49. Primele construcţii de piatră

 
Printre cele mai impunătoare - dar și cele mai vechi - construcții din piatră ale Egiptului au fost megalitica Leoaică a Luminii” = Mare Sfinx, piramidele, cavourile, etc. (interpretând literal, pyra-mis” = focul vechi”, respectiv pira-mida” = focul din mijloc”: în interioarele lor – având energii deosebite - s-au desfășurat ceremonii în majoritate rămase necunoscute acum, căci dintre acelea numai o mică parte s-ar mai putea reconstitui). Cu timpul, datorită numărului tot mai redus de copaci în colțul NE African (la atingerea cu colțul SV Asiatic), lemnul nu a mai fost utilizat tot așa de larg ca în codrii Nordici ai Hiperboreilor, Cultura Gherzană ajungând să facă şi primele construcţii obișnuite din piatră ale vechiului Egipt, pe lângă cele realizate din cărămizi de argilă, sub influenţa stilului Canaanit / regiunea - dintre Eufrat / Mesopotamia şi Marea Mediterană, delimitată la S de Deşertul Negheb şi la N de Munţii AntiLiban - unde pe atunci trăiau Gherghe-seii; localnicii din Egipt aveau schimburi cu Gherghe-seii / Ghirga-şiţii din Canaan şi importau numeroase bunuri ceramice, realizau perfecte vase din piatră - prin procedee neştiute azi - dar utilizau şi argilă din deşertul care se forma în apus (ajungând şi să se inspire din arhitectura Canaanită): influenţele respective erau între Sumer şi Sudan. Numele vazelor / vaselor la Egiptenii Antici era “Me-Gherg”, hieroglific cu reprezentarea următoare:

Acolo unde Nilul se ramifică pentru a-şi începe Delta, lung de 73 metri şi înalt de 20 metri, Marea Sfântă / Sfinx - lângă care Egiptenii în prezent îşi au capitala - studiat/ă în 1992 şi de Anthony West ori de Dr. Robert Schosh ca erodat/ă de ploile care erau la momentul realizării sale, îşi are numele pentru creatura reprezentată, cu cap feminin şi trup de leoaică (John Kutzbach de la Universitatea din Wisconsin / SUA a efectuat o modelare computerizată a climatului zonei, demonstrând că în urmă cu 10 milenii în arealul Sfinxului ploua regulat și erau Lacuri întinse); e de ştiut despre Cultul Leoaicei Luminii că s-a răspândit din N Indiei spre apus din cele mai vechi timpuri îndeosebi în Orientul Mijlociu, Anatolia şi Egipt, de exemplu Sfântul / Sfânta Sfinx din Porta-sar / Gobekli Tepe fiind datat/ă din timpul Imperiului Atlant, de la mijlocul mileniului X î.C. iar Platon a notat că Marea Zeiţă patrona Egiptul tot din vremuri așa de depărtate, de la mijlocul mileniului IX î.C.
Marele Sfinx Egiptean
Pe de o parte, în vechiul Egipt, felinele erau considerate membri ai familiei iar pe de altă parte, dintre feline doar leii trăiesc în familii (iar leoaica avea semnificaţie specială, deoarece era simbolul maternităţii, senzualităţii şi sexualităţii feminine); e de remarcat că leoaica a fost reprezentată - prin statuetă - din timpul Neandertal, din Epoca Pietrei şamanii purtând măşti ori înfăţişând simbioza animal-om, forma divină de Sfântă / Sfinx (dar şi alte creaturi fantastice, ca grifonul, dragonul, centaurul, etc.), manifestările pentru aşa ceva continuând până în Antichitate.

Numele Ghergher pe Marea Sfântă / Sfinx

Statuia Marii Sfinte / Sfinx, ce de la o dată incertă are cu hieroglife inscripţionată pe ea numele “Ghergher”, a fost sculptată într-o singură bucată de piatră - fiind cel mai mare monolit din lume - şi în trecut statuia, ce străjuia platoul pe care au fost ridicate piramide, admirând răsăritul soarelui, era pictată: roşu pentru faţă şi trup, galben / auriu cu dungi albastre pentru cap, vechii Români zicând “tarcă” dungii (capul Marii Sfinte / Sfinx, acum mai mic decât cel iniţial, e aşa deoarece a fost remodelat la apogeul Regatului Vechi - în secolul XXVI î.C. - de faraonul Khufu / Kheops, probabil depus pentru înmormântare lângă Marea Sfântă / Sfinx, în cea mai mare piramidă din lume, ce are suficientă piatră pentru a fi construit cu ea un zid înalt de jumătate de metru care să înconjoare planeta pe la Ecuator; acolo el avea “barca solară” - din cedru Libanez, azi în muzeul de la baza celei mai mari piramide - pentru a merge pe Nil până la portul Abydos, adică de la Platoul Ghizeh la Calea Ghirga, în Egiptul Regatului Vechi traseul Ghiza-Ghirga fiind Ruta Sfântă / Calea Sacră, “carului solar” în Bazinul Ghaggar din N Indiei zicându-i-se “Arka”, după întâiul nume al Zeului solar Surya, “arca” ajungând a fi termenul utilizat pentru barca mai mare): Platoul Ghiza / Ghi-Za era al Marii Zeiţe Ga, Mama Pământului (numele asta şi însemnând, Ghi / Ga + Za / Zeiţă), pe partea opusă a Fluviului Nil fiind moşia lui Ra - Zeul Cerului - cu celebrare în aşezarea Annu / On, Grec numită Heliopolis, devenită capitala Provinciei Goşen, unde a existat un mare Templu dedicat soarelui, ce răsărea din acea parte: se poate observa că “răsărit” provine de la Ra. Faraonul Kheops, într-un Templu ridicat de el pe Platoul Ghiza, a inscripţionat că “a fondat casa lui Isis, stăpâna piramidelor, lângă Sfinx”, ceea ce înseamnă - încă o dată, pe lângă onomastica locului - că acele mari construcţii aparţineau Marii Zeiţe şi erau acolo în timpul domniei lui (mulţi cercetători au evidenţiat că uriaşele piramide au fost modelul celor ridicate pe Valea Nilului în mileniul III î.C., nici una nereuşind însă să le imite grandoarea, multe surpându-se). Este de remarcat direcţia de privire a Marii Sfinte / Sfinx spre Constelaţia Leului de la E, aşa cum era aceea pe cer la mijlocul mileniului XI î.C.: un timp pre-diluvian al omenirii, considerat “de aur”, probabil al întemeierii Atlantidei, căci Egiptenii vechi se considerau urmaşii acelora (în vremea faraonului Kheops - mileniul III î.C. - pe direcţia de privire a Marii Sfinte / Sfinx era Constelaţia Taurului); se ştie că în Epoca Pietrei astronomia era deja dezvoltată ca ştiinţă, aşa după cum sunt dovezile de exemplu din mileniul VII î.C. prin pornirea calendarului în Bazinul Ghargar din N Indiei, din mileniul VI î.C. observatorul Gargar Carahunge din Armenia / Caucaz, etc.
