În secolul X, istoricul Arab Al Masudi - pe baza unor surse Copte - opina despre piramide că “Surid a poruncit preoţilor să depună înăuntru suma înţelepciunii lor şi a cunoştinţelor ce le aveau în felurite arte şi ştiinţe, ca să rămână mărturie spre binele celor care vor putea cumva să le înţeleagă” (majoritatea cercetătorilor l-au identificat pe Surid ca un strămoş Ghergan, în legătură cu Thot sau Hermes / Ham, “stăpânul timpului”); geograful Maur Al Idrîsi 1099-1166 a afirmat că “slăvitul Hermes a ridicat înainte de Potop construcţia din piatră Al Berba - Marea Piramidă - afirmând vizionar: ‘în cazul în care catastrofa va fi produsă de apă, construcţiile din pământ se vor nărui dar cele din piatră vor rămâne şi vor feri ştiinţa de distrugere’, o lucrare asemănătoare fiind şi cea din Dendera” (ulterior și istoricul Al Makrizi 1364-1442 din Egipt - în “Khitai” / culegere de vechi texte Copte - notând despre Hermes că a scris despre venirea Potopului și că a cerut salvarea înțelepciunii străvechi în piramide). Asemenea alegaţii Medievale au atribuit pe de o parte vechimea Marii Piramide Al Berba ca aparţinând timpului pre-diluvian - adică anterioară cel puţin sfârşitului mileniului IV î.C. / când a fost al doilea Potop sau anterioară mileniului VII î.C. / când a fost primul Potop - iar pe de altă parte i-a nominalizat autorul, ca realizată de către Gherganul Hermes / “Moşului Her” Gherga (în mileniul III î.C., faraonul Kheops - aşa după cum se ştie - doar remodelând faţa Marii Sfinte / Sfinx, înlocuind-o cu a sa).
 |
| Marea Mamă Hathor în Templul Dendera |
Aflat în NE African, Egiptul Antic, înainte de a fi cârmuit de către Romanii din Peninsula Apeninică / Italică, a fost cârmuit de către Makedonii din Peninsula Balcanică (iar înainte de acei Europeni, acolo au fost Asiatici ca Perșii ori Carianii din Peninsula Anatolică). Macedonenii vechi (care au cucerit Egiptul) au consemnat în “Poimandres” / adică “Învăţătura lui Ra” - primul tratat din “Corpul Hermetic” - drama omului, în legătură cu facerea lumii: inteligenţa superioară androgină (forţa Nus, creatoare a Universului / aşa după cum a fost notată) a făurit la început Demiurgul care a făcut lumea şi apoi pe Antropos / omul ceresc; acesta din urmă a coborât în sfera inferioară şi “ademenit de dragoste” s-a împreunat cu Natura, născându-se omul pământesc (de atunci, divinul om ceresc Antropos a încetat să mai existe ca persoană distinctă, devenind însufleţitorul uman, viaţa lui transformându-se în suflet, cu lumina spirituală în forţa creatoare, puterea Nus / Nous). Este interesant că forma arhaică “nus” se folosea pentru noră / în vechea Turcă “nur” fiind “lumină”. Puterea spiritului numită Nus, manifestată prin raţiune - deci însemnând puterea raţiunii - era văzută drept parte a forţei spiritului, respectiv ca inteligenţă. De aceea, între toate făpturile, omul singur era în acelaşi timp muritor şi nemuritor: lumea era “totalitatea răului” iar omul trebuia să ajungă “străin” de lume ca să poată săvârşi “naşterea divinităţii” din el, fiind “fiul lui Dumnezeu, Totul în Tot” (iar în vechiul Egipt, Gherga era notat hieroglific ca “străin” / din Sahara); dispreţul faţă de viaţa lumească şi valoarea salvatoare a unei ştiinţe primordiale - revelată de o fiinţă supraumană