În 2007, profesorul Ionel Turcin a scris despre Cavalerii Marii Stepe EurAsiatice (apăruți în neolitic - efectiv inițial aceia fiind Kurgani - și prezenți la Marea Caspică în Epoca Bronzului, acolo Aspii / “As-Pii” funcționând ca “Așii-Sfinți” = “Sfinții Ași” ai carelor și cailor (primii Cavaleri din lume, răspândind îndeosebi solarul zoroastrism, denumirea de “Ca-Baleri” legându-se de combatanții orientalului Zeu Baal): “Înainte de Epoca Fierului, rolul cavaleriei pe câmpul de luptă era îndeplinit de care de luptă uşoare. Acelea au apărut în Cultura Arkaim / Sintaşta din Asia Centrală şi s-au răspândit prin intermediul indo-iranienilor nomazi. Carul de luptă a fost adoptat rapid de popoarele sedentare atât ca tehnologie militară, cât şi ca obiect ceremonial şi de statut, mai ales de faraonii din Regatul Nou, precum şi de regii asirieni şi babilonieni. Strategii şi-au dat seama din timp de puterea şi mobilitatea unităţilor călare şi de incapacitatea cailor - de obicei, mici - de a a purta armură grea. Tacticile de cavalerie au fost o inovaţie a nomazilor ecveştri din Asia Centrală şi din stepa iraniană (triburile de păstori precum perșii, parţii şi sarmaţii). Basoreliefurile din mileniul I î.C. arată că în cavaleria asiriană călăreţii nu foloseau pinteni, şa sau scăriţă. A lupta călare era mult mai greu decât simpla călărie. Cavalerii acţionau în perechi: frâiele arcaşului călare erau controlate de mâna vecinului său (încă de pe atunci, cavaleria utiliza sabie, scut şi arc)”. După străvechii Cavaleri Mitraici din Orient ori în Europa Cavalerii Dunăreni, ș.a. care au parcurs Antichitatea, în Evul Mediu Ordinele Cavalereşti - organizate militar-creştin / respectiv religios-militar - ajunse în Europa au urmat traseul Gherganilor, atât cronologic, cât şi geografic, înfiinţându-se şi activând iniţial în E Mediteranei (Palestina, Cipru, Rodos, Anatolia, etc.), afirmându-se şi îmbogăţindu-se pe teritoriile care înaintea lor au fost locuite de Gherga, inclusiv împrumutând şi din regulile Antice ale celui care le-a fost prototip: Cavalerul Anatolian, reprezentat de pildă în mileniul I î.C. în Sanctuarul Gherga (care în paralel era echivalat European de Cavalerul Trac). În 2012, cercetătoarea Română Adina Mutar a scris: “Masageții au fost primii îmblânzitori ai cailor; masageții - geții peregrini - au ajuns până în Tibet, India și China. La început un animal vânat pentru hrană, calul și-a câștigat respectul oamenilor, care l-au dedicat zeilor solari (Mitra la geții din Capadocia ori Aplu la daci, care au bătut și monede pentru calul solar, purtând steagul geto-dac, șarpele cu cap de lup). Pe o falangă de cal descoperită la Cuina Turcului - în comuna Dubova, pe malul bănățean al Porților de Fier - datată din mileniul XI î.C., se află prima reprezentare a coloanei infinitului: incizată pe o falangă de cal! Pe teritoriul României s-au găsit sute de imagini atestând cultul cavalerului trac; mai târziu, cavalerul trac s-a întruchipat în cavalerul get Sf. Gheorghe, care a supus balaurul moralei creștine. (Prin migrație, calul domestic s-a răspândit din arealul ponto-caspic în toată EurAsia)”.
 |
| Crucea Malteză |
Ordinul Cavaleresc creştin cel mai vechi, al Ioaniţilor - supranumiţi şi Ospitalieri - este şi singurul format înainte de schisma din 16 VII 1054 / însă oficializat doar după prima cruciadă, având ca simbol aşa-numita acum “Cruce Malteză”, care este o cruce albă în 8 colţuri, pe fond roşu (folosind ancestralele culori ale Mărţişorului: e curioasă alegerea de către primii Cavaleri Medievali creștini - dintre toate culorile curcubeului - tocmai a combinaţiei alb-roşie, specifică puternicilor Cavaleri Giorgi / Zorzi, întemeietorul şi primul şef al Ordinului fiind de altfel “binecuvântatul” Gerard din Amalfi / Italia, acea cetate pe atunci controlând atât coasta din dreptul său, cât şi Insula Capri, în 1208 - după a patra cruciadă - Catedrala din Amalfi primind moaște tocmai de-ale Sfântului Andrei, apostolul care a evanghelizat Dobrogea); Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de Templieri, care au fost “Cavalerii Crucii Roşii”.
 |
| Crucea Templieră |
Ordinul Cavalerilor Teutoni poartă o cruce neagră peste o tunică albă:
 |
| Crucea Teutonă |
Naşterea Ordinului Ioaniţilor al creştinilor s-a inspirat din Ordinul Asasinilor al orientalilor / musulmanilor existent oficial din 872 (nume ce însemna “păzitorii secretelor”, legat şi de haşişul inhalat de membrii săi / se poate observa că Românescul termen “chef” e conectat de orientalul cuvânt “kief” pentru hașiș - care purtau tichie, cingătoare şi cizme roşii peste veşmintele albe - urmând doctrina că toate obiectele, inclusiv oamenii, fac parte dintr-un tot universal, sub forma că “nimic nu-i adevărat, totul e permis”, ei fiind şiiţi / descendenţi ai profetului Mahomed, respectându-l pe arhanghelul Gavriil care le-a iniţiat strămoşul) şi a fost indisolubil legată de persoana complexă a patronului spiritual: Sfântul Ioan “Botezătorul” (avatar al Sf. Ilie de pe Valea Gherka / Zarqa), care ocupă un loc aparte în Tradiţia creştină orală şi scrisă, el activând mai ales la gura pârâului Gherg - acum Wadi Qelt - la Râul Iordan.
 |
Răspândirea
musulmană actuală: şiiţi cu roşu, suniţi cu verde
|
Pe considerentele scripturistice Nou Testamentare, luate în paralel cu Sfânta Tradiţie, Sfântul Ioan “Botezătorul” s-a bucurat de o veneraţie deosebită încă din primele secole ale Bisericii, atât în cult, cât şi în onomastica creştină propriu-zisă: Ioan, Ioana. Congregaţiile creştine îşi luau câte un patron spiritual, asociaţiile negustoreşti preferând pe Ioan şi Nicolae (protectorul navigatorilor, comercianţilor, arcaşilor, studenţilor şi copiilor). Interesant este că sunt apreciate însuşirile lui Moş Nicolae de iubire necondiţionată şi dăruire în amintirea ofertelor Magilor, ca la sărbătoarea de Crăciun, adică aniversarea Naşterii Mântuitorului, în asociere cu costumaţia în combinaţia puternică roşie-albă şi cu renii Laponi - la Crăciun apelându-se credinţa Finicilor că Bătrânul Iarnă soseşte cu o sanie trasă de reni - creştinii simbolic conectând zona Sudică a Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor de zona Nordică genetică Gherga (calităţile lui Moş Crăciun au fost transferate de creştini lui Moş Nicolae, în lumea ortodoxă Moşul Nicolae devenind foarte popular); din perspectiva Gherga, e de remarcat că nu întâmplător căminul Moşului Crăciun - care e în centrul unuia dintre cele mai faimoase ritualuri din lume acum - e tocmai Finlanda iar toga / roba sa roşie reproduce străvechea imagine purpurie a regalităţii / împărăţiei: culoarea supremei reprezentări a stăpânirii de pe Pământ (emblematică stăpânirii în Cer a fost dintotdeauna culoarea albastră / azurie). Sărbătorirea Sfântului Nicolae în 6 XII e “Crăciunul copiilor”, vechea sărbătoare a solstiţiului de iarnă fiind reglată calendaristic, trecută asupra vârstei mai crude, a copilăriei, aşa cum - de altfel - ea aparţine vârstei mai crude a istoriei şi culturii; ghetele la gura cuptorului / vetrei ori la uşă pentru “Călător” e Tradiţia formei de sprijin (căci iniţial Moş Crăciun avea nevoie de încălţări bune), oferite ca ajutor: Moşul Crăciun - iar mult ulterior Moşul Nicolae - au rămas în memoria colectivă ca mari călători, vizitând multe cămine (desigur, în general pe ale credincioşilor).
