Încă din Epoca Pietrei, “Ghe-rga” însemna “Regina Gliei” / Pământului (până la apariţia creştinismului - în Antichitate - “Ghe-rga” / Ghirghe a fost divinizată şi cu denumirea de Kirke / Circe). În 2013, cercetătorul Makedon-Armânul Branislav Stefanoski a studiat legătura dintre versiunea Greacă veche “Ghe” şi “viaţă”: “Grecul ‘Γenie’ pentru ‘creat’ se citeşte ‘yene’, fiind un standard în greacă; depinzând de locul în care apare, litera ‘Γ’ se poate citi ‘g’, ‘gh’ sau ‘ii’. În scrierile traco-ilire, litera ‘Γ’ - în special dacă după ea era litera ‘E’ - a dus la citirea combinaţiei ‘ΓE’ ca ‘iie’ (‘viu’ / ‘viaţă’); condiţia ca ‘ΓE’ să se citească ‘iie’ a fost legată şi de faptul că în anumite scrieri cuvântul ‘viaţă’ a fost prezentat prin combinaţia ‘IHE’ care se citeşte astfel. Din analiza numeroaselor scrieri, pot să confirm că este foarte clar că ‘ΓE’ = ‘IHE’ = ‘iie’. Combinaţia cuvintelor ‘Γenie’ cu citirea ‘iene’ o întâlnim ca parte constitutivă la numeroase cuvinte arhaice greceşti şi peste tot e legată de semnificaţia care se referă la ceva ce ‘naşte / crează’. Aşa de exemplu în greacă sunt combinaţiile ‘iena’ = ‘naştere’, ‘meriti iena’ = ‘ziua de naştere’, ‘ienetera’ = ‘locul de naştere’, ‘eienise’ = ‘ea a născut’, ‘eieneto’ = ‘s-a născut’, etc. Termenul ‘iene’ a fost împrumutat din limba pelasgă / armânească. Termenul grec ‘βίος’ / ‘vios’ pentru ‘viaţă’ e de origine dunăreană (adecvat daco-românei ‘vieţi’)”. Este de reţinut că în Sanscrită “ja” = “naştere” (termen regăsit şi în “dvi-ja” / “dvija” - adică “născut/ă de 2 ori”, sorgintea pentru “divin/ă”; Kurganele / Gorganele (dar şi Amazoanele) purtau iile / hainele foarte decorate cu simbolurile esenţiale (în replică şi bărbaţii având cămeşoaie tipice, puternic ornamentate): se poate remarca despre regalitatea simbolizată prin semnul tridentului “iyi” - cu pronunția “io” - că are în rezonanță portul popular cu ii (“că-măși” emblematice ale primelor regine și regi, purtate din moși-strămoși). Din iia la singular - ii la plural - strămoaşele Românce au făcut modă: termenul de “iie” se aplică doar cămăşii Tradiţionale femeieşti (cu “altiţă”, adică având chenar); iile sunt Kurgane = Indo-Europene, regăsindu-se răspândite îndeosebi între Gyagar = India şi Europa, adevărate “biblioteci” cu mesaje “misterioase”, cusute cu scrierea cea mai veche din lume, ele simbolizând viața venită de la “regalitatea Ghe” / “Iie” = “Ghe-rga” (a Pământului Gheia / Ga): de-a lungul vremurilor, semnele tatuate pe pieile purtătorilor au trecut pe hainele ce le purtau. În 2012, cercetătoarea Daniela Şerb a consemnat: “se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa era croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză de in, cu o deschizătură în partea de sus. Iia este în fapt o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, împodobită cu broderii la gât şi la mâneci; croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt - de cele mai multe ori - încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Acum este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul trup pentru a-l apăra de vrăji şi pericole. Tehnica decorării iiei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta”.
