39. Gorganii



Numele sub forma Gărga iniţial s-a răspândit între Caucaz şi Caucazul Estic / Himalaia iar sub forma Gherga între Caucaz şi Caucazul Vestic / Carpaţi prin Amazoane / Gorgane (erau timpuri matriarhale, dominate de Zeiţa Ghirghe) iar apoi prin cei care au ridicat Gorgani, în timpurile patriarhale; în neolitic - sfârşitul îndelungatei Epoci a Pietrei - au fost 2 mari răspândiri ale valorilor culturale: la început prin revoluţia agrară / muierească şi la sfârşit prin răspândirea Kurgană / masculină. Kurganii / Gorganii din N Pontic au fost urmașii direcți ai Atlanților Ghergani, ca și stră-Românii din V Pontic: în ambele părți Pontice după Potop, adică după dezastrul Atlant din Lacul Pontic, Marea nu era favorizată: în V Fluviul Dunărea – principala apă curgătoare în Marea Neagră – era Okean” iar în N termenul pentru Mare nu era uzual celor preferând traiul Stepei. La început, Gorganele - femeile Ghergare / Ghergane - în apus au ajuns ca Atlante până la Atlantic, în Sudul Africanfiind până în Bazinul Niger iar în Nordul EurAsiei până printre Hiperborei, ele în continuare zămislind Pelasgi; numele a fost perpetuat ulterior lor pe linie masculină de Ghergari, atât în EurAsia, cât şi în N African, prin invazia Indo-Europeană - Gorgană / Kurgană - care nu era altceva decât întoarcerea triburilor Ghergare / Ghergane care după dezastrul Atlant au migrat spre miazănoapte ori spre răsărit: primul val Kurgan a fost - dinspre răsărit - peste Cultura Cucuteni a neoliticului / determinând într-un final sfârşitul Epocii Pietrei, al doilea val Kurgan a dus la întemeierea Troiei (puterea Epocii Bronzului de la vadul dintre Asia şi Europa, respectiv dintre Marea Egee / Mediterană şi Pontus) iar al treilea val Kurgan a fixat dominaţia patriarhilor în Vechea Lume, atunci apărând Tracii. Iată o schiță publicată de Sylvie Gili de la Universitatea Autonomă din Barcelona / Catalania în 2015:
Arheologul Român Traian Popa a afirmat în 2008: “Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi - lucru atestat arheologic - războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus - se pare - la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun - de altfel - şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită”. (De fapt, prin relațiile exogamiei - așa cum practicau Uriașii Gorgani / Kurgani - se știe că apar descendenți mai înalți decât prin relațiile endogamiei, neconservarea la exogami a unor caracteristici de la endogami în Vechea Lume fiind văzute chiar ca defecte, de unde și transmiterea legendară).
Zona orogenică esenţială
Între Indonezia / SE Asiei şi Munţii Atlas / NV Africii se întinde uriaşul lanţ Montan cuprinzând cei mai înalţi Munţi din lume Himalaia, cei mai înalţi Munţi din Europa Caucaz şi cei mai înalţi Munţi din România Carpaţi. Indo-Europenii = Kurganii - mari iubitori ai pajiştilor / păşunilor, organizaţi patriarhal - s-au răspândit pe plaiurile de la poalele Nordice ale acelora, interferând cu păstorii / păcurarii Pelasgi şi cu străvechile societăţi organizate matriarhal. Corespunzător şi Dr. Mihai Vinereanu - realizatorul în 2009 al “Dicţionarului etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică - “mormânt” provine de la “morman” = “grămadă”, ce a derivat ca variantă din “gorgan” (monumentul funerar la vechii Iranieni era “gorkhanah”, la Est Europeni “kurgan”); inclusiv rămăşiţele de la incinerări, împreună cu unele obiecte, erau acoperite cu mormane de pietre, la Români “gorgan” având atât sensul de tumul, cât şi cel simplu de movilă. De altfel, izvorul” lingvistic Indo-Iranian (legat de cel Euro-Indian / Kurgan) a fost ilustrat astfel:
Autorul Nicolae Densuşianu - arhivarul armatei României și bibliotecarul Academiei Române - a consemnat despre Gorgane: “Populaţiile neolitice, formate din oameni a căror viaţă publică şi privată era întemeiată pe religiune, aveau un deosebit cult pentru cei decedaţi. În credinţa că ei nu au murit cu totul şi vor continua a trăi în o lume eternă, mai fericită şi mai superioară decât lumea vizibilă, ei depuneau în sânul pământului trupurile celor decedaţi, adeseori în caverne naturale ori artificiale. Pe lângă acest înalt sentiment religios pentru cei decedaţi, ei mai aveau totodată şi o inspiraţiune morală pentru posteritatea lor pe acest pământ. Ridicarea de movile uriaşe pe mormintele eroilor şi ale persoanelor celebre începe în neolitic şi ea se continuă şi în Epoca Bronzului, până târziu în timpurile istorice. Movilele funerare poartă la poporul Român diferite numiri, de: morminte, culmi, gruie, gorgane, ş.a. Cuvântul Gorgan e întrebuinţat încă dintr-o adâncă vechime nu numai în Europa dar şi în diferite părţi ale Asiei, ca o denumire pentru anumite coline ori munţi. În Iliada’ lui Homer, vârful cel mai înalt al Masivului Ida, de lângă Troia, se numea Gargaron şi după cum rezultă din textul acestor poeme, toate vârfurile Masivului Ida dimpreună cu Gargaron erau neacoperite de pădure. Un alt munte din părţile meridionale ale Italiei (Apulia) purta încă în Antichitatea Romană numele de Garganus. Tot asemenea, numirea de gorgan e aplicată de Români la o infinită mulţime de măguri şi dealuri. În documentele Medievale ale Ungariei, cuvântul Gorgan apare adeseori sub forma de Kurchan şi Korhan. Sensul fundamental al acestui cuvânt, atât după indicaţiunile ce le dă Iliada’ lui Homer, cât şi după modul cum această numire este întrebuinţată de poporul Român, pare a fi: o înălţime de pământ în forma unei cupole ori în formă conică, însă de dimensiuni mari şi neacoperită de pădure. Cu înţelesul de movilă funerară zona geografică a cuvântului Gorgan este de asemenea foarte întinsă. În Franţa, unele poartă şi astăzi numele de Kerougant, Kergonfals, Kerkonno, etc.; în Irlanda, Anticul cimitir regal se numea Cruachan. Chiar şi astăzi în limba Franceză cuvântul galgal înseamnă o movilă de pietre şi pământ şi aceste galgale se cred a fi morminte Antice ridicate în memoria luptătorilor Gali căzuţi în războaie. Originea cuvântului Gorgan aparţine astfel timpurilor preistorice sau Erei Pelasge. În Transilvania şi cu deosebire în Banat, movilele funerare se mai numesc gruie sau grunie, numire ce de asemenea e din timpurile arhaice. Pe teritoriul Eoliei de pe ţărmul Asiei Mici, unde se aflau odată o mulţime nenumărată de movile Pelasge, a fost oraşul Grynium / Grunion”. Este de ştiut că Gryneum / Gryneion, azi promontoriul Temasalîk Burnu din V Turciei 38,53 lat. N, 27,04 long. E, a fost populat de la sfârşitul mileniului IV î.C. de Gherghiţi (acolo Ghergarul Apollo a violat-o pe Amazoana Gryne din anturajul reginei Murinei / soţia stăpânului Masivului Gargaron). În general, grosul gorganelor a fost în EurAsia, între Altai și România. În apusul European, mormântul Guerg - acum pe Insula Atlantică Gavrinis 47,34 lat. N, 2,53 long. V în Bretania / Franţa - din mileniul IV î.C., este un monument megalitic emblematic prin tezaurul de artă decorativă adăpostit:
De altfel, în acea zonă, lângă Carnac / Karnag 47,35 lat. N, 3,04 long. V (platou cu mii de pietre megalitice aranjate în aliniamentele Kerlescan, Kermario, Kerzerho, etc.) se află şi Tumulul Kercado, cu o lungime de 30 metri şi o lăţime de 3 metri: un tunel construit cu ajutorul unor pietre dispuse vertical duce într-o cameră mortuară; acolo îşi depuneau morţii oamenii Epocii Pietrei din acea regiune. Întindeau cadavrele pe pământ şi le înconjurau cu vase, unelte şi podoabe: topoare din diorit şi jad, pandative în formă de spirală, ceramică şi chiar plăcuţe din aur. La înhumări ulterioare, morţii erau întinşi alături de cadavrele existente; dacă după câţiva ani nu mai rămânea loc în încăpere, rămăşiţele erau date la o parte şi îngrămădite într-un colţ.