divină şi comunicată sub semnul secretului - se datora importanţei hotărâtoare acordată cunoaşterii, transmisă în mod iniţiatic discipolilor, ceea ce amintea de Tradiţia Indiană, tot aşa cum “corpul nemuritor” al omului (predicată în Egipt de Ra) prezenta analogii cu Yoga / YoGa şi cu ulteriorul daoism. În capitolul 16 din “Poimandres”, soarele a fost considerat ştafeta lui Nous, vatra activă de unde emană şi spre care converg 2 lumini diferite: una din feţele soarelui - îndreptată spre cer / cosmos - emite raze hrănitoare destinate “părţilor nemuritoare ale lumii” iar cealaltă lumină, inferioară şi adesea captivă în lume, “scaldă cu strălucirea sa întreaga cavitate a apei, pământului şi aerului” (prin lumina aceasta, astrul divin “animă şi pune în mişcare prin naşteri şi preschimbări fiinţele trăitoare în acele părţi ale lumii”). Astfel, în Asclepius - parte din “Corpul Hermetic” - lumina e invitată să se întrupeze: “Totul coboară din cer pe pământ, în apă şi în aer. Singur focul - dintre cele ce urcă de jos spre înălţime - e întremător; ce vine în jos e aservit celui ce urcă. Dar tot ce coboară e dătător de viaţă; tot ce se împrăştie spre înalt e hrănitor. Pământul - singurul ce dăinuie liniştit pe locul său - e receptacolul a tot, primeşte în el toate speciile şi le scoate din nou la lumină. Acolo e, deci, Totul, care conţine tot şi e tot. Totul pare unu şi din Unu pare a ieşi totul”. Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris: “Metafizica lui Aristotel prezintă şi ea asemănări cu Yoga. Spiritul există dintotdeauna şi el îl pătrunde ‘din afară pe om în momentul în care e zămislit’. Spiritul este transcendent în raport cu organismul viu al omului, pe care îl cârmuieşte, rămânând însă inaccesibil influenţelor psihice; el este numit ‘divinul din om’. Într-adevăr, Nus este pentru Aristotel realitatea absolută, incondiţionată, eternă; singura activitate a spiritului este gândirea. Nefiind născut, spiritul nu cunoaşte moartea; când survine moartea, Nus îşi recâştigă condiţia anterioară: singurul predicat care se poate atribui spiritului este acela de a fi”. Philon / Filon 64-141 din Byblos / Liban în “Istorii Feniciene” l-a citat pe primul scriitor Fenician, preotul Sanchoniathon / Sankhoni-Aton din Beirut / Liban (nume însemnând “prietenul adevărului”, care a trăit cu mai mult de un mileniu înaintea lui) că acela a scris din “Cosmogonia” lui Thot - bunic Ghergan / conform Bibliei, el fiind notat de Evreii vechi ca Ham, fiu al lui Noe şi de Grecii anteriori creştinilor ca Hermes - astfel: “Începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o ceaţă întunecată de natură spirituală şi dintr-un tulbure haos negru, ce mult timp au rămas fără margini; dar atunci când acel duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit iubire: iar acea iubire a fost începutul creaţiei tuturor lucrurilor. Însă haosul nu ştia de propria creaţie; din îmbrăţişarea sa cu duhul s-a născut mâloasa fermentaţie: Marea Mamă. Din Ea izvorî toată sămânţa creaţiei, pentru naşterea tuturor; s-au ivit vieţile ce aveau inteligenţă, ultimele fiind cele ale veghetorilor cerului, alcătuite în chip de ou, strălucitoare ca Marea Mamă, precum soarele şi luna, precum stelele şi sferele planetelor. Iar când acea primă negură a început