În 1949, eseista Franceză Simone de Beauvoir în tratatul “Al doilea sex” - considerat “o biblie a feminismului” - a descris tipologia caracterelor deformate de milenii, respingând mitul “eternului feminin”: “La primitivi viaţa era foarte grea, maternitatea menind femeii o existenţă mai pronunţat sedentară. Concepţia nomazilor pentru care nu exista decât clipa a fost substituită de cea a sedentarilor, înrădăcinată în trecut şi anexându-şi viitorul, ce venera strămoşul totemic care dădea numele membrilor clanului, manifestând interes pentru descendenţii ce vor moşteni şi asigura supravieţuirea. Ansamblul clanului reunit sub un acelaşi totem se bucura de un acelaşi teritoriu, realizând o identitate persistentă, sfidând dispersia timpului; comunităţile au ajuns să se recunoască şi prin copii iar mama era în mod evident necesară naşterii lor, aşa încât era pe prim plan. Copiii aparţineau clanului mamei, îi purtau numele, se bucurau de drepturile sale, inclusiv de teritoriu. Proprietatea se transmitea prin femei, în termeni mistici lor aparţinându-le pământul; regimul dreptului natural se caracteriza printr-o veritabilă asimilare a femeii cu pământul - fiindcă şi în femeie şi în pământ se împlineşte, parcurgându-şi avatarurile, permanenţa vieţii, care în esenţă este zămislirea. Sedentarii admirau misterul fecundităţii (la nomazi procrearea era mai mult un accident) şi natura apărea ca o mamă. Misterioasele efluvii emanate de femei erau în corelare cu bogăţiile - fiind considerate ca daruri supranaturale - adesea printre preocupările esenţiale ale timpului de atunci ele şi organizând schimburile comerciale de bunuri. Starea preponderent casnică a femeilor menţinea şi propaga viaţa clanului, de lucrul şi virtuţile lor magice depinzând atât copiii cât şi prosperitatea grupului al căror suflet erau. O asemenea putere a femeilor inspira bărbaţilor un respect ce s-a reflectat în cult; în divinitatea feminină era venerată ideea de fecunditate. Idol suprem, ca fiinţă sacră, era un tabu; datorită puterilor ce le deţinea, exista Marea Zeiţă privită ca magiciană, peste tot fiind dătătoare de viaţă şi capricioasă ca natura, exerciţiul său fiind dincolo de registrul uman / amintirea timpului când deţinea rangul cel mai înalt în societate a străbătut istoria. Femeile însă nu erau decât mediatoarele dreptului, nu şi deţinătoarele lui / astfel că nu erau privilegiate mai mult decât permiteau regulile comunităţilor din care făceau parte. Deoarece religia aceea era legată de imperiul duratei ireductibile, al hazardului şi al misterului, a apărut necesitatea creării unei lumi noi, cei rămaşi sub stăpânirea Zeiţei-Mamă fiind consideraţi ca opriţi la un stadiu primitiv. A apărut parteneriatul, asocierea în cuplu cu alt principiu de fecunditate - cel masculin al luminii şi energiei virile - triumfând astfel transcendenţa asupra imanenţei, tehnica asupra magiei şi raţiunea asupra superstiţiei. Uniunea principiilor feminin şi masculin rămâne necesară mecanismului fecundităţii, al vieţii şi al ordinii societăţii. Bărbaţii întotdeauna au fixat regulile şi au controlat societatea”.
Pentru milenii, religia de vârf a omenirii a fost cea pentru Marea Zeiţă, mama tuturor - adică atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor - de aceea cultul fiind armonios respectat de toţi: era de forţă pentru că-i năştea pe toţi, guverna tot, era simplă şi universală, traversând uşor toate mediile sociale şi culturale, comunica prin vise, era plăcută şi nu impunea restricţii, celebrările sale fiind mereu orientate spre bucurie. Post-diluvian (respectiv după Potopul Pontic / adică după retragerea calotei Nordice), Gherganii au fost printre cei semnificativi care au introdus progresul în lume, numiţi similar cu cei care ancestral au venerat-o pe Mama Gherga, simbolurile ce însoţeau acel parcurs înmulţindu-se - toate multiplu legate de Gherga: geografic, istoric / temporal, cultural / religios, nominal, etc. (firesc rezultând elementele divinizării Gherga, dintre ale căror aspecte câteva fiind revelate în această lucrare).