 |
| Catedrala lui Moş Nicolae din Mira / Demre |
Contemporan cu Cavalerul Gheorghe = Sf. Gheorghe, din învecinata regiune Capadochia, Moşul Nicolae s-a născut în Patara 36,15 lat. N, 29,18 long. E - principalul port Lichian, unde era Oracolul lui Apollo Gergithius - ajungând episcopul regiunii Anatoliene Demre pe care a salvat-o de la foamete, trăind până la 6 XII 347, cu veşmintele sale în alb şi roşu devenind celebru în înfăţişare, la fel ca un strănepot al Moșului Crăciun, el purtând și bâtul / străvechiul simbol falic, moaştele Sfântului sărbătorit în prezent mai ales de către creştinii răsăriteni, din care a izvorât mir, fiind din 9 V 1087 în Basilica special ridicată pentru el în Bari / Italia, instituţie înfrăţită cu Sanctuarul arhanghelului Mihail de la poalele Muntelui Gargano din apropiere (în Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti, prin donaţie din Bari - via Mănăstirea “Sf. Nicolae” din Gherghiţa - acum aflându-se mâna dreaptă a lui Moş Nicolae); Bari a fost locul unde călugărul Petru Sihastrul / “Ermitul” (adică trăind nu în Mănăstire, ci izolat) a plănuit prima cruciadă: “Războiul Sfânt” al creştinilor cu musulmanii, din 1096 / apelul la declanșarea cruciadelor a fost făcut de papă la Clermont, în 27 XI 1095, la cererea împăratului bizantin Alexios Comnen, în prima cruciadă fiind implicați și Daci - adică Români - după cum a scris cronicarul Francez Foucher de Chartres 1059-1127 (evident contemporan primei cruciade și martor ocular / a decedat la Ierusalim). Translația aplicată de creștinii timpurii din Vestul Nemților pentru Crăciun ca “Santa Claus” reda Sf. Nicolae / “Ni-Colae” ca echivalent onomastic Ghergan (Crăciun fiind un Gherga cu mult înainte de Nicolae): deoarece Crăciun era vechi ca timpul lui Cronos, utilizarea după secolul IV (în Evul Mediu și în Epoca Modernă) a denumirii de Claus derivată din NiColas a apărut știind încă de la început - din Anatolia - că Moșul Nicolae a fost un Gherga; episcopul Nicolae din Likia - învecinată cu Caria / tărâm Gherghit - a reflectat atributele Moșului Crăciun, străvechi Ghergan victorios, recunoscut ca atare (legăturile dintre dăruiții / înzestrații Moș Nicolae și Moș Crăciun au fost așadar atât ca rol / de darnici, cât și ca nume / de Ghergani). După prima cruciadă și formarea Ordinelor Cavalerilor, unii membri au fost activi în arealul Românesc (de unde li s-au implicat predecesorii și aveau bune legături); schisma a determinat catolicii Cavaleri - Ioaniți, Templieri, Teutoni - care au lucrat cu Românii Medievali să apeleze la filierele Ungurilor, Venețienilor, Sașilor: de exemplu, desprinzându-se după 1096 de lângă Arpadianul Gheorghe = primul dinast Negru Vodă, Anglo-Saxonii care s-au alăturat primei cruciade au păstrat contactele cu cei rămași în spațiul Românesc, urmașii / succesorii lor intensificându-și prezențele în deceniile și secolele următoare printre Români, așa cum - după debutul colonizării oficiale a Sașilor / Saxonilor în N Carpaților Meridionali - au fost atestați în secolul XII Cavalerul Venețian Grigore / trezorierul Casei Dinastice Negru Vodă sau în secolul XIII Cavalerii Teutoni în Ținutul Bârsei ori Cavalerii Ioaniți în Banat (instalați oficial acolo prin diplome regale). În imaginea următoare se poate vedea blazonul = g/herbul Cavalerilor Medievali Gargaro din S Italian (cu baze în Latina 41,28 lat. N, 12,54 long. E, Frosinone 41,38 lat. S, 13,21 long. E, L’Aquila 42,21 lat. N, 13,24 long. E, etc.):
Încă din timpul apostolilor - secolul I - aşezămintele de asistenţă socială create de creştini se numeau ghirocomii / “ghiroko-mii” (de la Grecul γηροκομία, însemnând grija pentru vârstnici / moşi): atunci a apărut o reţea de ajutorare materială a celor săraci; organizarea respectivă s-a statornicit ca formă tipică a comunităţilor de creştini şi a Bisericilor, în general (rolul fruntaş al Ghergheseilor din Galileea - fiind printre primii creştini din lume, în acel secol I, împreună cu apostolii - ajungând esenţial în dezvoltarea ghirocomiilor / girocomiilor, ce au fost nu numai pentru hrănirea bătrânilor, ci şi pentru văduve, azile pentru săraci, spitale, etc). Era în 1023 când un grup de negustori a obţinut din partea califului Egiptului (unde binecuvântatul patriarh era Georgius II) permisiunea de a repara în Ierusalim vechea Mănăstire şi aşezământul de asistenţă socială pentru toţi acei pelerini - musulmani sau creştini - aflaţi în tranzit pe acolo; acea iniţiativă a fost dedicată Sfântului Ioan “Botezătorul” şi a născut implicit o comunitate monastică de sine stătătoare (pe locul unde Fecioara Maria a zăcut timp de 3 ani înainte de sfârşit), concentrându-şi întreaga activitate de obşte în administrarea locului de cazare temporară, de aceea fraţii călugări numindu-se şi Ospitalieri. Este de ştiut că pe atunci, spitalele Medievale erau ultima oprire înainte de moarte, acolo grupându-se infecţioşii ca leproşii, ciumaţii, etc. (bolnavii de regulă boleau la casele lor şi erau vizitaţi de medicii familiei, în “spital” - termen conectat cu “oaspete”, “ospiciu”, “hotel”, etc. - fiind cei orfani, săraci ori bătrâni, unde ajungeau nu ca să fie vindecaţi, ci ca să moară separat de societate); doar mult ulterior s-au dezvoltat spitale în sensul actual, de locuri unde oamenii nu mai aşteaptă să moară, ci să se însănătoşească, sub îngrijirea medicilor. Între creştini şi musulmani au fost relaţii de toleranţă reciprocă până la invaziile cruciate mobilizate catolic, când Ioaniţii / Ospitalierii s-au implicat şi militar, ceea ce l-a determinat pe Gherghe-seul Iosif, patriarhul maronit al Libanului în perioada 1110-1120 (singura Biserică orientală rămasă în comuniune cu cea catolică după schismă, credincioşii săi fiind Gardienii cedrilor sacri ai Libanului), să-i sprijine recunoaşterea de către papă, proiectul existând de 9 decenii al celor câţiva Cavaleri, profitând de prima cruciadă, fiind legalizat la 17 ani după începutul primei cruciade, în 15 II 1113 ca Ordin şi întărit imediat cu mii dintre supuşii lui Iosif - descendent al Gherghe-seilor menţionaţi de Biblie - localnicii ajungând ierarhic deasupra celorlalţi membri, integrându-se printre nobilii conducători şi formând partea cea mai consistentă a componenţei.
 |
Cavalerul Medieval Gherardo
|
Primul conducător al Ordinului Ioanit a fost “rectorul” Gherard din Ducatul Napoli cârmuit de Ghergani, după moartea sa - în acelaşi an cu patriarhul maronit - şefia fiind exercitată de un “mare maestru”, conform titulaturii propusă de dizidenţa Templieră (trebuie ştiut că ulteriorii Templieri - cei care păzeau în teren drumurile - erau supuşi “regulii resturilor”, adică aveau dreptul asupra rămăşiţelor de mâncare de la mesele Ioaniţilor); primul Cavaler Medieval, fondatorul Gherardo 1040-1120 al Ordinului Ioaniților, era din cetatea Scala 40,39 lat. N, 14,36 long. E / cea mai importantă fortăreață de pe coasta portului Amalfi (după cum a scris episcopul William 1130-1186 al cetății Qart / Tyr și a documentat cercetătorul Italian Giuseppe Gargano, care l-a identificat pe Gherardo în arhiva locală că era poreclit “Sasso”, adică “Piatra”: deoarece zona sa natală a fost ocupată de Normanzi în 1073, el s-a mutat în Ierusalim, întâi ca administratorul Casei de Oaspeți a Mănăstirii Benedictine “Fecioara Maria” iar din 1080 a preluat în cetate secția masculină a Spitalului ridicat pe ruinele fostei Mănăstiri bizantine “Ioan Botezătorul”, care după prima cruciadă s-a dezvoltat puternic, găzduind majoritatea răniților). Contextul vremurilor de atunci era îndeosebi marcat de strânsele colaborări creștine ale apusenilor din zona Amalfi cu răsăritenii Muntelui Sacru Athos, unde dinaintea schismei - din secolul X - exista de pildă Mănăstirea Amalfion și influențele bizantine tot mai restrânse în Estul Mediteranei, asaltat de islam: ajutorul prezervării religioase - inclusiv armat / cu forța - era ca atare considerat util. În secolul XI, autorul Nasir Khusraw 1004-1088 din Khorasan (născut în Tadjiki-stan și răposat în Afgani-stan) a scris că pânzeturile Egiptene erau foarte prețuite de împărăția bizantină, având Curtea în Tracia, la Constantinopol; negustorii din Veneția și Amalfi au devenit activi începând cu 1030 privind oportunitățile de afaceri de atunci și de acolo: se poate corela prezența acelora de la marile Fluvii Dunărea / Europa și Nil / Africa până la Sfântul Munte Athos / Europa și Sfânta Țară Canaan / Asia. În Canaan, cooperarea puţinilor apuseni Europeni cu mulţii localnici Asiatici - având acelaşi rit creştin - a fost excelentă, fiind asigurat sprijinul liderilor creştini ai momentului: patriarhul Iosif - notat Gergessi - şi respectiv Benedictinul papă Pascal II 13 VIII 1099 - 21 I 1118 (care l-a recunoscut pe Iosif Gergessi ca şeful maroniţilor încă din 1100, adică din primul an după prima cruciadă); contribuţia maronită aprobată de Ghergheseul Iosif a fost decisivă în consolidarea serioasă / masivă a Ordinului la începutul său oficial. Pe atunci - după prima cruciadă - în regiune era mare nevoie de bărbaţi înarmaţi pentru scopurile creştinilor: oficializarea creștinilor Cavaleri Medievali în lume s-a datorat unor Ghergani, căci patriarhul Iosif Ghergheseu nu a fost deloc singur.