Tumulul Kercado

În 1898, Dr. Dimitrie Grecescu (1841-1910) în “Conspectul florei României” a scris: “Prin întinderea lor, stepele noastre figurează pe glob abia cât un mic colţişor ce ţine de imensa arie geografică a stepelor Ruso-Asiatice, care - de la noi - prin toată Rusia australă şi Asia centrală, ajung lângă Oceanul Pacific, la gura Amurului (fluviul ce e graniţa dintre Rusia şi China). Întru ce priveşte partea noastră, ele ocupă toată întinderea din Muntenia numită ‘bărăgan’, şesurile din Moldova inferioară şi Dobrogea. Limita occidentală se poate desemna printr-o linie între Gherghiţa şi limita stepelor Rusiei australe; printr-o fâşie neregulată şi întreruptă ele se-ntind şi de-a lungul Dunării spre Gherdap, ca o trăsătură de unire ce se întinde de acolo până în Ungaria centrală”. (În Ţara Românească, denumirea de Muntenia a apărut ca desemnând-o la poalele Munţilor Carpaţi, deseori locuitorii din Valea Dunării găsindu-şi refugiu pe înălţimile Nordice; regiunea Bărăgan / Buragan - unde erau frecvente kurgane / gorgane, așa cum a studiat în 1937 și academicianul A/Român Niculae Iorga - reda prin onomastică inclusiv frecventele uragane / tornade ce erau cândva acolo, așa cum a studiat în 1957 și academicianul Român Constantin Giurescu).

Stepele EurAsiei
Glosarul indică între megaliţi (uriaşe construcţii nedecorate de piatră, în EurAsia atribuite Hiperboreilor) drept Gorgan movila funerară rotundă din piatră, Tumulul - măgura sau valul de pământ funerar, Menhirul - o singură piatră verticală / prototipul Obeliscului şi Dolmenul ca 2 pietre verticale unite printr-o placă orizontală, fiind “masă funerară” de piatră, ca altarul de sacrificiu pe care erau ucise şi apoi arse ofrandele rituale şi de pe care se consuma în comun animalul totemic, “încăperea” delimitată de părţile sale din piatră fiind “poartă” spre “Lumea Cealaltă”; încă din Epoca Pietrei se ştia că sufletele erau legate de Pământ iar spiritele erau legate de Cer (suflete având toate vieţuitoarele, în plus însă spirite având numai oamenii).

Tumul-iaz
În scopul comunicării cu lumea subterană şi la dansuri se practica săparea de cratere, cu diametrul de câteva zeci de metri (însă deseori se colmatau şi de aceea n-au avut durată îndelungată); invers, tumulii ridicaţi din pământ deasupra solului erau cei propriu-zişi: unii tumuli - de formă conică sau piramidală - serveau şi ca semne geodezice sau ca observatoare astronomice. Formele tumulilor puteau fi discoidale (ca platforme rotunde şi netede pe teren), ovale / alungite, ca nişte clopote, perfect circulare (ca nişte jumătăţi de sfere), etc. Dacă pe un spaţiu restrâns erau mai multe morminte - înconjurate şi cu un şanţ circular - atunci acolo era delimitată o necropolă tumulară. Cuvântul străvechi Gorgan / Kurgan a fost utilizat în diferite părţi ale Asiei şi Europei (în Română până la derivatele Grui / Gruni, în Franceză Galgal) ca o aceeaşi numire generică pentru colinele artificiale ridicate în memoria eroilor, peste mormânt fiind depuse cantităţi enorme de piatră şi pământ sub formă de con, în vârf de multe ori având drept semn sacru o columnă de piatră: simbol falic, asociat în vechime cu fertilitatea, ulterior obeliscurile fiind legate şi de amintirea unor evenimente istorice; stâlpii, menhirele, etc. aveau roluri comemorative, cu destinaţie sacră, obicei de la care până în prezent a rămas marcarea capului mortului cu o placă (de pildă, concepţia Axei Lumii ce unea Cerul şi Glia / Pământul - natural figurată prin Munte - fizic era materializată prin stâlp). În ochii autohtonilor, uriaşele movile arătau ca pântecele însărcinat al Marii Zeiţei - de aceea fiind şi numite Gorgane - ceea ce făceau năvălitorii Gorgani / Kurgani, prin întoarcerea morţilor Pământului, corespunzând străvechilor înhumări (iar nu incinerări, aşa după cum practicau alţi năvălitori răsăriteni).
Gorgan
În “Câteva precizări de ordin arheologic privind problema proto-indo-europenilor”, Dr. Marija Gimbutas a scris: “Vechea Europă a fost cea mai timpurie civilizaţie europeană, o parte integrantă a lumii străvechi înrudită cu culturile ne-indo-europene mesopotamiană, est-mediterană şi anatoliană. Începutul ei este sinonim cu începutul agriculturii în mileniul VII î.C. În timpul mileniului V î.C., Vechea Civilizaţie Europeană, constând dintr-o mulţime de variante locale, a atins un grad înalt de complexitate şi rafinament. Acest lucru poate fi observat în fiecare aspect al vestigiilor culturale: arhitectura (construcţii cu mai multe încăperi şi cu 2 niveluri, morminte, lăcaşuri de cult, pereţi pictaţi, mobilier), arta ceramicii (o varietate incredibilă de forme şi modele ale unor vase şi figurine policrome, pictate cu grafit şi lustruite cu negru), costumele şi podoabele (vestimentaţii bogate de ritual atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi), metalurgia (aurul şi cuprul), specializarea în meşteşuguri, etc. Infiltrarea indo-europenilor războinici, reprezentând o societate patriarhală, aduşi de cai şi de vehicule în Vechea Europă, a determinat restructurarea societăţii, economiei şi religiei: hibridarea motivelor religioase, eclipsa elementelor feminine dominante în artă şi dezintegrarea aşezărilor mari. Aceste schimbări oferă cheia înţelegerii noii perioade a istoriei Europei. Întregul sistem al Culturii Kurgane nu este bazat doar pe o singură trăsătură comună, izomorfă: kurganul. Kurgan’ este denumirea unei tradiţii şi - asemeni multor alte denumiri - nu se referă la o unică trăsătură, ci la ansamblul de elemente definitorii, care sunt: o societate patriarhală, un sistem stratificat în clase, existenţa unor mici unităţi tribale conduse de căpetenii puternice, o economie preponderent pastorală incluzând creşterea calului dar şi cultivarea plantelor, elemente de arhitectură cum sunt colibele mici (bordeie), cu stâlpi de susţinere din lemn, sate mici şi fortăreţe masive amplasate pe înălţimi, o ceramică grosolană nepictată decorată prin incizii sau împunsături, elemente religioase ce indică existenţa unui Zeu al Cerului şi / sau Soarelui - precum şi un Zeu al Tunetului - şi Cultul Focului. Movila - sau Kurganul - este aşadar numai unul din aceste elemente definitorii”. În 1985, despre Megaliţii din Europa şi implicaţiile lor” ea a mai scris: “Megaliţii europeni provin dintr-un timp anterior piramidelor egiptene şi nu au avut precursori în Orientul Apropiat. Megaliţii au fost construiţi în decursul a cel puţin 3 milenii, între mileniile V î.C. şi II î.C. Dealul - delimitat de şanţ - era o metaforă pentru pântecele zeiţei însărcinate. Vârful circular era ombilicul zeiţei, unde se afla concentrată puterea ei de a da viaţă”. În legătură cu “Primul val (circa 4400-4200 î.C.) şi urmările sale”, Dr. Marija Gimbutas a notat: “Ideologia Vechii Europe era axată pe aspectele eterne ale naşterii, morţii şi regenerării, simbolizate prin principiul feminin: Mama. Ideologia patriarhală a Culturii Kurganelor (cunoscută şi din mitologia comparată indo-europeană) era axată pe forţa virilă, pe zei războinici eroici, ai cerului însorit şi tunetului. Vechii europeni nu accentuaseră importanţa armelor, pe când populaţia kurganelor (asemeni tuturor indo-europenilor atestaţi în istorie) glorifica lama ascuţită. Domesticirea calului pare a fi fost cauza primă - iar calul domesticit, mijlocul - de răspândire a puterii din stepa împădurită de la nord de Marea Caspică şi Marea Neagră. Utilizarea calului ca animal de călărie a fost evidenţiată în stepele dintre Volga şi Nipru începând cu a doua jumătate a mileniului V î.C. (calul a fost larg domesticit la începutul mileniului V î.C., până atunci - în sălbăticie - fiind numai animal de vânat; el - prin călărie - a devenit cel mai rapid mijloc de deplasare din acele timpuri). Creşterea