În Vechea Lume, primul creuzet al întâlnirii din Europa a principiilor Civilizatoare muieresc (sedentar, agricol) şi masculin (nomad, pastoral) a fost Banatul - unde prezenţa Gherga este şi cea mai numeroasă din lume - iar în actualul spaţiu Românesc, din mare vechime, semnul asociat fuziunii exista: sacra şi vast / masiv răspândita timp de milenii “cruce solară”, însemnând cu 4 braţe rotirea (blamată datorită deturnării fasciste din secolul XX; anterior însă, de exemplu în 1896, “Institutul Smithsonian” din Statele Unite ale Americii / SUA a publicat cercetarea antropologului Thomas Wilson despre ceea ce în Sanscrită se numea Svastică - simbolul universal din Epoca Pietrei pentru semnul bun al norocului, ca picioarele gârgălăilor sau ca îmbinarea a 2 bumerange - iar în Greacă drept Gammadion, datorită întrunirii meandrate a literei “G” = “Gamma”, notată Γγ, literă fruntaşă în acel alfabet / după “alfa” Αα şi “beta” Ββ, urmată de “delta” Δδ, litera ce avea valoarea de 4 în sistemul numeric), la Pelasgi / culegătorii, vânătorii şi pescarii Epocii Pietrei, respectiv EuroAsiaticii post-diluvieni, de pildă Gherganele preotesele ale Marii Zeiţe Ghirighe / Gherghiţia făcându-şi tatuaje cu bumerangele încrucişate, ca picioarele fertilelor păsări acvatice gruie / gârgălăi.
Filozoful Francez Rene Guenon în “Simbolismul Crucii” a scris: “Primele 2 litere din alfabetul Arab - ‘alif’ şi ‘be’ - sunt considerate ca activă sau masculină şi ca pasivă sau feminină, forma celei dintâi fiind verticală şi a celei de-a doua orizontală, reunirea lor formând Crucea; pe de altă parte, valorile acestor litere fiind respectiv 1 şi 2, acest fapt vine în acord cu aritmetica Pitagoriciană, conform căreia ‘monada’ era masculină şi ‘diada’ feminină. În numeraţia Chineză, Crucea reprezintă numărul 10 (cifra Romană X nefiind nici ea altceva decât Crucea altfel dispusă). În fine, mai e de notat cu privire la acest subiect că în numărul 10, cele 2 cifre - 1 şi 0 - corespund de asemenea activului şi pasivului, reprezentate prin centru şi circumferinţă după un alt simbolism, ce poate fi pus de altfel în legătură cu simbolismul Crucii, remarcând că urma axei verticale în planul orizontal e centrul. Crucea deseori plasată între Selena şi Soare era Axa Lumii”. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Încă din vechime, numerele n-au servit doar la socotit, ci au oferit o bază preferenţială elaborărilor simbolice, exprimând nu numai cantităţi, dar şi idei şi forţe. Cum pentru mentalitatea tradiţională hazardul nu exista, numărul de lucruri sau de fapte avea prin sine o mare importanţă şi chiar permitea uneori accesul la o reală înţelegere a fiinţelor şi evenimentelor. Numerele nu trebuie folosite în mod nepotrivit. Ele conţin o forţă neştiută. Numărul e produsul cuvântului şi al semnului, mai esenţial şi mai misterios decât componentele sale. De aceea niciodată nu se spun numărul copiilor pe care îi ai, al boilor / animalelor deţinute şi nici vârsta dacă ţi-o ştii. În schimb, sunt numărate cu bunăvoie lucrurile care nu te ating direct; sunt atunci lecţii, teme, simboluri de interpretat. De ce? Răspunsul ţine de animism: numerele, ca şi numele, atunci când sunt rostite, pun în mişcare nişte forţe care produc un curent de felul unui pârâu subteran, invizibil dar prezent. Rostirea unui nume sau a unui număr care te priveşte de aproape te expune. Dovada? Dacă auzi un necunoscut care îţi pronunţă numele chemând pe altcineva, un omonim, de ce te nelinişteşti? Ce parte anume din corpul tău a atins? Acesta este curentul. Cuvântul a avut întotdeauna o influenţă asupra oamenilor. Dar dacă eficacitatea cuvântului e mare, cea a numărului o depăşeşte; cuvântul e explicaţia semnului iar numărul e rădăcina secretă a acestuia, fiind produsul sunetului şi al semnului, deci deodată mai puternic şi mai misterios. Gândirea tradiţională este exemplul cel mai generalizat al relativităţii, în sensul că pune în relaţie totul: totul în univers se leagă şi numărul nu e decât un anume ‘nod de relaţii’. Potrivit anumitor credinţe, fiecare număr tinde să genereze un număr superior - 1 pe 2, 2 pe 3, etc. - deoarece fiecare dintre ele e împins să-şi depăşească limitele. Potrivit altora, acest lucru se întâmplă pentru că au nevoie de un număr opus sau de un partener. Li se atribuie numerelor pulsiunile făpturilor vii”.