Templu în fața Marii Leoaice Sfinte / Sfinx
Marea Sfântă / Sfinx Egiptean îşi avea semnificaţia sa esenţială - prin formă, mărime şi poziţie - sacră ca şi cea a timpului realizării iar amplasamentul în teren al piramidelor din spatele său reproducea ca o hartă poziţia stelelor de pe “brâul” Constelaţiei Orion aşa cum era tot la mijlocul mileniului XI î.C. (marcând “Începutul”). În “Aspecte ale mitului”, Dr. Mircea Eliade a enunţat că pentru cei vechi “sfârşitul lumii a şi avut loc, deşi el trebuia să se producă într-un viitor mai îndepărtat: miturile referitoare la cataclismele cosmice au fost foarte răspândite; ele au povestit cum lumea a fost distrusă şi omenirea nimicită, cu excepţia câtorva supravieţuitori (miturile referitoare la Potop au fost cele mai numeroase şi aproape universal cunoscute, pe lângă cele diluviene şi altele relatând distrugerea omenirii prin cataclisme de proporţii cosmice: cutremure, epidemii, etc)”. Egiptenii vechi afirmau că erau urmaşi Atlanţi, ceea ce explică existenţa primei lor aşezări, Annu / On (ştiută Grec ca Heliopolis), fondată în onoarea întemeietorului Atlantidei (numit Grec ca Poseidon); acolo, în mileniul I î.C. - după cum a văzut inclusiv istoricul Herodot Karka - încă exista o coloană de aur şi o coloană de smarald, ale foştilor Atlanţi (în interiorul cărora cândva s-ar fi găsit “Tăbliţe de Aur” cuprinzând planurile piramidelor, “Tăblițe de Smarald” cuprinzând un tezaur de cunoştinţe din înţelepciunea străveche a Atlanţilor şi a altora, plus alte artefacte). În 2014, Amish Shah a scris: “O cercetare minimă despre misterioasele Tăblițe de Smarald ar lăsa pe oricine perplex. În timp ce traducerile dezvăluie străvechi secrete știute cândva doar de Magicieni, de alchimiști sau de alți inițiați, originea acelor lucrări nu este deloc clară. Informații confuze – sau conflictuale – despre Tăblițele de Smarald le-au plasat ca provenind și din Epoca Pietrei, respectiv din perioada pre-dinastică a Egiptului; anumiți istorici ai ocultului au susținut că unele Tăblițe de Smarald au fost descoperite în Epoca Bronzului într-o încăpere a Marii Piramide de la Ghiza, alții arătând că au fost inscripționate într-o scriere cu care s-a asemănat cea ulterioară Feniciană. Autorul ar fi fost Atlantul Thoth, având avatarul Hermes Trismegistus. O formulă celebră dintre ‘adevărurile’ revelate în Tăblițele de Smarald a fost ‘Precum în Cer, așa și pe Pământ’: dacă așa ceva a provenit astfel, înseamnă că înțelepciunea vechilor Nord Africani reproducea un text anterior; dacă principiile și Misteriile enunțate prin Tăblițele de Smarald datau din vremurile de ‘la început’, atunci ele erau pre-diluviene și au influențat cele ce au urmat. Oare interpreți franc-masoni ca Isaac Newton, Aleister Crowley, Albertus Magnus, ș.a. chiar au văzut acele Tăblițe de Smarald? Dacă nu, ce motive să fi avut pentru a le inventa? Ei deja dispuneau de mari puteri”.
O Tăbliță de Smarald
În căutarea obârşiei vântul cald de la miazăzi, foştii Atlanţi au marcat obârşia Deltei Nilului - mai mare decât Delta Dunării - prin leoaica Egiptean numită “Ruti” în formă de Mare Sfântă / Sfinx pe malul Vestic şi Coloanele Annu / On pe malul Estic (când au fost realizate, ambele monumente - de pe Platoul “Ghi-za” / Ghiza din apus şi de la Templul Gherganului Annu / On din răsărit, de pe platoul opus, din Provincia “Go-şen” / Goşen, unde era venerat soarele Ra - străjuiau intrarea în fabuloasa Deltă a Nilului, ce pe atunci începea de acolo), fiind similare rolului Coloanelor lui Hercule ce străjuiau Strâmtoarea Garganele / Dardanele din N: distanţa de câţiva km dintre ele - de la Ruti la Ra, între Ghiza şi Goşen - se datora faptului că erau pe malurile albiei inundabile a Fluviului Nil (ce nu se mai revarsă de la construirea barajului Asuan din secolul XX), leoaica Ruti / Marea Sfântă = Sfinx fiind în V şi Ra din Annu / On fiind în E; ceea ce Atlanţii aveau în N, prin Coloanele de la Poarta Raiului / Atlantidei - pe malurile Strâmtorii Garganele / Dardanele - s-a replicat în S, urmând aceeaşi simbolistică Magică, prin monumentele Ra-Ruti / Goşen-Ghiza de la Poarta Deltei Nilului (străjuind pământul mănos şi cald de la miazăzi - aparţinând Cornului Abundenţei - unde au ajuns din Imperiul Nordic acei Atlanţi care nu s-au stabilizat în Bazinul Dunării şi nici n-au migrat în Bazinul Ghaggar din N Indiei). Dr. Zahi Hawass - fostul ministru Egiptean al antichităţilor - a afirmat că Ruti era numele dublurii leoaicei, care era mai veche decât Atum / Ra; remarcând obiceiul Egiptean de a-și avea străvechile sculpturi mari în dublete, unii cercetători au enunțat ipoteza existenței în spatele Sfinxului a unui monument asemănător, privind în direcție opusă, reprezentând sacra lupoaică / ori sacrul lup (acum monument poate îngropat în Sahara, poate erodat complet): în religia Egiptenilor, “An-pu” / Anpu = Anubis / “Anu-bis”- ce însemna “An-Sfântul” ori “sufletul Anului” - era Zeul-Lup ghidând morții spre Lumea “Cealaltă” (după cum au studiat geneticieni ca Nils Stenseth de la Universitatea din Oslo / Norvegia în 2011, Philippe Gaubert de la “Muzeul Național de Istorie Naturală” din Paris / Franța în 2012, ș.a., reperul era clasicul lup gri din emisfera Nordică, reprezentat acolo cu cap de lup auriu, adică din specia Nord Africană “Canis Anthus” / “Canis Aureus Lupaster”, mare vânător de gazele).
Lupul auriu, Zeul Anubis / “An-pu” și Zeița Anput / “An-put” cu prapurele
În Antichitate, Diodor din Sicilia a notat în “Biblioteca istorică” 3:35 enigmatica vietate “krokottas”, ulterior Aelian 7:22 comparând hiena cu “korokotta” (așa cum a precizat că se numea). În Egipt, considerat una dintre cele mai vechi divinități = pre-dinastic, Zeul “An-pu” / Anubis - venerat ca Zeul “Țării Sfinte”, bogat reprezentat peste tot în Valea Nilului inferior, portretizat cu aspect nu de șacal, ci de lup - a fost asociat cu Lumea “de Apoi”, Lumea “Cealaltă”, Lumea “de Dincolo”, spre care ghida morții (în direcția apuseană, către imensa Sahara); era protectorul cimitirelor / paznicul mormintelor. Partenera sa a fost “An-put” / Zeița Funeralilor, care a născut-o pe Kebechet / Zeița Purificării (numele ei însemna “apa răcoroasă” pe care o oferea morților). După cum a studiat Britanicul Claude Conder 1848-1910, în pronunție Egipteană numele Zeului Anubis era “Anapa” / “An-apa” (vocalizarea respectivă - relevată din studierea arhivei de la Amarna în 1893 - reproducea ceea ce în Românește e “apa lui An” / “apa Anului”: atunci când se încheia o viață, ceremonia semăna cu cea de la încheierea Anului, persoana răposată fiind spălată cu apă sfințită / ce totodată era apă “moartă”, respectiv “apa Anului” care s-a dus). Spălarea mortului sau scăldarea” constituia, în Tradiția populară Română, unul dintre primele momente din ritualul înmormântării și a dăinuit ca un important obicei, ce în sine nu este lipsit de semnificații. Atunci când omul își dădea ultima suflare, prima grijă era ca ferestrele și ușile să fie deschise. După aceea, trupul celui adormit trebuia spălat cât mai repede posibil. Apa cu care era spălat trebuia adusă de la izvor sau fântână (și după spălare aruncată în locul unde urma să fie îngropat trupul mort). La spălatul mortului, în multe zone din România se turna și puțină apă sfințită iar - pe timp de vară - în apă se adaugau diferite plante, pentru ca trupul să miroasă frumos. Spălarea mortului era făcută de străini, nu de rudele celui mort, în număr de câțiva bărbați dacă repausatul era bărbat sau de câteva femei dacă era femeie. Trupul trebuia spălat foarte bine; tradiția afirma că trupul celui mort trebuie să ajungă atât de curat, încât să fie confundat cu trupul copilului abia născut. Principalul motiv pentru care exista practica spălării morților îl