accentuată a numărului de cai din zona de stepă trebuie să fi rupt echilibrul dintre suprafaţa stepelor din sudul Rusiei şi Ucrainei şi cererea de hrană a hergheliilor tot mai mari. Trăind în comunităţi mici şi aptă să călărească, populaţia kurganelor putea ajunge uşor în regiunile de la vest de Marea Neagră, unde solurile cu un conţinut bogat în calciu din Dobrogea şi Valea Dunării ofereau condiţii ideale de păşunat; era mai uşor să pătrundă în zone deja cultivate decât să cultive în stepă. Populaţia kurganelor era formată doar în mică măsură din cultivatori, deoarece zonele de stepă nu pot fi cultivate în mod eficient (deşi predominant păstori, aceia nu erau nomazi de tipul populaţiilor central-asiatice cunoscute în epocile ulterioare). Păstorii mobili de pe Volga dezvoltaseră relaţii comerciale cu regiunile Caucazului, Niprului şi Dunării nu mai târziu de mijlocul secolului XLIV î.C.; ‘bogatul vest’ cu rezervele sale de aur şi cupru a fost - evident - încă o tentaţie irezistibilă. Primul val pare a coincide cu răspândirea calului domestic la vest de Marea Neagră, aşa cum indică sculpturile de capete stilizate de cai cu frâiele incizate; sculpturile plate în piatră în formă de cap de cal erau probabil sceptre, simbol al puterii pline de mana sacră a calului. Infiltrările Culturii Kurganelor în regiuni ce corespund azi României, Bulgariei şi sud-estului Ungariei sunt indicate de mormintele kurgan cuprinzând schelete înalte de tip cromagnoid, diferite de acelea ale populaţiilor autohtone. Aşa cum se ştie din timpurile istorice, câmpia panonică s-a dovedit o mare atracţie pentru numeroase hoarde de călăreţi nomazi, ca de exemplu sciţii, hunii şi avarii. Nu poate fi deci surprinzător de constatat că în bazinul Tisei elementele ‘kurgan’ s-au amalgamat cu localnicii; resturile de locuire arată o fragmentare a comunităţilor în grupuri de câteva zeci de oameni. Atunci sistemul social restructurat s-a reflectat prin schimbarea radicală a practicilor de înmormântare: mormintele conţin schelete masculine mari, însoţite de securi de luptă, capete de ghioagă, lame de obsidian şi altfel de vârfuri de săgeţi”. (Este de observat că pentru “ghioagă”, Balcanic se folosea de pildă “keloke” în vechea Albaneză, la Perşi fiind “gorz”). Despre “valul al doilea şi formarea unor noi complexe culturale”, savanta Lituaniano-Americană a scris că “s-a revărsat dinspre stepele nord-pontice către sud prin Dobrogea, reluând drumul ‘fraţilor’ lor din primul val care - fără îndoială - au opus o oarecare rezistenţă de-a lungul barierelor greu accesibile ale Dunării către Europa centrală. În inventarul mormintelor din kurgane se întâlneşte pentru prima oară un metal dur: aliajul cupru-arsenic. Noua metalurgie, precum şi forma uneltelor şi a armelor au fost preluate de la populaţiile trăind în bazinele Kura şi Araxes din Caucazul Mic. A apărut o nouă regiune metalurgică circum-pontică. Centrele ‘vechi europene’ ale metalurgiei cuprului au dispărut. Începuturile perioadei timpurii a bronzului - cu alte cuvinte, începuturile producerii metalelor dure - au fost sincrone cu al doilea val al indo-europenilor. Vechea Europă a fost transformată, nu exterminată. ‘Kurgan’ nu denumeşte cultura patriei primitive indo-europene, ci caracteristicile culturale ale populaţiei proto-indo-europene: domesticirea calului, fenomenul călăriei şi inventarea roţii au constituit elementele sale fundamentale”. În “Dicţionarul religiilor”, Dr. Ioan Culianu 1950-1991 scria că “Dacă n-au avut niciodată o limbă comună, indo-europenii par să provină dintr-o regiune comună, pe care arheologii au identificat-o uneori cu bazinul inferior al Volgăi, de unde triburi seminomade de războinici patriarhali roiesc în mai multe valuri începând cu jumătatea mileniului V î.C., formând cultura zisă a Kurganelor sau a tumulilor funerari. Spre începutul mileniului IV î.C., al doilea val de Kurgane atestă al doilea centru de difuziune care corespunde îndeaproape cu ceea ce majoritatea lingviştilor desemnează ca patrie a indo-europenilor; această zonă se întinde, spre mijlocul mileniului III î.C., din Munţii Ural până la Loara şi de la Marea Nordului până în Balcani. Potrivit cercetătoarei lituaniene Marija Gimbutas, cultura patriarhală a indo-europenilor distruge o cultură uniformă, matriarhală şi paşnică, ce a subîntins întreaga Europă veche timp de 20 de milenii, din paleolitic până în neolitic. Principala caracteristică a culturii aceleia era adorarea unei zeiţe cu mai multe atribute. În Epoca Bronzului, marea majoritate a popoarelor Europei este de origine indo-europeană, singura excepţie notabilă fiind cea a finicilor, popor finico-ugric din Ural”. Acel grup de excepţie era cel al Gherga (aliniat Culturii “Comb”, întinsă de la Marea Baltică la Marea Chinei, caracterizată prin motivele artistice de linii paralele ca dinţii pieptenului / ce erau asociaţi cu razele solare: așa ceva era în evidentă conexiune cu puterea conferită părului în comunicare).
Răspândirea Culturii Comb / Pieptenului
Dr. Siiri Rootsi de la Universitatea Tartu din Estonia în 2007 a afirmat că haplogrupul “N” - al lui Gherga - s-a răspândit în Europa înaintea Culturii Ceramicii inscripţionate cu razele soarelui şi că din punct de vedere arheologic acea Cultură a apărut ulterior pe zona sa de deplasare / în S Culturii Comb s-au dezvoltat atunci cuneiformele şi apoi - în răsărit - scrierea Chineză (Tartu 58,23 lat. N, 26,43 long. E - cel mai mare oraş Eston după capitală, reproducând cu numele său Gargu - a fost numit de Ruşi în 1030 ca Yuryev şi de Finici ca Tartto).
Situația neolitică
Mutarea din calea apelor crescute ale Mării Negre în N Mării Caspice - unde e Fluviul Ră / Volga, cel mai mare al Europei - întâlnind în cale şi vânătorii Uralieni / Siberieni a determinat apariţia atât a Culturii Gorgane, cât şi a valurilor Indo-Europene. Migraţiile aveau efectul valurilor de apă în care se deplasează unda valului dar nu şi apa, astfel încât adesea migratorii / nomazii nu au depăşit câteva procente din populaţiile locale; colonizările reuşeau doar când într-un loc se instalau zeci de persoane, majoritatea formată însă nu din bărbaţi, ci din femei - fapte ştiinţific dovedite, inclusiv prin statistică - datorită perpetuării prin natalitate. Posibilităţile de hrană determinau atât mărimile comunităţilor, cât şi migraţiile (când se produceau disproporţii cu posibilităţile, inclusiv datorită factorilor fizici - între care condiţiile de mediu - scindarea însemnând emigrarea colectivă spre alte locuri, ca acţiune organizată / hotărârile fiind luate de grup, nu individual); prin emigrare, partea desprinsă deoarece trăia în alt mediu îşi schimba modul de viaţă, astfel apărând variaţia unor instituţii la diferitele grupuri aparţinând aceluiaşi neam. Indo-Europenii aveau avantajul pentru deplasare că au fost primii care au folosit caii (pe care au învăţat să-i domesticească şi crească în “gherghelii”, însă în afara Indiei - locul primei Civilizaţii post-diluviane independente din lume - unde din pricina climei nu puteau fi crescuţi corespunzător), aveau arme perfecţionate şi îşi amplasau aşezările pe înălţimi fortificate - dar n-aveau Temple - ei crezând într-o lume croită după nevoile individuale şi ca atare introducând societatea patriarhală / în care poziţiile importante de conducere erau pentru bărbaţi. Noii sosiţi în răsăritul Europei n-au introdus doar caii, ci şi vinul; mulţi se protejau ungându-se cu ulei amestecat cu oxid de fier ocru - pentru protecţie iarna de frig şi vara de insecte - având o culoare roşcată până şi în morminte (colorantul era asimilat sângelui şi suflului vital, preparatul fiind în mod special pentru a conferi vigoare / rezistenţă, practica miraculosului preparat sângeriu existând dinaintea Potopului).

