius - era asociat cu lupul alb, de iarnă: un simbol identic cu cel al “Ținutului lupilor” Ghergania de la Marea Caspică şi al Ghergarilor din Caucaz (aflate la N de Likia).
Aliaţi cu Perşii, Mezii - al căror “nucleu dur” era format din Gherganii din Hyrcania / “Ţara lupilor” - pretindeau (aşa după cum a consemnat şi Diodor Sicul 10:27) că odinioară Peninsulele Anatolică şi Balcanică au fost stăpânite de strămoşii lor. Arheologul Francez Jean Bousquet în 1974 a studiat cârmuitorii Liciei, ca urmaşii comandantului Ghergi / Gerges al unui corp de armată Persan din timpul împăratului Xerxe / Jerje, care a fost menţionat de Herodot în a şaptea sa carte de istorie drept fiul lui Arinus / Ariagu, respectiv Ariazos / Ariazes (e de ştiut că Xanthos, capitala Likiei, azi Kînîk, înfiinţată lângă Templul lui Leto, se numea iniţial - în Luviană - Arinna / de altfel, în Likia din mileniul I î.C. se mai vorbea Greaca şi Aramaica; faptul că părintele Dinastiei Ghergane din Likia a fost Arinus l-a identificat drept cetăţean al acelei cetăţi la sfârşitul secolului VI î.C., plasarea lui de către Herodot Karka în acelaşi paragraf 82 cu fraţii împăratului Darius / “Da-rius” fiind nu neapărat ca Persan, ci ca liderul capitalei Liciei, unii considerându-l drept urmaşul generalului Median / Ghergan Harpagos, “mâna dreaptă” a împăratului Cyrus “cel Mare” / fiul unei Ghergane din Media, care anterior a fost “mâna dreaptă” a ultimului rege al Mediei, cumnat cu împăratul Nabucodonosor din Babilon şi cu regele Cresus din Lidia): “Dinastia din Xanthos nu se numea decât Gherghis în Greacă, respectiv Kheriga în Liciană, aşa după cum apare în textele din Letoon. Urmaşii Gherghi s-au arătat superiori Licianilor prin vigoarea lor de luptători; au cucerit multe acropole pe care le-au inclus în domeniul lor. De aceea, nemurirea le-a fost acordată ca recompensă şi prin poeme: unul dintre ei, bun lăncier, a eliminat într-o zi 7 hopliţi arcadieni (mercenari Eleni) şi a adus numeroase trofee ca ofrande lui Zeus, încoronându-se ca stăpânul Karika. Astfel, la sfârşitul secolului V î.C., Gherghi a fost prezentat ca un prinţ sportiv, războinic cuceritor, pios afirmat nu numai faţă de Zeus, ci şi faţă de înaintaşi: gloria sa n-a închinat-o ca Grecii tatălui ori patriei, ci neamului Karika. Cine erau aceşti Karika? Nu e dificil de aflat: redactorii Greci au uşurat răspunsul prin repetarea numelor proprii. Karika nu avea legătură cu Caria. Kheriga - din cea mai veche inscripţie - a făcut tranziţia spre Gherghi, forma Grecizată consolidată. Obscuritatea intervine doar din realităţile că Gherghi era atât numele propriu cât şi toponimele aceluiaşi neam răspândit în Anatolia / ca în cetatea Troiei, aşezarea Cariană Gherga, etc. În fine, e de remarcat că Gherghi şi-a distribuit Regatul Liciei rudelor (anvergura dinastiei s-a păstrat pe monedele emise, utilizate pe larg, fiind şi apanajul urmaşilor dinastici)”. În 1994, Britanicul Nicholas Fields a studiat Xanthos pentru Universitatea Newcastle, afirmând că “Gherg / Gerg a fost fiul lui Harpagos” (generalul Ghergan din Media, care a ocupat cetatea Xanthos în 545 î.C.; atunci locuitorii Xanthos au preferat să se sinucidă decât să se predea, cu toate că generalul Ghergan Harpagos era renumit pentru clemenţa sa). Așa cum se știe din istorie, urmașii generalului Harpagos - nobil Median - au condus apoi Caria.