constituia faptul că omul trebuia să se înfățișeze la marea judecată pentru trecerea în Lumea de Dincolo” cu sufletul și trupul curat. Nu numai sufletul era deci important, ci și trupul adormitului. Spălarea sufletului de păcate se făcea încă din timpul vieții, prin spovedanie și împărtășanie. Trupul trebuia spălat, uns, stropit cu agheasmă și îmbrăcat de sărbătoare deoarece urma să se înfățișeze divinului (uneori i se punea și un băț, să se apere de câini”). Cei care au participat la spălarea mortului trebuiau să primească de pomană lucruri de-ale repausatului; acele persoane nu aveau voie să participe la prepararea mâncărurilor pentru pomană. Imediat ce groapa era astupată, un membru al familiei răposatului venea cu un vas de apă și turna groparilor pentru a se spăla pe mâini și pentru a-și spăla uneltele cu care au lucrat (acelea numai deasupra mormântului). Vechii Egipteni scoteau la funeralii pieile jupuite ale mamiferelor mari - în general ale lupilor ori ale felinelor mari - agățate pe prăjini, într-o paradă cu ele, sperând că astfel îndepărtau răul (atât din calea persoanei răposate, cât și din calea lor, a persoanelor membre în alaiul care se ruga pe ultimul drum al cui a decedat). Vechii Greci l-au avut pe Cerber ca Gardianul canin al Infernului. Vechii Români au avut dintotdeauna la procesiunile funerare prapurii / “pra-purii” - steagurile bisericești purtate la solemnități - începând cu brazii corcodiți, adică împodobiți / încununați cu panglici (îndeosebi la moartea necăsătoriților); în vocabularul Românesc, ca “prapure” e știută și azi membrana abdomenului. În 2016, cercetătorul Român Dan Alexe a scris: “Drobul de Paști nu se face fără prapuri, fără membrana aceea, pielița din burta mielului care învăluie stomacul și intestinele, peritoneul. De unde vin prapurii mielului ni se revelează imediat dacă observăm grecescul ‘prapides’ pentru ‘membrană’ / ‘diafragmă’. ‘Prapides’, ‘prapuri’. Un plural și în română (pentru pielița din burta mielului cel mai adesea se folosește pluralul), care nu se explică deloc plecând de la slavonescul prapor, steag. ‘Prapides’, în greacă, e un termen plurifuncțional care desemna încă din antichitate diafragma, măruntaiele dar și inima și sufletul. Că e vorba de o simplă omofonie o vedem de altfel în folosirea ezitantă a pluralului. Când e vorba de steaguri, limba veche folosea pluralul ‘prapurile’, nu ‘prapurii’, cum sunt cei ai mielului. La fel, a rămâne cu falsa etimologie din slavonă nu ne explică de ce vulgar, argotic, ‘prapur’ desemnează și ‘vaginul’, ca în ‘a sparge prapurele’ cuiva. ‘Prapis’ / πραπίς exista încă de la Homer, iar pentru antici, dată fiind nesiguranța în legătură cu sediul, cu vizuina sufletului, ‘prapis’ putea desemna atât mațele cât și inima sau sufletul însuși, putând fi folosit ca sinonim pentru ψυχή / ‘suflet’. Eschil l-a folosit în sensul de inimă; la Euripide, ‘prapis’ era locul în care se tupila inteligența umană. Întotdeauna, la toți autorii, ‘prapis’ / ‘prapides’ a fost folosit metaforic, sensul de bază rămânând cel de mațe, măruntaie. Pentru greci, eul interior, ego, nu era altceva decât eul organic: sufletul era o adunătură de mațe: ‘prapis’ / ‘prapides’. Știind așadar că mielul e un simbol cristic (Mântuitorul fiind Mielul, întrucât s-a jertfit pentru noi), prapurii cu care învelim drobul capătă deja o dimensiune mistică și metafizică: mâncând drob, consumăm sufletul Domnului. Înaintea mieilor, au fost lupii (primele viețuitoare domestice au fost câinii - provenind din lupi - în Epoca Pietrei); în Vechiul Egipt, încă din timpul neoliticei Culturi Gherzehă / Ghirza la lideri erau simbolice atât lunga cârjă pastorală - pe care se putea atârna pielea lupoaicei sau pielea leoaicei - cât și lungul îmblăciu cu care se băteau snopii de cereale, ambele în reprezentare de pildă pe pieptul statuii mortuare a faraonului Tutankhamon (mileniul II î.C.):
Faraoni cu îmblăciu și cârjă
Timp de milenii, în EurAsia semnul lupesc a fost extraordinar de puternic, de exemplu la Geto-Daci - cu baza în România până la începutul mileniului I - era simbol național (inclusiv întemeierea Romei a rămas în legendă că a avut loc sub protecția simbolică a lupoaicei, de la care au supt fondatorii săi, gemenii Romul/us și Rem/us); unii creștini la Paști, după celebrarea Învierii Fiului lui Dumnezeu, se udă pentru ca să le fie inima curată ca apa, să fie feriți de boli, să fie fertili, etc.: legăturile dintre partea divină, reprezentarea lupească și utilizarea apei au fost motivate religios din străvechile vremuri păgâne, în ciclul natural implicând morții și viii, ecourile existând până în prezent.
Astronomul Scoţian Piazzi Smyth în 1880 a observat ca interesantă amplasarea Marii Sfinte / Sfinx privind spre răsărit lângă intrarea Fluviului Nil în deltă, pe Platoul Ghizeh / Giza, în centrul geodezic mondial - adică mijlocul geografic al uscatului globului - în sensul că: “suprafaţa uscatului la Est de Sfinx e egală cu suprafaţa uscatului la Vest de Sfinx iar pământul de la Nord de Sfinx este egal cu cel de la Sud de Sfinx”; localizarea Ruti = Marii Sfinte / Sfinx e în “buricul Pământului” / Gheii.


Sfinxul în centrul geodezic al lumii

Mai mulți cercetători din întreaga lume - printre care și filozoful Român Vasile Lovinescu în “Creangă și Creanga de Aur” - au observat că meridianul Marii Sfinte / Sfinx Egiptean era exact același cu al capitalei Atlante (care a fost în Bazinul Pontic la întretăierea cu axa E-V a migrărilor oamenilor): “Problema Atlantidei, în raporturile ei cu tradiția hyperboreană, este capitală. Ca să ajungă în locul de astăzi, Tradiția Nordică a trebuit să se scoboare din zona polară pe direcția Nord-Sud, în diferite etape, pe un meridian ce se spune că desparte exact în 2 pământurile locuibile, din punct de vedere al suprafeței - străbătând în același timp cea mai mare întindere de pământ - acela fiind meridianul Marii Piramide”. De exemplu, Insula Șerpilor = “Ostrovul Zmeilor” din Marea Neagră / Pont se află foarte aproape de meridianul miraculos; pe vremea Atlanților se făceau calcule astronomice precise - după cum apar reprezentările din contemporana Poartă Solară de pe Dealul Buricului / Anatolia - așa că nu-i deloc de mirare coincidența longitudinală dintre AtlantIda și Marea Sfântă / Sfinx: capitala Imperiului Atlant a fost pe o Insulă Vestică de lângă malul Lacului Pontic. La întretăierea curbei de nivel a țărmului fostului Lac Pontic cu meridianul respectiv ar fi locația aproximativă a capitalei Atlante / acum pe fundul Mării Negre: era pe o Insulă de la gura paleo-Dunării; iar nu departe de acolo, Insula Șerpilor i-a preluat ceva din străvechea faimă, găzduind din următoarea perioadă după Epoca Pietrei - anume din Epoca Bronzului - Templul Solar al Zeului Apollo / “A-Pollo” (o teorie a legat numele Ghergarului Zeu Apollo de termenul Anatolian / Hitit “Apa-liunas” însemnând “Tatăl-leu”). În urmă cu peste un secol, istoricul Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică” a scris: “Numele de Sfinx nu se poate explica nici din limba Egipteană, nici din limba Greacă; cuvântul era de origine Barbară. În ziua de 9 martie, Românii încă serbează memoria Moşilor, numiţi Sfinţi, în onoarea cărora se împarte ca pomană colaci (ce nu-s rotunzi, ci au formă antropomorfă) lunguieţi, cu cap de om, numiţi Sfinţişori, ceea ce indică originea numelui şi destinaţia religioasă ce o avuseseră la început simulacrele, de formă lunguiaţă şi cu cap de om, numite ‘Sfinx’, ce se puneau pe mormintele Egiptene” (mult ulterior, peste acea zi creştinii au introdus amintirea mucenicilor Anatolieni; se poate observa că de cuvântul “sfinţit” e legat asfinţitul soarelui la apus / Vest: aceeaşi direcţie către care au migrat străbunii Atlanţi, împreună cu Gorgonele).