 |
| Paşti maronit în Londra / spre Dealul Herga |
Preocupat de fenomenul apariţiei Cavalerilor, Gorgan / Korkhan, patriarhul Indiei - ştiut ca “părintele Ioan” / numit şi Corchan / Jorchan, derivaţie creştină explicată în 1145 de episcopul Bavarez Otto din Freising 48,24 lat. N, 11,44 long. E - urmaş al unuia dintre Magii de la naşterea lui Iisus, care avea mereu cu el un extraordinar sceptru de jad cu smaralde, în tărâmul lui oamenii trăind îndelungat, folosind elixiruri necunoscute ce vindecau bolile purificând trupul şi mintea, văzând evenimentele într-o “oglindă miraculoasă” şi deplasându-se cu ajutorul unui “dragon zburător”, în 1122 s-a întâlnit cu papa Calixt II la Roma pentru discuţii (e de remarcat că până în prezent în N Indiei există iniţiaţi având blocuri şlefuite înrămate din cristal de stâncă, unele cât o farfurie, care interpretează irizaţiile apărute la interacţiunile cu ele iar vechii şamani credeau că dacă îşi introduceau cristale de stâncă sub piele, prin crestarea cu cuţitul mai ales în zona capului, atunci puteau intra mai uşor în legătură cu spiritele; e de ştiut că şamanii Indoneziei şi Australiei considerau cristalele de stâncă ca rămăşiţe ale tronului fiinţei supreme din Cer). La N de India, părintele Gorgan / Ioan avea jurisdicţie peste Himalaia, Caşmir, Tibet, Pamir, Altai, Gobi, etc. iar din 1141 şi-a mărit-o asupra Regatului Khitan din Asia Centrală, până la Lacul Aral şi Babilon; a discutat cu împăratul bizantin Manuel Comnenul despre cea de-a doua cruciadă, ce a avut loc în 1147-1149, păstrând apoi legături amicale, ca de pildă scrisoarea din 1165 în care îi descria opulenta sa reşedinţă luminată fără nimic cu flacără, ci de lămpi cu “balsam”. Dinspre apus neavând însă nici un alt ecou, “părintele Ioan” a trimis o scrisoare primită în 1160 de papa Alexandru III - primul ce a căutat să extindă catolicismul în Finlanda - prin care voia să i se recunoască dreptul asupra Ierusalimului, la care papa a reacţionat abia în 1177, când a trimis spre răsărit o expediţie condusă de Filip, medicul său personal, ca să-l găsească dar misionarii n-au reuşit să-l întâlnească pe bogatul Gorgan (se ştia ca enorm de avut); era stabilit în “A-Gharta” / Şambala - citadela spirituală înfiinţată de Rama, cunoscută apostolului Toma, situată între Bazinul Ghaggar (conform Tibetanilor) şi S Siberiei (conform Mongolilor), aflată în aria responsabilităţii sale dar inaccesibilă în mod obişnuit - harta cuprinzând ca punct de referinţă doar Sacrul Munte Meru / Kailas: de pildă, budiştii ştiau că în secolul VI î.C. Buda nu altundeva decât în “A-Gharta” / Şambala a fost iniţiat în învăţăturile Roţii Timpului - presupunând concepte astronomice - savanţii sugerând zona Altai unde sălăşuiau şamanii ca parte a sa, după cum a indicat în 1999 şi Britanica Hilary Evans în “Explorarea necunoscutului”. Preotul Ioan / Gorgan a fost identificat de unii şi ca fiind Goghru / Toghru, Khanul Kerai, cârmuitorul Gherai: Keraiţii erau foşti Khazari; se mai știe, conform cronicarului Ricobald Gervisio (care a trăit în Padova şi Ferrara, mort în 1312), că David - fiul preotului Ioan / Gorgan - a fost ucis de întemeietorul la 1199 al Imperiului Tartar / Tătăresc. În secolul XIII, episcopul Anatolian Grigore / Grîgur de la Biserica Ortodoxă Siriacă, zis “Bar Ebrăyă” deoarece era din Ebro, provincia Malatya - aflată în Turcia de acum, localitate presupusă ca aceea a nașterii Sf. Gheorghe în Antichitate - a scris despre liderul Gorgan / Kerai în sensul explicit că “preotul Ioan a fost conducătorul Kherghilor / urmașii Barbarilor Huni” (după cum a consemnat și cercetătorul Englez Baring Gould 1834-1924). Cetatea Cavalerilor Ospitalieri Krak 34,35 lat. N, 36,17 long. E / Siria - acum monument UNESCO - a fost cea mai grozavă fortăreaţă a lor din Orientul Apropiat; locaţia a fost dată Ordinului Ioaniţilor în 1142 de conducătorul cruciat din Tripoli / Liban, fiind consolidată prin extinderea castelului Kurd (ridicat acolo din 1031). Este de știut că în Asia Centrală, prima Biserică a creștinilor a fost ridicată la sfârșitul Imperiului Part - secolul III - în castelul ruinat Haroba, în Oaza Merv 37,39 lat. N, 62,11 long. E din Turkmeni-stan (unde a fost Alexandria Margianei / monument UNESCO): acea bazilică a fost nucleul Mănăstirii apărute în secolul V lângă palatul regal Sasanid de acolo; după cum a anunțat în 2011 arheologul Italian Rossi Osmida, numele fondatorului a fost Bar Gheorghys (la începutul secolului XIII, armata împăratului Ghenghis Han a distrus marea așezare din oaza Turkmenă - de pe Râul Margu / Morghăb curgând din provincia Afgană Garji-stan / Ghor - aceea apoi nerevenindu-și la gloria de odinioară, de fost leagăn Dah).
 |
| Creștinul Gheorghys în Oaza Dahilor Merv |
 |
| Ragusa |
 |
| Sfânta Familie în Barcelona, capitala Cataloniei |
Gregorio “Papareschi” - dintr-o familie cu rădăcini Etrusce de pe Colina Vaticanului, ştiut ca papa Inocenţiu II - prin bula semnată în 4 IV 1139 a scutit Ordinul Templier de plata oricăror taxe: o favoare fără precedent. Intrarea bărboşilor Cavaleri Templieri în Europa, care-şi recrutau membrii mai ales dintre cruciaţii de rând, n-a fost agreată de către Inchiziţie - ei au înfiinţat sistemul bancar deoarece transportau banii pelerinilor, contra “zeciuielii” / comisionul lor - şi Ordinul Templierilor a fost desfiinţat în 3 IV 1312, printr-o bulă a Vaticanului (după ce persecuţia împotriva lor a fost declanşată vineri 13 X 1307 de către regele Francez, care le era dator, de atunci existând superstiţia de “vineri 13”; e de remarcat că anterior, în 1306 / când Cavalerii Ioaniţi au început cucerirea Insulei Rodos, papa a propus fuziunea Templierilor cu Ioaniţii, însă Templierii n-au vrut). Pe atunci, în spaţiul Românesc Cavalerul Grigore / Gherg era în familia Cavalerului Negru Vodă, în spaţiul Mediteran Gheorgu / Zorzi controla multe locaţii între Rodos şi Ragusa iar din 1311, dogele Veneţiei a devenit Zorzi: toţi acei Gherga au beneficiat de banii Ordinului Templier, tocmai desfiinţat. În spaţiul Român, aşa după cum Cavalerii Ioaniţi s-au apropiat de Dinastia Basarabilor, Cavalerii Templieri s-au apropiat de Dinastia Asanilor / Asăneştilor (de a căror protecţie - contra unor taxe consistente de tranzitare - aveau nevoie pentru parcurgerea drumurilor Balcanice controlate de Armâni, caravanele lor cărând bogăţii din Orient în Occident). Existenţa oficială a Ordinului Templierilor a fost de 192 ani: o parte din averea Templierilor a fost donată Cavalerilor Ioaniţi, altă parte a slujit clienţii lor importanţi din Europa / între care Carol Robert 1288-1342 din familia d’Anjou aparţinând dinastiei ce a urmat celei a lui Clovis la cârmuirea Franţei, văr cu regele Francez, care în 1308-1314 şi-a ridicat - cu acei bani - reşedinţa regală la Timişoara (acum cea mai importantă localitate Bănăţeană), pe locul fortificaţiei anterioare a oraşului; importanţa strategică a oraşului - înconjurat de ape şi mlaştini, accesul în diferitele sale părţi fiind numai cu barca, similar cu Laguna Veneţiei - a făcut ca din Timişoara să fie cârmuită Ungaria, atât la începutul secolului XIV, cât şi în secolul următor (atunci de către domnitorii Români Ioan / “Iancu de Hunedoara” şi Matia Corvin / fiul său, considerat de unii Maghiari drept cel mai mare rege al Ungariei). În secolul XIV, avându-și reședința regală în Timișoara, primul rege Angevin al Ungurilor - Carol Robert d’Anjou - nu a fost o prezență stingheră / izolată, ci corespundea prezențelor regilor Arpazi ai Ungurilor din secolele anterioare în Banat (ca regele Andrei II în secolul XII și ca regele Ladislau IV în secolul XIII, înhumați în Mănăstirile de pe malul Bănățean al Râului Mureș / în actualul județ Timiș). Când Ordinul Templier a fost interzis erau ultimii ani de domnie ai G/herţegului Negru Vodă - întemeietorul oficial al Munteniei / Ţării Româneşti - şi Ungaria a ajuns să fie cârmuită din Timişoara; în 1980, istoricul Român Vasile Drăguţ a scris: “Practic, în anii 1308-1323, în Timişoara s-a constituit un puternic nucleu de artă, aportul meşterilor veniţi din Italia şi din alte ţări occidentale fiind din acest punct de vedere decisiv. Chiar dacă implantarea acelor activităţi artistice de sorginte apuseană găseau într-o oarecare măsură nepregătit mediul artistic al Banatului, ele au fost deosebit de utile pentru întreaga viaţă culturală a ţărilor române, pentru că, prin intermediul Banatului, au fost întărite legăturile cu Italia”. În 2016, Timișoreanul Cristian Vicol - autorul lucrării “O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716” - a scris despre ce a hotărât tânărul Carol Robert d’Anjou (născut în 1288 la Napoli / Peninsula Italiană): “El a decis în anul 1307 să-și zidească aici reședința regală. A angajat o mulțime de meșteri italieni pe care i-a însărcinat cu construcția unei cetăți capabile să reziste o vreme îndelungată unui eventual asediu, dar care să poată fi amenajată pe măsura necesităților unui rege. Din cauza pământului moale, arhitecții s-au pus de acord să implementeze aceleași măsuri folosite pentru construirea clădirilor din Veneția. În pământul ud și instabil se înfigeau piloni de stejar legați, iar spațiul dintre ei era umplut cu pietre sfărâmate și cu nisip, care apoi au fost bine bătătorite pentru a conferi stabilitate și durabilitate. Materialele erau aduse din împrejurimi. Rezultatul a fost deosebit: castelul avea formă pătrată, cu o curte în mijloc și cu un turn rotund aflat la unul dintre colțuri. În partea nordică se afla un donjon impunător prin care se făcea accesul în incinta castelului. Tot atunci, regele a luat hotărârea să fortifice castelul cu ziduri de piatră. La 5 VI 1443, un cutremur de proporții a dărâmat o bună parte din cetatea angevină. Iancu de Hunedoara a ordonat refacerea cetății la standardele veacului. Au fost demolate zidurile care s-au prăbușit, iar materialul a fost recuperat. Castelul regal se prăbușise, așa încât meșterii au trebuit să ridice o nouă construcție, castelul fiind mai mare, iar constructorii militari - tot italieni - au implementat arhitectura zidurilor de piatră cu turnuri rotunde la colțuri”. Fosta clădire a reşedinţei regale din Timişoara - lângă care într-un document din 16 I 1323 era menţionată existenţa Bisericii “Sf. Gheorghe” - azi găzduieşte “Muzeul Banatului” (castel din care în secolul următor ridicării sale şi Românul Ioan Huniade zis “Iancu de Hunedoara”, mai corect putând fi “Iancu de Timișoara” - notat de istoricul Grec contemporan Mihai Kritoboulus 1410-1470 ca Ioan Getul, cârmuitorul Peonilor / Panonilor - a guvernat Ungaria, fiul său Matia Corvin stabilindu-și reşedinţa regală din 1485 la Viena, cu ajutorul Armatei “Negre” = așa își numeau oastea Huniazii; pe linie maternă, neamul lor era Bănățean și pe linie paternă, neamul lor era din Corbi / judeţul Argeş - înrudit cu neamul Basarabilor - iar din 1409 a stăpânit Ţinutul Haţegului, din castelul de la Hunedoara care avea ca domeniu zona Păduranilor din Munţii Poiana Ruscăi bogaţi în fier, Ioan de Hunedoara ajungând banul Severinului în 1438 iar din 1441 Vodă al Transilvaniei, cârmuind tot din castelul de la Timişoara).
