112. Drumul Mătăsii

Rețelele Drumurilor Mătăsurilor
Rutele comerciale au facilitat schimburile de mărfuri, idei, religii şi boli. În cronologia Vechii Lumi, după Nordicele Drumuri ale Marii Stepe EurAsiatice, s-au dezvoltat Sudicele Drumuri ale Mătăsurilor (acelea au luat amploare ulterior realizărilor uriașelor Ziduri - Gorgan și Chinezesc - în Asia, astfel beneficiind de protecție); de exemplu, Dr. Yu Taishan - istoric Chinez - a afirmat în studiul “China și Lumea Mediterană în Antichitate” din 2014 că “la sfârșitul Epocii Fierului (cel târziu în secolul VII î.C.) așa-zisul Mare Drum al Stepei EurAsiei era deja format și consolidat cu convoaie venind și plecând, cu triburi migrând, cu negustori comercializând, ș.a.m.d., în Marea Stepă a EurAsiei de la început stabilindu-se puntea de comunicare facilitând comunicările dintre Civilizațiile răsăritene și apusene”. Marele Drum al Mătăsii pe continentul Asiatic a însemnat ulterior Drumurilor Marii Stepe o serie de rute interconectate între China şi Anatolia străbătute de caravane (ce nu-l tranzitau în întregime, ci la anumite staţii ori frontiere predau mărfurile altor cărăuşi, care le preluau pentru transport în teritoriul lor până la următoarea destinaţie, ş.a.); ruta principală lega Orientul Îndepărtat / China de Orientul Apropiat / răsăritul Mediteranei şi a fost o cale comercială existentă din cele mai vechi timpuri, bazându-se pe schimburi, înlesnind totodată şi contactele culturale, dezvoltându-se mai ales la adăpostul oferit după ridicarea sistemului de Mari Ziduri Nordice, din Munții Caucaz la Oceanul Pacific (de exemplu, de-a lungul Drumului Mătăsii s-a răspândit jocul de şah - mutarea şah-mat însemnând “Moartea Şahului” - jocul fiind inventat în India / la sfârşitul secolului XIV împăratul Timur Gurkani dezvoltând o versiune mai complexă decât cea uzuală: inițial, șahul implica 4 jucători, fiecare dispus pe câte o latură a pătratului tablei, doar cu câte 8 piese pe jucător, ei formând 2 cupluri adverse, aliații fiind cei dispuși față în față).
Academia de Şah din Armenia
Este de remarcat că la sfârşitul secolului XX, printre cei mai buni şahişti Bănăţeni au fost fraţii gemeni Gherga, Aurel Cornel Iosif / zis “Lelu” şi Vasilie Grigorie Ioan / zis “Ceacea” (regionalism însemnând “nenea”, respectiv “cel Mare”), din Timişoara; după cum a relatat în 2020 “Ceacea” = tatăl autorului lucrării “Originea Gherga” (geamănul său “Lelu” a răposat cu 14 ani înainte, în 2006, accidentat în grădina sa din Icloda), din cauza comuniștilor Tradiția preoțească pentru “burgheji” ca ei s-a oprit, fiindu-le blocat accesul la învățământul superior. În imaginea următoare se poate vedea șahistul “Ceacea” = Vasilie Grigorie Ioan Gherga, la vârsta de 88 ani împliniți, pozat - de cea mai mare nepoată a sa - cu câteva zile înainte de a muri:

Șahistul Vasilie Gherga, 88 de ani, în Timișoara / România

(foto de Andreea Roxana Gherga, 2020)

Bunurile transportate erau de toate felurile / nu doar mătase de la care generic i-a provenit numele (în Asia, insectele viermilor şi fluturilor de mătase se numeau “kereta”); schimburile se făceau între populaţiile nomade şi cele sedentare iar Gherga a fost prezent în unele din acele zone de pe Drumurile Mătăsurilor. Marele Drum al Mătăsii trecea la N de Tibet, prin Bazinul Tarîm / Tarim, populat de Uiguri / Ui-Gheri - rudele Hunilor şi Ungurilor, o zecime din ei având tiparul genetic “N” ca al Gherga - acum în NV Chinei (e de ştiut că în Graiul Turk “terem” însemna “cabană” = “casă de lemn”, spre exemplu împărăteasa Kerka - prima soţie a lui Attila, împăratul Hunilor - locuind în Estul Pustei Panoniei în “terem” de formă octogonală). În urmă cu 4 milenii, de pildă în Oaza Cherchen / Qargan - cel mai dificil loc de traversat de pe ulteriorul Drum al Mătăsii - mumiile ce s-au conservat foarte bine datorită nisipurilor sărate au impresionat ca fiind ale unor Caucazieni cu părul roşu, deosebit de înalţi pentru timpurile acelea şi îmbrăcaţi excentric, trăind în armonie cu localnicii (e de ştiut că Fluviul Tarîm are 2030 km şi străbate cea mai uscată parte a EurAsiei). Este de remarcat că în dialectul din răsăritul zonei, de la izvorul Fluviului Galben, considerat de Chinezi “Mama Râurilor” - în preajma căruia la sfârşitul secolului XXIII î.C. s-a născut Civilizaţia Chineză, fiind şi locul de unde cu o armată mixtă de Tibetani, Mongoli şi alţii a plecat militaristul Qin de la care a provenit direct denumirea Țării - inclusiv acum Gherga înseamnă “Învăţător”, după cum a arătat în 1994 lingvistul Victor Mair de la Universitatea Pennsylvania; Dinastia Han care i-a urmat - strâns corelată Hun, după cum a observat şi cercetătorul American Randolph Williamson - are acum printre descendenţi cea mai mare concentraţie genetică “N” din China (în 1962, Dr. Tsum Um Niu de la Universitatea Beijing, după ce a examinat sute de discuri din jad / piatră din N Tibetului şi răsăritul Bazinului Tarîm - obiecte rituale utilizate în zonă din mare vechime până în Epoca Bronzului - a afirmat că făceau referire la făpturi palide, cu capete mai mari decât cele obişnuite, pogorâte din Cer pe Munţii înalţi în timpul ultimei glaciaţiuni, cu care au interferat localnicii Han / Ham). Este de ştiut despre cel mai bun jad alb al Vechii Lumi că provenea din Bazinul Tarîm (preferatul cârmuitorilor Chinei).
Bazinul Tarîm
Unii au întrezărit în tărâmul Tarîm prescurtarea prin “Ta-Rîm” a unei Ţări Rumâne, de fapt Ținutul unor “Râureni” (adică Geţi - Jaţi ori MasaGeţi - formând extrema răsăriteană a extinderii lor în Asia, respectivul areal încă fiind oarecum umed la sfârșitul Epocii Bronzului). În “Istoria secretă” din 2009, arheologul Britanic Brian Haughton a scris: “Mumiile din Tarîm au trăsături distinctive Europene şi par să reprezinte diverse triburi Caucaziene care au locuit în acea zonă pustie din Vestul Chinei până acum 2 milenii, când au dispărut în mod misterios. Acele mumii Europene au reprezentat primii colonişti ai Bazinului Tarîm. Unele coşciuge aveau forma de barcă şi conţineau nuiele de efedră (planta medicinală folosită în ritualurile religioase dedicate lui Zoroastru în Iran, aşa că probabil exista o legătură strânsă între cele 2 zone). De exemplu, mumiile din Cherchen - despre care se crede că datează de la sfârşitul mileniului II î.C. - aveau cordoane roşii şi albastre înfăşurate în jurul mâinilor, posibil indicând o relaţie de rudenie apropiată. Bărbatul avea peste 1,80 metri şi a murit la vârsta de 50 de ani. Avea părul şaten deschis, lung, prins în coadă, barbă scurtă şi mai multe tatuaje pe faţă. A fost îngropat cu nu mai puţin de 10 pălării diferite şi era îmbrăcat într-un veşmânt alcătuit din 2 piese, de culoare mov şi roşie. Trupul uneia dintre femeile din grup avea nenumărate tatuaje pe faţă şi aproape 1,80 metri înălţime. Purta o rochie roşie şi cizme albe din piele de căprioară iar părul şaten deschis fusese împletit în 2 cosiţe. Ceea ce a fascinat cel mai mult arheologii la acele descoperiri a fost starea extraordinară de conservare a hainelor viu colorate, cu aspect European. Dr. Elizabeth Barber a efectuat un studiu detaliat al hainelor descoperite în Bazinul Tarîm şi a semnalat similitudini uimitoare