Sfinți / Sfincşi Egipteni
În 2016, cercetătorul Român Dorel Bârsan a observat: “Raza Sanctuarului-Calendar de la Sarmisegetusa era fix a zecea parte din înălţimea Marii Piramide-Keops. Calendarul dac are 29,560 m diametru, deci o rază de 14,780 m iar Piramida-Keops are 147,800 m înălţime (inclusiv vârful lipsă). Asta nu este o întâmplare, după cum nu este întâmplare nici faptul că raza Sanctuarului mic rotund (dedicat Lunii) are fix 10 coţi piramidali iar diametrul plintelor (din Sanctuarul cu 3 şiruri de câte 6 coloane) era de 1,270 m, ceea ce înseamnă că aveau raza de fix 1 cot piramidal. De asemenea, cercul pe care sunt dispuse piesele în T’ are circumferinţa de 30 de coţi piramidali, calculul având 6 zecimale exacte. Faptul remarcabil este că numai dacii au folosit cotul şi degetul piramidal, etaloane pe care nu le cunoşteau nici chiar egiptenii erei faraonice. Măsura acestui etalon a fost ascunsă timp de milenii în interiorul Marii Piramide şi a fost ‘preluată’ de acolo abia în Epoca Modernă, când Napoleon a dus nişte matematicieni, în campania sa din Egipt, care să studieze Marea Piramidă. Atunci de unde cunoşteau dacii aceste etaloane şi măsurile Marii Piramide, când abia în anul 820 califul Al Mamun a reuşit să intre pentru prima dată în Marea Piramidă iar etaloanele erau ‘marcate’ în relief, deasupra uşii de intrare în Camera Regelui? Dar ele au fost înţelese şi preluate mult mai târziu. Pot demonstra că şi stânjenul românilor provenea tot din măsurile Marii Piramide egiptene, reprezentând lungimea (interioară) a sarcofagului din Camera Regelui. Din munţii Orăştiei au fost preluate unele etaloane. Spre exemplu, romanii foloseau un etalon numit ‘pes’, care era fix o sutime din diametrul Sanctuarului-Calendar de la Sarmisegetusa, adică avea 0,295 m (cu o zecime de milimetru mai mult, calendarul dacic având 29,560 m). Chiar Columna lui Traian are o înălţime de 100 paşi (în latină pes), adică exact cât diametrul Calendarului dacic. De asemenea, romanii mai aveau un etalon numit passus’ (pas’) care avea 1,478 m, adică o zecime din raza Sanctuarului Calendar dacic. Acest pas a fost utilizat de daci iar măsura etalon pentru calibrare era marcată prin diametrul cercului mic din centrul Soarelui de Andezit’, aproximat azi incorect la 1,460 m. Acesta, fiind de 1,478 m, a fost utilizat şi de românii Epocii Moderne, până la definirea metrului etalon actual. Chiar şi măsura cotului dacilor a rezistat până în Epoca Modernă în Muntenia având 0,664 m iar în Moldova 0,637 m, comparativ cu valoarea exactă de pe vremea dacilor şi înscrisă în Piramida-Keops de 0,635 m, fiind definit ca a zecea milioana parte din raza polară a Pământului; aceasta în raport cu cotul roman de 0,443 m, cel sumero-babilonian de 0,495 m sau cel grecesc de 0,462 m, care sunt mult micşorate. Şi ştiţi de ce? Pentru că aceste etaloane au migrat din Carpaţi, de la daci şi deoarece etalonul original era păstrat aici, în Sanctuarele dacilor; cei plecaţi în cele 4 zări nu au mai avut cum să calibreze periodic etaloanele, care în timp s-au micşorat. Romanii mai utilizau şi mila romană’ care avea 1478,500 m, adică 100 de măsuri ale razei Sanctuarului-Calendar al dacilor. Este puţin probabil ca romanii să fi dedus aceste etaloane direct din măsurile Marii Piramide egiptene (1 milă romană = 10 măsuri ale înălţimii Marii Piramide) deoarece la acea vreme nu măsurase nimeni Marea Piramidă şi nu folosea nimeni etaloanele respective în afară de daci. Concluzia? Nu mai spuneţi că istoria dacilor e o poveste, căci iată, întocmai egiptenilor, dacii au înscris cunoaşterea lor în măsurile Sanctuarelor lor, ceea ce e o dovadă, imposibil de tăgăduit, a înaintatei lor cunoaşteri. A venit timpul ca pietrele dacilor să vorbească”. Pe Platoul Giza / Ghizeh, împreună cu Templele şi piramidele de lângă Marea Sfântă / Sfinx, s-a format un complex grandios pe malul unui Lac (acum secat), ce era alimentat de Nil o dată pe an / când Fluviul se revărsa; iar acolo, rețeaua subterană de încăperi conectate prin tunele se numea Ghigal / Gigal. În imaginea următoare se poate vedea Marea Piramidă în timpul unei inundaţii a Nilului (înaintea construirii barajului lângă prima cataractă a Fluviului, la Asuan):
În secolul V î.C. - după peste 2 milenii de la ridicarea piramidelor lângă Marea Sfântă / Sfinx - spre complexul format de acele construcţii istoricul Herodot Karka încă a putut păşi pe ceea ce era calea de trecere “cu blocuri de piatră lustruită, împodobită cu reprezentări animaliere cioplite” şi a descris drumul ca o operă “de aceeaşi măreţie ca piramidele însăşi”; în “Istorii” 1:63, savantul Carian a scris: “Cea mai mare piramidă este în întregime construită dintr-o piatră tare și greu de lucrat, care va înfrunta veșnicia. Unii spun că de 3-4 milenii aceste pietre au rămas așezate așa cum fuseseră dintru început iar construcția - în întregul ei - n-a fost vătămată”. Ceea ce a documentat și a notat istoricul Herodot la mijlocul mileniului I î.C. despre vechimea Marii Piramide din spatele Marii Sfinte / Sfinx (cu plasarea existenței sale din mileniile V-IV î.C.) însemna perioada pre-dinastică a Egiptului, adică neoliticul: Epoca Pietrei șlefuite.
În spatele Marii Sfinte / Sfinx au apărut piramide
Difuzia triunghiulară a razelor soarelui a fost motivul pentru care forma de piramidă era sacră - ca replica redusă a Muntelui din vârful căruia cobora divinul - piramidele fiind o formă mai luxoasă a Gorganelor (adică a movilelor funerare din EurAsia), căci erau ridicate numai din piatră; iniţial - Egiptean - erau numite “mer”, prin care se definea un câmp energetic rotativ (denumirea de “piramide” fiind din vechea Greacă). Este de remarcat că primele piramide n-au fost ridicate cu sclavi, ci de oameni liberi, conform planului Gherganului Thot, ştiut drept “Arhitectul Universului” (la Marea Piramidă nu apare numele faraonului Khufu / Kheops, fiindu-i atribuită doar din cauză că el a înlocuit faţa erodată deja a Marii Sfinte / Sfinx - după care se află Marea Piramidă - cu faţa lui); la început, în realizările civilizaţionale din Vechiul Egipt - ca şi în Vechea Civilizaţie Europeană din Bazinul Istrului - nu se foloseau sclavi.
În secolul X, istoricul Arab Al Masudi - pe baza unor surse Copte - opina despre piramide că “Surid a poruncit preoţilor să depună înăuntru suma înţelepciunii lor şi a cunoştinţelor ce le aveau în felurite arte şi ştiinţe, ca să rămână mărturie spre binele celor care vor putea cumva să le înţeleagă” (majoritatea cercetătorilor l-au identificat pe Surid ca un strămoş Ghergan, în legătură cu Thot sau Hermes / Ham, “stăpânul timpului”); geograful Maur Al Idrîsi 1099-1166 a afirmat că “slăvitul Hermes a ridicat înainte de Potop construcţia din piatră Al Berba - Marea Piramidă - afirmând vizionar: ‘în cazul în care catastrofa va fi produsă de apă, construcţiile din pământ se vor nărui dar cele din piatră vor rămâne şi vor feri ştiinţa de distrugere’, o lucrare asemănătoare fiind şi cea din Dendera”. Asemenea alegaţii Medievale au atribuit pe de o parte vechimea Marii Piramide Al Berba ca aparţinând timpului pre-diluvian - adică anterioară cel puţin sfârşitului mileniului IV î.C. / când a fost al doilea Potop sau anterioară mileniului VII î.C. / când a fost primul Potop - iar pe de altă parte i-a nominalizat autorul, ca realizată de către Gherganul Hermes / “Moşului Her” Gherga (în mileniul III î.C., faraonul Kheops - aşa după cum se ştie - doar remodelând faţa Marii Sfinte / Sfinx, înlocuind-o cu a sa).