Bazinul Ră / Volga
Iniţial Gherganii n-au fost Indo-Europeni, căci erau mai vechi decât aceia, în unele dintre locurile în care au apărut culturile, spre sfârşitul Epocii Pietrei. În 1987 lordul Colin Renfrew, arheolog Britanic, a legat inspiraţia Gorgană (migraţie datorată şi înmulţirii populaţiei) de Anatolia mileniului VII î.C., cu începuturile agriculturii; în 2003, Russell Gray şi Quentin Atkinson de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă au confirmat aceasta prin studiile lor de istorie lingvistică / avansând chiar mileniul VIII î.C. ca start al diversificării limbilor, cu început în Anatolia (de altfel, limbile Finico-Ugre - prezente la unele ramuri ale grupului genetic Gherga - nu sunt Indo-Europene, aşa cum din mileniul V î.C. acelea prin migraţii şi schimburi de populaţii au început să se răspândească în EurAsia). Harta următoare a Europei, realizată de Kaalevi Wiik, profesor la Universitatea Turku 60,27 lat. N, 22,16 long. E din Suomi / Finlanda, ilustrează retragerea în timp de 8 milenii a Finico-Ugrilor până în zona lor actuală:
Retragerea Ugro-Finică
Pe harta Europei se poate observa limita Sudică a Finico-Ugrilor la sfârşitul mileniului VII î.C. (începând de la Marea Neagră / gura Bugului) şi retragerea apoi spre N, în fiecare mileniu. Anatolianul Strabon (63 î.C. - 26) a indicat în Geografia” XI 6:2 că “mai demult, se făcea o deosebire între populaţiile aşezate la miazănoapte de Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică, desemnate cu numele de Hiperborei”. Cercetătorul Ucrainean Valentin Steciuc / Stetsyuk a prezentat în 2018 toponimele Finico-Ugre din Estul Europei ca redând de fapt rutele lor de migrări, așa cum se poate vedea în imaginea următoare (pe culori, cu verde urmele Udmurte, cu violet urmele Maghiare, cu albastru urmele Finice, etc.):
Toponime Finico-Ugre în răsăritul European
Filozoful Vasile Lovinescu 1905-1984 (descendent al Dr. Budai-Deleanu 1760-1820, autorul Ardelean - din Cigmău / Geoagiu = “Gerges-dorf” - al Epopeii “Ţiganiada”) a scris în “Dacia hiperboreană” despre migraţia Hiperboree: “Unul dintre cele mai interesante aspecte ale manifestării ciclice îl constituie marea migraţie hiperboreană, o ‘coborâre’ din indistincţia polară primordială în multiple manifestări secundare ale ciclului. Simbolismul acestei migraţii se leagă în genere de manifestarea lui Prakriti: indistincţia polară originară. Se poate concepe că migraţia hiperboreană nu are nimic în ea improvizat, întâmplător, gratuit, precipitat. Trebuie să ne smulgem din toate aceste prejudecăţi moderne pentru a ne reprezenta corect această migraţie sacră, cu ai săi sacerdoţi-regi, purtând din etapă în etapă, după o ştiinţă geografică precisă, ‘penaţii’ săi, suporturile sale spirituale. Trebuie să insistăm asupra punctului capital: aceste etape (ce durau milenii) trebuie să fi avut ‘virtuţi’ speciale, ‘analogice’ cu cele precedente ale Ţinutului primordial; acesta e un adevăr fundamental care nu trebuie pierdut din vedere. Cu alte cuvinte, munţii, apele, locurile geografice, numele lor, centrele şi suporturile spirituale ale unei etape aveau virtuţi analogice cu acelea ale etapelor precedente. Se întâmplă să cunoaştem cele 2 extreme ale emigraţiei hiperboreene: Polul Nord şi Grecia pelasgică; itinerariul migraţiei este verticala nord-sud ce leagă aceste 2 puncte. Dacă privim pe o hartă, constatăm că datele istorice confirmă acest raţionament. Astfel, de exemplu, Camille Jullian admite existenţa unui stat pe malurile Mării Baltice, constituit din cei care mai târziu au fost Celţii. Or, Marea Baltică se găseşte pe verticala semnalată de noi; constatăm de asemenea că această verticală trece şi prin Dacia (România actuală). O cercetare cât de cât atentă a scriitorilor antici ne arată existenţa în nordul Greciei, pe ţărmurile Dunării şi Mării Negre, a unei mari rase unitară ca limbă, moravuri şi tradiţii, deşi divizată politic. Rene Guenon a spus foarte corect: ‘concepţia folclorului - aşa cum se înţelege în mod obişnuit - se bazează pe o idee radical falsă, că ar exista creaţii populare, produse spontane ale masei poporului; interesul profund al tradiţiilor însă constă mai ales în faptul că ele nu sunt populare ca origină’ (şi adăugăm că dacă e vorba - cum este aproape totdeauna cazul - de elemente tradiţionale, în adevăratul înţeles al acestui cuvânt, oricât de deformate, împuţinate sau fragmentate ar putea fi uneori şi de lucruri având o valoare simbolică reală, toate acestea, departe de a fi de origină populară, nu sunt nici măcar de origină umană). Ceea ce poate fi popular este numai faptul ‘supravieţuirii’, când aceste elemente aparţin unor forme tradiţionale dispărute. Poporul păstrează astfel, fără să le înţeleagă, resturi ale unor tradiţii străvechi, urcând uneori într-un trecut atât de îndepărtat încât ar fi imposibil de stabilit, şi - pe care, din acest motiv - se mulţumeşte să-l atribuie domeniului obscur al ‘preistoriei’.” În răsăritul European, administrarea politică, comerţul sau războiul răspundeau nevoii de schimb a grupurilor, ambele prin consecinţele lor fiind pe atunci cele mai evoluate / avansate forme de organizare. Sedentarizarea era însoţită de crearea unor sisteme de fortificaţii, ce înconjurau satele. Şanţurile la început nu erau pentru protejarea de un inamic oarecare, ci pentru a marca inventarea unui nou statut: acela de zonă locuită, cu limite perfect stabilite pe teren. În aşezări, trecerea a fost de la locuinţa săpată în pământ la cea construită la suprafaţă - sau cu etaj - de la grupul de construcţii plasate undeva în apropierea unui izvor la aşezările cu plan prestabilit şi uneori pe mari suprafeţe, cu sisteme de fortificare compuse din simple garduri iar mai târziu din şanţuri, valuri de pământ şi palisade de lemn care delimitau, protejând în egală măsură, multe din comunităţile mai importante (după cum a observat Academia Română în Istoria Românilor “primele garduri, respectiv palisade, de pe teritoriul României au fost în Banat”; în vechea Română, verbul “a gărdui” - adică a împrejmui un loc - încă se folosea).