 |
| Care față se vede? |
 |
Statuetă
antropomorfă în Banat
|
“Alfa” / “alpha” era de la “alba” / “alpu” însemnând “taur” de exemplu în portul Est Mediteran Ugarit - leagăn literar Ghirgaș în Epoca Bronzului - litera reprezentând ca atare prin desenul său capul cu coarnele animalului iar “beta” era de la “băţ” / “bât” (cârjă), cu desenul ca profilul gravidei, pronunţia sa fiind “vita”; că Γ / “Gamma” a ajuns a treia literă în alfabet nu-i de mirare, dacă se observă poziţia terţă derivată din cea Ghergă - a mediatorului - faţă de 2 părţi (de fapt, există şi zisa “când doi se ceartă, al treilea cîştigă”): foarte des, Gherga s-a aflat între 2 tabere opuse, facilitând interpretarea între ele (de altfel, Adunarea Gherga - “Sfatul Bătrânilor” / “Consiliul Înţelepţilor” - exact acel rol îl avea, de a uşura comunicarea în comunitate, de a rezolva disputele şi de a decide atunci când era necesară vreo hotărâre importantă, simbolistic regăsindu-se în mod strălucitor ca majusculă cu forma de cârja bătrânilor / toiagul înţelepţilor, a puternicilor care iniţial utilizau bumerangul şi respectiv plugul iar “de mână” reproducând osatura luminii “iYi”, oriental “ili”, după cum a studiat savantul German Dietz Edzard 1930-2004). Ridicarea mâinilor - ca la luminoşii “iYi” din Epoca Pietrei - a fost grafic redată Grecesc “de mână” ca “gamma” = γ, a treia literă; aceeaşi postură terţă a fost de la început mistic acordată îngerilor Gregori - amestecaţi cu oamenii - populând nici recele Rai ceresc, nici caldul Iad subteran, ci potrivitul Pământ Ga: litera Greacă respectivă γ - cu forma majusculă Γ - echivalează exact ceea ce e semnificativ, anume (litera) “G”, prezentă în numele Gherga / cu provenienţa din fuziunea Cerului şi Pământului; în secolul VII, episcopul Isidor al ViziGoților din Sevilla / Spania a scris în “Etimologii” 1:3 că “Pitagora din Samos a prezentat γ ca prima literă mistică din alfabet, reprezentând simbolul vieții umane, cu trunchiul ce se desparte la tinerețe în cele 2 ramuri, din dreapta a vieții binecuvântate și din stânga a distrugerii”. Se poate observa despre caligrafia “alfa” că inițial era de fapt un pește cu botul căscat, “beta” a fost de la bâtă / pilonul casei iar “gamma” era de la bumerang / cârja liderului - sau de la plugar - oriental echivalentul celei de-a treia litere “ghimel” fiind “praștie” iar a patra, “daleth” = “ușa” (este interesant că în Europa doar în Graiul Karelian - Saami și Lapon - Româneasca “ușa” e “ukșa”, în toate celelalte limbi existând diverși termeni).
 |
| Piese Saami |
În alfabetul Grec, a treia literă e “Gamma” (cu echivalarea Latină “G”). În ulteriorul alfabet Latin, a treia literă însă a ajuns “C”, litera “G” fiind mai încolo. Situația respectivă a reflectat de fapt și parcursul străvechii divinități Ghirghe în mai recenta Circe (așa cum și-au consacrat Romanii venerația pentru Kirke = versiunea neo-Greacă); așadar, mai noul alfabet Latin a inovat “C” ca a treia literă, în loc de ceea ce a prezervat mai vechiul alfabet Grec, anume “Gamma” / “Γ” = “G”: “osatura” Gherga e chiar “G”, caracter regăsit de 2 ori în poziția fruntașă a celor 2 silabe ale sale (“Gher-Ga”).