Marea Mamă Hathor în Templul Dendera
Aflat în NE African, Egiptul Antic, înainte de a fi cârmuit de către Romanii din Peninsula Apeninică / Italică, a fost cârmuit de către Makedonii din Peninsula Balcanică (iar înainte de acei Europeni, acolo au fost Asiatici ca Perșii ori Carianii din Peninsula Anatolică). Macedonenii vechi (care au cucerit Egiptul) au consemnat în “Poimandres” / adică “Învăţătura lui Ra” - primul tratat din “Corpul Hermetic” - drama omului, în legătură cu facerea lumii: inteligenţa superioară androgină (forţa Nus, creatoare a Universului / aşa după cum a fost notată) a făurit la început Demiurgul care a făcut lumea şi apoi pe Antropos / omul ceresc; acesta din urmă a coborât în sfera inferioară şi “ademenit de dragoste” s-a împreunat cu Natura, născându-se omul pământesc (de atunci, divinul om ceresc Antropos a încetat să mai existe ca persoană distinctă, devenind însufleţitorul uman, viaţa lui transformându-se în suflet, cu lumina spirituală în forţa creatoare, puterea Nus / Nous). Este interesant că forma arhaică “nus” se folosea pentru noră / în vechea Turcă “nur” fiind “lumină”. Puterea spiritului numită Nus, manifestată prin raţiune - deci însemnând puterea raţiunii - era văzută drept parte a forţei spiritului, respectiv ca inteligenţă. De aceea, între toate făpturile, omul singur era în acelaşi timp muritor şi nemuritor: lumea era “totalitatea răului” iar omul trebuia să ajungă “străin” de lume ca să poată săvârşi “naşterea divinităţii” din el, fiind “fiul lui Dumnezeu, Totul în Tot” (iar în vechiul Egipt, Gherga era notat hieroglific ca “străin” / din Sahara); dispreţul faţă de viaţa lumească şi valoarea salvatoare a unei ştiinţe primordiale - revelată de o fiinţă supraumană divină şi comunicată sub semnul secretului - se datora importanţei hotărâtoare acordată cunoaşterii, transmisă în mod iniţiatic discipolilor, ceea ce amintea de Tradiţia Indiană, tot aşa cum “corpul nemuritor” al omului (predicată în Egipt de Ra) prezenta analogii cu Yoga / YoGa şi cu ulteriorul daoism. În capitolul 16 din “Poimandres”, soarele a fost considerat ştafeta lui Nous, vatra activă de unde emană şi spre care converg 2 lumini diferite: una din feţele soarelui - îndreptată spre cer / cosmos - emite raze hrănitoare destinate “părţilor nemuritoare ale lumii” iar cealaltă lumină, inferioară şi adesea captivă în lume, “scaldă cu strălucirea sa întreaga cavitate a apei, pământului şi aerului” (prin lumina aceasta, astrul divin “animă şi pune în mişcare prin naşteri şi preschimbări fiinţele trăitoare în acele părţi ale lumii”). Astfel, în Asclepius - parte din “Corpul Hermetic” - lumina e invitată să se întrupeze: “Totul coboară din cer pe pământ, în apă şi în aer. Singur focul - dintre cele ce urcă de jos spre înălţime - e întremător; ce vine în jos e aservit celui ce urcă. Dar tot ce coboară e dătător de viaţă; tot ce se împrăştie spre înalt e hrănitor. Pământul - singurul ce dăinuie liniştit pe locul său - e receptacolul a tot, primeşte în el toate speciile şi le scoate din nou la lumină. Acolo e, deci, Totul, care conţine tot şi e tot. Totul pare unu şi din Unu pare a ieşi totul”. Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris: “Metafizica lui Aristotel prezintă şi ea asemănări cu Yoga. Spiritul există dintotdeauna şi el îl pătrunde ‘din afară pe om în momentul în care e zămislit’. Spiritul este transcendent în raport cu organismul viu al omului, pe care îl cârmuieşte, rămânând însă inaccesibil influenţelor psihice; el este numit ‘divinul din om’. Într-adevăr, Nus este pentru Aristotel realitatea absolută, incondiţionată, eternă; singura activitate a spiritului este gândirea. Nefiind născut, spiritul nu cunoaşte moartea; când survine moartea, Nus îşi recâştigă condiţia anterioară: singurul predicat care se poate atribui spiritului este acela de a fi”. Philon / Filon 64-141 din Byblos / Liban în “Istorii Feniciene” l-a citat pe primul scriitor Fenician, preotul Sanchoniathon / Sankhoni-Aton din Beirut / Liban (nume însemnând “prietenul adevărului”, care a trăit cu mai mult de un mileniu înaintea lui) că acela a scris din “Cosmogonia” lui Thot - bunic Ghergan / conform Bibliei, el fiind notat de Evreii vechi ca Ham, fiu al lui Noe şi de Grecii anteriori creştinilor ca Hermes - astfel: “Începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o ceaţă întunecată de natură spirituală şi dintr-un tulbure haos negru, ce mult timp au rămas fără margini; dar atunci când acel duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit iubire: iar acea iubire a fost începutul creaţiei tuturor lucrurilor. Însă haosul nu ştia de propria creaţie; din îmbrăţişarea sa cu duhul s-a născut mâloasa fermentaţie: Marea Mamă. Din Ea izvorî toată sămânţa creaţiei, pentru naşterea tuturor; s-au ivit vieţile ce aveau inteligenţă, ultimele fiind cele ale veghetorilor cerului, alcătuite în chip de ou, strălucitoare ca Marea Mamă, precum soarele şi luna, precum stelele şi sferele planetelor. Iar când acea primă negură a început să lumineze, prin căldura ei s-au produs norii mării şi pământului, revărsându-se şuvoaie mari de ape din firmament; la spargerea tunetelor, vieţile raţionale vegheau, în timp ce pe pământ şi pe mare oamenii au tresărit la ecoul lor şi s-au înspăimântat”. (Istoricul Philon / Filon a mai scris că tatăl lui Thot era ştiut ca Mag - notat de el Magos, întemeietorul aşezărilor - provenind din rătăcitorii Titani iar episcopul Eusebiu din Cezareea, care a citat mult din pierduta sa lucrare “Istoria Feniciană”, a notat că şi bunicul lui Taautos / Thoth era ştiut ca Titanul Magos). Conform teologului Clement din Alexandria Egiptului, Thot - bunicul Gherga - a scris 42 de cărţi; în lucrarea “Cheia”, bunicul Ghergan Thot / Ham a scris că ”viciul sufletului este necunoaşterea iar virtutea sufletului este cunoaşterea, ştiinţa fiind dar divin”. Din alte texte ale lui Thot / Hermes, mediator între cer şi glie, care cunoştea secretele legilor divine şi a dat Egiptenilor vechi ştiinţele - ca “Despre mintea comună”, “Predica desăvârşită”, în care se adresa fiului său, etc. - răzbat profunzimi ale cunoaşterii tipic Vedice (peste milenii religios considerate monoteist ori exprimate matematic de către fizicianul Evreu Albert Einstein - laureat al Premiului Nobel - prin teoria relativităţii): “Mintea nu suportă un suflet leneş, ci îl lasă legat de trup, ce îl trage în jos. Un asemenea suflet, o fiule, nu are minte şi de aceea nici nu trebuie numit om. Căci omul este o făptură divină şi nu se compară cu nici o vieţuitoare de pe pământ, ci cu cei care sunt în cer şi care se numesc zei. Căci nici unul dintre zeii din cer nu va coborî pe pământ, trecând de hotarele cerului, însă omul se înalţă la cer şi îl străbate în lung şi-n lat. Şi el află ce lucruri sunt în înalt şi ce dedesupt şi cunoaşte totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate este că el nu părăseşte pământul şi cu toate acestea el urcă deasupra, atât de mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie avută cutezanţă şi spus: omul de pe pământ este zeu muritor şi zeul din cer este om nemuritor. Aşadar, toate lucrurile provin din această pereche: lumea şi omul; iar toate acestea din Unul. Descompunerea nu înseamnă moarte, ci descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus, ci pentru a se reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieţii? Nu este oare mişcare? Şi ce anume este neclintit în lume? Absolut nimic, fiule! De aici rezultă că statornicia veşniciei pare a fi mobilă iar mobilitatea timpului, statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Şi astfel, ar putea să pară că zeul însuşi se mişcă în propria lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului există o mişcare neschimbătoare; legea imensităţii sale este neschimbătoare. De aceea, aşa cum veşnicia este mai presus de limitele timpului tot aşa timpul, chiar dacă definit prin număr, prin alternare ori prin revoluţii periodice, tot veşnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite şi veşnice. Statornicia fiind punctul fix ce serveşte drept bază a mişcării, trebuie - datorită acestei stabilităţi - să ocupe locul principal. Căci energia este cea care produce schimbarea ori devenirea. De unde rezultă, fiule, că întregul univers este plin de energii”.