să lumineze, prin căldura ei s-au produs norii mării şi pământului, revărsându-se şuvoaie mari de ape din firmament; la spargerea tunetelor, vieţile raţionale vegheau, în timp ce pe pământ şi pe mare oamenii au tresărit la ecoul lor şi s-au înspăimântat”. (Istoricul Philon / Filon a mai scris că tatăl lui Thot era ştiut ca Mag - notat de el Magos, întemeietorul aşezărilor - provenind din rătăcitorii Titani iar episcopul Eusebiu din Cezareea, care a citat mult din pierduta sa lucrare “Istoria Feniciană”, a notat că şi bunicul lui Taautos / Thoth era ştiut ca Titanul Magos). Conform teologului Clement din Alexandria Egiptului, Thot - bunicul Gherga - a scris 42 de cărţi; în lucrarea “Cheia”, bunicul Ghergan Thot / Ham a scris că ”viciul sufletului este necunoaşterea iar virtutea sufletului este cunoaşterea, ştiinţa fiind dar divin”. Din alte texte ale lui Thot / Hermes, mediator între cer şi glie, care cunoştea secretele legilor divine şi a dat Egiptenilor vechi ştiinţele - ca “Despre mintea comună”, “Predica desăvârşită”, în care se adresa fiului său, etc. - răzbat profunzimi ale cunoaşterii tipic Vedice (peste milenii religios considerate monoteist ori exprimate matematic de către fizicianul Evreu Albert Einstein - laureat al Premiului Nobel - prin teoria relativităţii): “Mintea nu suportă un suflet leneş, ci îl lasă legat de trup, ce îl trage în jos. Un asemenea suflet, o fiule, nu are minte şi de aceea nici nu trebuie numit om. Căci omul este o făptură divină şi nu se compară cu nici o vieţuitoare de pe pământ, ci cu cei care sunt în cer şi care se numesc zei. Căci nici unul dintre zeii din cer nu va coborî pe pământ, trecând de hotarele cerului, însă omul se înalţă la cer şi îl străbate în lung şi-n lat. Şi el află ce lucruri sunt în înalt şi ce dedesupt şi cunoaşte totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate este că el nu părăseşte pământul şi cu toate acestea el urcă deasupra, atât de mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie avută cutezanţă şi spus: omul de pe pământ este zeu muritor şi zeul din cer este om nemuritor. Aşadar, toate lucrurile provin din această pereche: lumea şi omul; iar toate acestea din Unul. Descompunerea nu înseamnă moarte, ci descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus, ci pentru a se reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieţii? Nu este oare mişcare? Şi ce anume este neclintit în lume? Absolut nimic, fiule! De aici rezultă că statornicia veşniciei pare a fi mobilă iar mobilitatea timpului, statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Şi astfel, ar putea să pară că zeul însuşi se mişcă în propria lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului există o mişcare neschimbătoare; legea imensităţii sale este neschimbătoare. De aceea, aşa cum veşnicia este mai presus de limitele timpului tot aşa timpul, chiar dacă definit prin număr, prin alternare ori prin revoluţii periodice, tot veşnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite şi veşnice. Statornicia fiind punctul fix ce serveşte drept bază a mişcării, trebuie - datorită acestei stabilităţi - să ocupe locul principal. Căci energia este cea care produce schimbarea ori devenirea. De unde rezultă, fiule, că întregul univers este plin de energii”.