Banatul în prima jumătate a mileniului II a fost un centru de putere semnificativ pentru Români și Unguri: în secolul XI evanghelizarea / creștinarea păgânilor Unguri a fost condusă de Sf. Gherard din Cenad / județul Timiș (ucis în Buda - azi Budapesta / capitala Ungariei - după decenii de activitate) iar dinaștii Negri / Nordici ai Românilor până în secolul XIII și-au tras seva din regiune, mai ales prin Gugulani; în secolul XIV, primul rege Angevin al Ungurilor și-a avut reședința în Timișoara / județul Timiș, în secolul XV Huniazii și-au avut principala bază tot în Timișoara / județul Timiș, etc. Cronicarul Italian Antonio Bonfini 1434-1503, stabilit la curtea regelui Matia Corvin a scris că “mama lui Ioan Huniade era Greacă, din sânge vechi şi imperial, după unii din Teodosiu” (din mileniul precedent, căci e de ştiut că ultimul împărat bizantin Teodosiu a fost Anatolian - de la care Leon Sirianul din Anatoliana Gurgum a preluat Imperiul Bizantin în 717 - retras apoi ca episcopul Efesului / şi fiul său acolo având apoi numele monahal de Teodosiu, altfel Dinastia Teodosiană fiind cea a familiei care a domnit în Imperiul Bizantin între 379 şi 457; nobila Greacă, adică ortodoxă sau Aromână, Elisabeta Morsina - mama lui Ioan Huniade - după cum a studiat şi Dr. Camil Mureşan, provenea din Margina / judeţul Timiş, localitate Bănăţeană unde în perioada interbelică Biserica Ortodoxă Română din zid a fost terminată și cu ajutorul preotului Tiberiu Gherga, moşia respectivă, incluzând Temereşti 45,52 lat. N, 22,12 long. E / judeţul Timiş, fiind înscrisă în 1514 ca “Tyhomeresth” şi într-un registru otoman din 1617 ca “Thihomerest”, însemnând / conform multor lingvişti a “succesorilor lui Tihomir”, adică a urmaşilor G/herţegului Negru Vodă, fondatorul Ţării Româneşti). Huniazii / Corvinii au provenit din același areal Gugan de unde anterior lor au fost dinaștii Negri = Nordici ai Dinastiei lui Negru Vodă (așa ceva explicit consemnând și stolnicul Constantin Cantacuzino, autorul primului Letopiseț mare al Valahiei / Țării Românești: ținând cont că Elisabeta - mama lui Ioan Huniade, respectiv bunica lui Matiaș - era din Margina / județul Timiș, foarte concret autorul primei cronici mari a Țării Românești a notat despre primul domnitor al aceleia = Marele Herțeg Negru Vodă că nu era nici din Valahia, nici din Ardeal, nici din Moldova, ci a fost de fapt din Banat). Dr. Ioan Godea - profesor universitar - în studiul despre “Istorie şi ceremonial în riturile de trecere din zona Făgetului” a scris că “în Margina şi satele din jur mai stăruie încă legenda corbului cu inelul regal în cioc, în baza căruia s-ar fi stabilit blazonul nobiliar al familiei Corvineştilor: aluzie - desigur - la descendenţa lui Iancu de Hunedoara (după mamă, Elisabeta de Margina) din Margina şi la faptul că cetatea de aici, din locul numit Turcoane, a ajuns să-i fie reşedinţă preferată în timpul pregătirii campaniilor militare. Tradiţia orală care s-a păstrat peste secole la oamenii din partea locului are cel puţin o justificare istorică: aceea că în perioada stăpânirii familiei Corvineştilor asupra ţinutului viaţa românească şi sistemul de organizare al acesteia s-au bucurat de mai multă linişte şi mai multă afirmare decât în cele ce au precedat-o şi au urmat-o. De numele fiului său - Matia Corvinul - posteritatea a legat şi modernizarea unui vechi drum al sării, pe care localnicii încă îl numesc ‘drumul lui Matiaş Crai’.” Este de știut - după cum a studiat în 1803 savantul Italian Francesco Appendini 1768-1837 ori în 1978 istoricul Croat Vladimir Bazala - că regele Matia Corvin l-a avut drept consilier personal pe teologul Saro Bona, din nobila familie Bunici / Bona a Ragusei: aceea era ramură a Casei de Giorgi, cu proprietatea Vieste 41,53 lat. N, 16,10 long. E la poalele Muntelui Gargano din Apulia / Peninsula Italiană (Casa de Giorgi a avut și mai multe clădiri de referință, ca palatele Giorgi din Ragusa, din Lupiae / Lecce 40,21 lat. N, 18,10 long. E - în “tocul” Italiei - vila denumită a Sfântului Blah / Vlah din Castel Gandolfo 41,44 lat. N, 12,39 long. E de lângă Roma / unde a fost Alba Longa, etc.); în prezent, Casa de Giorgi e în legături strânse cu Casa Grimaldi care cârmuiește Principatul Monaco (care a apărut la Genova ca ramură a Casei Durres / “Dur-res” = Durazzo din Albania - după cum au studiat cercetătorii Massimo Listri și Cesare Cunaccia în 2004 - lângă Constantinopol / capitala Imperiului Bizantin, Genovezii stabilindu-se și pe malurile Lacului Durusu / Terkos). Tot din provincia Lecce / Apulia - din același neam De Giorgi - născut în Vernole 40,17 lat. N, 18,18 long. E, e cardinalul Salvatore De Giorgi, acum delegatul papal pentru investigarea “VatiLeaks”; el a fost pentru un deceniu, în perioada 1996-2006, arhiepiscopul emerit al orașului Palermo / capitala Siciliei, președintele “Conferinței Episcopale Siciliane”, adică șeful Bisericii Catolice Siciliene: a condamnat sistematic crima organizată / mafia.
 |
| Stăpânirea regelui Huniad Matia |
 |
| Cea mai veche clădire din Timişoara |
Cercetătorul Român Em. Grigoraş a afirmat în lucrarea “Criptografia şi istoria românească” că înruditele clanuri ale Asăneştilor şi Negru Vodă au lucrat în secolele XII şi XIII cu banii Cavalerilor Templieri (cu care a fost sprijinită de către Asani / Asăneşti o colonizare a Banatului şi zidite Biserica din Câmpulung, cetatea Poenari, castelul de la Hunedoara 45,46 lat. N, 22,55 long. E / localitate denumită HunGnod în 1265, etc.); pe atunci, Cavalerii Ioaniţi, Templieri şi Teutoni cooperau (Basarabii din Timoc şi Oltenia la rândul lor s-au înrudit cu Asanii din S Dunării şi cu familia Cavalerilor Cărășeni - ai lui Negru Vodă - din N Dunării, formând un triunghi dinastic Aromâno-Român al cârmuitorilor acelor timpuri în Bazinul Dunării inferioare). Trezorierul / vistierul Veneţian Grigore / Gherghe şi Negru Vodă în 1185 cooperau cu Cavalerii Ioaniţi (Basarabii au început acea colaborare); în N Dunării Negru Vodă şi trezorierul Gherghe, apropiați ai Cavalerilor Ioaniți, foloseau fondurile Cavalerilor Templieri - atrase de Asăneştii / Asanii din S Dunării - şi în apărarea N Dunării / Carpaţilor i-au avut un timp în apropiere pe Cavalerii Teutoni, instalaţi în Ţinutul Bârsei / vecinătatea Făgăraşului 1211-1225, invitaţi de soţia regelui Andrei al Maghiarilor, care era din Turingia, zonă Germană unde Teutonii aveau proprietăţi, pentru apărarea de Cumani / ziși Valani de către Germani dar şi “pentru ca prin ei să se întindă Regatul Maghiar şi în Ţinutul Bârsei” (existența structurii organizate din vecinul Ținut Făgărașan - aparținând Dinastiei Negre a Marelui G/Herțeg - s-a dovedit inclusiv prin faptul că începând cu 1211, Cavalerii Teutoni stabiliți în Ținutul Bârsei erau obligați să plătească vamă la trecerea lor prin Țara Românilor / “Terra Blacorum”): în 1214-1215, puterea familiei G/herţegului Negru Vodă s-a extins deopotrivă la Sud de Carpaţi (după cum au indicat în 1888 academicianul Alexandru Xenopol şi în 1909 academicianul Atanasie Marienescu, din cauza Cavalerilor Teutoni - stăpânind Ţinutul Bârsei - care în 1213 au intrat în Ţinutul Făgăraşului peste Românii G/herţegului Negru Vodă). În 2012, cercetătorul Ardelean Florin Horvath a publicat ceea ce a reușit să traducă din “Fondi di Exihibtis” de la Biblioteca Vaticanului, că în 1147 Cavalerul Templier Gilbert de Doyen s-a cununat în Făgăraș cu tânăra Clara și s-a stabilit acolo, descendenții săi - fiul și nepotul - ajungând printre nobilii locului; așadar, iată că sunt documente Medievale explicite confirmând legăturile directe ale Cavalerilor Templieri cu Ținutul Făgărașului, la fel cum au fost legături directe ale Cavalerilor Teutoni cu Ținutul Bârsei - inclusiv cu Banatul, pentru mult timp - și ale Cavalerilor Ioaniți cu Banatul Severinului: toate Ordinele Cavalerilor au operat în N Dunării inferioare. Din motive de alianţă politică - frecvent practicată în acele vremuri - au fost mariajele peste Dunăre între apropiaţii Sud Dunăreni de Templieri şi apropiaţii Nord Dunăreni de Ioaniţi (dintre clanul Sudic al Asăneştilor şi clanul Nordic al herţegului Negru Vodă, căci dacă erau de acelaşi fel n-aveau sens decât pentru întărirea puterii lor locale); din motive de dominare politică după invazia Mongolă din 1241-1242, Maghiarii au invitat Cavaleri Ioaniţi la Severin, pentru extensia puterii spre răsărit, printre “sinonimii” lor, în 1247-1259 (prin Diploma Ioaniţilor, regele Maghiarilor le-a cerut “să jure că se vor strădui să împoporeze ţinuturile de la răsărit - dintre Carpaţi şi Dunăre - şi că nu-i vor primi pe ţăranii din Regat, de orice stare şi neam ar fi, să se aşeze în acele părţi decât cu îngăduinţă regească osebită”).