 |
| Arbina Gherga primind emisari |
Istoricul Francez Jean Bousquet a mai consemnat: “În 1962, la Letoon a fost găsit soclul din calcar, inscripţionat în Liciană şi Greacă (din păcate lipsindu-i o parte), al unei statui de bronz, din care s-a putut descifra: ‘Fiu al lui Kheriga, descendent din Kheriga, am dedicat această ofrandă vânătoarei Artemis’. Pe un pilon / stâlp de piatră - tot acolo - Gherghi era lăudat pentru ceea ce a realizat încă de la început, prin exploatarea calităţilor sale morale şi fizice: întâiul Gherga s-a îngrijit ca fiul lui să aibă un tutore la activităţile sportive, pentru a fi educat ca un Grec (probabil aşa cum el n-a fost). În 1973, a fost descoperit un alt text Grec, sculptat cu litere superbe pe o coloană Ionică la începutul secolului IV î.C.: ‘Fiul lui Gherghi, virtuos urmaş al strămoşilor, cu acest monument a declarat puterea asupra Liciei, prin inteligenţă şi superioritate. De tânăr cuceritor a 3 fortăreţe numai într-o lună - Xanthos, Pinara şi Telmessos - şi stăpân temut de către Liciani, prin această comemorare, la voinţa lui Apollo, i se dedică propria statuie, în postura cea mai strălucită. Întru gloria părintelui Gherghi au fost cucerite multe locuri. Arbina Gherghi a traversat întreaga Asie pentru magnificul succes al lui şi al înaintaşilor săi, distingându-se înainte de toate prin ştiinţă, inteligenţă, curaj şi tras cu arcul. De la început şi până la sfârşit, Arbina a avut mari împliniri, mulţumită nemuritorilor zei. Prezentul elogiu a fost realizat de Symmachos din Pellana, ca mărturie artistică’. În textul respectiv au apărut 2 litere Cariane: ‘E’ şi ‘R’; aceasta duce la supoziţia că Gherghi a fost şi stăpânul unei părţi din Caria (e de observat că impactul Gherghi în Asia era în numele strămoşilor neamului iar exprimarea ca post-mortem era a defunctului Arbina, însă omagiul totuşi a fost în timpul dinastic, desigur a urmaşului care era deja Grecizat). Gherghi / Kheriga a fost un nume de nobil Iranian, înrudit cu Kuprlli (notat Kuberni / Cybernis de Herodot): o denumire des aflată pe monedele timpului. Clarificările inscripţiilor de pe stâlp şi textele în Greacă (cu transcrierile din Kheriga ca Gherghi / Gergis şi Karika) sunt despre ceea ce s-a întâmplat în Likia, acolo Dinastia Gherghi emiţând monedele ‘Kherei’ cu figura Ghergarului Hercule; evidenţele sunt că ele toate erau ale aceluiaşi neam”. Este de remarcat că tradiţional centrul de putere al Likiei a fost lângă Caria Gherghiţilor şi că extraordinarul mormânt din Xanthos al lui Arbina Gherga era denumit “Monumentul Nereid” datorită nimfelor Naiade - femeile frumoase şi prietenoase ale marinarilor, numite de poetul Gherghin Hesiod în “Teogonia” 5:364 ca Oceanide - cu ale căror statui a fost decorat.
