Domeniul ghicitului, inclusiv cel în palmă, fascinează dar - poate spre “dezamăgirea” multora - e de observat că sorgintea sa nu este “vrăjitorească” (așa cum ar plăcea unora înclinați spre exploatări absurde ori doar mercantile). Dr. Elena Armenescu în 2003 afirma: “Instinctiv, când mama îşi mângâie copilul de fapt direcţionează mai mult sau mai puţin conştient, energie. Din cele mai vechi timpuri s-a observat vindecarea unor boli prin atingerea cu mâna de către unii iniţiaţi, veneraţi pentru aceasta ca sfinţi, fiind persoane cu har pentru armonizarea energetică; mai recent, în istorie au consemnat asemenea mărturii papirusurile egiptene, Biblia, documentele romane, etc. De altfel, clar-văzătorii sunt cei care simt aura corpurilor: biocâmpurile (ilustrate de exemplu în picturile religioase, cu mult înaintea existenţei vreunor aparate de detecţie). Oriental antic, corpul era conceput ca un întreg material, energetic şi spiritual, bolile fiind considerate ‘blocaje energetice’, vindecările obişnuindu-se a se realiza în locaşurile de cult - sanctuare, temple, etc. - când ceremoniile deseori includeau şi ‘pase’ (energetice, cu mâinile); interferenţele biocâmpurilor celor în suferinţă cu ale mântuitorilor - bazându-se pe încredere - sau doar a celor sănătoşi au dus la revelaţii ca iluminări ori alte fenomene asociate. Mâinile condiţionează aproape toate activităţile, vizând un transfer energetic, palmele plasate în extremităţi fiind ca nişte ferestre energetice la capetele meridianelor corpului (utilizate de pildă în chip de salut, frecarea mâinilor de către negustori, la ‘pusul mâinilor’ în ritualuri, etc.); legătura magică dintre divin şi fizic prin intermediul mâinilor a fost prelungită câteodată printr-un obiect ca baghetă, sceptru, etc”. Palma a fost primul simbol artistic al oamenilor (cele mai vechi picturi rupestre păstrate - de exemplu - reflectă aceasta). Ghicitul în palmă a fost inventat în N Indian de către Garga în mileniul IV î.C. - cu liniile şi “munţii” respectivi - colaborând cu astrologul Narada (care l-a indicat în Sutra sa pe Garga ca mare învăţător), răspândindu-se apoi de la ei pe tot globul: “Sutrele” erau șiraguri de înțelepciuni, “cusute” / “cu-sute” între ele pentru a putea fi cântate sau recitate mai facil; chiromanţia studiază capacităţile, calităţile, defectele şi evoluţia omului prin interpretarea formelor şi semnelor aflate în palmă.
Chiromanţia - denumire conectată cu Grecul “kheir” însemnând “mână”, astfel Kheir-Ga / Gher-Ga putând avea interpretarea şi ca “mâna Pământului” - este legată de presopunctură. Palmele conţin pe ele “harta” întregului organism; fiecare organ sau sistem are în palmă un punct care îi corespunde. Stimularea acestor puncte printr-o presiune blândă exercitată cu vârful degetului are un efect benefic asupra stării de sănătate a organelor sau sistemelor respective. Masajul palmelor este un procedeu derivat dintr-o metodă curativă foarte veche, cât se poate de ştiinţifică; cel mai mare avantaj al său este că poate fi aplicat în orice împrejurare - în orice moment - iar tehnica poate fi însuşită cu uşurinţă de către oricine interesat, cel mai important fiind că e lipsit de efecte secundare. Degetul mare este cel întotdeauna folosit la masaj. Punctele de presopunctură sunt:
· pe mâna dreaptă, degetul arătător corespunde braţului stâng iar inelarul braţului drept; pe mâna stângă este exact invers - arătătorul este braţul drept iar inelarul este braţul stâng
· articulaţiile dintre falangele degetelor corespund fiecare câte unei articulaţii ale membrului superior; pornind dinspre vârful degetelor, punctele corespund încheieturii mâinii, cotului şi umerilor
· degetele mari corespund picioarelor - de exemplu cel mare de la mâna dreaptă corespunde piciorului stâng; articulaţia dinspre vârful degetului corespunde gleznei, cea din mijloc genunchiului iar cea dintre deget şi mână şoldului
· articulaţia dinspre vârful degetului mijlociu corespunde capului, cea din mijlocul lui gâtului iar cea dintre degetul mijlociu şi mână toracelui
· degetele mici corespund organelor interne, în orientare opusă faţă de poziţia acelora în trup (de pildă degetul mic de la mâna stângă pentru ficat iar cel de la mâna dreaptă pentru inimă)
Aplicaţiile sunt pentru dureri de gât, sughiţ, greţuri, stări de oboseală, dureri de cap, de dinţi, de ceafă şi umeri, mâncărimi, răceală, dureri acute, frică şi nervozitate, etc. corespunzătoare punctelor gâtului, sughiţului, stomacului, energiei, analgeziei, dentar, spatelui, pielii, guturaiului, universal, inimii, ş.a. Automasajul - ca şi masajul - constituie o practică străveche (din Epoca Pietrei), în scop terapeutic, ajuns şi de plăcere prin dezvoltarea sa cu tehnici dintre cele mai rafinate mai ales în Asia.
Este de ştiut că rădăcina proto Indo-Europeană “ghans” a fost atât pentru “gâscă” la Români cât şi pentru “lebădă” la Indieni (numită de ei “Hamsa”); totodată, amuleta orientală contra deochiului - ca o palmă deschisă în mijlocul căreia e un ochi - se numeşte Hamsa / Khamsa. Hamsa reuneşte simbolurile universale ale ochiului şi palmei pentru a spori puterea amuletei: ochiul unic ca simbolul esenţei / al cunoaşterii divine şi palma pentru capacitatea de a opri răul, acţionând ca un scut; legătura dintre ambele se datorează faptului că amândouă ajută la perceperea obiectelor înconjurătoare (simţul pipăitului la orbi este elocvent iar legătura ochiului interior al conştiinţei / viziunii şi creaţia artistică a mâinii, de asemenea). De fapt, mâna / palma este comparată cu ochiul: palma “vede”. Khamsa / Hamsa e foarte populară şi în prezent, mai ales între India şi N Africii. Ghergarii s-au preocupat de “ghicit” nu numai inventând citirea în palmă - aşa după cum a fost atestat în “Narada Bhakti Sutra” de către înţeleptul Narada (cel mai călătorit dintre primii maeştri Vedici) că a făcut-o marele Garga în N Indiei - ci şi de pildă în Anatolia, unde Kar / eponimul Cariei = Ţării Gherghiţilor a introdus “auspiciile”, foarte populare în Epoca Bronzului, adică ghicitul prin observarea păsărilor, gâştele avându-şi loc onorant, fiind considerate “mesagere divine”; în Antichitate, Romanii - care au fost fascinaţi de auspicii - au introdus chiar tagma specială a preoţilor “auguri” pentru a se ocupa de aşa ceva.