Palisadă
Locuinţele şi-au schimbat forma, atât ca rectangulare lungi, de tipul barăcii, având pereţii din pari înfipţi, tencuiţi în interior şi exterior cu argilă / lut, cât şi cu aspect circular sau oval, în centru fiind vatra (ştiută ca “Poarta Pământului”); în numeroase Tradiţii, vatra familială îndeplinea rolul de “centru” sau “buric” al universului / lumii: în acea situaţie, frecvent ea devenea altar pentru sacrificii (la Buriaţi era împodobită cu panglici colorate orientate înspre punctele cardinale - aceeaşi concepţie ca în India - la Iakuţi jertfele aduse divinităţilor cereşti fiind prin mijlocirea focului său, în acea împrejurare vatra servind drept “poartă”). Sarea, silexul, obsidianul, aurul, cuprul sau vasele ceramice şi statuetele, vehiculate sub formă brută sau prelucrată, diverse piese, etc. au circulat marcând adeseori şi relaţiile sociale în cadrul acelor societăţi (structurate ierarhic) sau între ele. După ce academicianul Irlandez James Mallory a schițat în 1989 sursa Gorgană din N Pontic, în “Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997 a prezentat și valurile Kurgane:


Cronica ilustrată a omenirii” realizată în 2008 de profesorii universitari Knut Gorich, Hans Korner, Reinhold Leinfelder, Winfried Schultze şi Andreas Wirsching din Germania a scris despre războinicii populaţiilor kurganelor care au năvălit în Europa: începând din aproximativ 4500 î.C., din sudul Rusiei, populaţiile migratoare au pătruns în regiuni de pe malul Mării Negre. Odată cu acea invazie a început declinul vechii Europe. Călăreţii din stepa eurasiatică au fost strămoşii indo-europenilor. La mijlocul mileniului V î.C., ei au ajuns prin campaniile lor militare până pe cursul inferior al Niprului şi pe coastele vestice ale Mării Negre. De acolo, aşa-numitele populaţii ale kurganelor au pătruns constant în următoarele 2 milenii în Europa de Est şi Centrală, unde au modificat radical structura culturală. În primele lor invazii, au ajuns în câmpia Mariţa (în Antichitate, Hebrus) din Bulgaria şi s-au răspândit în Macedonia. De-a lungul Dunării, au ajuns în pusta azi maghiară. O a doua invazie a început în jurul anilor 3500 î.C. iar o a treia, după anul 3000 î.C. Triburile neolitice (autohtone) s-au amestecat cu invadatorii indo-europeni sau au fost asimilate de aceia. Oamenii culturii Vinca au fost alungaţi către vest iar celelalte culturi (indigene) au fost distruse. Invadatorii au fost mult superiori ţăranilor neolitici, căci erau înarmaţi cu arme de tăiat şi de împuns cum ar fi lănci, pumnale, arcuri şi săgeţi. Europenii nu s-au putut apăra decât cu topoare. Cine au fost acei călăreţi care au apărut dintr-odată la graniţele Europei şi au distrus civilizaţii care s-au dezvoltat pe parcursul mileniilor? Populaţiile kurganelor au fost denumite după termenul rusesc pentru tumul (gorgan). Tumulii în care erau îngropaţi morţii reprezintă o caracteristică a seminomazilor. La populaţiile kurganelor era răspândit obiceiul uciderii văduvelor: dacă murea capul familiei, soţia trebuia să-l urmeze în mormânt. Succesul în luptă şi mobilitatea populaţiilor kurganelor se întemeiau în principal pe domesticirea calului. În perioada primei invazii, herghelii imense populau teritoriul proto-indo-europenilor: pădurile şi stepele din regiunea fluviului Volga erau o resursă inepuizabilă. Calul era venerat chiar şi în cultul morţilor, aşa cum o dovedesc statuete înfăţişând cai şi capete de cai descoperite în morminte (până atunci, caii nu erau călăriţi, ci mâncaţi). Ca animal de călărie, calul a schimbat cursul istoriei europene în timpul primei invazii a populaţiilor kurganelor. Călare, războinicii din răsărit erau o ameninţare mortală pentru crescătorii de animale ai neoliticului. Astăzi, arheologii nu mai pot reconstitui teroarea pe care trebuie s-o fi răspândit prima invazie a populaţiilor kurganelor printre oamenii neolitici ai Europei dar ulterioarele populaţii de călăreţi, precum sciţii (secolul VII î.C.), hunii (secolul IV) sau mongolii (secolul XII) au dovedit superioritatea şi eficienţa luptei călare”.
Teroarea respectivă din Epoca Pietrei probabil exprima îngrijorarea băştinaşilor şi sub forma urgiei că Vin Gorganii!” (în Româna veche fiind verbul “a globi” = “a prăda” / “a jefui”, cele peste 2 milenii de agitaţie Gorgană - de la sfârşitul Epocii Pietrei şi începutul Epocii Bronzului - fixând în Româna arhaică familia lingvistică legată de circuit, de circulaţie, de mişcare, etc., existând și verbul a gorgoni” însemnând a fugi” ori depărta”, izgoni” dar şi substantivul horda” / hoarda” ca generic pentru gruparea cotropitoare); e interesant că anterior de Gorgani / Kurgani, animalele sălbatice ori oamenii cruzi se numeau “Ghueros” iar ulterior (după Gorgani / Kurgani), termenul proto-Trac pentru “groază” a fost “pierga” / “pierka” - din pre Indo-Europeanul “perg” - în timp ajuns “ferka”: “frică” (vechii Greci aveau termenul “orghe” pentru “furia de scurtă durată”). În 2016, Dr. Mihai Vinereanu a studiat Începuturile neoliticului în Europa” și a afirmat că “este evident despre culturile de tip kurgan că s-au răspândit de la est la vest. Nu contestăm că purtătorii culturii kurganelor nu erau indo-europeni, ci contestăm doar faptul că ei nu au fost nici pe departe primii indo-europeni veniți în Europa. Au fost doar niște ramuri de triburi indo-europene care au plecat din regiunea ponto-carpato-danubiană, ca apoi să se întoarcă pe aceleași locuri, câteva milenii mai târziu, folosind calul ca mijloc rapid de locomoție. În română forma cal’ provine din proto indo-europeanul kel’ = a se mișca repede’; forme derivate în limbile indo-europene care definesc calul provenind de la acest radical sunt destul de puține: excepție face albaneza (ce are forma kale’ = cal’) și parțial limbile celtice”. Ținând cont de frecventele echivalări G”/K” și R”/L”, termenul care a generat denumirea pentru cal poate s-a înrădăcinat în mai vechiul gher” asimilat cu graba” (astfel putându-se decripta Gher-Ga” / Gor-Ga” - sau Kur-Ga” de la Kurgan - și ca Grăbitul / Grăbita Pământului”): cuvântul Indo-European ghel” însemna sclipitor” / luminos” - folosit și la Cher” / Cer” - iar viteza luminii e chiar cea mai rapidă în universul observabil.
Albastru la bărbați, roșu la femei
În 2017, Matthias Jakobsson și Torsten Gunther de la Universitatea Suedeză Uppsala, împreună cu Amy Goldberg și Noah Rosenberg de la Universitatea Americană Stanford, au cercetat cromozomii migranților trecutului din Asia în Europa și au evidențiat prezențele echilibrate dintre femeile și bărbații Anatoliei neolitice care au avansat în Europa, spre deosebire de nomazii Epocii Bronzului din Stepa Caspico-Pontică, dramatic dominați masculin (în proporția chiar de 14 bărbați la 1 femeie la ultimul val Kurgan / Gorgan). Este interesant că proporțiile cele mai consistente Gherga sunt exact la contactul populațiilor Kurgane / Gorgane (adică Indo-Europene) cu populațiile ne Indo-Europene (adică non Kurgane / Gorgane), evidențiate cu roșu pe harta următoare:
Non Indo-Europenii cu roșu
Gorganii de altfel începând cu mileniul VI î.C. au fost atestați în EurAsia deopotrivă drept Kurgani în Europa și drept Kurgal în Asia (după cum a fost primul nume al Sumeriei / Ghiengar). În 2003, profesorul universitar Italian Mario Alinei - coordonatorul “Atlasului Lingvistic European” - a caracterizat Kurganii / Gorganii ca “mari crescători de animale (cai, vite, porci, oi, capre, etc.): ei n-au fost vânători; săgeţile le cărau în tolbe (ştiute mult ulterior Turk drept kolcan’ / kulcan’). Gorganii / Kurganii trăiau în zonele joase de stepă, între păduri şi apele curgătoare, unde pescuiau (în aşezările lor s-au găsit harpoane, cârlige de pescuit, multe oase de peşti, etc.); nu prea s-au implicat în cultura cerealelor. Kurganii foloseau care cu 2 şi 4 roţi, realizate din lemn masiv (exemple de gen s-au găsit şi în machetele-jucării ale acelora, descoperite arheologic). Gorganii / Kurganii timpurii - care erau Caucazieni - au avut vase din aur şi argint, mici pumnale din aramă, sule de cupru, etc., însă nici un obiect din bronz n-a fost găsit la ei (nu cunoşteau alierea). Corespunzător artefactelor, Gorganii / Kurganii erau familiarizaţi cu leii (ceea ce la prima impresie ar părea ciudat, deoarece acum nu mai există asemenea animale în fosta zonă de răspândire Kurgană); în 1812, autorii Peter Pallas şi Francis Blagdon au scris despre uriaşa şopârlă Coluber Jaculator’ - de circa 2 metri, neveninoasă - ce se întâlnea în Bazinul Volgăi inferioare, putându-şi ridica capul şi pieptul când înfrunta călăreţul pe cal: aşa ceva a alimentat legendele cu dragoni (care proveneau mai ales din zona dintre stepa Caspică şi Golful Persic, ceea ce nu era o coincidenţă). Ceramica Gorgană / Kurgană a fost foarte primitivă (realizată îndeosebi din argilă amestecată cu scoici zdrobite şi nisip). Aşezările Kurgane au fost de 2 tipuri: cele de pe maluri (având de la câteva zeci până la 2 sute de case semi-îngropate) şi cele întărite de pe vârful vreunui deal, de obicei pe promontoriul de la întâlnirea a 2 ape curgătoare; ambele tipuri aveau avantajul de a putea fi uşor apărate, căci Gorganii / Kurganii făceau raiduri printre vecini, fiind obişnuiţi cu luptele. Tipul de locuinţe semi-îngropate l-au avut de exemplu Armenii din cauza frigului iernii sau cei din Deşertul Gobi din cauza căldurii iar tipul de locuinţe fortificate de pe înălţimi a constituit modelul pentru citadelele / fortăreţele ulterioare (Ciclopice, castele, etc.), aşa cum au avut vechii Greci şi restul Europenilor. Unele dintre mormintele Gorgane lăsate au fost foarte bogate în bijuterii din metale - aur, argint - şi pietre preţioase; împreună cu morţii se puneau cozi tăiate de ovine (ce stocau grăsimi, aşa cum bizonii sau cămilele fac în cocoaşele lor): cozile grase de ovine sunt obişnuite şi azi prin bucătăriile Turceşti ori Iraniene. Mormintele bogaţilor imitau locuinţele - în lemn sau piatră - adeseori având şi schelete de şerpi, jertfiţi acolo înadins pentru a marca eroismul curajosului înhumat. Termenul ce Rus e Kurgan’ este răspândit în tot SE European: Ucrainean ‘Kurhăn’, Polonez ‘Kurhan’, Românesc ‘Gurgan’, Tătar ‘Kurgan’, Kîrgîz ‘Korgan’, etc”.