Cercetătorul Român Florin Gheorghiţă a observat despre “concepţii vechi şi noi”: “Cine a citit texte provenind din antichitatea egipteană - fie din dorinţa de a se documenta, fie dintr-o curiozitate normală - a remarcat desigur unele aspecte generale ce par a fi foarte asemănătoare problematicii epocii noastre. În primul rând frapează faptul că schema gândirii şi a exprimării ideilor este întru totul apropiată celei din timpurile moderne, ţinând cont - bineînţeles - de importanta lipsă a bagajului de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice care s-au acumulat în patrimoniul omenirii, în decursul mileniilor. De asemenea, multe din aspectele vieţii curente - relaţiile cotidiene dintre oameni, caracterele acestora, dorinţa lor de a munci, de a crea, dar şi de a acapara şi acumula, sentimentele precum şi eterna voinţă spre mai bine - ne apar şi acestea întru totul similare celor din epoca modernă. De fapt, regăsim în mare, deşi pe coordonatele diferite ale unor ere diferite, aceleaşi elemente veşnic umane care i-au conturat fiinţei omeneşti ‘programul biopsihic’ al actualei trepte, din lunga sa evoluţie biologică şi spirituală. Un caracter specific care se evidenţiază însă în cuprinsul textelor antice respective este o anumită întreţesere între continua frământare a minţii omeneşti privind cercetarea şi cunoaşterea analitică a naturii - bazată pe posibilităţi empirice extrem de reduse şi mai mult pe deducţii logice - şi un misticism exaltat. De fapt, această îmbinare apare mereu ca fiind artificială şi plină de contradicţii; situaţia este foarte asemănătoare atmosferei din Europa medievală, ev în care - pentru a scăpa de schingiuirile teocraţiei - foarte mulţi cercetători îşi împodobeau textele în care consemnau propriile gândiri cu diferite exprimări dogmatice, la fel de artificiale. Această similitudine, regăsită în timp, nu este deloc lipsită de importanţă, întrucât este bine ştiut faptul că tagma preoţilor egipteni - la fel de închisă şi de puternică - a abuzat vreme îndelungată de forţa acaparată în cadrul statului, înşişi faraonii nefiind iertaţi de ‘inchiziţia antică’. Citind astăzi astfel de texte ‘poleite’ de proprii autori în mileniile anterioare, omul modern şi în special cititorul care şi-a format o concepţie sănătoasă şi obiectivă despre unitatea Universului - bazată pe continua evoluţie a formelor de materie densă şi a entităţilor spirituale - selectează desigur numai partea verificată şi realistă din scrierile respective. Şi este normal să fie astfel, întrucât gândirea logică reţine de fapt numai elementele care se încadrează în schema proprie, trecând intuitiv peste formulările depăşite ce sunt lipsite de realism sau de explicaţii raţionale. Din tezaurul arheologic al textelor egiptene vechi, un exemplu mai semnificativ pe linia acestor considerente este constituit de colecţia de scrieri atribuite unui personaj care a rămas în istorie sub numele de Hermes ‘cel de 3 ori înţelept’; acesta ar fi trăit în antichitatea îndepărtată şi a fost zeificat mai târziu, datorită impresionantelor sale cunoştinţe lăsate urmaşilor sub forma unor texte pline de înţelepciune. Deşi cercetătorii ştiinţifici moderni au putut stabili în mod neîndoielnic faptul că - din cadrul colecţiei de scrieri atribuite acestui personaj - multe texte provin din epoci diferite (diferenţierile evidenţiindu-se de exemplu prin elemente ale păgânismului vechi), acestea au rămas şi în zilele noastre ca fiind ale lui Hermes, astfel cum ne-au parvenit din vechime. Dar din ce cauză ar fi textele respective mai semnificative? Iată o serie de extrase, care vin să ilustreze un fapt deosebit: prin raţionament profund şi prin analiză logică, oamenii au pătruns încă din milenii anterioare - pe când nu aveau nici un fel de instrument de ‘cercetare ştiinţifică’ - în esenţa cunoaşterii realiste a mediului natural, precum şi a unor aspecte mai complexe din însăşi structura Universului: (1:12) ‘Nimic nu moare în lume, însă ceea ce a fost compus