În “Dicţionarul de simboluri” - realizat de Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier - stă scris: “Cel mai adesea, numărul trei este numărul Cerului iar doi, numărul Pământului, căci unu e anterior polarizării lor; trei înseamnă desăvârşirea manifestării, căci omul - fiu al Cerului şi al Pământului - completează Marea Triadă. Toate fiinţează prin trei şi sunt una; căci în orice act unic desluşim:
1) principiul activ, cauză sau subiect al acţiunii
2) acţiunea acestui subiect, predicatul său
3) obiectul acţiunii, efectul sau rezultatul ei”
“Aceşti trei termeni sunt inseparabili şi se intercondiţionează. De aici, tripla unitate pe care o regăsim în toate cele ce sunt. Creaţia - de exemplu - implică un creator, actul de a crea şi creatura. În general, dintre termenii ternarului, primul e prin excelenţă activ, cel de-al doilea e intermediar, activ în raport cu următorul, dar pasiv în raport cu cel dinainte, iar al treilea e strict pasiv. Primul corespunde spiritului, al doilea sufletului, iar al treilea trupului. Psihanaliştii au văzut în cifra trei un simbol sexual. Divinitatea însăşi era concepută, în majoritatea religiilor - cel puţin într-o anumită fază şi sub o anumită formă - ca o triadă în care apăreau rolurile Tatălui, Mamei şi Pruncului”. În 2008, lingvistul Polonez Grzegorz Jagodzinski a legat “trei” de Grecul Tartaros - pentru Gargaros - în semantica plurală de cândva, “cu mult timp în urmă, într-un timp când numai ‘unu’, ‘doi’ şi ‘mai mult’ se distingeau, ‘trei’ însemna ceea ce depăşea doi, ‘mai mult ca doi’ (ipoteză confirmată de pildă de Italianul ‘troppo’ = ‘prea mult’, ‘trupă’, ‘trans’ însemnând ‘după ceva’, etc.)”. Despre plug e de ştiut că avea şi epitetul de “curb” - arătat de exemplu în “Georgica” 1:19 de poetul Roman Vergiliu “uncique” la “aratri” - iar anteriorul semn Grec Γ era folosit la Gurg, etc. şi ca semnificativă recunoaştere a valoroşilor agricultori Gherga la arat. Delta Δ - următoarea din alfabetul Grec - prin triunghiul său reproduce primele 3 poziţii şi e în strânsă legătură cu Gherga: geografic, deltele - de-a lungul timpului - au fost printre favoritele Ghergarilor pentru trai, din mai multe motive (ca şi Munţii de pe care au coborât cândva, forma literei simbolizând acel aspect). În 2016, academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a remarcat apropierile dintre simbolul “Ghimel” și Cârjele cârmuitorilor Vechii Lumi, denumite de pildă “Gam” de Sumerieni, “Kal-muș” de Hitiți, “Litui” de Etrusci, ș.a., ce erau emblemele autorității (fie religioasă, fie regală):
În “Mituri esenţiale”, savantul Victor Kernbach a sintetizat: “Element mitic în genere, cu atribute feminine (personificat direct, în alegorii antropomorfice - Gaia greacă, Ki sumeriană, ş.a.), pământul era conceput mai cu seamă ca un principiu născător - glia mamă - şi subzistenţial al vieţii; uneori însă era principiul masculin fecundator (de pildă egipteanul Geb). Glia (pământul matern) era - în toate ariile mitologice - o divinitate duală, care dădea şi care lua; dăruind viaţa însăşi, odată cu toate materiile necesare dezvoltării şi întreţinerii existenţei vii (de la căldura focului subteran şi comorile din măruntaiele sale, până la hrană, adăpost şi privelişte), îşi lua periodic totul înapoi, pentru a preface şi a redărui neîncetat. Între cele 2 categorii de atribute exista un raport de echilibru: chipul era surâzător, trupul cald şi darnic, sânul rodnic, dar pântecul care înghiţea şi digera era conceput ca zona infernală a marilor taine subterane, de la sediul instituţiilor divine de pedeapsă postumă (toate variantele Infernului) până la focul vulcanic şi utilizarea lui în atelierele metalurgice naturale. Socotit element indispensabil în antropogonie (oferind zeilor antropogonici materia primă în facerea omului, apoi cerând restituirea trupurilor uzate), în miturile mai complexe pământul a fost intuit şi ca un vehicul al circulaţiei materiei. În ariile mitologice acvatice - fluviale, oceanice - pământul căpăta mereu valoare secundară faţă de apă, fiind adesea considerat un rezultat şi un auxiliar al ei (inclusiv Vedele au subliniat inferioritatea pământului faţă de apă / ca raport între elemente)”. Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe 1929-2019 a consemnat că “religia şi cultura vedică au reprezentat cea mai veche manifestare culturală în spaţiul carpato-dunărean; deşi cultura vedică a dispărut ca realitate cu foarte mult timp în urmă, trăirile oamenilor vedici au continuat să fie practicate de populaţia românească de-a lungul mileniilor, ca obiceiuri transmise din tată în fiu” (de altfel, “Istoria Indiei” realizată în 1922 de către Universitatea Cambridge din Marea Britanie explicit tratează izvoarele Indienilor tocmai - și specific semnificativ - din Carpații Vechii Lumi). Semnul Svasticii, cu 4 braţe, simbolul divinităţii supreme a Pelasgilor, reprezentând fulgerul - sau lumina, viaţa, sănătatea şi averea - s-a păstrat până la începutul secolului XX în cusăturile Româncelor din Banat şi Argheal / Ardeal (Svastica în Egipt a apărut doar în timpul faraonilor; în India face parte şi în prezent din cea mai populară simbolistică). Este de remarcat că veşmintele Tradiţionale la Români nu prea s-au schimbat de-a lungul mileniilor, conservatorismul vestimentar neînsemnând lipsă de fantezie, ci perfecţiune, hainele de altfel fiind deosebit de comode şi funcţionale. Dr. Gabriel Gorun de la “Institutul Mina Minovici” afirma în 2010: “Rolul primordial pur estetic al tatuajului a fost treptat extrapolat în evoluţia societăţii umane către atribuirea de valenţe religioase (‘icoane’ pe piele), curative (‘anti-deochiuri’ la purtător), de ‘evidenţă a populaţiei’ (prin atribuirea unor simboluri comune pentru fiecare membru al clanului), pe bresle (cu tatuaje indicând profesia), militare (cu tatuarea armei), etc.”; de-a lungul timpului, în neamul Gherga - mai ales în marele trecut - tatuajul era o prezenţă obişnuită (în timpurile primitive - când au început să se diferenţieze straturile sociale incipiente şi originile neamurilor - mai ales frunţile erau ornate cu tatuaje geometrice liniare, cei “albi” ajungând să fie apelaţi aşa inclusiv ironic, deoarece n-aveau feţele tatuate). “Dicţionarul de simboluri” a tratat subiectul astfel: “Tatuajul aparţinea simbolurilor de identificare şi era impregnat de întreg potenţialul magic şi mistic al acelora. Identificarea avea întotdeauna un dublu sens: ea viza însuşirea de către un subiect a virtuţilor şi puterilor fiinţei-obiect cu care se identifica dar tindea - în acelaşi timp - să-l imunizeze pe primul împotriva posibilităţilor malefice ale celui de-al doilea; de aceea s-au întâlnit tatuaje închipuind animale primejdioase - ca scorpionul şi şarpele - sau animale simbolizând fertilitatea, ca taurul ori puterea, ca leul, etc. Identificarea avea şi sensul de dăruire şi chiar de consacrare faţă de fiinţa reprezentată simbolic prin tatuaj; în acel caz, tatuajul era semn de vasalitate”. Academicianul Romulus Vulcănescu 1912-1999 în “Mitologia română” a scris: “Tatuajul se aplica pe faţă şi trup, întâi ca semn de neam (gintă sau trib), apoi ca semn de ales / căpetenie, etc. şi numai rar ca podoabă; trecerea de la tatuajul emblematic de tip totemic la tatuajul genealogic (de categorie socială) şi de la acela la tatuajul ornamental s-a făcut treptat”. În 1994, Dr. Viorel Boldureanu în “Cultura românească în Banat” a scris: “Elemente ale ornamenticii ‘Vechii