 |
| Casa lui Cristofor Columb din Porto Santo / Portugalia |
În 1306 Ordinul Ioaniţilor / Ospitalierilor, refugiat în Cipru, a reuşit cucerirea de la otomani a Insulei Rodos (cu 16 ani înainte Insula Rodos a mai fost cucerită de generalul Veneţian Petru Ghiorghi / Zorzi - pentru Simeon Gaule - care însă n-a putut-o păstra); Ospitalierii au guvernat-o până în 1522, membrii săi intitulându-se Cavalerii Sfântului Ioan din Rodos. Cât au stat acolo averea lor a tot crescut, ei sprijinind şi pirateria, mai ales contra musulmanilor. Despre Casa De Giorgi / Zorzi - foarte puternică în Bazinul Mediteranei - e de știut că în Europa Medievală a avut nobili mai ales între ceea ce azi sunt Ungaria, Croația și Italia, cu titluri ca “Patrician” al Veneției, Romei ori Genovei, “Baron” al Ungariei sau de Vinodol 45,09 lat. N, 14,45 long. E / Croația (unde, conform și istoricului Oscar Randa de pe coasta Dalmată, Vlahii Negri Medievali = “Morlacii - amintindu-și limba Română - formară la Valdevino / Vinodol o pseudo-republică”), “Viconte” de Korcula ori de Lika / Croația, “Conte” de Șipan 42,43 lat. N, 17,52 long. E sau de Novigrad 44,11 lat. N, 15,33 long. E / Croația, “Marchiz” de Lovinaț / Lovinac 44,23 lat. N, 15,41 long. E / Croația, “Duce” de Senia 44,57 lat. N, 14,54 long. E / Croația, “Prinț” al Ragusei, etc.; când cineva vorbea despre cei mai de vază din neamul De Giorgi, formula oficială era “Înălțimea Sa Regală”. Despre puterea Medievală a Ragusanilor, e de știut că de pildă în India la 1480 viceregele Gujarat era un Ragusan iar primii Portughezi privind colonia din Goa - pe coasta apuseană Indiană - s-au confruntat cu numeroșii Ragusani, grupați în jurul Bisericii Sf. Vlasie acolo; pe alt continent, hărți ale Africii de Sud din 1508, 1805, etc. au marcat Capul Sf. Bras / Blaise, adică Vlah - așa cum de exemplu a studiat cercetătorul Adam Eterovici - lângă Capul Bunei Speranțe / cel mai Sudic punct al Africii (alte colonii Ragusane îndepărtate - în Oceanul Indian - au fost în Ceylon / Sri Lanka, ș.a.m.d).
 |
| Castelul Petronium din Bodrum / Halicarnas |
În Asia “Mică”, Cavalerii Ioaniţi au demolat Mausoleul din Halicarnas în 1402 (construind acolo castelul Sfântului Petru / fratele mai mic al Sfântului Andrei) şi au intrat pe Valea Meandrului deseori, exploatând-o; au apărat Rodosul împotriva musulmanilor până când au fost înfrânţi definitiv după un asediu îndelungat şi în anul 1523 au fost expulzaţi de către sultanul otoman Suleiman. În 1530, împăratul Habsburg Carol V = “Quintul” a dat Cavalerilor Ioaniţi Insula Malta, ca bază militară; Ordinul s-a numit de atunci al Cavalerilor Maltezi şi a rămas acolo până în 1798, anul cuceririi Insulei de către trupele Franceze conduse de Napoleon Bonaparte (în prezent, sediul Cavalerilor Maltezi e la Roma / Italia şi organizaţia Ospitalierilor - fiind cea mai veche instituţie filantropică din lume, oficializată cu ajutorul unui Ghergheseu - are statutul de observator permanent la Naţiunile Unite). În 12 III 2012, moştenitorul tronului Georgiei l-a făcut baron pe Cavalerul Maltez Aaron de Giorgio.
 |
| Armură Malteză / Ioanită |
Ordinul Cavalerilor Teutoni s-a înfiinţat după modelele Cavalerilor Ioaniţi / Ospitalieri şi Templieri, în 1190 la Acra / Israel (o denumire rezonând cu Agra din India), sub patronajul Fecioarei Maria şi al Sfântului Gheorghe, când o frăţie spitalicească a fost creată pentru a îngriji cruciaţii, ceremonia oficială de inaugurare având loc abia în 5 III 1198 în prezenţa patriarhului Ierusalimului - cu recunoașterea papală în 19 II 1199 - având scopul ca noul Ordin să aibă grijă de bolnavi ghidându-se după regulile Cavalerilor Ospitalieri, în schimb celelalte activităţi să aibă drept model organizarea Cavalerilor Templieri. Primii Cavaleri Teutoni stabiliţi în Europa au fost la 1211, când regele Ungariei i-a chemat să apere graniţele Transilvaniei de Cumani, ei ridicând pentru început cetăţi în Ţinutul Bârsei (în acea zonă coloniştii Saşi / Saxoni erau de 7 decenii, din 1141, despre a căror stabilire academicianul N. Iorga în “Ctitorii” din 1938 a scris: “Chemarea Saşilor de către regele Ungar - primul act de aşezare a unor străini, deocamdată săteni, veniţi cu ‘gherebii’ / ‘grofii’ lor - a fost dovada însăşi a incapacităţii unei stăpâniri reale, pe care nu o ţinea la îndemână, precum şi puţinătatea rasei”; în spaţiul Român existau colonişti Nemţi de exemplu din 1006, stabiliţi în capitala Satu Mare 47,47 lat. N, 22,53 long. E a Ţinutului Oaş la iniţiativa Bavarezei Gizela, soţia regelui Ştefan “cel Sfânt” al Ungurilor, însă cei mai mulți Germanici - ca și alți coloniști apuseni, ca de pildă Frâncii, ș.a. - s-au consolidat în spațiul Românesc îndeosebi după debutul cruciadelor). În secolul XVII, cronicarul Miron Costin a scris în capitolul 3 din lucrarea “De neamul Moldovenilor, din ce Țară au ieșit strămoșii lor”: “Dachii cu multe vacuri mai nainte de Hristos au așezatŭ locurile acéstea. Pomenéște de dânșii Cvint Curțius istoricul, de faptile lui Alexandru Machidon. El scrie Sahi, Dahi, Masagheti, tot un neam suntŭ, venit din părțile Hindiei pre acéște locuri, când încă lumea mai rară au fost în oameni. Și dintr-acești Dahi noi zicem și Grecii, Dachi, iară Latinii și Léșii, Dații să țin Sasii de Ardeal (și pănă nu de multŭ au fostŭ și la noi în Țara Moldovei, iară la satile céle hănești, la Bugeac și acum suntŭ) că să tragŭ și au mari istorici martori. Limba lor iară așa véchie ieste; au price între sine cu Némții pentru mai de multe vacuri, carii suntŭ mai vechi de dânșii, și ceștia că Némții au luat de la dânșii limba, iară Nemții că Sasii au ieșit de la dânșii, din Saxonia. Ci acéste prici le lăsămŭ la dânșii, noi numai pomenim cât slujaște rândul nostru la povéste”. Dr. Zeno Pinter - Bănățean, profesor universitar de istorie în Sibiu - a afirmat în 2018: “Saşii au avut o tendinţă de păstrare a sistemului lor de organizare, pentru că a fost aproape unic în Europa. Ei dobândiseră libertăţi şi privilegii aproape inimaginabile pentru secolul XIII, primite de la regele Andrei II. O populaţie care a fost scoasă de sub autoritatea feudală (cum era în toată Europa) şi s-a administrat singură. Aveau propria lor organizare bisericească, propriul lor comite de Sibiu. Politic, religios, meşteşugăresc - erau aproape independenţi. Au fost privilegii impresionante (şi foarte puţine alte asemenea cazuri). În Europa, mai erau doar câteva oraşe care au avut astfel de statute. Aici (în spațiul românesc), un teritoriu întreg, pământul crăiesc, se supunea acelui drept. Şi saşii au avut tendinţa să-şi păstreze drepturile cât mai mult timp, într-o comunitate închisă. Iar fără disciplină, toate erau greu de stăpânit”. Cavalerii Teutoni s-au răspândit prin Estul Europei mai ales, o prezenţă importantă fiind în Pomerania / “Po-Merania” (a cărei parte apuseană - organizată cu denumirea de Circipania / acum în Germania - până la sosirea lor a fost cârmuită de Zirzi-pani / Circi-pani, parte a populației Antică Veletă): regiunea Pomerană creştinată de Cavalerii Teutoni în 1242 - după masiva invazie Tătaro-Mongolă în E Europei - a fost miezul pe care s-a constituit Prusia (în 1249, prin Tratatul de la Dzierzgon 53,56 lat. N, 19,21 long. E - în pronunţie “Gierzgon” - Cavalerii Teutoni au interzis în Pomerania străvechiul Cult al Zeului Agricol Curche / Kurka); e de observat că pe coasta Mării Baltice, în jurul Deltei Vistulei / Fluviu ce izvorăşte din Carpaţi, Pomerania / “Po-Merania” însemna Slavon “regiunea de la mare”, aşa după cum, în mod asemănător, în Dalmaţia - pe coasta Balcanică a Mării Adriatice, între Ragusa şi Veneţia - Morlacii / Morlachii erau Mor-Vlachi, adică Vlahi Maritimi = “Vlahii de la Mare” (conduşi de Gherga). Prusia se afla lângă Rusia (de aceea i-a apărut numele, din contracția “Po-Rusia”). La invazia Mongolă din 1241, Marele Maestru al Ordinului Teutonilor a fost Cavalerul Gherhard din Malberg 50,02 lat. N, 6,34 long. E - în vecinătatea Germană a Luxemburgului - de unde era mama sa (de la care avea numele, castelul și g/herbul = blazonul); papa Grigore IX (19 III 1227 - 22 VIII 1241) plănuia încorporarea Teutonilor în Ordinul Ioanit și date fiind bunele relații pe care le avea Gherhard printre Cavalerii Ospitalieri, care era cruciat în Acra din 1217, intenționa să-l împuternicească însă moartea lui a oprit așa ceva iar papa Inocențiu IV (25 VI 1243 - 7 XII 1254) i-a permis Cavalerului Gherhard - care s-a retras din poziția de Mare Maestru al Teutonilor în 1244 - să se alăture Templierilor: nu se știe dacă a mai făcut-o, căci a murit curând, în 1246.