se divizează. Această diviziune nu este o moarte, ci o analiză a unei combinaţii; ţelul acestei analize nu este distrugerea, ci reînnoirea. Ce este de fapt energia vieţii? Aceasta nu este oare mişcarea? Există ceva imobil pe lume? Absolut nimic! Însuşi Pământul are atâta mişcare în el, deşi ni se pare a fi nemişcat. Nu ar fi oare absurd să-l presupunem imobil, el care face ca totul să se nască şi să crească? Nu poate să existe realizare fără mişcare. Tot ceea ce există în lume fără excepţie, este sediul unei mişcări, fie de creştere, fie de scădere. Or, tot ceea ce se mişcă este viu, iar viaţa universală este o transformare necesară. În ansamblul său, lumea nu se schimbă, însă toate părţile se transformă. Nimic nu se distruge şi nici nu se pierde’. Nu ne apare oare acest text astăzi, după trecerea mileniilor, drept o uimitoare sinteză de fizică modernă, în care simplitatea cuvintelor se întreţese cu frumuseţea ideilor? Aşadar, cu mii de ani în urmă, principiul fundamental al evoluţiei - bazat pe continua mişcare a structurilor materiale şi a manifestărilor energetice - precum şi însăşi mişcarea Pământului constituiau concepţii bine închegate pe care ‘înţelepţii’ le difuzau în jurul lor! Dar chiar mai mult, principiul conservării materiei şi al energiei era acceptat şi explicat într-o manieră la fel de convingătoare ca şi aceea în care oamenii de ştiinţă mult ulterior şi-au convins contemporanii şi generaţiile următoare asupra legii fundamentale a conservării masei. Poate că însăşi gândirea umană revine în mod ciclic la anumite problematici, concepute însă de fiecare dată la un nivel calitativ superior, după milenii de acumulări în cunoaştere şi de evoluţie spirituală. Dar în acest ‘tratat de înţelepciune antică’ regăsim şi o altă idee de importanţă fundamentală, care abia în secolul XX şi-a câştigat locul cuvenit în cadrul concepţiilor moderne: rolul ‘timpului’ în modul de interpretare a existenţei Universului. De altfel, am putea presupune că extrasul care urmează ar conţine şi o interesantă încercare de a introduce noţiunea de ‘timp’ ca o mărime fundamentală, astfel cum avea s-o facă Albert Einstein, în mod ştiinţific, cu mult mai târziu, în cadrul teoriei relativităţii; dar iată cum este redată această problemă, în acelaşi pitoresc stil arhaic: (2:11) ‘Astfel este starea Universului, nu există nimic fix, nimic stabil, nimic nemişcat în natură, nici în Cer, nici pe Pământ. Numai eternitatea este imobilă, fiindcă orice mişcare a timpului revine în ea şi în ea îşi ia forma. Timpul, cu toată curgerea sa perpetuă, posedă, prin reîntoarcerile sale necesare asupra sa însăşi, forţa şi natura stabilităţii. Astfel, deşi eternitatea este fixă şi nemişcată, totuşi, cum mişcarea timpului se repliază în eternitate, această mobilitate fiind o condiţie a timpului, se pare că eternitatea imobilă prin ea însăşi se mişcă prin intermediul timpului care se află în ea şi care conţine întreaga mişcare. Rezultă astfel că stabilitatea eternităţii se mişcă şi că mobilitatea timpului devine stabilă prin legea fixă a curgerii sale. Eternitatea este nedefinită în timp, pe când timpul, care se poate măsura prin numere, alternativ, reîntoarcere periodică, este etern’. (Iată o gândire tipic relativistă, redescoperită de ştiinţă abia în secolul XX!) Textele foarte vechi atribuite lui Hermes ‘triplu înţelept’ au primit denumirea de ‘scrieri hermetice’, plecându-se de la numele simbolicului lor autor; în mod repetat, acestea au fost însă considerate şi ca nişte ‘scrieri ermetice’, întrucât generaţiile care au urmat nu dispuneau de elemente de verificare ştiinţifică care au fost etalate abia la sfârşitul mileniului II, neputând astfel să le înţeleagă la adevărata lor valoare. Ideile de bază prezentate în aceste texte vădesc un valoros fond de gândire, însă - din păcate - probabil pe parcursul secolelor, au fost ‘poleite’ în mod artificial cu unele enunţări care astăzi apar ca un balast depăşit. Pe linia selectării şi a relevării concepţiilor