Cercetătorul Român Florin Gheorghiţă a observat despre “concepţii vechi şi noi”: “Cine a citit texte provenind din antichitatea egipteană - fie din dorinţa de a se documenta, fie dintr-o curiozitate normală - a remarcat desigur unele aspecte generale ce par a fi foarte asemănătoare problematicii epocii noastre. În primul rând frapează faptul că schema gândirii şi a exprimării ideilor este întru totul apropiată celei din timpurile moderne, ţinând cont - bineînţeles - de importanta lipsă a bagajului de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice care s-au acumulat în patrimoniul omenirii, în decursul mileniilor. De asemenea, multe din aspectele vieţii curente - relaţiile cotidiene dintre oameni, caracterele acestora, dorinţa lor de a munci, de a crea, dar şi de a acapara şi acumula, sentimentele precum şi eterna voinţă spre mai bine - ne apar şi acestea întru totul similare celor din epoca modernă. De fapt, regăsim în mare, deşi pe coordonatele diferite ale unor ere diferite, aceleaşi elemente veşnic umane care i-au conturat fiinţei omeneşti ‘programul biopsihic’ al actualei trepte, din lunga sa evoluţie biologică şi spirituală. Un caracter specific care se evidenţiază însă în cuprinsul textelor antice respective este o anumită întreţesere între continua frământare a minţii omeneşti privind cercetarea şi cunoaşterea analitică a naturii - bazată pe posibilităţi empirice extrem de reduse şi mai mult pe deducţii logice - şi un misticism exaltat. De fapt, această îmbinare apare mereu ca fiind artificială şi plină de contradicţii; situaţia este foarte asemănătoare atmosferei din Europa medievală, ev în care - pentru a scăpa de schingiuirile teocraţiei - foarte mulţi cercetători îşi împodobeau textele în care consemnau propriile gândiri cu diferite exprimări dogmatice, la fel de artificiale. Această similitudine, regăsită în timp, nu este deloc lipsită de importanţă, întrucât este bine ştiut faptul că tagma preoţilor egipteni - la fel de închisă şi de puternică - a abuzat vreme îndelungată de forţa acaparată în cadrul statului, înşişi faraonii nefiind iertaţi de ‘inchiziţia antică’. Citind astăzi astfel de texte ‘poleite’ de proprii autori în mileniile anterioare, omul modern şi în special cititorul care şi-a format o concepţie sănătoasă şi obiectivă despre unitatea Universului - bazată pe continua evoluţie a formelor de materie densă şi a entităţilor spirituale - selectează desigur numai partea verificată şi realistă din scrierile respective. Şi este normal să fie astfel, întrucât gândirea logică reţine de fapt numai elementele care se încadrează în schema proprie, trecând intuitiv peste formulările depăşite ce sunt lipsite de realism sau de explicaţii raţionale. Din tezaurul arheologic al textelor egiptene vechi, un exemplu mai semnificativ pe linia acestor considerente este constituit de colecţia de scrieri atribuite unui personaj care a rămas în istorie sub numele de Hermes ‘cel de 3 ori înţelept’; acesta ar fi trăit în antichitatea îndepărtată şi a fost zeificat mai târziu, datorită impresionantelor sale cunoştinţe lăsate urmaşilor sub forma unor texte pline de înţelepciune. Deşi cercetătorii ştiinţifici moderni au putut stabili în mod neîndoielnic faptul că - din cadrul colecţiei de scrieri atribuite acestui personaj - multe texte provin din epoci diferite (diferenţierile evidenţiindu-se de exemplu prin elemente ale păgânismului vechi), acestea au rămas şi în zilele noastre ca fiind ale lui Hermes, astfel cum ne-au parvenit din vechime. Dar din ce cauză ar fi textele respective mai semnificative? Iată o serie de extrase, care vin să ilustreze un fapt deosebit: prin raţionament profund şi prin analiză logică, oamenii au pătruns încă din milenii anterioare - pe când nu aveau nici un fel de instrument de ‘cercetare ştiinţifică’ - în esenţa cunoaşterii realiste a mediului natural, precum şi a unor aspecte mai complexe din însăşi structura Universului: (1:12) ‘Nimic nu moare în lume, însă ceea ce a fost compus se divizează. Această diviziune nu este o moarte, ci o analiză a unei combinaţii; ţelul acestei analize nu este distrugerea, ci reînnoirea. Ce este de fapt energia vieţii? Aceasta nu este oare mişcarea? Există ceva imobil pe lume? Absolut nimic! Însuşi Pământul are atâta mişcare în el, deşi ni se pare a fi nemişcat. Nu ar fi oare absurd să-l presupunem imobil, el care face ca totul să se nască şi să crească? Nu poate să existe realizare fără mişcare. Tot ceea ce există în lume fără excepţie, este sediul unei mişcări, fie de creştere, fie de scădere. Or, tot ceea ce se mişcă este viu, iar viaţa universală este o transformare necesară. În ansamblul său, lumea nu se schimbă, însă toate părţile se transformă. Nimic nu se distruge şi nici nu se pierde’. Nu ne apare oare acest text astăzi, după trecerea mileniilor, drept o uimitoare sinteză de fizică modernă, în care simplitatea cuvintelor se întreţese cu frumuseţea ideilor? Aşadar, cu mii de ani în urmă, principiul fundamental al evoluţiei - bazat pe continua mişcare a structurilor materiale şi a manifestărilor energetice - precum şi însăşi mişcarea Pământului constituiau concepţii bine închegate pe care ‘înţelepţii’ le difuzau în jurul lor! Dar chiar mai mult, principiul conservării materiei şi al energiei era acceptat şi explicat într-o manieră la fel de convingătoare ca şi aceea în care oamenii de ştiinţă mult ulterior şi-au convins contemporanii şi generaţiile următoare asupra legii fundamentale a conservării masei. Poate că însăşi gândirea umană revine în mod ciclic la anumite problematici, concepute însă de fiecare dată la un nivel calitativ superior, după milenii de acumulări în cunoaştere şi de evoluţie spirituală. Dar în acest ‘tratat de înţelepciune antică’ regăsim şi o altă idee de importanţă fundamentală, care abia în secolul XX şi-a câştigat locul cuvenit în cadrul concepţiilor moderne: rolul ‘timpului’ în modul de interpretare a existenţei Universului. De altfel, am putea presupune că extrasul care urmează ar conţine şi o interesantă încercare de a introduce noţiunea de ‘timp’ ca o mărime fundamentală, astfel cum avea s-o facă Albert Einstein, în mod ştiinţific, cu mult mai târziu, în cadrul teoriei relativităţii; dar iată cum este redată această problemă, în acelaşi pitoresc stil arhaic: (2:11) ‘Astfel este starea Universului, nu există nimic fix, nimic stabil, nimic nemişcat în natură, nici în Cer, nici pe Pământ. Numai eternitatea este imobilă, fiindcă orice mişcare a timpului revine în ea şi în ea îşi ia forma. Timpul, cu toată curgerea sa perpetuă, posedă, prin reîntoarcerile sale necesare asupra sa însăşi, forţa şi natura stabilităţii. Astfel, deşi eternitatea este fixă şi nemişcată, totuşi, cum mişcarea timpului se repliază în eternitate, această mobilitate fiind o condiţie a timpului, se pare că eternitatea imobilă prin ea însăşi se mişcă prin intermediul timpului care se află în ea şi care conţine întreaga mişcare. Rezultă astfel că stabilitatea eternităţii se mişcă şi că mobilitatea timpului devine stabilă prin legea fixă a curgerii sale. Eternitatea este nedefinită în timp, pe când timpul, care se poate măsura prin numere, alternativ, reîntoarcere periodică, este etern’. (Iată o gândire tipic relativistă, redescoperită de ştiinţă abia în secolul XX!) Textele foarte vechi atribuite lui Hermes ‘triplu înţelept’ au primit denumirea de ‘scrieri hermetice’, plecându-se de la numele simbolicului lor autor; în mod repetat, acestea au fost însă considerate şi ca nişte ‘scrieri ermetice’, întrucât generaţiile care au urmat nu dispuneau de elemente de verificare ştiinţifică care au fost etalate abia la sfârşitul mileniului II, neputând astfel să le înţeleagă la adevărata lor valoare. Ideile de bază prezentate în aceste texte vădesc un valoros fond de gândire, însă - din păcate - probabil pe parcursul secolelor, au fost ‘poleite’ în mod artificial cu unele enunţări care astăzi apar ca un balast depăşit. Pe linia selectării şi a relevării concepţiilor