Europe’, culorile aveau semnificaţii arhaice, ca roşu pentru viaţă, alb / galben (similar osului) pentru moarte, negru pentru fertilitate, etc. Dacă ne referim la cusăturile / alesăturile de pe veşmintele din sud-vestul României, atunci acestea sunt făcute până în zilele noastre cu fir roşu şi negru; modelele brodate au întotdeauna motive geometrice în care predomină liniile în zig-zag, reproducând V-ul (emblema zeiţei-pasăre, cu derivare probabilă din triunghiul feminin, având originea în paleolitic), rombul (numit ‘cărica’, semn uterin cu funcţia dătătoare de viaţă a zeiţei), etc.; peste tot, în vestimentaţia românească din această zonă, negrul nu conotează nici bătrâneţea, nici moartea, ‘doliul’ fiind semnificat prin lipsa de podoabă a vestimentaţiei. Dovezile arheologice arată clar că zeiţa-pasăre şi alte figurine o reprezentau cu fusta şi coroana de pe cap ornamentate cu V-uri incizate cu alb. Marea Zeiţă ‘Atotdăruitoarea’ apare cu o bogată ornamentică (căreia pe trupurile adoratorilor probabil i-ar fi corespuns semne tatuate). Aceeaşi zeiţă împărţea şi moartea, ipostază în care era reprezentată ca nud rugid, cu un mare triunghi pubian, cu braţele încrucişate şi cu o mască mare, înfricoşătoare: ea devenea pântecele primordial în care toate se reîntorceau. În spaţiul de cultură românească tradiţională de care de ocupăm am întâlnit în zona Cârpa din judeţul Caraş-Severin un obicei - al timpului trecut - dintr-un ritual de înmormântare neconsemnat nicăieri, din câte ştim: după moarte, cadavrul despuiat de orice veşmânt era dus în şopron, unde era aşezat în ţărână şi îngropat în ea, lăsat fiind astfel 3 nopţi şi 3 zile. În acelaşi ţinut, nu era agreată slaba pigmentare a pielii şi a părului: blonzii, ‘spălăciţii’ nu erau doriţi în căsnicii, fiind socotiţi răi şi purtători de ‘semn rău’; despre aceia localnicii spuneau că atunci când îmbătrâneau o făceau repede şi că dintru început îi îmbătrâneau pe ‘casnicii’ lor. Simbolurile ‘Vechii Europe’ au rămas ca atare sau au devenit semne în mentalitatea tradiţională. Obiceiul dac era de a-şi tatua trupurile, semnul originii lor fiind reprodus pe braţ. Deşi datina tatuării a încetat total de a mai exista pe cuprinsul întregii Românii, amintirea ei s-a păstrat vie în tezaurul folcloristic al românilor. Eroii purtători de semne / tatuaje erau mai ales ciobanii (semnificând un indiciu de nobleţe a acelei îndeletniciri la români), la conducători, ş.a. Semnele ‘Vechii Europe’ au trecut de pe trup pe vestimentaţie şi ca embleme împodobesc şi azi hainele de sărbătoare ale românilor din Banat”. Academicianul Român Romulus Vulcănescu a scris: “Omul primitiv se tatua, integral sau parţial, pentru ca să se deghizeze magic, ca să-şi însemne trupul cu embleme tribale şi ca să se împodobească din orgoliu sexual. Uneori tatuajul se realiza prin inciziuni adânci în pielea feţei şi a trupului, începând din copilărie. Repetarea anuală a tatuării se termina printr-un fel de sculptură în piele. Fiecare însemn tatuat purta un nume şi îndeplinea în economia ornamentală a tatuajului un anume rol ideogramic. Cine cunoştea semnificaţia deosebită a motivelor astfel tatuate putea citi titlurile gentilice ale posesorilor, genealogia lor totemică şi preferinţele personale. Formele documentate arheologic degajau prin elementele lor esenţiale structuri mitologice, motivele fiind aşezate simetric pe umeri (cercuri concentrice), pe trup (linii în zig-zag), pe abdomen (spirale), pe coapse / pulpe (imitând ramuri), etc. Eugen Comşa şi Octavian Răuţ au prezentat figurine din Banatul Epocii Pietrei pe frunţile cărora se văd tatuaje. Tatuajul ca procedeu de deghizare corporală şi facială a fost transmis apoi în alcătuirea costumelor şi măştilor de faţă”.