interesante şi valoroase prin fondul lor realist, iată şi o atractivă expunere privind rolul ‘energiei’ în natură, extras ce reuşeşte să schiţeze - în numai câteva propoziţii - o întreagă filozofie ştiinţifică având la bază o cunoaştere iniţiatică profundă: (4:2) ‘Energiile nu acţionează numai în corpurile însufleţite, ci şi în cele neînsufleţite, cum ar fi pietrele, lemnul şi toate lucrurile asemenea; ele le fac să crească, să rodească, le fac să moară, le descompun, le dizolvă, le putrezesc, le fac să sufere toate schimbările pe care le pot avea corpurile neînsufleţite. Căci numim energie tot ceea ce produce schimbarea, ‘devenindul’. Or, ‘devenindul’ este multiplu, sau mai bine spus, este universal. Orice energie este deci nemuritoare, oricare ar fi natura ei şi oricare ar fi corpul în care se produce. Rezultă deci că Universul este plin de energii’. Oarecum ciudată ne apare însă astăzi preocuparea celor din vechime asupra ‘problemei vidului’, subiect care - în ultimele 2 secole - a devenit o temă mult disputată a ştiinţei moderne. Dar iată - în acest sens - un extras din scrierile hermetice care ne-au parvenit, peste milenii, din vechiul Egipt: ‘Vidul - după părerea mea - nu există, căci toate locurile din spaţiu sunt perfect pline, la fel după cum lumea noastră este perfect de plină cu corpuri care diferă ca formă şi conţinut, având fiecare aparenţele lor şi mărimile lor: unul mai mare, altul mai mic; unul mai tare, altul mai moale. Cele mai mari şi mai tari se văd mai uşor; cele mai mici sau mai puţin tari sunt mai greu de observat sau chiar nevăzute. Noi nu le cunoaştem existenţa decât prin atingere; mulţi nu le privesc ca pe nişte corpuri, ci ca spaţii vide, ceea ce nu este posibil. Dacă spunem că există ceva în afara lumii, acesta este un spaţiu umplut cu lucruri care pot fi înţelese. Noi nu le vedem însă toate feţele; unele sunt foarte mari, altele foarte mici sau ni se par astfel prin efectul depărtării lor sau prin slăbiciunea vederii noastre. O stare extremă a lor poate să ne facă să credem chiar că multe dintre ele nici nu există. Nu putem spune despre nimic că este vid, ci doar dacă spunem că lipseşte cutare sau cutare lucru; de exemplu, este vid de foc sau de apă sau de lucruri asemenea. Dacă presupunem un loc fără ceea ce el conţine, acesta ar trebui să fie un loc vid, ceea ce - după mine - nu poate să existe în lume. Şi dacă nimic nu este vid, nu vedem ce ar putea fi un loc în sine, dacă nu-i adăugăm o lungime, o lăţime, o adâncime’. Nu este oare interesant să constatăm - azi - că această ‘mică lecţie’, atât de sugestivă, privind noţiuni de astrofizică şi geometrie, este mai aproape de explicaţia ştiinţifică reală, decât în oricare secol anterior? O concepţie întru totul remarcabilă - în primul rând datorită faptului că provine din timpuri foarte vechi - este şi aceea care se referă la ‘unitatea materiei’ şi a formelor sale de organizare, atât în cadrul mediului natural înconjurător, cât şi la scară cosmică. Concepţia respectivă ne oferă de fapt un exemplu semnificativ asupra posibilităţilor gândirii umane care, în condiţiile antice ale lipsei totale de mijloace tehnice de cercetare, a reuşit totuşi să deducă în modul cel mai logic diferite principii fundamentale specifice ale structurii materiei în Univers. Textul redat apare ca fiind suficient de edificator: (2:1) ‘Totul este unitatea iar unitatea este Totul. Acest ansamblu care conţine totul şi care este totul, pune în mişcare lumea, tot ceea ce este cuprins în natură. În unitatea multiplă a vieţii universale, nenumărate specii care se deosebesc prin diferenţele lor sunt unite în aşa fel, încât ansamblul este unul şi totul provine din unitate’. După scurgerea a mii de ani de la enunţarea acestor concepţii înscrise în textele hermetice, epoca modernă reanalizând diverse tezaure antice ale gândirii umane vechi, a constatat cu adevărată surprindere existenţa diferitelor formulări extrem de asemănătoare cu principii bine demonstrate matematic sau