interesante şi valoroase prin fondul lor realist, iată şi o atractivă expunere privind rolul ‘energiei’ în natură, extras ce reuşeşte să schiţeze - în numai câteva propoziţii - o întreagă filozofie ştiinţifică având la bază o cunoaştere iniţiatică profundă: (4:2) ‘Energiile nu acţionează numai în corpurile însufleţite, ci şi în cele neînsufleţite, cum ar fi pietrele, lemnul şi toate lucrurile asemenea; ele le fac să crească, să rodească, le fac să moară, le descompun, le dizolvă, le putrezesc, le fac să sufere toate schimbările pe care le pot avea corpurile neînsufleţite. Căci numim energie tot ceea ce produce schimbarea, ‘devenindul’. Or, ‘devenindul’ este multiplu, sau mai bine spus, este universal. Orice energie este deci nemuritoare, oricare ar fi natura ei şi oricare ar fi corpul în care se produce. Rezultă deci că Universul este plin de energii’. Oarecum ciudată ne apare însă astăzi preocuparea celor din vechime asupra ‘problemei vidului’, subiect care - în ultimele 2 secole - a devenit o temă mult disputată a ştiinţei moderne. Dar iată - în acest sens - un extras din scrierile hermetice care ne-au parvenit, peste milenii, din vechiul Egipt: ‘Vidul - după părerea mea - nu există, căci toate locurile din spaţiu sunt perfect pline, la fel după cum lumea noastră este perfect de plină cu corpuri care diferă ca formă şi conţinut, având fiecare aparenţele lor şi mărimile lor: unul mai mare, altul mai mic; unul mai tare, altul mai moale. Cele mai mari şi mai tari se văd mai uşor; cele mai mici sau mai puţin tari sunt mai greu de observat sau chiar nevăzute. Noi nu le cunoaştem existenţa decât prin atingere; mulţi nu le privesc ca pe nişte corpuri, ci ca spaţii vide, ceea ce nu este posibil. Dacă spunem că există ceva în afara lumii, acesta este un spaţiu umplut cu lucruri care pot fi înţelese. Noi nu le vedem însă toate feţele; unele sunt foarte mari, altele foarte mici sau ni se par astfel prin efectul depărtării lor sau prin slăbiciunea vederii noastre. O stare extremă a lor poate să ne facă să credem chiar că multe dintre ele nici nu există. Nu putem spune despre nimic că este vid, ci doar dacă spunem că lipseşte cutare sau cutare lucru; de exemplu, este vid de foc sau de apă sau de lucruri asemenea. Dacă presupunem un loc fără ceea ce el conţine, acesta ar trebui să fie un loc vid, ceea ce - după mine - nu poate să existe în lume. Şi dacă nimic nu este vid, nu vedem ce ar putea fi un loc în sine, dacă nu-i adăugăm o lungime, o lăţime, o adâncime’. Nu este oare interesant să constatăm - azi - că această ‘mică lecţie’, atât de sugestivă, privind noţiuni de astrofizică şi geometrie, este mai aproape de explicaţia ştiinţifică reală, decât în oricare secol anterior? O concepţie întru totul remarcabilă - în primul rând datorită faptului că provine din timpuri foarte vechi - este şi aceea care se referă la ‘unitatea materiei’ şi a formelor sale de organizare, atât în cadrul mediului natural înconjurător, cât şi la scară cosmică. Concepţia respectivă ne oferă de fapt un exemplu semnificativ asupra posibilităţilor gândirii umane care, în condiţiile antice ale lipsei totale de mijloace tehnice de cercetare, a reuşit totuşi să deducă în modul cel mai logic diferite principii fundamentale specifice ale structurii materiei în Univers. Textul redat apare ca fiind suficient de edificator: (2:1) ‘Totul este unitatea iar unitatea este Totul. Acest ansamblu care conţine totul şi care este totul, pune în mişcare lumea, tot ceea ce este cuprins în natură. În unitatea multiplă a vieţii universale, nenumărate specii care se deosebesc prin diferenţele lor sunt unite în aşa fel, încât ansamblul este unul şi totul provine din unitate’. După scurgerea a mii de ani de la enunţarea acestor concepţii înscrise în textele hermetice, epoca modernă reanalizând diverse tezaure antice ale gândirii umane vechi, a constatat cu adevărată surprindere existenţa diferitelor formulări extrem de asemănătoare cu principii bine demonstrate matematic sau fizic, dar abia în ultima vreme. Desigur că marea majoritate a demonstraţiilor moderne nu se bazează pe cunoaşterea directă a textelor vechi, cel mult putând fi influenţate de unele idei transmise de la generaţie la generaţie, prin tradiţii orale (sau poate pe cale genetică?); este însă interesant de remarcat faptul că acea spirală hegeliană ascendentă a evoluţiei umane readuce periodic preocupările umane la aceleaşi problematici, dar în condiţiile unor impresionante salturi calitative ce diferenţiază erele respective. Poate că un exemplu foarte sugestiv în acest sens - legat de ultimul extras din textul vechi prezentat - ar fi redarea sintetică a concepţiilor omului de ştiinţă rus Dr. Iuri Şirkov; să urmărim deci paralelismul spiralei acestei probleme a unităţii universului material şi prin exprimarea epocii în care trăim: plecând de la aşa-numitul ‘defect de masă’ constatat în lumea particulelor atomice (conform căruia orice particulă compusă va avea întotdeauna o masă inferioară sumei maselor particulelor componente - fapt bine demonstrat de asocierile de quarkuri ce formează protonii şi neutronii), el a ajuns la o concluzie tot mai des întâlnită în expunerile de fizică modernă: ‘Este greşit să căutăm în microcosmos cea mai mică - ultima - particulă elementară. Fiecare particulă se compune din toate celelalte, deşi dimensiunile şi masele celorlalte sunt mai mari decât dimensiunea şi masa particulei însăşi. Fizica din zilele noastre formulează o teză radical nouă, după care în microcosmos Totul se compune din Tot’. (De altfel, această enunţare se încadrează în mod logic în prevederile teoriei ‘supersimetriei’, care a constituit un mare pas înainte în înţelegerea lumii atomice). Urmărind posibilele generalizări ale acestei teze novatoare în fizica teoretică a particulelor elementare, autorul concluziei respective a preluat în completare rezultatele deduse pe cale matematică de către academicianul rus Moisei Markov. Acesta a studiat - în mod teoretic, bineînţeles - posibilitatea ipotetică a unei idei ieşită din comun: ar fi oare posibil ca Universul material cunoscut de noi - cu sutele sale de milioane de galaxii - să fie doar o simplă ‘particulă cosmică’? Analizând în acest scop - prin calcule - cantitatea de masă existentă în Univers, el a constatat faptul că şi la scara spaţială se menţine ‘defectul de masă’. (În cazul miliardelor de miliarde de corpuri cereşti, forma de energie care ar compensa diferenţa de masă ce lipseşte ar fi însăşi energia gravitaţională universală). Din calculele matematice efectuate de academicianul Moisei Markov a apărut un rezultat deosebit de intrigant: ţinând cont de dimensiunile spaţiale, ‘defectul de masă’ ar conduce la o valoare extrem de redusă a masei totale a Universului, valoare foarte apropiată de zero! În această situaţie, nici o galaxie şi nici un corp ceresc mai mare nu ar putea fi asemuit vreunei particule atomice; în schimb, numai Universul cunoscut - a cărui densitate medie este apropiată de valoarea critică necesară - ar putea constitui o ‘particulă cosmică’ care ar putea fi luată în considerare! Aşadar, atunci când Hermes ‘cel de 3 ori înţelept’ enunţa o concluzie a gândirii oamenilor din vechime asupra faptului că ‘Totul este unitatea iar unitatea este Totul’, el formula în fond un adevăr ştiinţific cu mult mai profund? Este desigur impresionant să constatăm astăzi, după milenii, câtă luciditate analitică a existat în raţionamentul deductiv al unor ‘înţelepţi’ din antichitate şi cum acele concepţii bazate doar pe observaţii s-au apropiat atât de mult de realitatea obiectivă a fenomenelor şi proceselor naturale. Dar la fel de impresionantă este şi maturitatea ‘înţelepţilor de azi’ care (beneficiind de admirabile mijloace de investigare a micro- şi macro-cosmosului) ne oferă mereu demonstrarea ştiinţifică a noi şi noi fenomene şi legităţi, valabile atât pe Pământ, cât şi în Univers. Şi totuşi, omenirea contemporană cunoaşte încă atât de puţin din marile adevăruri cosmice”.