Harta conflictelor militare majore în Vechea Lume - până la Iisus - realizată în 2016 de Olandezii Pim van Bree și Geert Kessels
Dr. Harald Haarmann a afirmat în 2014 despre Vechea Civilizaţie Europeană, pe care a precizat-o ca Civilizaţie Dunăreană: “Agricultorii şi negustorii neoliticului trăiau în societăţi având cetăţenii egali între ei. Nu aveau nevoie de o elită care să-i organizeze, căci toate activităţile se iniţiau liber din interiorul comunităţilor lor, aşa ceva fiind semn de maturitate; cercetările arheologice nu au relevat strate de cenuşă din timpul lor - indicând distrugeri / cuceriri - deoarece în timpul lor n-au existat mari războaie (altfel, pe şantierele arheologice ar fi fost găsite stratele de cenuşă doveditoare: acelea au apărut mai târziu). Progresul şi bogăţiile acelor comunităţi Dunărene au fost remarcate de către nomazii organizaţi diferit, care aveau o ierarhie în vârful căreia se afla un conducător. Populaţiile nomade aveau nevoie în mod natural de un conducător puternic, capabil să ia decizii nepopulare, cum ar fi: dacă vremea se înrăutăţeşte, trebuie să ne ducem turmele de aici; şi nimeni n-avea voie să discute o asemenea decizie. Nimeni nu comenta, unul trebuia să decidă: ştim sigur că nomazii erau structuraţi ierarhic (şi în acelaşi timp agresiv, pentru că prin rivalităţi se întăreau reciproc); într-o oarecare măsură, era şi o chestiune de onoare, aşa ceva fiind o caracteristică timpurie a Indo-Europenilor (cine învingea mulţi duşmani, acumula o mare onoare). Acea onoare acumulată avea avantajul că un conflict putea fi câştigat şi fără luptă, cam la fel cum un cerb îl ameninţă şi impresionează pe celălalt cu coarnele lui iar acela din urmă cedează fără luptă. Acei oameni erau înarmaţi cu topoare care au fost găsite în regiunea Varna ori asemenea arme n-au fost găsite nicăieri în Vechea Europă, ele fiind pe atunci o noutate, apărute pentru prima oară acolo, importate din exterior. Nomazii n-au folosit totdeauna forţa, ci şi cununia. Putem de exemplu să ne imaginăm asta, ca pe o scenă dintr-un film: din stepă apare un clan - cu războinicii săi - şi e suficientă apariţia impozantă, călare pe cal (animalul fiind necunoscut pentru vechii Europeni până la acea dată) şi cu arme pe care nici nu e nevoie să le folosească; se duce la un locuitor mai de vază al comunităţii şi-i spune Tu ai familie, îţi iau una din fiice de soţie şi nu stau mult la discuţii cu tine’. Aşa se făcea atunci; şi în numele păcii intrau în comunitatea respectivă iar elita nomazilor începea să stăpânească şi peste comunitatea sedentară astfel preluată: cu alte cuvinte, dă-i nomadului un deget şi el îţi ia toată mâna. Mentalitatea nomazilor stabiliţi era diferită de mentalitatea vechilor locuitorilor. Nomazii - care apreciau valoarea mărfurilor comercializate de către autohtoni - au început să adune bogăţii pentru ei înşişi. Procedeul de schimb comercial n-a mai însemnat apropierea dintre oameni şi construirea unei societăţi civilizate. Au apărut alte valori şi principii, care au schimbat total modul de a face negoţ; la baza societăţii s-a instaurat violenţa. Înainte exista competiţie: cine avea cea mai bună marfă avea cei mai mulţi clienţi; cel care voia să vândă ceva trebuia să-şi dea silinţa să producă marfă bună. Rivalitatea a funcţionat altfel, distructiv: s-a dorit ca rivalul să fie eliminat iar puterea să fie monopolizată. Asta a făcut diferenţa faţă de societatea agrar-egalitaristă: într-o societate structurată ierarhic exista o elită care împiedica pe oricine altcineva să ajungă la putere. În vechea societate, lăcomia nu exista ca parte integrantă. Nu se producea mai mult decât era necesar. Odată cu venirea nomazilor, totul s-a schimbat. Pentru nomazi era important să gândească teritorial: lor le trebuiau terenuri vaste pentru ca turmele să dispună de hrană suficientă; astfel, triburile nomade deveneau rivale pentru teritorii şi încercau să se elimine reciproc. Gândirea anticipată şi în spaţiu a nomazilor nu era aşa de necesară sedentarilor, care rezumaţi la bucata lor de pământ îşi cunoşteau vecinii cu care făcea comerţ; gândirea de tip teritorial era a nomazilor, nu a agricultorilor: nomazii preluau zone mai întinse decât le era necesar, pentru ca în caz de vreme rea să fie hrană suficientă. Acelea au fost zonele tampon - de siguranţă - care trebuiau apărate. Pentru nomazi, noul teritoriu era familial: o concepţie de clan (mai multe familii adunate împreună de către un şef puternic, care le privea ca şi proprietatea sa); aici se punea problema de număr, cât de mare era clanul, cât de capabil era conducătorul să adune alţi oameni în jurul său şi să creeze aşa-numita castă a războinicilor. La Varna, anumite morminte au fost pline de arme (arheologic, aşa ceva a fost dovedit ca premieră Europeană): acolo era şi mult aur, inclusiv un sceptru, primul sceptru de aur din lume. Trebuie să ne întrebăm: de ce neapărat un sceptru? Sceptrul nu e un obiect de tip agrar: era simbolul categoriei conducătoare; nu era o armă ca securea, ci un băţ de aur decorat cu şnururi făcute din păr de cal, purtat ca simbolul clanului. Nomazii erau flexibili şi au învăţat cum să trăiască printre sedentari cu turmele lor: în Dobrogea şi în Ardeal existau zone bune pentru păşunat, mutările lor determinându-le înlocuirile cu alţi nomazi veniţi din stepă, care au continuat să folosească ierarhia elitei creată de predecesorii lor la marginea Vechii Europe; asemenea proces a dus la rivalităţi între nomazii vechi şi noi, determinând migrări pe Valea Dunării în sus ori spre alte regiuni (procesul Indo-Germanizării). În sudul Ucrainei au apărut oraşe cu un mileniu înaintea celor din Mesopotamia (cetăţi consolidate pe Fluviile Tigru şi Eufrat la mijlocul mileniului IV î.C.); Troia la început - a fost fondată în jur de 3000 î.C. - avea influenţe din Vechea Europă. Oraşele-stat erau mici regate în care s-au păstrat conducerile ierarhice autoritare, fiind de sine stătătoare, efectuând schimburi comerciale dar şi purtând lupte unele cu altele. În Asia, puterile administraţiilor s-au exercitat mult mai autoritar decât în Europa. Societatea ierarhică a fost un import din stepă, care a evoluat în instituţia regală. Străvechiul mod egalitarist s-a transmis pe linie maternă, păstrându-se în conştiinţa colectivă, cu părţi bune şi rele. La Parţa, Zeul-Taur personifica şi venerarea fecundităţii; lângă el, Marea Zeiţă personifica fertilitatea. Pentru împlinirea fertilităţii, Marea Zeiţă avea nevoie de un partener de sex masculin, însă acel partener nu era la acelaşi nivel de egalitate cu ea - ca un mare zeu de sine stătător - ci ca o figură secundară, care împlinea fertilitatea Marii Zeiţe”.