 |
| Sceptrele / Cârjele cârmuitorilor în Vechea Lume |
În Lumea Veche, percepţia temporală făcea o distincţie clară între veşnicie şi timp, în mentalitatea Tradiţională timpul fiind determinat de fapte / evenimente ale vieţii: spre deosebire de veşnicie, timpul avea un început şi un sfârşit (jalonat de naştere şi moarte); în concepţia Tradiţională, timpul cuprindea atât trecutul, cât şi viitorul, legate printr-un prezent continuu (însă din punct de vedere al valorii, timpul nu era omogen, ci discontinuu). În contrast cu Lumea “Cealaltă”, Lumea “Asta” / “de Aici” - în care fenomenele sunt trecătoare şi eterne / printr-o participare mistică la eternitate - avea timpul conceput ciclic, fundamentat pe opoziţia contrariilor: spre exemplu, cea mai concretă unitate de măsură a timpului era noaptea / ziua - având durata variabilă - cu vremea zorii devenind consideraţi ca formând perioada cea mai fastă (în funcţie de ocupaţii, calendarele se deosebeau, existând nu doar cel astronomic, ci şi pastoral, agricol, al războinicului, cel religios, etc). De pildă, agricultorii îşi începeau calendarul în Martie iar păcurarii / păstorii în Aprilie, de Sângeorge; jumătatea ciclului pastoral - de iarnă sau vară - popular era ştiută ca marcată de Cercovi / Circovi (divinităţi legate de figura lupului, celebrate în conexiune cu fenomene naturale aprige): etnologul Antoaneta Olteanu a afirmat că atunci se manifesta “o confrerie feminină deosebit de puternică, ce conferea iniţiatelor forţa necesară pentru a lupta cu armele bărbaţilor într-o societate masculină, care a înlocuit vechea societate matriarhală” (nu se lucra la acea sărbătoare “periculoasă” - respectată din teamă - fiind interzise torsul, ţesutul, cusutul, prelucrarea pielilor sau a lânii ori mersul la câmp, femeile având grijă să facă turte cum se cuvenea). În vechime, legarea prin vrăji se făcea printr-un nod Magic, de aceea fiind şi expresia practicii contrare, numită “desfacerea” vrăjii; Circe a fost ştiută ca mare Magiciană. Este de observat că la păsări “a circovi” însemna la vechii Români “a gânguri” iar având acel sens al nelucrului era numită Circovi Sfânta zi a săptămânii, duminica (în 1939, Dr. August Scriban a notat despre “Circovi = Bulgărește ‘Cerkova’, Grecește ‘Kyriaki’: ‘Duminica’, numele unor sărbători populare în onoarea unor zei a căror amintiri s-au șters”); sărbătorile erau considerate prin excelenţă timpi sacri, Sfinţii (ca ipostaze ale beneficului) stăpânind unele manifestări malefice - ca duhurile, focul, lupii, etc. - pe care le puteau elibera pentru a-i pedepsi pe păcătoşi.
Cununia Cerului / “Gher” cu Pământul / “Ga” - regăsită sugestiv în ființa GherGa / Gherga - îmbina elemente semnificative ale ambelor sectoare din străvechiul Cosmos, prin aspect ceresc fie considerând dinamica emblemă nocturnă a Selenei, fie iluminată și încălzită de diurnul Soare ori prin aspect pământesc aflându-se la suprafață / pe plaiuri ori în adâncuri / în peșteri (în general, paradigma nocturnă a fost feminină iar cea diurnă a fost masculină, echivalențele respective având rădăcini în Epoca Pietrei). În 2004, Dr. Rafat Amari - Iordanian ortodox - a scris despre rădăcinile Ramazanului: “În timpurile pre-islamice, păgânii care venerau îndeosebi Luna, primăvara pentru o lună - de obicei, aceea fiind luna martie - posteau ziua (abținându-se de la hrană, băut, vorbit ori sex) iar seara își celebrau sacrificiile diurne prin prezentarea lor astrului nocturn, rugându-se și practicând consumul lor entuziast, ceremoniile ținând de-a lungul fiecărei nopți, până cel mult în zori; principalul centru de difuziune a fost Harran / Turcia, de unde ritualul lunii sfinte a ajuns în Medina / Arabia Saudită iar profetul Mahomed a impus adepților musulmani însușirea acelei tradiții, ca luna Ramadanului” (la mijlocul Ramadanului în Peninsula Arabă - mai ales la Golful Persic - este și azi popularul Festival Gherga’An, în care pruncii contează).