În prezent, sediul Ordinului Cavalerilor Teutoni este la Viena / Austria. Dr. Ionel Bota - Bănățean din Oravița / județul Caraș-Severin - a scris despre “Ordinul Cavalerilor Teutoni în Ținutul Carașului” în 2016: “În ce privește istoria românilor, șederea Teutonilor într-una sau alta dintre provinciile noastre a avut cu totul alte obiective decât cele inițiale. O certitudine se iscă chiar din comentariul inaugural: Teutonii au apărut în ținuturile locuite de români când deja organizarea instituțională medievală străbătuse experiența propriilor începuturi. În pofida unui decident alogen - regalitatea maghiară - chiar și unitatea administrativ-politică purtând denumirea de ‘comitat’ avea, în bună parte, rămășițe românești în forma de organizare sau apărea fructificând modelul românesc din vremea penetrărilor influențelor varii slave din perioada prefeudală. De aceea - credem noi - papa miza, prin colonizarea lor, pe implantarea unor germeni de influență cultural-spirituală catolică și politică în comunitățile românești autohtone, ortodoxe. Odată stabiliți aici însă, membrii Ordinului Teutonilor au dobândit orgoliul așa-zicând suprem al oaspetului care, după ce-i oferi găzduire, vrea să te alunge din casă. În spațiul transilvan, unul din scopurile zăbavei lor pe meleagurile noastre căpătă contur în 1213, când episcopul Wilhelm de Transilvania a recunoscut unitatea bisericilor catolice din Ținutul Bârsei - cu excepția celor secuiești - sub coordonarea Ordinului Cavalerilor Teutoni. Forța Cavalerilor a fost valorificată tot în 1213, în luptele de la Vidin, unde regele Andrei II a trimis unități militare formate din români, sași, secui și pecenegi, împreună cu români bănățeni din părțile Carașului și Severinului, să-l ajute pe nepotul de frate al lui Ioniță Kaloian, Borilă (1207-1218), împotriva unei tentative de răscoală având drept scop desprinderea din Țaratul de la Dunăre. Bănățenii au venit din partea cetății regale Karrassowa, Crucessburg, unde - după 1211 - se stabiliseră câțiva reprezentanți ai Ordinului Teuton. La aceia și la ‘Cruceburg’ a făcut referire documentul din 7 V 1222, privilegiul acordat maestrului Ordinului Teuton, confirmat la 19 XII 1222 de papă, prin care înțelegem că stăpânirea (formală / oficială) a Teutonilor urma linia Munților Mehedințeni, apoi Carpații Meridionali - mai precis de la ‘Carassburg-Kruceburg’-ul Cărășan (Bănățean, fiind vorba de Banatul Montan nu de cel Timișan, de câmpie), până ‘la hotarele brodnicilor’ spre Moldova - o întreagă fâșie frontalieră. Că era o realitate Bănățeană / Cărășană a problemei stă mărturie și edictul din 1223 al papei prin care bisericile catolice din Banatul de Munte și din sudul Transilvaniei au trecut sub autoritatea directă a Vaticanului. Nemulțumirile au izbucnit după ce regele Andrei II a acordat în 30 XI 1224 - prin privilegiul ‘Andreanum’ - cele mai importante drepturi pentru sași, în teritoriul pe care aceia îl colonizaseră în Ținutul Orăștiei hunedorene și în teritoriul regiunii Baraolt. ‘Ținut autonom săsesc’ era chiar ceea ce mizau în politicile lor locale Teutonii Ordinului, dar sub autoritatea lor. Astfel că polemicile cu regalitatea au fost reluate conflictual în 1225, Andrei II alungându-i din Ținutul Bârsei, folosind ca principală acuzare încălcarea delimitărilor teritoriale anterior stabilite și ridicarea cetăților din piatră, nu de lemn, cum se stipulase în actele dintâi ale stabilirii membrilor Ordinului Cavalerilor Teutoni în provinciile locuite de români. De fapt, Cavalerii mizau pe o neacceptare a noilor realități administrativ-teritoriale, când vechiul comitat Alba - la care se arondase și Ținutul Bârsei - s-a restrâns în părțile tradiționale iar acolo a dobândit competențe comitatul de Brașov. Alungați din Ținutul Bârsei, dar nu și din Banat, Cavalerii Ordinului Teuton au obținut - în schimb, din partea lui Frederic II, prin ‘Bula de Aur’ de la Rimini - autoritatea asupra teritoriilor cucerite în Prusia, unde au început a se stabili după 1230. Ei au fondat orașul Konigsberg - azi Kaliningrad - în onoarea regelui Boemiei. În Banat activa o ramificație a Ordinului Teuton, Ordinul Cavalerilor Gladiferi, de unde speculațiile cu Glad vodă, Gladius, Claudius, Clodius, ș.a., cu ascendența membrilor uniunii acelor Gladiferi în ‘unitățile’ speciale creștine din vremea voivodului român. În 1234, Gladiferii din Ținutul Cărășan mai erau la datorie în preajma cetății Carașova, dar nu excludem prezențele lor în cetățile Iladia, Mehadia, Urscia, etc. (În acel an, abatele Frederic de Hamborn a ajuns în zona Bănățeano-Ardeleană pentru a face un raport-bilanț; astfel, în ‘Catalogus Ninivensis’ al călugărilor Ordinului Premonstratens se vorbea de filialele aceluia, de bisericile catolice ridicate în Banat și sudul Transilvaniei, de cele aflate sub autoritatea Vaticanului - sau în numele Vaticanului - administrate în cadrul organizărilor Cavalerilor Teutoni). ‘Dyocesis Cumaniae’ includea realități ale Banatului Montan / Cărășan dar și din Ținuturile Orăștie, Sebeș, iar ‘Dyocesis Ultrasilvae’ avea în componență colțul Transilvan de sud-est, cu Sibiu și Brașov. În 14 XI 1234, diploma papei arăta îngrijorarea Romei: ‘unii din regatul Ungariei, atât unguri, cât și germani, locuind printre ei, trec la credința lor și, făcându-se una cu acei valahi, primesc zisele taine, disprețuind pe episcopul cumanilor’. Ca o încununare a comuniunii de idei, interese și țeluri religios-politice, dintr-un punct de vedere privind posibile organizări militare, cu extensie de eventuale competențe în administrarea parțială, în 1237 a avut loc fuzionarea între Ordinul Cavalerilor Teutoni și Ordinul Cavalerilor Gladiferi. Cu acest prilej a fost pomenit acel ‘Gladifer’ - probabil din Ținutul Cărășan - Gringennens, care picta cărți de joc. Că reprezentau o forță militară de temut, pe care monarhii Europeni și-i doreau aliați - stă mărturie participarea Cavalerilor Teutoni în cadrul armatei regelui Boemiei, Ottokar cel Mare (1253-1278), la bătălia de la Kreussenbrunn, când au fost bătute trupele ungaro-române ale regelui Bela IV. În 1200 s-a menționat prima dată comitatul regal Caraș, cu Ținutul din preajma cetății Carașul (Carașova, Izvoarele Carașului) care, în secolul XV, avea 13 cetăți, 10 orașe și 200 de sate. O justificare și un garant al statutului de autonomie au fost districtele românești / valahe Almăj, Bârzava, Caran, Caraș, Comiat, Cuiești, Ilidia, Mehadia și Sebeș (ulterior Caran și Sebeș luând numele de Caransebeș). Că acest comitat Căraș a fost menționat documentar abia la 1200 se explică prin aceea că ungurii au cucerit Banatul dinspre nord. După a doua jumătate a secolului XI încă nu era o reală autoritate maghiară în Banat. Cumanii au ajuns în regiune conduși de Kopulci, dar au fost bătuți de Ladislau în Căraș, pe râurile Timiș și Pogăniș (în Banatul Montan). La fel s-a întâmplat cu oastea cumană a lui Akus, înfrântă la Orșova. Până la începutul secolului XIV, românii au respirat liber, fiind beneficiarii propriului efort de a-și apăra libertățile. La 1254, regele Bela IV a scris papei că ungurii nu puteau apăra cetățile, neavând acea ‘știință’, pe când un alt rigă al vremurilor, Sigismund, nota într-un document că tocmai românii erau aceia care știau să ridice, să apere și să conserve ‘castre și castele’. Din păcate, românii Banatului - ca și cei ai Transilvaniei - au trebuit să suporte secole la rând efectul ‘legilor execrabile și sanguinare’. Deposedările populației locale nu au ținut cont de tradiția dreptului cutumiar, iar daniile regalității în favoarea unor supuși fideli încălca până și principiul ‘erezilor’, moștenirea în aceeași familie. Că Banatul de Severin, Căraşul şi ţinutul de peste munţi - cu Mehedinţiul şi nord-vestul Gorjului - alcătuiau o entitate teritorială mult disputată, stă mărturie documentul emis de Dan I la 1385, care le includea în fostul judeţ Jaleş şi care a avut lupte cu ungurii în zona Mehadia, dar şi monede ale regilor arpadieni şi angevini atestă o realitate unică între Banatul Cărăşan şi Ținutul Severinului. Amintirea unor vechi pretenţii de autoritate o găsim în documentul regelui Sigismund din 28 X 1429 şi într-un act emis de Iancu de Hunedoara la 20 X 1444. Problema se poate urmări mult mai bine în contextul relaţiilor dintre Ungaria lui Sigismund de