fizic, dar abia în ultima vreme. Desigur că marea majoritate a demonstraţiilor moderne nu se bazează pe cunoaşterea directă a textelor vechi, cel mult putând fi influenţate de unele idei transmise de la generaţie la generaţie, prin tradiţii orale (sau poate pe cale genetică?); este însă interesant de remarcat faptul că acea spirală hegeliană ascendentă a evoluţiei umane readuce periodic preocupările umane la aceleaşi problematici, dar în condiţiile unor impresionante salturi calitative ce diferenţiază erele respective. Poate că un exemplu foarte sugestiv în acest sens - legat de ultimul extras din textul vechi prezentat - ar fi redarea sintetică a concepţiilor omului de ştiinţă rus Dr. Iuri Şirkov; să urmărim deci paralelismul spiralei acestei probleme a unităţii universului material şi prin exprimarea epocii în care trăim: plecând de la aşa-numitul ‘defect de masă’ constatat în lumea particulelor atomice (conform căruia orice particulă compusă va avea întotdeauna o masă inferioară sumei maselor particulelor componente - fapt bine demonstrat de asocierile de quarkuri ce formează protonii şi neutronii), el a ajuns la o concluzie tot mai des întâlnită în expunerile de fizică modernă: ‘Este greşit să căutăm în microcosmos cea mai mică - ultima - particulă elementară. Fiecare particulă se compune din toate celelalte, deşi dimensiunile şi masele celorlalte sunt mai mari decât dimensiunea şi masa particulei însăşi. Fizica din zilele noastre formulează o teză radical nouă, după care în microcosmos Totul se compune din Tot’. (De altfel, această enunţare se încadrează în mod logic în prevederile teoriei ‘supersimetriei’, care a constituit un mare pas înainte în înţelegerea lumii atomice). Urmărind posibilele generalizări ale acestei teze novatoare în fizica teoretică a particulelor elementare, autorul concluziei respective a preluat în completare rezultatele deduse pe cale matematică de către academicianul rus Moisei Markov. Acesta a studiat - în mod teoretic, bineînţeles - posibilitatea ipotetică a unei idei ieşită din comun: ar fi oare posibil ca Universul material cunoscut de noi - cu sutele sale de milioane de galaxii - să fie doar o simplă ‘particulă cosmică’? Analizând în acest scop - prin calcule - cantitatea de masă existentă în Univers, el a constatat faptul că şi la scara spaţială se menţine ‘defectul de masă’. (În cazul miliardelor de miliarde de corpuri cereşti, forma de energie care ar compensa diferenţa de masă ce lipseşte ar fi însăşi energia gravitaţională universală). Din calculele matematice efectuate de academicianul Moisei Markov a apărut un rezultat deosebit de intrigant: ţinând cont de dimensiunile spaţiale, ‘defectul de masă’ ar conduce la o valoare extrem de redusă a masei totale a Universului, valoare foarte apropiată de zero! În această situaţie, nici o galaxie şi nici un corp ceresc mai mare nu ar putea fi asemuit vreunei particule atomice; în schimb, numai Universul cunoscut - a cărui densitate medie este apropiată de valoarea critică necesară - ar putea constitui o ‘particulă cosmică’ care ar putea fi luată în considerare! Aşadar, atunci când Hermes ‘cel de 3 ori înţelept’ enunţa o concluzie a gândirii oamenilor din vechime asupra faptului că ‘Totul este unitatea iar unitatea este Totul’, el formula în fond un adevăr ştiinţific cu mult mai profund? Este desigur impresionant să constatăm astăzi, după milenii, câtă luciditate analitică a existat în raţionamentul deductiv al unor ‘înţelepţi’ din antichitate şi cum acele concepţii bazate doar pe observaţii s-au apropiat atât de mult de realitatea obiectivă a fenomenelor şi proceselor naturale. Dar la fel de impresionantă este şi maturitatea ‘înţelepţilor de azi’ care (beneficiind de admirabile mijloace de investigare a micro- şi macro-cosmosului) ne oferă mereu demonstrarea ştiinţifică a noi şi noi fenomene şi legităţi, valabile atât pe Pământ, cât şi în Univers. Şi totuşi, omenirea contemporană cunoaşte încă atât de puţin din marile adevăruri cosmice”.