Varna, mileniul V î.C.
În 2007, Francois Giligny – profesor de arheologie la Universitatea Sorbona din Paris / capitala Franței – a indicat din cadrul “revoluției neolitice” Civilizația Dunăreană cu verde pe harta Europei (din Insula Creta până la Atlantic):
Civilizația Dunăreană cu verde
Lucrul la uriaşele Gorgane - ţinând cont de nivelul tehnologiei în acele timpuri - era foarte greu, fiind mobilizate la muncă toate persoanele valide existente, ulterior practica transmiţându-se din SE European în NE African, în Egipt, întâi prin “mastabe” / morminte, apoi şi piramide (baza modificându-se în rectangulară, pentru mai buna legătură cu pământul).

Structura mastabei


Gorganele au fost “piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul “Institutului Arheologic German”; de altfel, Dr. Haluk Berkmen în lucrarea De la kurgane la piramide” a scris: “formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele”.
Istoricul Britanic Arnold Toynbee în “Civilizaţii stăvilite” a scris: “Relaţiile oamenilor cu stepa - întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri - a adus mult mai mult cu marea nebrăzdată de plug’ după o numea Homer, decât cu ‘pământul ferm’ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor - în afara oazelor sau insulelor - un loc unde să-şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi-au făcut obiceiul să-şi întemeieze cămine trainice. Amândouă impun - ca un fel de penalitate pentru că îngăduie oamenilor să le străbată - obligaţia ca aceştia să se mişte necontenit de-a lungul lor, silindu-i să treacă de hotarele lor, pe ţărmurile ‘pământului ferm’ ce le înconjoară; astfel s-a constatat o similitudine reală între hoarda nomadă - care, an de an, se mişca pe aceeaşi orbită a ciclului pastoral între vară şi iarnă - şi flotele de pescuit, ce plutesc de la banc la banc, după anotimp sau între caravanele prin care hotarele opuse ale stepei erau legate unele de altele şi convoaiele de neguţători care fac schimburi de produse provenind de pe ţărmurile aflate de o parte şi alta a mării, între năvălitorii din deşert / stepă şi piraţii mărilor ori între exploziile demografice ce i-au silit să se smulgă din ciclul anual şi să se năpustească asupra ţinuturilor cultivate din jur. Nomadismul a fost provocat de uscăciune. Reuşind să îmblânzească rumegătoarele, omul eurasiatic a izbutit să-şi regăsească mobilitatea, pierdută la stadiul metamorfozei sale precedente, aceea de vânător. El a izbutit să se folosească de noua mobilitate pe 2 căi: anume, unii din oazele de dincolo de Marea Caspică au folosit capacitatea lor de deplasare pentru a migra în mod progresiv, deplasându-se tot mai departe pe măsură ce clima ajungea să fie tot mai uscată, astfel încât să se menţină în permanenţă într-un mediu natural în care să aibă putinţa să-şi ducă mai departe felul de viaţă (schimbarea habitatului a fost pentru a nu-şi schimba deprinderile); dar alţii s-au despărţit de primii, pentru a răspunde la aceeaşi provocare într-un chip mai îndrăzneţ, ei părăsindu-şi - la fel ca şi ceilalţi - oazele în care nu mai era cu putinţă să locuiască şi s-au năpustit, cu familiile şi turmele lor, asupra întinderii neospitaliere a stepei, acei eurasiatici necăutând însă tărâmuri mai îndepărtate, ci punându-şi nădejdea agonisirii traiului din meşteşugul deprins al creşterii vitelor, au năpădit asupra stepei (nu ca să-şi afle mântuirea dincolo de marginile ei, ci pentru a face din stepă sălaşul lor şi astfel au ajuns nomazi). Comparând civilizaţia nomadului - care şi-a aşezat sălaşul în stepă - cu civilizaţiile fraţilor rămaşi credincioşi agriculturii, prin schimbarea habitatului iniţial nomadismul se înfăţişează ca fiind superior agriculturii: domesticirea animalelor reprezenta un meşteşug mai complicat decât aclimatizarea plantelor (aceasta deoarece păstoritul înfăţişa biruinţa inteligenţei şi voinţei omeneşti asupra unor vieţuitoare mai greu de mânuit). Păstorul era un meşter mai mare decât plugarul: nomadul izbutea să se hrănească din ierburi ce pentru el nu erau comestibile, prefăcându-le în laptele şi carnea animalelor domesticite; şi pentru a găsi hrană vitelor sale, în orice anotimp, în mijlocul stepei cu vegetaţia ei aridă şi zgârcită, nomadul a fost silit să-şi adapteze viaţa şi toate mişcările cu o iscusinţă cât se poate de înţeleaptă, ajungând să desluşească fiecare mişcare impusă de scurgerea timpului (turul de forţă pe care l-a izbutit nomadul cerea un nivel foarte ridicat de energie, caracter şi inteligenţă). Ori de câte ori nomadul şi-a părăsit stepa şi s-a năpustit asupra grădinilor plugarului a făcut-o pentru a da un răspuns acţiunii unor forţe ce erau mai presus de putinţa lui de a le controla: uneori, nomadul era silit să plece din stepa lui ca urmare a creşterii uscăciunii, fenomen căruia nu-i mai putea face faţă; alteori, a găsit prilejul să-şi părăsească habitatul de stepă ca urmare a atracţiei pricinuită de vreo societate sedentară învecinată şubredă. Hoarda nomadă se mişca necontenit în cadrul ciclului său şi s-ar fi rotit necontenit între străvechile sale coordonate dacă nu s-ar fi produs la un moment dat intervenţia forţelor externe, între care era şi presiunea exercitată de civilizaţiile sedentare înconjurătoare. Cercetările meteo au dovedit existenţa unei alternanţe ritmice - la nivelul întregului pământ - între perioadele de uscăciune relativă şi perioadele de umiditate. Această alternanţă a pricinuit irupţii alternative ale nomazilor şi ţăranilor, unii în sferele altora: atunci când uscăciunea ajungea la un asemenea grad încât stepa nu mai putea asigura păşuni pentru numărul foarte mare de vite crescute de nomazi, păstorii erau siliţi să se depărteze de căile umblate în cursul migraţiilor anuale obişnuite şi năpădeau ţinuturile cultivate înconjurătoare, în căutare de hrană pentru vitele lor şi pentru ei înşişi; pe de altă parte, atunci când pendularea climatică revenea la punctul ei de plecare şi când următoarea fază de umiditate atingea un nivel ce prilejuia cultivarea unui mare număr de plante comestibile pentru om, ţăranii operau la rândul lor ofensiva asupra păşunilor nomazilor. Metodele lor de agresiune au fost cât se poate de deosebite: în vreme ce năvălirea nomazilor era năprasnică - cu incursiuni rapide şi masive - agresiunea ţăranilor avea caracterul unei înaintări metodice (la fiecare pas făcut înainte, ţăranii săpau şanţuri, brăzdau cu plugurile şi aveau grijă să-şi asigure liniile de comunicaţii). Fiecare din cele 2 tipuri de expansiune a constituit un fenomen anormal, extrem de neplăcut pentru cei în dauna cărora avea loc, ceea ce le-a asemănat fiind simplul fapt că amândouă se datorau unei singure cauze: de natură fizică, imposibil de împiedicat. Presiunea necontenită a cultivatorilor s-a dovedit mai cumplită în timp, pentru cei care i-au căzut jertfă, decât incursiunile sălbatice ale nomazilor: acţiunea de osândire a nomadismului s-a declanşat odată cu începerea agriculturii, extirparea sa având loc de-a lungul istoriei (şi Biblia a relatat că la început, nomadul Abel a fost omorât de sedentarul Cain). O răspândire corespunzătoare a graiurilor în ţinuturile cultivate ce mărgineau zonele de stepă - ca o consecinţă şi a cărăuşiei practicate de corăbierii’ nomazi ai stepei - a fost atestată de structura distribuirii geografice a grupelor de limbi berbere, indo-europene, etc. (graiurile făcând parte din aceste familii lingvistice au fost iniţial propagate de nomazii care cutreierau stepa eurasiatică / savana sahariană mai înainte ca să-şi afle acolo sălaşul actualii propagatori ai graiurilor)”.