cu tartanele Celtice din Europa. Ambele tipuri de haine îşi aveau originea în Munţii Caucaz, unde prima dovadă a existenţei unor asemenea veşminte are cel puţin 5 milenii vechime. Gama vastă de haine găsite la mumiile din Vestul Chinei include pelerine, robe, capişoane, cămăşi, ciorapi de lână, etc.; pălăriile femeilor erau foarte înalte şi ascuţite (li s-au spus ‘vrăjitoare’). Cine au fost acei oameni aparent Europeni şi ce căutau în Vestul Chinei? Mumiile sunt răspândite pe o rază geografică vastă şi de-a lungul unei mari perioade de timp; prin urmare, nu pot aparţine aceluiaşi trib: par să reprezinte mai multe grupuri migratoare venite din diferite zone, în decursul a peste un mileniu. Există câteva surse antice ce fac referire la grupuri care locuiau în zona Bazinului Tarîm, acolo unde au fost descoperite mumiile; surse Chinezeşti din mileniul I î.C. menţionau ‘oameni albi cu părul lung’, cunoscuţi drept oamenii ‘Bai’, de la care Chinezii cumpărau jad. Un alt grup de la graniţa de nord-vest a fost reprezentat de ‘Yuezhi’; şi Yuezhii / Yue-Che (Mesa-Geţi / Dahi regali) le furnizau Chinezilor jad - pe care îl extrăgeau din munţii vecini - iar după ce au fost înfrânţi de nomazii Xiongnu, majoritatea au migrat în Transoxiana, apoi în Nordul Indiei, unde au fondat Imperiul Kuşan: reprezentările regilor Yuezhi le-a sugerat unora că ar fi vorba despre o populaţie Caucaziană. Ultimul grup care a locuit în această zonă a fost alcătuit din Tocariani, care reprezentau cei mai Estici vorbitori ai unei limbi Indo-Europene. Unii cercetători susţin că Tocarianii şi Yuezhii au fost - de fapt - acelaşi popor sub diferite nume; zonele din Vestul Chinei unde au fost descoperite mumiile de tip European corespund ultimei distribuţii a limbii Tocarice. Scrierile Chineze menţionează că Tocarianii aveau părul blond sau roşcat şi ochi albaştri. Frescele din Bazinul Tarîm înfăţişează un popor cu trăsături Europene distincte. Cultura Tocarianilor a supravieţuit în Bazinul Tarîm până în secolul VIII, când par să fi fost asimilaţi de Turcii Uighuri din stepe. Prezentarea Tocarianilor ca având trăsături Europene sugerează că cel puţin unele dintre mumiile din zonă au fost strămoşii acelora. Dar oare acei oameni din Europa au străbătut jumătate din Asia ca să se stabilească în deşerturile aride din Vestul Chinei? Judecând după dovezi, s-ar părea că a fost o migraţie dinspre Caucaz, cu foarte mult timp în urmă. Dr. Elizabeth Barber - profesoară de arheologie în Los Angeles - a emis ipoteza că ar fi existat 2 migraţii din zona Indo-Europeană, de la Nord-Vest de Marea Neagră: una spre Vest, având ca rezultat Celţii şi alte Culturi Europene (ale mileniului I î.C.) şi alta - strămoşii Tocarianilor - spre Est, croindu-şi drum până în Bazinul Tarîm din centrul Asiei. În lumina descoperirilor mumiilor din Tarîm, teoria că Estul şi Vestul şi-au dezvoltat civilizaţiile în izolări complete unele de altele ar putea fi abandonată”. De altfel, cercetătorii Americani David Anthony / arheolog și Don Ringe / lingvist Indo-European au schițat deplasările oamenilor de la sfârșitul neoliticului (între Cultura Cucuteni din spațiul stră-Român și Altai - pe Nordicele Căi Gorgane - dinaintea întemeierii Troiei):
În 2013, Dr. Hyun Jin a scris că “Yuezhii / Tokharii erau Kuşanii; în secolul II î.C., As-Tocharii s-au mutat la N de Afgani, în Fergana (uriaşa Vale numită de către Chinezi ‘Da Yuan’, adică ‘Ionia Mare’, căci ‘Gana’ = ‘Ionia’), apoi au migrat în Bazinul Aral, regrupându-se până la Marea Caspică, ştiuţi de Greci ca Dahi. Asiaticii au modelat o bună parte a Europei - în trecut EurAsia considerându-se firesc ca un continent întreg, nu prin separarea Asiei de Europa - fapt greu de recunoscut de către istoricii Eurocentrici; Aşii - anume cei cunoscuţi ca ‘As’ - care au condus o mare parte a Lumii Vechi, din India până în Scandinavia, făceau parte dintr-o regală Dinastie Alană, venind din Sudul Siberiei: Alanii Caucazieni au fost conduşi de Dukh-As / Asi (termenul ‘Yirk’ pentru ‘nomad’ era Alan). În Anatolia, Yirk a fost prezent, foarte puternic. Pe de altă parte, Hunii Albi - notaţi Chioni de către Săsani / Iranieni - au fost conduşi de clanul Yeda, al cărui nume ar cuprinde Chinezul ‘Yue’ (de la Yuezhi = Marii Geţi)”. În acel timp - mileniul I î.C. - în N Pontic trăiau Yirk, notaţi Iurcae / Jurcae de către istoricul Anatolian Herodot Karka. În Bazinul Tarîm, Râul Qargan era numit de localnicii Uiguri drept Qarga iar de alţii Karga, pe cursul său fiind vechiul oraş cu aceeaşi denumire 38,08 lat. N, 85,31 long. E, ce a fost o staţie importantă de pe Drumul Jadului, traseu anterior Drumului Mătăsii (unde comercianţii de tip Caucazian manipulau printre altele jadul - “Piatra Raiului” - inclusiv Chinezii cumpărând de la ei); acolo de-a lungul timpului s-au negociat şi cămile, asini, catâri (adică animalele rezultate din încrucişările dintre cai şi măgari), etc.
Statuetă din Tarîm
De la începutul mileniului II î.C., populaţia Bazinului Tarîm era dominată de înalţii Tohariani / Tocariani, adică Teucriani / Troiani, căile comerciale de acolo către apus - unde se afla Troada / Troia - fiind controlate de aceia până în mileniul I (e de ştiut că Troada / Troia a fost întemeiată la începutul mileniului III î.C. de Gargarii / Ghergarii Caucazieni, numiţi în Anatolia drept Gherghiţi) şi după Războiul Troian din fostul său Regat Troianii au migrat masiv mai ales în EurAsia. Literatura Sanscrită - ca Puranele “Brahmanda”, “Vamana”, “Vayu”, Epopeea “Mahabharata”, etc. - a catalogat Tocarianii ca Mleccha, adică V Anatolieni; notaţi şi Tukhara / Tuşara, ei erau urmaşi ai Zeiţei Pământului Ki şi ai lui Anu (tatăl din cer al Zeilor, inclusiv al înalţilor - de peste 2 metri - prinţi Sumerieni Anunu / Anuna, sufixul “nun” însemnând “prinţ”). Este de remarcat că tatăl lui Ra a fost Nun (cel mai bătrân dintre Zeii Egiptului).
În Asia Centrală, procentul bărbaților genetic “N” - ca al lui Gherga - azi e 7%
Aproape de Deşertul Karakum / Garagum - având la E Valea Bovinei / Ox, în N Lacul Aral şi în V Marea Caspică - o staţie de taxare a caravanelor era în Codrul Kerka, azi în Turkmeni-stan, pe Valea Fluviului Ox / Oxus (ce provine din Pamir). Anatolianul Strabon în “Geografia” II 1:15 a scris: “Oxus oferă o navigaţie atât de comodă încât, odată ce mărfurile Indiene au fost aduse până la acest fluviu, uşor coboară spre Hyrcania şi spre ţinuturile din continuare până în Pont” (“Țara lupilor” Hyrcania era Ghergania iar Pont era Marea Neagră, denumirea Hyrcania fiind în legătură etimologică cu “verka” - care în vechea Iraniană însemna “lup” - dar şi cu ulteriorul cuvânt Persan “gorg”, însemnând la fel).
Migrări la începutul mileniului I
În Evul Mediu, când au apărut puterile maritime Europene, Drumul Mătăsii şi-a pierdut importanţa, traficul oprindu-se la dispariţia Imperiului Bizantin; în prima din imaginile următoare se poate vedea inclusiv un pod de pe Drumul Mătăsii, la importanta staţie Ani 40,30 lat. N, 43,34 long. E, capitala Armenilor / reşedinţa regală - la sfârşitul mileniului I, având denumirea corelată faţă de străvechii prinţi Mesopotami Anu - cu cârmuitorul Gargas / Gargis în 1041 (azi graniţa dintre Armenia şi Turcia):