Construcţiile de piatră ale Egiptului au ajuns la apogeu cu cea mai veche dintre minunile lumii Antice: lângă misterioasa Sfântă Mare = Sfinx Mare, în legătură evidentă - lingvistică și conceptuală - cu termenul Românesc de “Sfânt”, cea mai înaltă construcţie a omenirii pentru milenii a fost Marea Piramidă din bazalt - foarte dur - tăiat interesant, aşa cum se vede în imaginea dinspre partea ei răsăriteană (Dr. Ovidiu Drimba în “Istoria culturii şi civilizaţiei” din 1985 a explicat o procedură din acele vremuri ale Epocii Pietrei - când uneltele metalice lipseau cu desăvârşire, fiind disponibile doar ciocane şi dălţi din piatră sau sfredele de cuarţ - ca fiind prin dilatarea lemnului de salcâm introdus în crăpături, peste care se turna apă, acela prin umflare rupând piatra, o altă tehnică constând din tăierea blocurilor prin tragerea repetată cu sfori îmbibate de nisip, ca nişte fierăstraie); Marea Piramidă era în exterior acoperită cu plăci îmbinate foarte exact, din calcar orbitor de alb - căzute însă de-a lungul timpului - şlefuite încât făceau monumentul să strălucească în mod cristalin, ca şi cum ar fi fost dintr-o bucată, totul arătând ca un Munte înzăpezit (piatra albă a fost adusă de lângă Cairo, de la Tura, locul denumit Troia de Troianii stabiliţi acolo după Războiul Troian).
 |
| Marea Sfântă / Sfinx, pe Platoul Ghiza / Gizeh |
Marea Sfântă / Sfinxul - cândva venerat/ă și ca Horus, sub forma Harmachis / la apus - era asociat/ă Gherghiţilor, după cum a apărut şi în nenumărate imagini Antice din V Anatoliei, inscripţionate ΓΕΡΓ = GHERG, ΓΕΡ.ΚΑ = GHER.KA, ΓΕΡΓ.ΚΑ = GHERG.KA, ş.a., inclusiv pe unele dintre primele monede din lume, studiate între altele şi de numismatul Italian Domenico Sestini în 1820 (acolo ajungând în legătură şi cu fantasticul Grifon din N Indiei şi Altai - o simbioză între pământ şi cer, leu şi vultur / şoim - emblematic de pildă în Mesopotamia mileniului III î.C. pentru familia lui Ghilga-meş / Ghirga-meş, consacrat de Grecii vechi lui Apollo Gergithios ca păzitorul aurului din N, numit de Români “zgripţor”, aflat până în prezent de exemplu pe flamura Pomeraniei / “Po-Meraniei”, etc).
 |
| Grifonul emblematic Pomeraniei |
Se poate remarca înțelesul Persano-Kurd “Kerkedan” (Turk “Gergedan”) pentru “Grifon” dar și pentru “Rinocer”: mamifer aparținând megafaunei, pahidermul cel mai masiv din lume după elefant - tipic Indiei și Egiptului - cu un corn uriaș în bot (ceea ce a alimentat mitul fantasticului unicorn “Inorog” / “Ino-rog”, regăsit în vechile scrieri cu denumiri diverse, gen Cartazon, Karkadann, etc). În India, în Iran / Persia și în Arabia prin “Karga-dan” / “Karka-dann” a fost dintotdeauna denumită creatura legendară care patrona pășunile: era cea dintâi divinitate a zonelor joase (câmpii ori deșert); de exemplu, o mitică mențiune a sa - alături de pasărea Rok = Magica Garuda - a fost în a doua călătorie a lui Sindbad “Marinarul” din antologia “1001 de nopți” (tradusă din Persană în Arabă în secolul IX de El-Gahșigar de la curtea lui Harun Al-Rașid 763-809, născut în Rey 35,35 lat. N, 51,26 long. E / Media și decedat în Tus / Ghergania, care și-a cârmuit califatul de la Bagdad / Irak iar din 796 de la Raqqa 35,57 lat. N, 39,01 long. E / Siria). 