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a scris: “Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi (la Perşi ‘gorkhanah’ = ‘monument funerar’). De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar - de monument funerar - dacă acesta era într-adevăr sensul primar, nu s-a păstrat, românescul ‘gorgan’ însemnând ‘movilă, ridicătură de pământ’. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ‘gorgan’ are aceeaşi origine cu persanul ‘gorkhanah’ şi ar putea fi un împrumut dintr-o limbă iranică. Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ‘gorgan’ şi de faptul că dacii, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de daci, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, dacii fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor. De altfel, sensul românescului ‘gorgan’ nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ‘gurgui’, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini traco-dace. ‘Gurgui’ (tot din fondul pre-latin), ca şi dacul ‘gurguleu’ a derivat dintr-o formă mai veche ‘gurguliu’, provenit din proto indo-europeanul ‘gag’ / ‘gog’ pentru ‘rotund’ / ‘umflat’, contaminat cu un alt radical proto indo-european ‘kouko’ = ‘curbat’, ca şi muntele sacru al dacilor Kogaionon. În ce priveşte acest oronim dacic, avem convingerea că provine de la proto indo-europeanul ‘keug’: ‘a îndoi’ / ‘ridicătură’, fiind vorba de un munte. De la acest radical provine şi ‘guguian’ în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul dacic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor daci, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmisegetusa. Capitala regatului dac nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel dacic. Acolo trebuie să fi fost un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmisegetusa trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului”. De altfel, numele compus “Sarmise-Getusa” - al capitalei Geților dinspre Sarmați, unde era reședința Marelui Herțeg, respectiv cârmuitor - rezona ca stil de denumire cu numele compus “Koga-Ionon” pentru Muntele Sfânt Gugu al Geto-Dacilor, venerat de prinții lor (literalmente “Ionon” putând proveni atât de la străvechiul termen “nun” pentru “prunc” / “prinț”, cât și de la cei din Ionia - de pe coasta V Anatoliană - care au ajuns în fruntea Geto-Dacilor din Bazinul Istrului ca Dinastia Gurag / Zuraz). Ultimul val Gorgan - de la începutul Epocii Bronzului, din mileniul anterior sosirii Geților în spațiul stră-Românesc - a fost format din Kurgani care puteau bea orice lapte, după cum au studiat specialiștii la Muzeul de Istorie” din Copenhaga / capitala Daneză, în 2015 (aceia în stepele din N Pontic s-au obișnuit cei dintâi în Vechea Lume cu laptele diverselor animale domesticite, depășind intoleranța la lactoză încă existentă la majoritatea omenirii):
Cele 3 mari valuri Gorgane (dinaintea Geto-Dacilor) au pregătit Vechea Lume pentru Civilizaţiile care au urmat, între N Indiei şi Europa; ultimii din istorie care au ridicat Gorgane - în Bazinul Dunării inferioare - au fost Cumanii, în Evul Mediu: de altfel, aria Cună - în care s-au dezvoltat Turkii - s-a suprapus exact peste aria Kurgană (cercetătorul Murad Adji de la “Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe” din Rusia afirmând că “se întindea de la Baikal până în Alpi şi începând din Altai, Turkii - denumiţi de către Chinezi ‘capete rotunde’, iniţial ei fiind fără nici un fel de trăsături Mongoloide - în N i-au avut ca vecini pe Finico-Ugri”).
Înfățișarea Khalka / Mongolă
Știința geneticii a explicat lipsa trăsăturilor Mongoloide la primii Chinezi: inițial, acolo grupul masculin “NO” s-a despărțit în “N” și “O”, în prezent ambele tipuri de bărbați - și “N” și “O” - ajungând să capete la Chinezi înfățișări Mongoloide (căci - în timp - amestecurile umane au fost consistente); ca urmare și a impactului foarte numeroșilor Kurgani din neolitic, acum China are cea mai mare populație umană din lume (foarte aproape ca număr e vecina Indie, prognoza demografică fiind despre curânda lor rocadă în clasamentul mondial al celor mai mari popoare din lume). În continuare se poate vedea schița Scoțianului Steven Kay cu repartiția longitudinală, respectiv latitudinală a populației globului, fiecare culoare corespunzând câte unui sfert din numărul oamenilor:
Repartiția umană
În 2017, Dr. Carlos Quiles de la Departamentul de Biologie Celulară al Universității din Badajoz 38,52 lat. N, 6,58 long. V / Spania a publicat despre Gorgani / Kurgani în studiul intitulat “Modelul Indo-European de difuziune” un set în ordine cronologică de hărți, cu explicații și evidențierile principalelor grupe genetice bărbătești, între care “N” - al lui Gherga - așa cum se poate vedea în Epocile metalelor (succesoarele Epocii Pietrei):
Epoca Bronzului
Epoca Fierului
Istoricul Basarabean Alexandru Gonța 1918-1977 a scris: “Centrele geografice în jurul cărora s-au grupat comunitățile familiale ale ginților geto-dace au primit denumiri diferite: gorgane’, galate’, grădiști’, etc. Celții, care au locuit în Dacia, numeau acele înălțimi galgal’ și s-a păstrat până astăzi cuvântul gorgan’ / ghergan’ (movilă / măgură). Sciții iranieni, veniți după cimerieni, le-au spus corhane’, aproape așa cum au fost cunoscute mai târziu înălțimile în limbile turcice, deoarece sciții - ca și cumanii, de altfel - erau îngropați în curgane’, în care se împlânta o statuie cu fața întoarsă spre răsărit, cu o cupă în mână. Asemenea movile - corhane’ / curhane’, existând și formele corgan’ / curgan’ - avem îndestul. Altele au fost moștenite de la celți, cum sunt worodiștele’, de la warda’ / garde’, locul de pază wardiște’, ca în Crăciuniște, cu aceeași terminație ca în Buerebista, pe care o au și ilirii. Termenul celtic warda’, devenit worodiște’, apoi horodiște’ / orodista’ pentru înălțimea fortificată de la natură, a fost păstrată de autohtoni și menționată în documente sub denumirea de horodiște’ / gorodiște’ (ca în vechiul Ținut Orhei) sau grădiște’, ultima formă apărând mai mult în Țara Românească și Transilvania. Asemenea horodiști’ găsim pe lângă toate satele din întreaga Moldovă și ele sunt cele mai vii mărturii ale continuității așezărilor românești pe acele meleaguri, încă din perioada conviețuirii tyra-geților și carpilor cu celții și triburile germanice. Ele își au rădăcina în indo-germanul gherdh’ = a îngrădi’ / a împrejmui’, de unde cuvântul gradus’ la pelasgi și latini, ward’ - gard’ / gardh’ - la celți, la români și la albanezi, care au adăugat terminația -iste’, formând grădiște’, ca în Crăciuniște. Cuvintele gradus’, grădiște’ și gradet’ aparțin limbii triburilor pelasge. Gradus’ a fost folosit și de latini, de la întemeierea Romei (secolul VIII î.C.) și dat locului unde era palatul lui Remus. Gradus’ se numeau în timpul lui Valentinian (secolul IV) anumite edificii din Roma, construite pe locuri înalte și închise, unde se păstra grâul. Celelalte toponimice - ca horodea’ / gorodea’ - își au rădăcina în celticul gortos’ = curte întărită cu împrejmuire’. Câteodată, așezările moldovenești erau situate pe lângă maluri’ (cuvânt indo-european, mal’ = deal’ / munte’), luând adesea și asemenea denumire iar alteori, pe sub măgură’ (termen traco-dac dar existent și în limba goților / gepizilor, însemnând tot înălțime’, de la megh’ = înalt’ / mare’). Poziția naturală întărită a unei ginți era numită de traci para’ iar de geți dava’, unde se construia o curte’ - denumită de celți gortos’ - lângă care se făcea târgul’ (cuvânt trac), adică schimbul de mărfuri, prin paza asigurată de curtea întărită acelei operațiuni impunându-se de regulă vama de trecere la vadul râului. Membrii gentilici consanguini numiți gotic ‘megieși locuiau în argele, colibe, etc. (scobite în maluri / de obicei). Pe hotarul din jurul așezării se făcea un șanț cu ‘vall, denumit și ‘rovină sau ‘troian (forturile numindu-se ‘turia); de pildă, ‘tyrsenii / ‘tyrsenoii erau etruscii = ‘stăpânii de burguri’. Prima instituție a gintei era adunarea satului, denumită gramada’ (la care participau bărbații și femeile cu drepturi egale)”. Arheologul Vasile Boroneanț 1930-2014 (din județul Arad) a reținut argumentul Tradiției orale a celor din spațiul Românesc: “Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci; peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau despre cutare val de pământ, movilă sau cetate că e de pe vremea dacilor”. Tradiția orală nu pomenea de Romani căci opinia colectivă populară i-a alungat din memorie, prin așa ceva negându-le de fapt influența; de altfel, Crișana natală a savantului nici n-a făcut parte vreodată din Imperiul Roman.