În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Nereidele - nepoatele Oceanului - personificau valurile nenumărate ale mării; erau de o mare frumuseţe şi-şi petreceau timpul torcând, ţesând, cântând şi înotând alături de delfini, lăsându-şi pletele să zboare în vânt (se lăsau în voia valurilor, reprezentând puterea inerţiei masive)”. De la tatăl Nereus al Nereidelor a provenit denumirea de “Nord”: Nereus a fost primul născut al Zeiței Pământului Gaia și a Zeului Apelor Pontus Gargarus (patronul Lacului Pontic, acum Marea Neagră); vechii Greci înțelegeau prin “nearos” / “nea-ros” literalmente “nou râu”, respectiv apa nouă (de izvor). Pentru creştini, Anatoliana Likia a rămas vestită prin faptul că de acolo era Moş Nicolae, printre altele şi patronul marinarilor: născut în Patara şi episcop în Myra. Între Likia şi Kilikia era regiunea Pamphylia / Pamfilia - însemnând a tuturor neamurilor - cu capitala Perga 36,57 lat. N, 30,51 long. E, întemeiată la sfârşitul mileniului II î.C. (faimoasă pentru templul său închinat Gherghiţiei Artemis). Vest Anatolianul Hecateu a scris (citat de istoricul Diodor Sicul în secolul I î.C., de profesorul Roman Claudius Aelianus în secolul III, ş.a.) despre Sanctuarul Gargarus / Stonehenge şi despre Leto / mama gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo: “În faţa Ţinutului Celţilor, în părţile Oceanului, se află o Insulă care nu e mai mică decât Sicilia, situată în partea Nordică şi locuită de Hiperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea. Aici pământul este foarte bun şi roditor iar clima e excelentă, temperată. Leto, mama lui Apollo, a fost născută aici şi din această cauză Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi fiindcă Hiperboreii din această Insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântându-i încontinuu laude şi făcându-i cele mai mari onoruri, se zice că oamenii aceştia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo. Se mai află în părţile acestei Insule o pădure sacră magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică şi care templu e decorat cu multe daruri. Zeul Apollo mai are şi un oraş sacru al său iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt în mare parte cobzari / ghitarişti; aceştia în timpul serviciului divin bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudând faptele sale. Hiperboreii au un mod al lor propriu de vorbit şi sunt de o prietenie foarte familiară faţă de Greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de delieni, această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele mai vechi. Se spune chiar că unii Greci au trecut la Hiperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase; tot astfel şi Hiperboreul Abaris a plecat de aici în Grecia şi a reînoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delienii. Se mai spune de asemenea că din această Insulă se vede Selena întreagă, fiind puţin depărtată de Pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ. Zeul Apollo vine în această Insulă tot la 19 ani, în care timp constelaţiile de pe cer îşi îndeplinesc circuitul lor periodic. În tot timpul acestei apariţii a zeului în Insulă, ei cântă noaptea cu cobzele şi fac într-una hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor / Găinuşei, în prima jumătate a lunii mai, bucurându-se oamenii de aceste zile frumoase. Domnia asupra oraşului şi administrarea supremă a templului o au aşa-numiţii Boreazi - care sunt descendenţii lui Boreas - şi ei succed la domnie după neam. Primii preoţi ai lui Apollo au fost fiii lui Boreas şi ai Chionei, 3 fraţi la număr, oameni înalţi de 6 coţi. Când aceştia la timpul îndatinat fac serviciul divin solemn - sau ruga - atunci zboară acolo cârduri nenumărate de lebede, care după ce înconjoară mai întâi templul cu zborul lor ca şi când ar voi să-l purifice, se lasă apoi jos în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo cu un fel de melodii proprii lor şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci şi lebedele din curte se asociază şi ele la cântările lor guguind împreună; şi este de notat că aceste lebede nu fac nici o greşeală, ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dirijorul corului, astfel cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodiile sfinte. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătoarea zeului, ar fi ascultat şi ele toată ziua onorurile ce s-au făcut, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”. Fenomenul astronomic menţionat ca având loc la fiecare 19 ani era periodicitatea orbitală a Selenei / Lunii, satelitul natural al Pământului; Chiona, fiica lui Arctur şi mama primilor preoţi de la Stonehenge / Gargarus, a avut fii Uriaşi cu Boreas - Zeul înaripat al vântului Nordic, patronul iernii - a căror înălţime însemna 2,70 metri, căci un cot avea 45 cm iar cântecul lebedelor se atribuie acelor păsări numai în momentul morţii (în Tradiţia Română, rolul mitic al lebedelor - în vechea Turcă ştiute drept “kumane” - îl aveau gruiele / cocorii). Este de remarcat că deja în Antichitate legăturile dintre Arhipelagul Britanic şi spaţiul Grec au fost consemnate că erau din mare vechime: de altfel, Pelasgul Gargettos / Gargettus a înfiinţat Atena, cu cetăţenii căreia cei din Stonehenge / Anglia au păstrat contactele la începuturi (probabil până la ocuparea zonei de către Aheii sosiţi din Egipt la sfârşitul secolului XVI î.C.) pentru că ulterior Hecateu n-a mai menţionat decât reînoirea vechii înrudiri cu delienii, a căror Insulă a fost locul unde Leto a născut gemenii Ghergari / Gherghiţi Artemis şi Apollo; despre preotul Hiperboreu Abaris - exemplificat de istoricul Grec Hecateu - e de ştiut că a fost un profet care a călătorit în jurul Vechii Lumi şi în secolul VI î.C. Pitagora i-a fost ucenic (apoi, un discipol al lui Pitagora a fost Kerkops, care a scris “Coborârea în Hades”). În 2013, cercetătorul Makedon-Armân Branislav Stefanoski în “Hyperboreii şi zamolxismul” a reflectat asupra legăturilor de credinţă cu lebedele şi despre ucenicul Zamolxe al lui Pitagora că a fost administratorul Zeului Moloh: “În legătură cu rolul lebedelor în credinţa localnicilor este foarte interesantă descoperirea arheologică de la începutul secolului XX, făcută în localitatea Dupliaia din Banat: acolo s-au descoperit căruţe miniaturale din teracotă. Respectivele artefacte descoperite de arheologi datează de la mijlocul mileniului II î.C. În căruţa cu 2 roţi e aşezată o figurină antropomorfă bărbătească, decorată cu svastici şi spirale. Foarte interesantă este şi cealaltă căruţă, care are 3 roţi: pe axa roţii din faţă sunt 2 lebede aşezate lateral iar imediat în spatele roţii din faţă este figura unei a treia lebede iar în spatele ei o figurină bărbătească, cu numeroase imagini ale soarelui. Compoziţia (colorată în galben) îl reprezenta pe Apollo urcat în ‘căruţa solară’ trasă de lebede. Lebedele - ca păsări sfinte - erau păstrătoarele relaţiei dintre lumea pământească şi lumea cerească. Să nu uităm că preoţii se îmbrăcau în veşminte albe (despre care a scris şi Iordanes în ‘Getica’ 10). Veşmântul alb era simbolul luminii şi semnifica izbânda zilei asupra nopţii, a binelui asupra răului. Pentru reprezentarea vizuală a razelor solare se folosea de fiecare dată culoarea albă. ‘Razei’ în makedon-armână i se spune ‘radzâ’ iar pentru ‘răsărit’ = ‘rază’ + ‘a sări’ din română în makedon-armână există ‘ansârit’; deoarece ‘radzâ’ / ‘raza solară’ avea conotaţia de ‘luminat’ / ‘alb’, preoţii se numeau ‘razu’ / ‘razi’ şi de aceea se îmbrăcau în veşminte albe: veşmintele luminii. Termenii pentru veşmintele preoţeşti atât în makedon-armânească, cât şi în română, sunt - până în zilele de azi - ‘raze’ / ‘rasâ’; sensul general este ‘cămaşă albă lungă’, indiferent dacă este de bărbat sau de femeie. Să revedem construcţiile studiate: ‘preoţii albi’ şi ‘lebedele albe’ iar muritorul se afla între lumea pământeană şi lumea cerească. Apoi - după un mileniu - putem constata că ‘Zamolxis’ reprezintă forma rezultată din compusul ‘Zamolhiu’ care înseamnă ‘administratorul lui Moloh’; ‘Za’ e forma scurtă din termenul ‘zabet’ / ‘za-bet’ = ‘administrator’ iar ‘Moloh’ era zeul soarelui şi al focului (existent la fenicieni, principala zeitate din Cartagina şi menţinut în mitologia populară a daco-românilor)”. Aşadar, peste “Zeul-moş” / Zalmoxe (străvechiul / bătrânul Zeu Solar) Dacii au primit şi învăţăturile Zeului Moloh - al sacrificiilor primilor născuţi prin foc - din Orientul secolului VI î.C., după aceea rămânând uzuală pentru El şi denumirea de Zamolxis / Zamolxe. În imaginile următoarele sunt emblematicile căruţe de la Dupljaja / Banatul Sârbesc 44,55 lat. N, 21,16 long. E din Epoca Bronzului (ulterior, acolo a existat Karaş, cel mai puternic fort din Banatul secolului XI / capitala regiunii după moartea Sf. Gherard din Cenad):