Luxemburg şi Ţara Românească din vremea lui Mircea cel Bătrân pe care (într-o scrisoare trimisă comitelui Ioan de Paszto la 23 III 1395) regele maghiar îl numea ‘măritul bărbat, domnul Ţării Româneşti’. Poate şi pentru a elimina acele interminabile polemici în zona ţinuturilor transfrontaliere, Mircea cel Bătrân a înfiinţat bănia de Severin iar la 1406 - la cetatea Severinului - s-a întâlnit cu Sigismund. Partea din titlul voivodului ‘şi stăpânitoriul celui de la Severin’ e explicată luându-se ca bază a argumentaţiei vechimea menţiunii care s-a regăsit, înainte de Mircea cel Bătrân, în documentele din vremea lui Vladislav-Vlaicu (1364-1374), teritoriul fiind şi cauza conflictului dintre Basarab I şi Carol Robert d’Anjou. În mormântul lui Tihomir (posibilul tată al lui Basarab I), s-a descoperit şi o monedă bătută cu chipul lui Ladislau IV Cumanul, iar într-unul din mormintele bisericii vechi din Câmpulung - aceea ctitorită de acelaşi Basarab I - un obol de argint al lui Carol Robert. Regele maghiar voia să ‘recupereze’ acel teritoriu şi avea în vedere - probabil - realităţi relative cum ar fi acelea din textul ‘Viaţa Sfântului Gerard’ unde se spunea că ducatul bănăţean al lui Ahtum, vizat la 1003 de Ştefan cel Sfânt, se întindea spre est ‘până la Severin și Vidin’. Academicianul român Dimitrie Onciul a confirmat că Banatul de Severin era o denominare generică a unui teritoriu mai mare, incluzând fâşia din Mehedinţi şi Gorj cu cetatea Severinului dar şi sud-estul Banatului, comitatul Severinului cu centrul în castrul Mehadia şi comitatul Căraşului, aşa cum acela era delimitat în donaţia făcută la 1247 Cavalerilor Ioaniţi: ‘Terram Woyla iuxta Danubium a castro de Carasou exemptam’. Un document păstrat în arhiva locală, confirmând statutul Ținutului Cărăşan de placă turnantă între Banat şi Ţara Românească, vorbea de un ‘banus’ între membrii Ordinului Ioanit (probabil un localnic convertit la acea grupare militar-religioasă). În exprimarea din text, ‘Terra Zeurino’ includea aşadar sudul Banatului şi vestul Olteniei. Or, dacă niciodată n-au intrat în posesia teritoriului acei Cavaleri ai Casei Ospitalierilor - în frunte cu venerabilul mare preceptor Rembald - în schimb vodă Mircea cel Bătrân îl stăpânea, cel puţin o vreme fiindcă, după moartea lui, regele Sigismund de Luxemburg l-a trimis în toamna anului 1419 pe Pippo Spano să ‘anexeze’ Banatul de Severin, cu cetăţile Mehadia şi Orşova, iar la 9 X 1428, din dorinţa delimitărilor clare ale frontierei cu Serbia şi Ţara Românească, regele maghiar a promis zona marelui magistru al Ordinului Teuton, Nicolae de Radwitz. Cavalerii aveau jurisdicţie în districtele Almăj, Ilidia, Mehadia, unde au fost citaţi 643 cnezi (293 în Almăj, 126 în Ilidia, 293 în Mehadia); realitățile din Ținutul Almăjano-Cărășan, la confluența cu Ținutul Severinului, au anticipat unificările teritoriale românești de mai târziu. La instalarea Teutonilor, cel puţin formală, în 1428, călugării minoriţi n-au agreat ideea şi nemulţumirea lor s-a cumulat cu opoziţia unor cnezi români din districtul Caransebeş. Iată de ce a survenit la 5 XII 1428 Diploma regelui Ludovic I, spre a calma puţin lucrurile. Teutonii au primit 30 de cetăţi şi fortificaţii, 238 bombarde, privilegii. Nu sunt menţiuni în documentele păstrate până la noi că toţi cnezii ar fi recunoscut autoritatea lui Nicolae de Radwitz, o vreme ban de Severin. Exemplul este acela al almăjenilor, la 21 VIII 1430, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni ajungând a se plânge regelui Sigismund de Luxemburg. Din vara lui 1432, Teutonii au arătat că nu rezistau otomanilor prea mult timp şi au lăsat apărarea provinciei Banatului tot celor care au apărat-o şi până atunci, autohtonilor români. Activităţile, evoluţiile Ordinului Teutonilor, bilanţul participărilor Ordinului la istoria comunităţilor etnice din aceste părţi au avut atingere cu istoria românească. Realităţile Banatului din secolele XIII-XVI au evidenţiat convergenţe autohton-alogen sub semnul prezenţelor sporadice ale membrilor Ordinului Cavalerilor Teutoni în Banatul de Munte, în Ținutul Cărăşan”.
Ordinele militaro-religioase ale Cavalerilor au fost primele organizări Medievale oficiale ale luptătorilor creştini în afara instituţiilor consacrate: armata şi Biserica; au fost sprijinite de catolici, inițial - fiind concentrați pe ruta către Ierusalim / “Țara Sfântă” - și cu ţelul de a domina Constantinopolul / Tracia (puterea militară şi ortodoxă a răsăritului lumii), cruciaţii de altfel ocupând inclusiv Constantinopolul / Tracia, în 1204. Fenomenul cruciadelor - a intervențiilor hotărâte și repetate ale Europenilor Medievali în Orientul Apropiat - n-a fost abstract, ci s-a bazat pe serioasele legături Antice (și anterioare / strămoșești) ale înaintașilor lor cu Țara Sfântă din V Asiei; iar distanța dintre E Mediteran - respectiv V Asiatic - și Europa era demult accesibilă, așa cum s-a probat de către multe fluxuri umane. Privind dimensiunile materiale ale celor 3 Ordine Cavalerești, cel Templier - interzis după 178 ani de activitate oficială - bazându-se pe bani nu a avut teritorii, doar celelalte 2 Ordine având, Teutonii avându-și posesiuni (via Ardeal) la Marea Baltică 1230-1525 iar Ioaniții / Ospitalierii avându-și posesiuni la Marea Mediterană (via Cipru, Rodos și Creta), în Malta 1530-1798:
Francezul Louis Constant = Eliphas Levi în “Istoria Magiei” din secolul XIX a scris cum anterior cu peste 4 secole în capitala Țării sale a încetat oficial pe plan universal Ordinul Templier: “Templierii - a căror istorie este atât de greșit cunoscută - au fost conspiratori teribili și e timpul să dezvăluim secretul căderii lor. La începutul Ordinului Templier, cavalerii cruciați care s-au consacrat religiei au depus jurământul în fața patriarhului Constantinopolului, sediu mereu ostil - în mod secret sau public - celui din Roma. Scopul mărturisit al Templierilor era de a proteja creștinii care vizitau locurile sfinte; scopul lor secret era reconstrucția Templului din Ierusalim (după modelul propovăduit de Iezechiel). Gândirea secretă de la fondarea Ordinului Templierilor nu fusese tocmai de a servi ambiției patriarhilor din Constantinopol. Exista în acea vreme în Orient o sectă Ioanită, ai cărei membri pretindeau că erau singurii inițiați în adevăratele mistere creștine: ei afirmau că știau istoria reală a lui Iisus și spuneau că faptele din Evanghelii nu erau decât alegorii a căror cheie era oferită de evanghelistul Ioan prin cuvintele ‘am putea umple lumea de cărți cu vorbele și faptele lui Iisus’, căci legenda se putea ramifica și prelungi la nesfârșit. În ceea ce privește faptele istorice și reale, iată-le: ‘O tânără din Nazaret, pe nume Miriam, logodită cu un tânăr din tribul său, pe nume Jochanan, a fost surprinsă de un așa-numit Pandira, care a abuzat de ea după ce a intrat în camera acesteia folosind hainele și numele logodnicului. Jochanan - cunoscându-i suferința - a părăsit-o fără s-o compromită (din moment ce era de fapt nevinovată) iar tânăra a născut un fiu care a fost numit Iisus. Acel copil a fost adoptat de către un rabin, pe nume Iosif, care l-a luat cu el în Egipt; acolo Iisus a fost inițiat în științe secrete iar preoții lui Osiris, recunoscând în el avatarul lui Horus, l-au numit suveran pontif al religiei universale. Iosif și Iisus au revenit în Canaan iar în Iudeea știința și virtuțile tânărului nu au întârziat să stârnească invidia și ura preoților, care i-au reproșat în mod public nelegitimitatea nașterii. Iisus - care își iubea și venera mama - și-a întrebat maestrul și a aflat despre crima lui Pandira și despre nefericirea lui Miriam. Gândindu-se la biata femeie că a suferit ceea ce nu a putut împiedica, a strigat: Mama mea nu a păcătuit, nu și-a pierdut inocența; este fecioară și totuși mamă: să aibă parte de o fericire dublă! Cât despre mine, eu nu am tată pe pământ; sunt Fiul lui Dumnezeu și al umanității!’ Nu vom continua această ficțiune deranjantă pentru inimile creștine; ne mulțumim a transmite că Ioaniții îl făceau pe evanghelistul Ioan responsabil de acea Tradiție și îi atribuiau fundamentarea Bisericii lor secrete. Marii pontifi ai acelei secte pretindeau că descindeau din Sf. Ioan prin transmiterea neîntreruptă a puterii; iar primul Mare Maestru Templier a fost inițiat și desemnat succesor ca suveran sacerdot. Astfel, Ordinul Cavalerilor Templului a fost pătat încă de la originea sa de schismă și de conspirație. Acele tendințe au fost învăluite în mister profund și Ordinul afișa o ortodoxie desăvârșită; doar șefii știau, restul îi urmau cu încredere. A câștiga influență și bogății, apoi a intriga și - la nevoie - a lupta pentru dogmă erau mijloacele propuse fraților inițiați. ‘Vedeți - li se spunea - papalitatea și monarhiile rivale se tocmesc azi, cumpărându-se, corupându-se și mâine probabil distrugându-se unele pe altele. Toate acestea vor fi moștenirea Templului; lumea ne va cere curând pontifi și suverani. Noi vom crea echilibrul Universului și vom fi arbitrii stăpânilor lumii’. Ordinul Cavalerilor Templului concepuse o operă grandioasă pe care era incapabil s-o execute, deoarece nu cunoștea nici umilința, nici abnegația. Templierii - fiind în majoritate fără educație și capabili doar de a mânui spade - nu aveau nimic din ceea ce era necesar pentru a guverna ori pentru a înlănțui opinii. Liderii nu aveau profunzimea viziunilor. Templierii au fost Iezuiți nereușiți. Cuvântul lor de ordine era de a deveni bogați pentru a cumpăra lumea. Au devenit bogați într-adevăr și în 1312 stăpâneau în Europa mai mult de 9 mii de seniorii. Bogăția le-a fost și piedica: au devenit insolenți și au lăsat să se vadă disprețul față de instituții. Ambiția le-a fost fatală Templierilor, proiectele le erau ghicite prea ușor și erau prevenite. Papa Clement V și regele Filip cel Frumos au dat un semnal în Europa iar Templierii au fost prinși, dezarmați și aruncați în închisori. Niciodată până atunci nu s-a mai realizat o lovitură cu un ansamblu așa de important. Era imposibil de desfășurat în fața popoarelor planul conspirației Templierilor, căci ar fi însemnat inițierile mulțimilor în secretele maeștrilor. Cunoaștem finalul acestei drame; înainte de a muri, șeful Templierilor a instituit - din străfundurile închisorii - masoneria ocultă: la Napoli pentru Orient, la Edinburgh pentru Occident, la Stockholm pentru Nord și la Paris pentru Sud”. Toţi Cavalerii s-au inspirat ca stil din Antichitatea răsăritului Mediteran / cu influenţe ancestrale orientale; continuatorii Templierilor dezavuaţi, anume franc/masonii - pentru care litera “G” a stăpânului suprem are semnificaţie primordială, aşa cum e punctul “G” în sexualitate - şi îndrăzneţii mafioţi au copiat Cavalerii, împrumutând caracteristici ale Ordinelor în organizarea lor Modernă (e de remarcat respectul masonilor pentru Hermes / bunicul lui Ghergheseu şi pentru Fenicianul Hiram, artizan geometric = E-Gregor, conform Britanicului Philip Gardiner). De exemplu, după cum a studiat şi Dr. Albert Mackey 1807-1881, simbolul masonic universal - pentru “stăpânul suprem” - foloseşte iniţiala Gherga (notată ca numărul “1” în scrierile vechi): a pornit de la străvechea reprezentare a piciorului fertilului cocostârc, după aceea a bumerangului, apoi Feniciană a “cârligului” - ulterior Evreiască “Ghimel” pentru cârcă - şi vechea literă Grecească Γ / “Gamma”, simbolizând şi târnăcopul, ajungând la actualul “G” Latin (în Feniciană, intrarea cortului - în formă triunghiulară - era “dalet” / de la care a derivat “delta”, următoarea literă din acel vechi alfabet, egalată Latin drept “D”); de fapt, “G” se poate urmări literar - inclusiv și prin echivalența grafică de “cârlig” - la “F”, “V” sau “Y”. În 1897, masonul Australian John Cockburn a scris: “Litera ‘G’ a apărut în secolul III î.C.; a fost inițiala Zeiței Pământului Gaia și ca ‘Gamma’ 
era emblema pătratului adevărat, ‘tetragrammaton’ / ‘tetrada’. Nu e oare posibil ca ‘G’ să fie litera Svasticii 
, cea mai frecventă figură sacră a simbolismului, ce - în mod surprinzător - lipsește din masonerie? Este imposibil de evitat sentimentul că simbolismul pătratului a fost marcat de uzurparea de către litera ‘G’ în locul ‘gamma’ ”. Este de ştiut că în Antichitate prin cârcă - reprezentată cu “ghimel” - a ajuns să se înţeleagă inclusiv “spatele” cămilei (animalul cunoscut drept “corabia deşertului”, cu 2 cocoaşe în Asia - în hibru având denumirea “kerkera” - şi cu o cocoaşă în Africa); pe de altă parte, simbolul pentru bumerang - utilizat de străvechii vânători Gherga - a fost perpetuat ca o cârjă şi de vechii Greci prin schiţarea plugului (la “G” / “Gamma”): înţelesul de agricultor pentru Gheorghios a fost larg însuşit (acelaşi semn fiind în paralel folosit şi la compas, etc). În 1996, cercetătorul American Stan Tenen a studiat semnificaţia acţiunilor legate de Ghimel la vechii Evrei: “făcea legătura între ceea ce se afla înăuntrul cortului de întruniri şi exterior, ‘călătorind’ între stâlpi ori - ca o cămilă - de la o oază la alta, fiind de regulă atribuit la naşterea primului fiu, ca simbolul Yin-Yang”.
Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Litera ‘G’ este unul dintre simbolurile masoneriei, aflat în chiar centrul stelei strălucitoare. Explicaţia acestei litere pornind de la iniţiala unui anumit cuvânt (‘glorie’, ‘grandoare’, etc.) nu ar fi satisfăcătoare; e şi iniţiala ‘geometriei’, care este ştiinţa marelui arhitect al Universului: dar o astfel de explicaţie nu-şi capătă un sens deplin decât dacă admitem substituirea literei ‘G’ cu litera ‘gamma’ grecească, de forma unui echer. Or, 4 ‘gamma’ asamblate formează o svastică - simbol polar - şi indică cele 4 poziţii ale Ursei Mari, care dă ritmul zilei şi al anului; firul cu plumb leagă uneori litera ‘G’ de centrul svasticii: ‘G’ apare astfel ca un substitut al Ursei Mari şi deci ca o figurare a polului ceresc (simbolizează un centru director sau iluminator)”.
Pe lângă imitarea Cavalerilor - asociați în Ordine pentru valorizarea puterii colective, depășind întotdeauna suma puterilor distincte ale membrilor - masonii şi mafioţii au copiat inclusiv aspectele vechilor confrerii (ca de exemplu ale zidarilor, alchimiştilor, ş.a.); Dr. Sherwood Taylor 1897-1956 (directorul “Muzeului Ştiinţelor” din Londra / capitala Marii Britanii) a spus: “Chimistul care examinează tratatele alchimice încearcă aceeaşi impresie ca şi zidarul care ar vrea să găsească informaţii practice într-o lucrare francmasonică”. Grupările masonilor şi mafioţilor (constituind expresii ale utilizatorilor de sisteme şi nu ale creatorilor de sisteme) au preluat de la Cavaleri unele ritualuri, practicate sectar şi uneori ridicol, deseori - prin caracterul lor “discret” sau “secret” - manifestându-se contrar organizărilor societăţilor în care se ivesc; e de observat că mimetismul respectiv apare şi la unele cluburi sau găşti, etc., eventualele puteri ale lor bazându-se nu pe valorile individuale ale persoanelor membre, ci pe rețetarul hoardei: unde-s mulți, puterea crește - dacă membrii se coordonează pentru acțiune sincronă, așa putând chiar strivi personalitățile unor oponenți izolați - astfel conservându-și obiceiurile și unii orientali (ca Țigani, Arabi, ș.a.) ca să umble și să acționeze mereu împreună, rar separat, căci cel puțin instinctiv își dau seama de ancestrala putere colectivă.
era emblema pătratului adevărat, ‘tetragrammaton’ / ‘tetrada’. Nu e oare posibil ca ‘G’ să fie litera Svasticii , cea mai frecventă figură sacră a simbolismului, ce - în mod surprinzător - lipsește din masonerie? Este imposibil de evitat sentimentul că simbolismul pătratului a fost marcat de uzurparea de către litera ‘G’ în locul ‘gamma’ ”. Este de ştiut că în Antichitate prin cârcă - reprezentată cu “ghimel” - a ajuns să se înţeleagă inclusiv “spatele” cămilei (animalul cunoscut drept “corabia deşertului”, cu 2 cocoaşe în Asia - în hibru având denumirea “kerkera” - şi cu o cocoaşă în Africa); pe de altă parte, simbolul pentru bumerang - utilizat de străvechii vânători Gherga - a fost perpetuat ca o cârjă şi de vechii Greci prin schiţarea plugului (la “G” / “Gamma”): înţelesul de agricultor pentru Gheorghios a fost larg însuşit (acelaşi semn fiind în paralel folosit şi la compas, etc). În 1996, cercetătorul American Stan Tenen a studiat semnificaţia acţiunilor legate de Ghimel la vechii Evrei: “făcea legătura între ceea ce se afla înăuntrul cortului de întruniri şi exterior, ‘călătorind’ între stâlpi ori - ca o cămilă - de la o oază la alta, fiind de regulă atribuit la naşterea primului fiu, ca simbolul Yin-Yang”.
 |
| “G” în Templele masonice |