Construcţiile de piatră ale Egiptului au ajuns la apogeu cu cea mai veche dintre minunile lumii Antice: lângă misterioasa Sfântă Mare = Sfinx Mare, în legătură evidentă - lingvistică și conceptuală - cu termenul Românesc de “Sfânt”, cea mai înaltă construcţie a omenirii pentru milenii a fost Marea Piramidă din bazalt - foarte dur - tăiat interesant, aşa cum se vede în imaginea dinspre partea ei răsăriteană (Dr. Ovidiu Drimba în “Istoria culturii şi civilizaţiei” din 1985 a explicat o procedură din acele vremuri ale Epocii Pietrei - când uneltele metalice lipseau cu desăvârşire, fiind disponibile doar ciocane şi dălţi din piatră sau sfredele de cuarţ - ca fiind prin dilatarea lemnului de salcâm introdus în crăpături, peste care se turna apă, acela prin umflare rupând piatra, o altă tehnică constând din tăierea blocurilor prin tragerea repetată cu sfori îmbibate de nisip, ca nişte fierăstraie); Marea Piramidă era în exterior acoperită cu plăci îmbinate foarte exact, din calcar orbitor de alb - căzute însă de-a lungul timpului - şlefuite încât făceau monumentul să strălucească în mod cristalin, ca şi cum ar fi fost dintr-o bucată, totul arătând ca un Munte înzăpezit (piatra albă a fost adusă de lângă Cairo, de la Tura, locul denumit Troia de Troianii stabiliţi acolo după Războiul Troian).
Marea Sfântă / Sfinx, pe Platoul Ghiza / Gizeh
Marea Sfântă / Sfinxul - cândva venerat/ă și ca Horus, sub forma Harmachis / la apus - era asociat/ă Gherghiţilor, după cum a apărut şi în nenumărate imagini Antice din V Anatoliei, inscripţionate ΓΕΡΓ = GHERG, ΓΕΡ.ΚΑ = GHER.KA, ΓΕΡΓ.ΚΑ =GHERG.KA, ş.a., inclusiv pe unele dintre primele monede din lume, studiate între altele şi de numismatul Italian Domenico Sestini în 1820 (acolo ajungând în legătură şi cu fantasticul Grifon din N Indiei şi Altai - o simbioză între pământ şi cer, leu şi vultur / şoim - emblematic de pildă în Mesopotamia mileniului III î.C. pentru familia lui Ghilga-meş / Ghirga-meş, consacrat de Grecii vechi lui Apollo Gergithios ca păzitorul aurului din N, numit de Români “zgripţor”, aflat până în prezent de exemplu pe flamura Pomeraniei / “Po-Meraniei”, etc).
Grifonul emblematic Pomeraniei 
Se poate remarca înțelesul Persano-Kurd “Kerkedan” (Turk “Gergedan”) pentru “Grifon” dar și pentru “Rinocer”: mamifer aparținând megafaunei, pahidermul cel mai masiv din lume după elefant - tipic Indiei și Egiptului - cu un corn uriaș în bot (ceea ce a alimentat mitul fantasticului unicorn “Inorog” / “Ino-rog”, regăsit în vechile scrieri cu denumiri diverse, gen Cartazon, Karkadann, etc). În India, în Iran / Persia și în Arabia prin “Karga-dan” / “Karka-dann” a fost dintotdeauna denumită creatura legendară care patrona pășunile: era cea dintâi divinitate a zonelor joase (câmpii ori deșert); de exemplu, o mitică mențiune a sa - alături de pasărea Rok = Magica Garuda - a fost în a doua călătorie a lui Sindbad “Marinarul” din antologia “1001 de nopți” (tradusă din Persană în Arabă în secolul IX de El-Gahșigar de la curtea lui Harun Al-Rașid 763-809, născut în Rey 35,35 lat. N, 51,26 long. E / Media și decedat în Tus / Ghergania, care și-a cârmuit califatul de la Bagdad / Irak iar din 796 de la Raqqa 35,57 lat. N, 39,01 long. E / Siria).

Monede din Gherghis / Troia

Academia de Ştiinţe din Munchen / capitala Bavariei a publicat un amplu studiu în “Memoriile” din 1835 despre legăturile Sfintei / Sfinxului cu Gherga: “Sfinxul avea semnificaţia de Gergithius; Sibyla Gergithius era fatidica femeie Sfinx. Emblema respectivă a fost utilizată de Apollo Gergithios, la Jocurile Olimpice, etc. Numele de familie al Sibilei-Sfinx era Gergi / Gergithiam, acelaşi ca al lui Apollo Gergithium. În templele Troiei, apoi pe monedele din areal - ca de pildă în Cana Eoliei / în largul căreia era Insula Lesbos - etc. se folosea Gergithio (după cum au relatat Herodot 5:122 şi 7:43, Titus Livius 38:39, Varro, Ştefan din Bizanţ 5:5, ş.a.); provenienţa era din aceeaşi urbe Gergis a Troadei. Pe bani era scris Ger pe o parte şi Ka pe cealaltă parte: reproducerea oricine o poate citi ca Ger.Ka. Sibyla Herofila Gergithius era din Troiana Marpesius; a fost venerată în întreaga Troadă - inclusiv în domeniul Cumean - datorită lui Apollo Gergithius din Alexandria Troiei. În zona Lampsaceno se întindea Podgoria Gergithium, ajungând şi la Pergam, până în domeniul Cumeano găsindu-se Gergithis, în jurul Golfului Adramytenam, cuprinzând Larisa, Smintheum, etc”. După cum a scris în 1817 cercetătorul Antonio Longo în lucrarea “Originea primilor cetățeni ai Veneției”, nobila familie Giorgi / Zorzi - fondatoare a Veneției - a avut în proprietate până în Evul Mediu moșia Lampsac de pe malul Anatolian al Dardanelelor: așa ceva reflecta concret identitatea străvechilor Gherghi din Troia și a Anticilor Giorgi din Veneția ca aparținând aceluiași neam (confirmat în continuitate onomastică și patrimonială din Asia în Europa). În Africa / Egipt, Cultura Gherzană a început în capătul Sudic al Căii Gherga, la Nubt / Naqada, însemnând “Oraşul aurului” 25,57 lat. N, 32,44 long. E, locul primului zigurat din Egipt, ştiut ca Piramida Ombos, ce poartă inscripţia Zeităţii Gherga, după cum a evidenţiat de pildă în 1920 Britanicul Wallis Budge, unde era venerat Set / fratele mai vârstnic al lui Osiris (mult ulterior, Evreii vechi l-au indicat în Biblie pe Set ca al treilea fiu al lui Adam şi Eva), înfăţişat de vechii Egipteni ca un ins ceresc cu pielea albă şi părul roşu şi s-a încheiat odată cu unificarea Egiptului, la sfârşitul mileniului IV î.C. / până atunci ea manifestându-se mai mult în Egiptul de Sus, adică în Sud, pe cursul superior al Nilului: Egiptul de Sus era în Valea Nilului şi Egiptul de Jos era în Delta Nilului.
Zeiţa Gherga: Nebt Gerg

Prelucrarea pietrei a atins la sfârşitul mileniului IV î.C. (când s-a încheiat Epoca Pietrei) cote foarte sofisticate în Egipt; în Saqqara, mormântul prinţului Sabu - din prima dinastie faraonică - a găzduit un disc de şist, gros de 1 cm şi cu diametrul de 61 cm (expus la “Muzeul Cairo”), realizat printr-o metodă neştiută în prezent şi pentru un scop necunoscut acum, fiind unul dintre numeroasele artefacte stranii din Bazinul Nilului:
Primele basoreliefuri despre timpurile pre-dinastice ale Vechiului Egipt s-au găsit pe cuţitele rituale cu lame din chert / cuarţ şi mânere de fildeş din preajma aşezării Gherga; de exemplu, pe mânerul unuia - păstrat de “Muzeul Luvru” - apare Zeul Sumerian “El” / în Vechiul Egipt “Pitah” / “Ptah”, de la care s-a fixat primul nume al Țării: