Originea Gherga: 44. Gherga în N Africii

Tunisia - fostă Ifriqiya - este cea mai Nordică Țară Africană (înfiinţată în mileniul II î.C. de Berberi), situată între Sahara şi Mediterana; e la jumătatea distanţei dintre Nil şi Atlantic şi îşi sărbătoreşte independenţa din 1956. Gherghis / Zarzis 33,30 lat. N, 11,07 long. E a fost o localitate Antică în Tunisia, înfloritoare mai ales în secolele VI-III î.C. iar portul său Gherghis / Gergis - în cel mai Sudic punct Tunisian, la graniţa Libiană - a fost evocat de mai multe ori şi de istoria bizantină, zona fiind locuită inclusiv de către Gherga (conform şi bibliografiei Antice N Africane). În vecinătate, zona Troglodită s-a remarcat cu locuinţe subterane (ca în atâtea alte locuri din vechime, precum Capadochia, Balcani, S Italiei, etc.); palmele - primul simbol cultural folosit / ca şi în Peştera Gargas 43,03 lat. N, 0,32 long. E din Pirineii Francezi, imediat după dispariţia Neanderthal - aveau rolul protecţiei de blesteme (în 1987, academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologie română” a enunţat că la Români înscrisurile apotropaice - ca palmele deschise ridicate - aveau valoare de talisman).

Locuinţă Troglodită în Tunisia

Străvechea povestire N Africană a lui Godi, culeasă de coloniştii Francezi de la Berberi şi publicată în “Mituri şi legende din întreaga lume” în 2009, denotă aspecte în legătură cu timpul când Sahara încă era verde (implicând şi fostul Lac Tritonis, acum El Jerid - Gerid / Garîd - central în Tunisia): “În marea savană africană, hrana nu lipsea în acele vremuri străvechi. Tribul Oamenilor Soarelui cunoştea atunci belşugul de bunuri, de animale şi de apă potabilă. Căsătoriţi de mai mulţi ani şi tot atât de îndrăgostiţi unul de celălalt ca la început, tânărul Godi şi frumoasa lui soţie aveau cea mai frumoasă colibă din sat; tuturor le plăcea să-i viziteze la ora când căldura se mai domolea, când animalele obosite se adăpau în sfârşit. Din păcate, în ciuda speranţelor şi a tandreţei lor împărtăşite, Samata tot nu născuse, ceea ce îi făcea să fie din ce în ce mai trişti. La ce bun să aibă o locuinţă în care lemnul preţios se armoniza cu ţesăturile minunate dacă nu aveau un fiu căruia să i-o lase moştenire? Tot tribul se ruga ca ei să aibă un copil. Câţiva asceţi bătrâni, de obicei foarte severi cu sătenii, executau chiar nişte rituri secrete - pe care le cunoşteau numai ei - pentru ca soţii să fie fertili. În sfârşit, într-o dimineaţă, puterile divine atât de solicitate îndepliniră dorinţa celor 2 soţi: pântecul femeii se rotunji brusc. Ce sărbătoare! Zi de zi, frumosul trup negru nu înceta să se rotunjească. Şi, ca pentru a sublinia această fericire neaşteptată, ploile începură să cadă, îndepărtând astfel orice risc de secetă şi îngăduind fiecăruia să-şi facă provizii de apă. Godi se îngrijea neîncetat de soţia lui, copleşind-o cu daruri, răspunzând tuturor dorinţelor sale şi acceptându-i cele mai neînsemnate capricii. Din păcate, într-o dimineaţă de primăvară, în luna a şasea de sarcină, Samata îi ceru…ouă! Aceasta era însă singura mâncare interzisă de riturile religioase ancestrale ale tribului. Godi refuză să-i satisfacă rugămintea. Soţia lui începu atunci să-l respingă, refuzând să-i mai adreseze cuvântul. Întristat, tânărul sfârşi prin a-i spune: ‘Bine, Samata, sunt de acord. O să-ţi aduc 2 ouă de găină dar atât’. ‘Nu, Godi, nu vreau nici ouă de găină, nici de prepeliţă, nici măcar de raţă. Vreau ouă de-ale păsărilor ălora gri cu penaj atât de delicat, cu cioc de abanos şi cu labe de un roşu-sângeriu’. Godi o privi îngrozit: ‘Dar baţi câmpii, ţi-ai pierdut minţile. E o blasfemie! Păsările acelea sunt sacre, Samata, şi tu o ştii foarte bine! Dacă ne atingem fie şi de un singur ou de-al lor, nenorocirea se va abate asupra noastră şi a familiei noastre’. Viitoarea mamă se încăpăţână şi - în faţa refuzului soţului ei - încetă să mai mănânce. Pe zi ce trecea slăbea tot mai rău. În cele din urmă, se îmbolnăvi: febra nu mai scădea şi delira, afirmând că numai ouăle ar putea s-o vindece. Bietul Godi, nebun de îngrijorare, hotărî să plece în căutarea a ceea ce ea dorea cu atâta ardoare. Într-o dimineaţă, încă din zori, pe când soarele dogorea deja, se aşternu la drum. Godi ştia că pasărea gri trăia pe dealurile din jurul Marelui Lac Sărat, căruia bătrânii satului îi atribuiau puteri stranii. Merse cale îndelungată, copleşit de căldură, ros de nelinişte gândindu-se la soţia bolnavă, dar şi la încălcarea riturilor pe care i-o impunea ea. În sfârşit, epuizat, ajunse la marginea întinderii albastre, ale cărei maluri erau acoperite de ierburi verzi şi de flori multicolore, înalte ca nişte arbuşti. Faleze impunătoare de stâncă ocru-roşiatică împrejmuiau lacul imens, în direcţia soarelui-apune. Cu ani în urmă, în adolescenţă, în cursul riturilor iniţiatice, înţelepţii tribului îi încredinţaseră secretul păsărilor sacre: ‘Cuiburile lor sunt ascunse în stâncile mari ce străjuiesc lacul, fiindcă zeii le protejează astfel de prădătorii de tot soiul’. Godi simţi atunci ruşinea cuprinzându-l. Îi sfida pe zei, avea să încalce o interdicţie ancestrală din dragoste pentru soţia lui şi pentru copilul lor ce urma să se nască. Capul îi vâjâia când începu să se caţere pe prima faleză, agăţându-se cât putea de bine de peretele de argilă. Pielea îi şiroia de sudoare. Mâinile îi bâjbâiau, picioarele căutau cea mai bună priză ca să nu cadă. Se căţăra, se căţăra într-una. Deodată, chiar deasupra capului, adăpostit într-o scobitură stâncoasă, zări un cuib mare, alcătuit din nenumărate crenguţe întrepătrunse. Precaut, aşteptă o clipă, apoi se căţără anevoie. Marile păsări cenuşii, plecate fără îndoială după hrană, nu erau acolo; în schimb, 4 ouă mari cu coaja cenuşie ca un cer de furtună scânteiau pe un strat de muşchi albăstrui. Copleşit de bucuria de a-şi fi atins ţelul, Godi întinse mâna ca să îşi ia prada. Dar, în clipa aceea, piciorul îi alunecă de pe craca şubredă pe care îl pusese. Tânărul se prăbuşi de-a lungul peretului abrupt. Strigătele sale răsunară pe toată durata căderii şi trupul îi dispăru în adâncul lacului. Nu încăpea îndoială că zeii savanei voiseră să-l pedepsească pe nerespectuosul Godi. Câteva săptămâni mai târziu, Samata născu 3 băieţi, cărora hotărî să le dea nişte nume foarte misterioase: Căutătorul, Asamblatorul şi Renăscătorul. În ciuda bucuriei de-a fi născut, tânăra mamă plângea toată ziua: nu avea nici o veste despre soţul ei şi bănuia că i-l răpise moartea. Anii au trecut, fără ca tristeţea şi remuşcările să-i fi părăsit inima. Seara, în coliba cea mare, îi plăcea să le povestească copiilor care creşteau ultimele momente trăite cu tatăl lor. Într-o seară, în sfârşit, se hotărî să le mărturisească povestea ruşinoasă cu ouăle sacre pe care voise să le înfulece şi pomeni de sacrificiul inutil al lui Godi, însufleţit doar de dorinţa de-a o satisface. Ajunşi nişte tineri frumoşi, cu trupul musculos şi mintea agilă, cei 3 fii hotărâră să plece în căutarea rămăşiţelor pământeşti ale tatălui lor. După un drum nespus de lung, ajunseră la rândul lor pe malul Marelui Lac Sărat. Căutătorul plonjă şi - răbdător - scotoci apele întunecate şi reci. Colo un os, dincolo altul. Când se întoarse pe ţărm, strânsese laolaltă osemintele tatălui său. Le depuse delicat pe plaja de nisip fin. Atunci Asamblatorul reconstituí minuţios scheletul lui Godi. În sfârşit, după minute îndelungate de concentrare şi de rugăciuni murmurate, al treilea frate - Renăscătorul - se aplecă peste oasele albicioase, roase de apa sărată şi suflă, cu o putere nemaipomenită, vântul vieţii. Şi - încetul cu încetul - tatăl lor îşi recăpătă forma omenească. Organele sale îşi reluau locul, muşchii se umflau, pielea i se refăcea, trăsăturile armonioase se conturau din nou. Apoi, deodată, Godi se trezi. Întorşi în sat, cei 3 copii şi tatăl lor se grăbiră să se ducă s-o îmbrăţişeze pe biata Samata, moartă de îngrijorare de la plecarea fiilor ei. Recunoscându-şi soţul, femeia se repezi la el plângând de bucurie şi îi spuse: ‘N-o să-ţi mai cer niciodată vreun lucru pe care nu poţi sau nu trebuie să-l faci. Nu ştiu cum au izbutit fiii noştri să facă minunea asta’. ‘Fiii noştri au fost fideli credinţelor şi riturilor noastre, sunt nişte suflete curate, şi de asta fără îndoială că zeii noştri, în marea lor bunătate, i-au ajutat, aşa cum ţi-au şoptit odinioară numele pe care li le-ai dat’.” (Este de observat că mult ulterior, preoţilor N Europeni - mai ales Vikingi - li s-au zis Goði, în pronunţie Goghi dar şi Godi / cu scrierea Latină la fel). La începutul secolului XX, în Tunisia încă exista Podgoria Bir M’Gherga 36,24 lat. N, 10 long. E - cu zeci de hectare de viţă de vie - după cum a fost descrisă de către “Societatea Franceză de Istorie Naturală” în 1904, de Jean Lanessan / fostul guvernator Francez al Indo-Chinei în 1917, ş.a. (pe cuprinsul ei aflându-se numeroase vestigii, din timpuri străvechi); se poate observa că literalmente “pod-gorie” = “puntea / podul cerului”.

Ruinele unui templu Maltez

Arhipelagul Maltez a fost mereu o punte de comunicare între Europa şi Africa (azi reşedinţa premierului statului e în fertila Vale Girgenti); Malta este independentă din 1964 (Romanul “Pliniu cel Bătrân” în “Istoria naturii” 10:559 a consemnat termenul “maltha” pentru argila tare, bună la construcţia băilor). Începuturile Civilizaţiei pe Insulele Maltei sunt în parte legate de răspândirea agriculturii în Bazinul Mediteran. Prima fază, Ghar (sfârşitul mileniului VI î.C. - mijlocul mileniului V î.C.), denumită aşa după numele celei mai vechi grote Malteze ce a fost locuită - Ghar Gana, 36,17 lat. N, 14,19 long. E - s-a caracterizat prin traiul oamenilor în peşterile existente de-a lungul coastelor de gresie dar şi în aşezări sub cerul liber, ale primilor colonişti, având animale domestice pe care le-au adus cu ei şi utilizând variate seminţe. Ceramica seamănă cu cea Siciliană (cea mai mare Insulă Mediterană, la 90 km N de Malta).

Cu roşu Munţii Taurus

Cel mai vechi Sanctuar din lume a fost pre-diluvian, din mileniul X î.C. (contemporan cu Atlantida descrisă de Platon), în Porta-sar / Gobekli Tepe - însemnând “Poarta Soarelui” / “Dealul Buricului” - azi în Turcia, la poalele Munţilor Taurus / locul unde a fost cultivat pentru întâia dată în lume grâul; geograful Antic Strabon a consemnat că până la timpul său - adică începutul mileniului I - Himalaia era lanţul Muntos întins la răsărit de Caucazul Indian iar Taurus era lanţul Muntos întins între Caucazul Indian, respectiv Gherghi-stan / Hindu Kuş şi Anatolia (şi Gotul Iordanes / a cărui nume era o formă Gordiană - născut în Moesia / Misia sau Galia Anatoliană, care a realizat “Getica” în anul 551 - a scris: “Caucazul începe de la Marea Indică, trece în Siria - unde formând o curbură se întoarce spre Nord - se prelungeşte peste ţinuturile Scite, se scoboară până la Pont / Marea Neagră, apoi adunându-şi înălţimile sale, atinge şi cursul Istrului”): între India şi Anatolia, Munţii Taurus se suprapuneau celor generic numiţi în vechime Caucaz. Dinaintea piramidelor, Malta găzduieşte unele dintre cele mai vechi Temple din lume, între care Templul Giganţilor 36,02 lat. N, 14,15 long. E - de pe Insula Gozo - a fost primul / ca sălaş al unei femei Uriaşe cu multă putere (mai recent totuşi decât Sanctuarul de la Parţa / Banat, care însă n-a fost din piatră, ca acela); faţada Templului respectiv - acum înaltă de 8 metri dar iniţial era dublă - este cel mai vechi exterior conceput arhitectural din lume încă rămas vertical / “în picioare” (de altfel, Malta găzduieşte şi cea mai veche statuie monumentală umană din lume, feminină / are 2,70 metri înălţime).

Templul Giganţilor din Gozo / Malta

Dr. Mircea Eliade a considerat că “nicăieri arhitectura megalitică, cultul morţilor şi venerarea Marii Zeiţe nu şi-au găsit o expresie atât de spectaculoasă ca în Malta; prin numărul mare de temple, se justifică opinia că în Epoca Pietrei Malta era ‘Insulă sacră’.” Este de ştiut că şi arheologul German Gunther Zuntz 1902-1992, care a studiat pentru Universitatea Britanică Oxford importanţa simbolismului spiralei în ornamentaţia Templelor Malteze, a identificat acolo influenţe Dunărene.

Între evenimentele ce au fost atunci, în acele vechi timpuri, ale mileniului V î.C. în zonă (Malta aparţine plăcii Africane, ce se întâlneşte cu placa Europeană în Sicilia, la Etna - cel mai mare vulcan activ din Europa), se poate remarca printre altele că Egiptenii au început calendarul: 19 VII 4241 î.C.

Autorul calendarului Egiptean a fost Thot / Hermes (fiul cel mai mare al lui Ra): bunicul Gherga. Se poate remarca legătura dintre reprezentările Sumeriană pentru Cer și cea veche Egipteană pentru Ra:

Forma cea mai timpurie în care Thot a fost notat hieroglific era Athothes (ce prin prefixul “At” nu reda altceva decât legătura Atlantă, Tem / Atum fiind “Atotcreatorul”; atot-puternicul şi atot-creatorul erau în evidentă legătură cu Athot). În 2006, Maria Genescu - care a tradus în Română lucrarea lui Plutarh “Despre Isis şi Osiris” - aprecia: “Calendarul Egiptean, care a făcut împărţirea anului în 12 luni, a zilei şi nopţii în 24 de ore, este cel mai inteligent din istoria omenirii” (când era prima inundaţie din an a Nilului, calendarul anunţa Festivalul Kherka - de la numele “Ka peste Ka” al energiei acelei luni - ce se încheia prin ridicarea sacrului Dger / simbolul veşniciei; cu denumirea “Koiak”, calendarul Copt a asimilat luna respectivă între 10 XII şi 8 I iar Romanii - care au preluat de la Egiptenii vechi calendarul devenit acum universal pe glob - au mutat Anul Nou de la sărbătoarea din 1 III a Zeiţei Ghirghe în 1 I, în cadrul lunii Ka-hr-Ka / Kahrka, acum Koiak).

Vechii Egipteni susţineau că primii lor cârmuitori au fost divini şi că strămoşii lor au sosit pe corăbii din univers (interpretate ca nave aflate în legături cu puterile cereşti); posibil să fi făcut referire la corăbiile cu care au traversat Mediterana cei din Civilizaţia Dunăreană / succesoarea Vechii Civilizaţii Europene, îndeosebi deoarece în Vechiul Egipt era des pomenit Ținutul strămoşilor din N, loc de unde călătoria însă a fost şi pe uscat, cu caravanele prin Orientul Apropiat: ceea ce e relevant odată cu primele hieroglife este că - la momentul intrării în Egipt - Gherga a fost înfăţişat acolo ca “străin” (e de remarcat că un termen regăsit pentru “străin” în Extremul Orient e Japonezul “gaijin”). Anticul Herodot Karka în “Istorii” 2:50 a consemnat: “despre acei zei ale căror nume Egiptenii spun că nu le cunosc, mi se pare că ei le-au primit de la Pelasgi”.

Primii Zei în Egipt

Primul cârmuitor al Egiptenilor a fost Osiris / Osi-Ra (ce însemna “om bun / puternic” pentru Egiptenii vechi dar şi “cu mulţi ochi” pentru vechii Greci, adică era mare Veghetor) având barza ca pasăre asociată şi taurul ca animal asociat - la fel ca şi Ghirghe în Banat, după cum a apărut în primul Sanctuar neolitic din România, cel de la Parţa / judeţul Timiş, ce are și cel mai vechi Templu din Europa - care a introdus pe Calea Ghirga agricultura în Valea Nilului, între așezarea Gherga și aşezarea Abydos / “A-vydos”, unde era mare vad de trecere a Fluviului Nil, celebrat ulterior ca divin de către constructorii piramidelor, el devenind acolo judecătorul morţilor, fiind des reprezentat înfăşurat în bandaje de mumie; aşa după cum a studiat de pildă şi Albert Vincent în 1927, Osiris - Egiptean întâi notat ca Asir / Asar, având ca soră pe Aset / Isis - l-a înlocuit pe mai vechiul protector Antzi (după cum era numit acolo Zeul An): printre atributele avute au fost că Antzi-Asir / Osiris purta pene, cârja păstorului, biciul turmarului de vite, etc. Divinitățile Egiptene erau reprezentate - în forma lor inițială - printr-un animal în care locuia spiritul Zeității (de aceea, uciderea unui animal era o crimă religioasă pedepsită cu moartea); într-o fază ulterioară, au apărut figurile hibride - rezultate dintr-o amalgamare de elemente animale și umane - iar la sfârșit, ființele umane au ajuns să reprezinte Zeitățile.

Primele hieroglife din Egipt
(în Sudul capitalei Gherga)

În Sudul capitalei Gherga - a primului faraon - în mormintele “U-J” din necropola Abydos (unde au fost înhumați înaintașii lui Narmer / primul faraon), au fost cele mai timpurii hieroglife din Egipt, inscripționate pe plăcuțe din fildeș, așa cum s-a putut vedea anterior; culoarea divină - aducând cu apa și cerul - era cea turcoaz (denumită “Wa-Djet” = “UaDjet” / “Ua-Get” de către vechii Egipteni, albastrul / azuriul ori verdele la ei fiind desemnat la fel), utilizată de pildă la Zei ca Anubis, Bes, Nun sau Thot ori la părul faraonilor: simboliza forța fertilității.

Amuleta Wadjet

Energia stimulată să circule puternic pe coloana vertebrală / șira spinării ca un șarpe a dus la aprecierea reptilei ca emblematică pentru cei din N Egiptean - de pe Valea inferioară a Nilului, inclusiv Delta - care au personalizat-o drept “Stăpâna Cerului” Wa-Djet și au reprezentat-o în chip de coroană în Egiptul de Jos cu numele de “Uraeus” (inițial, șarpele a fost emblematic Marii Stepe a EurAsiei, “leagănul” Get); Wadjet a simbolizat flacăra focului și căldura arzătoare a Soarelui iar mai târziu a denumit chiar “Ochiul lui Ra”: la Zei erau divinizați ochii sub forma celui drept / solar ca “Ochiul lui Ra” iar sub forma celui stâng / lunar ca “Ochiul lui Horus” (e de știut și că în Vechea Lume a fost o vreme când partea stângă a avut importanță mai mare decât partea dreaptă). Privind vechiul Egipt, se poate observa că în Egiptul de Sus inițial era emblematic șoimul zis Ghirgo: la unirea Egiptului de Sus cu Egiptul de Jos - la sfârșitul Epocii Pietrei, sub cârmuirea primului faraon Gherga - ambele viețuitoare (șoimul Ghirgo și șarpele / cobra) s-au păstrat printre însemnele faraonice.

Floarea Vieții pe o poartă Românească din lemn

În Templul “Osirion” din Abydos (a cărui fundație e cu 15 metri mai jos decât a celorlalte construcții de acolo / ceea ce ar corespunde unei vechimi de aproape 9 milenii), pe un stâlp din granit apare “Floarea Vieții” inscripționată cu o tehnică necunoscută, care a penetrat materialul într-un mod ce azi nu se poate face, după cum a afirmat cercetătorul Nassim Harameim; străvechiul simbol - reprodus identic ori stilizat - al “Florii Vieții” se găsește pe toată planeta, inclusiv în Tradiționalele sculpturi în lemn din spațiul Românesc (perpetuate dintr-o vechime imemorială).

Floarea Vieții în Osirion

În 2015, autorul Român George Grigore a scris despre “Floarea Vieții sau simbolul tiparului întregii Creații”: “Floarea Vieții mai apare în Asia Mică la Efes dar și la Kirkwall în Insulele Orkney / Scoția, pe piatra tombală a unui cavaler templier. Floarea Vieții se mai află și în sudul Dunării, în ruinele vechii localități trace Kabile, în orașul Preslav din Bulgaria, etc. Aflată în planurile superioare ale Regatului Ceresc, această floare nu poate decât să ne facă să gândim la o verticalizare a sacralității vieții. Privind numai terrian, în plan orizontal, așa zis evolutiv, nu vom putea vedea cum, în planurile superioare se ‘țese’ viitorul. Legătura strămoșilor noștri cu un Alt Tărâm era mult mai strânsă. Ei au trăit dintotdeauna cu ideea existenței a cel puțin 2 Lumi: Lumea Asta și Lumea Cealaltă (Celălalt Tărâm). Noi ne-am simplificat existența la o singură lume, dar total în defavoarea noastră. Floarea Vieţii, simbol ancestral al spaţiului carpato-danubiano-pontic, este prezentă şi astăzi pe multe dintre sculpturile în lemn din România sau pe aproape toate ‘crucile de hotar’, ce delimitau teritoriile obştilor săteşti până în Epoca Modernă (îndeosebi în exteriorul Carpaților, în Muntenia și Moldova). Floarea Vieții este unul din elementele simbolice valoroase ale istoriei și credinței noastre strămoșești ce se cer repuse în drepturile lor ancestrale, din Biserica Veche Valahă Egipteană”. Descântecul 109 din “Cartea Egipteană a morţilor” (pentru a cunoaşte sufletele) era sugestiv: “Cunosc cei 2 arbori de turcoaz dintre care îşi face apariţia Ra şi care au crescut sprijiniţi de Şu, la poarta Stăpânului Răsăritului, acolo unde Ra iese la iveală”. “Lumea Cealaltă” în Vechiul Egipt era literalmente numită Natura Gherga = “Neter-Khert” (în Orientul Apropiat, inclusiv în Egiptul Vechi, cuvântul apropiat de Natură “NTR” / “Neter” însemna “Veghetor” în Sumer / “Şu-mer” - în Vechiul Egipt, prin “Şu” se ştia “aerul”, făurit de Ra iar “mer” / “mar” = “sacru” / “Sfânt”, de exemplu la Copți și acum Mar Girgis e Sf. George / Gheorghe - locul de unde s-au coborât Zeii din Cer pe Pământ fiind ştiut ca “NBR”, vocalizat ca “Neber” / “Nibiru”, populaţia rezultată în zonă fiind formată din Uriaşi Nefilimi sau Ghergaşi, după cum erau numiţi “Veghetorii”), reprezentarea hieroglifică pentru “celălalt tărâm” / “Lumea de Dincolo” fiind ca o joardă / băţ cu 2 panglici - sau steag, motiv recurent în ceramica pre-dinastică - devenit simbolul pentru divin / Zeu:

Hieroglifa “NTR”

Se poate remarca reprezentarea hieroglifică a divinului la vechii Egipteni, așa cum se poate vedea în diagrama următoare - începând de la cârja sacră utilizată în numele Gherga - formele fiind

a) în vremea faraonilor

b) în timpul primelor dinastii

c) în vremurile pre-dinastice

asemănarea cu bumerangul sau emblematicul steag cu panglici fiind evidentă (inclusiv cu semnul “G” în alfabetul Geto-Grec / consoana dublă din numele GherGa):

În legătură cu “Ghergaşii” = “Nefilimii”, e de ştiut - după cum a echivalat Romanul Hyginus în prima sa fabulă - că Fiul Vântului a fost însurat cu cea care în Greacă se numea “Nefele”, care era Latina “Nebula”, respectiv Româna “Negură”; Sumerianul Nephilim / Nefilim avea echivalentul Egiptean Nepheru / Neferu, adică Neteru Gherg: era Uriaşul Zeu călător din “Cealaltă Lume”, forma Ghergaşă (calibrată pe divinitatea Tuat / Thot ca fiul Cerului şi Gliei) fiind aceeaşi atât în Vechiul Egipt, cât şi în Orientul Apropiat. La Evrei s-a fixat termenul “Nevi’im” pentru “Profet”: rezonanța “Nevi’im”-“Nefilim” reda sorgintea că Nefilimii / Ghergașii erau Profeți; de altfel, traducerea scripturilor a fost denumită “Targum”, ceea ce - din nou - ar rezona Mediteranean Ghergan. Din perioada faraonilor Ramses (mileniul II î.C.), descoperit pe malul Vestic al Nilului, în Deir el-Medina 25,43 lat. N, 32,36 long. E - localitatea artizanilor care lucrau în Valea Regilor pentru pregătirea decedaţilor din elita Egipteană veche în vederea călătoriei spre “Lumea Cealaltă”, suburbană Tebei - e păstrat la “Muzeul Egizio” din Torino / Italia şi papirusul 55001, având temă erotică, cu explicitare inclusiv grafică:

În 2007, cercetătorul Rus Valery Uvarov a comentat o inscripţie din Valea Regilor, aflată în mormântul faraonului Ramses VI: “Într-o imagine din ‘Cartea Pământului’ apare un bărbat gol, falusul său picurând spermă pe capul unui mic om. Bărbatul din centru era pictat auriu şi de aceea reprezenta Soarele. Falusul şi sperma fac aluzie la darul vieţii. Prin centrul figurii trece o linie curbă: aceea e o orbită. 2 planete sunt prezente pe acea orbită: una în faţa figurii şi una în spate; această compoziţie precizează clar că pe orbita Pământului (a treia de la Soare) erau 2 corpuri cereşti în mişcare, anume Pământul şi încă un corp ceresc - din spate - ce nu se putea vedea. În mod evident, Egiptenii încercau să păstreze pentru eternitate informaţiile obţinute de la Neferu / şi e de ştiut că Hiperboreii au fost sprijiniţi ca să domine până în Peninsula Kola, de către Neferu” (adică Neberu / Neteru Gherg = Uriaşul Veghetor din Lumea “Cealaltă”, anume din Rai). Aceleaşi informaţii din Egiptul mileniului II î.C. au supravieţuit în mileniul I î.C. de exemplu şi în Magna Grecia / S Italiei, în cosmogonia pitagoreanului şi presocraticului Philolaus, care a afirmat că în spatele Soarelui - numit de el Hestia = cordul / inima sau vatra centrală - exista “Cealaltă” Lume (inclusiv cu îngemânata dublură a Pământului). Preotul Român Dumitru Bălașa 1911-2001 a scris despre Hestia, ca provenind din matriarhat: “A fost zeița focului și vetrei sacre la străbunii Geto-Daci; trebuie reținut că Focul Sacru - sau Focul Viu - nu era altceva decât o imagine a Soarelui = Marele Zeu (de exemplu, Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu era altceva decât vatra altarului Hestiei / Vesta), pe care ardea focul nestins. Diodor din Sicilia a scris: ‘La așa-numiții geți - care se cred nemuritori - Zalmoxis susținea că și el a intrat în legătură cu zeița Hestia; Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la fecioara Hestia’. Așadar, Zalmoxis a primit legile de la zeiță, după cum la ariani Zaratustra / Zoroastru a primit legile de la ‘o zeitate bună’.”

Osiris era asociat cu Constelaţia Orion (nume derivat din Sumerianul “Ur-Anna” însemnând “lumina cerului”), văzută de Laponi ca a “Renului”, de Indieni ca a “Cerbului”, cu denumirea “Mriga” în “Rig Veda” / însemnând şi leoaică ori cu numirea de către alţii ca a “Vânătorului” sau - de către agricultori - ca a “Plugului”, prin mijlocul căreia trece Ecuatorul Ceresc: la vânătorul închipuit, brâul / cureaua având 3 stele strălucitoare era “centura lui Orion” (un străvechi obicei s-a păstrat la Aromânii din Pind până la sfârşitul mileniului II, la nuntă - acolo fetele nu se măritau până ce nu împlineau 20 de ani - mirele fiind încins de neamurile miresei cu brâu roşu); în Emisfera Nordică, constelaţia trece pe la zenitul locului în lunile de iarnă, în Egipt fiind la maxim în Martie. Ţăranii din spaţiul Român numeau Constelaţia Orion ca Rariţa, şirul de 3 stele închipuind “rariţa”: unealta asemănătoare plugului cu care se răsturna brazda în ambele părţi.

Osiris era asociat cu Orion iar Isis - sora şi soţia sa - era asociată cu steaua Sirius, cea mai strălucitoare de pe Cerul Nordic (aflată la 8,6 ani-lumină de Pământ), numită Maîra de vechii Greci. Osiris a fost fiul lui Gheb / Geb, divinitatea Pământului, având sacrul ghibol / bivol - de altfel, în Antichitate vechii Greci îi numeau pe lucrătorii pământului Gherghiţi / de la Gherga, care a fost rădăcina derivării Gheorghe - şi o avea ca soră pe Isis, ce însemna “dreptate” / “cea veche” (la Egiptenii vechi, “is” era “vechi”, astfel încât Isis / “Is-is” semnifica “Străvechea”; similar, dubletul sufletului Ba / “Ba-Ba” s-a regăsit de pildă atât în Babilon, cât şi în înţelesul pentru “Bătrână”). Este interesant că “iș” la Fenicieni era “foc” iar în Ebraică a ajuns “bărbat” (iar pronunția pentru Zeița Isis e “Iș-Iș”, Asiatic însemnând “dublu foc” ori “dublu bărbat”). Faraonii au pretins că erau urmaşii lui Gheb / Keb: un contrast Egiptean faţă de străvechea Tradiţie feminină a patronării pământului (Osiris a avut natură pământeană, cu cult popular iar Ra, reprezentând soarele, se bucura de monopolul cultic al cârmuitorilor, religios ei şi cârmuind morţii sub forma că Osiris era împăratul umbrelor - sub/pământene - iar Ra al înălţării spre cer). În imaginea următoare se pot vedea Nut şi Gheb, părinţii Gherganilor Osiris şi Isis:

Considerând ideea că Pământul reflecta arhitectura Cerului, cu respectarea principiului exprimat de Gherganul Thot / Hermes “precum în Cer, aşa şi pe Pământ”, în Egipt / Africa - spre deosebire de EurAsia - Cerul era imaginat ca Zeiţa-Mamă (localizarea subterană a “Celeilalte” Lumi fusese o credinţă predominantă a Epocii Pietrei); “adevărul adevărat” era ştiut ca etern şi nemodificabil, ceea ce exista pe pământ fiind schimbător (supus modificării şi deci neconţinând “adevărul adevărat”). Locaşul morţilor - conform perspectivei Ra - era celest: după moarte, vechii Egipteni considerau că a doua viaţă era prin unirea cu stelele şi le împărtăşeau eternitatea (o viziune religioasă împărtăşită de credincioşii Ra-mani, evidenţiată explicit de acei Râ-mâni / Ru-mani - “Oamenii de pe Râuri” - stabiliţi în Valea Nilului); moartea echivala cu o renaştere în lumea siderală (credinţa despre cei puri - fără de păcat în viaţa pământeană - provenea din urcarea Muntelui Sacru, al cărui vârf atingea Cerul, ei ajungând în Cer şi devenind ceea ce au fost ştiuți mai târziu ca Sfinţi). Maternitatea Cerului implica ideea că mortul era alăptat de către Zeiţa-Mamă (adesea asociată cu o vacă / pe Cer sugestivă fiind Calea Lactee); de altfel, Finico-Ugrii spuneau despre Calea Lactee că era a păsărilor iar vechii Greci ştiau galaxia (“gala” însemnând “lapte”) drept “cercul lăptos” al Căii Lactee, ca “laptele Herei”: Hera - femeia lui Zeus - şi Thera (pentru Pământ) erau denumiri înrudite / având aceeaşi rădăcină, Ga fiind numele Pelasg pentru Glie / Pământ, grupul de galaxii al Căii Lactee, în care se află sistemul solar al Terrei / Pământului, fiind considerat ca al Herei. Pe atunci, numele Gherga (sub forma Kher-Ka de exemplu în Banat) era deja consacrat ca “suflet celest” ceea ce nu mai cerea o geneză separată Egipteană: Gherga a fost preluat acolo ca nume Sfânt şi utilizat ca atare; la început, numele Gherga ajuns la Nil era văzut în Egipt ca “străin, din Sahara”.

În 1897, arheologul Francez Jacques Morgan a observat că în Egiptul mileniului IV î.C. vârfurile de săgeţi au devenit identice cu cele din Europa, deosebindu-se complet de cele folosite până atunci în N African iar reprezentările primilor faraoni îi înfăţişau ţinând în mână cârja îmbârligată a păcurarilor / păstorilor din Carpaţi (vechii Egipteni pomeneau de înaintașii lor “Djed” - în pronunție “Jet” - Geții fiind cunoscuți în Lumea Veche ca “Oamenii pământului”; în Egipteana veche, “Djet” / “Get” - termen echivalat cu “în veci” - practic însemna “Etern” / “Nemuritor”, în Sârbă “đed” având aproape același înțeles, de stră/bunic). “Pilonul Get” - Egiptean “Djed” - provenea din Cultul Fertilităţii; psihologul Evreu Erich Neumann 1905-1960, privind acea structură emblematică prezentă masiv în Egipt, a remarcat despre străvechiul simbol al stabilităţii vieţii - inclusiv a celei de după moarte - că a fost fetiş / idol de arbore (ceea ce era foarte sugestiv, în general Egiptul fiind lipsit de arbori): el a indicat că acela reprezenta acolo importanţa arborilor (străvechiul şi potentul “Djed” - prezent în arta şi arhitectura pre-dinastică - a fost atestat în Egipt din mileniul VI î.C). După cum a observat şi cercetătoarea Britanică Gerladine Harris Pinch de la Universitatea Oxford în 2002, Zeul Ptah - ocrotitorul Egiptului - avea un sceptru combinând coloana Djed şi crucea Ankh (cu timpul, Djed - pronunțat și “Ged” - a devenit ferm asociat Zeului Osiris) iar savantul American Thomas McEvilley 1939-2013 a studiat temeinic puternica legătură dintre pilonul Djed / Get şi conceptul energetic Kundalini din Yoga, care şi-a avut apariţia paralelă în Bazinul Ghaggar din NV Indiei.

Piloni “Djed”

Dr. Hakim Awyan - arheolog Egiptean specialist în perioada pre-dinastică Egipteană - a afirmat despre piramida din Saqqara că era situată într-o “curte” mult mai veche decât piramida, având podeaua şi zidurile înconjurătoare din bolovani cuarţoşi lucioşi albi, la fel fiind şi la Templul din Ghiza, în plus existând “pădurea” zidită de piloni “Djed” (în pronunție “Ged”); despre “Ged” - Djed sau Get - savantul a afirmat: “Get e un termen străvechi, folosit şi acum de unii Egipteni la adresarea către omul bătrân (similar cu bunic). În Egiptul pre-dinastic se practica o tehnică de tratare cu sunete, transmisă din vechime - din generaţie în generaţie - de către acei bătrâni Geţi: sunetele erau folosite la diagnosticarea şi vindecarea pacienţilor. La Saqqara au rămas ruinele a 3 camere din ‘Casa Spiritului’, unde pacientul era invitat să intre singur şi să-şi aleagă locul unde să stea (în camera din mijloc exista şi o masă din piatră pe care se putea întinde): fiecare punct din acel spaţiu sacru - încăperile nu aveau tavane, fiind sub cerul liber - era sub influenţa sunetelor sosite de la apa ce curgea printr-o reţea masivă de canale (având diverse diametre) din subteran, ce se aflau inclusiv sub piramida din vecinătatea structurii. Ansamblul era o construcţie armonică sofisticată de terapie prin sunete, reproducând deopotrivă poziţiile astrelor şi cavităţile trupului uman, încăperile realizate putând replica tonuri muzicale specifice, rezonând cu frecvenţa internă a pacientului (în funcţie de locul unde acela simţea că e cel mai potrivit ca să se aşeze, pentru a urma procesul tratării): fiecare încăpere avea câte o nişă, loc pe unde ‘doctorul’ / vraciul - care se găsea în exterior - putea să-şi bage capul pentru a supraveghea ceea ce se petrecea înăuntru; inclusiv piramida de lângă structură era o construcţie armonică sofisticată, cu fiecare încăpere din interior setată specific să rezoneze diferite tonuri muzicale (în fiecare piramidă există camere ce aveau tehnologii sonore cu tonuri distincte, creând câmpuri rezonatoare imense)”. Cercetătorul Român George Grigore a scris despre “Simbolistica înălțării Pilonului Get / Djed” în 2015: “Pilonul egiptean numit ‘Djed’ este declarat a fi un fetiș preistoric, a cărei semnificație n-a fost nici până acum complet explicată științific. Se spune că era, poate, imitația stilizată a unui copac fără frunze, sau poate că era un stâlp cu crestături. Unii cercetători consideră că pilonul, columna sau stâlpul Djed a fost inițial un simplu par, în jurul căruia erau legate circular și în trepte spice de cereale. La ritualurile agrare ale fertilității acel stâlp juca un rol important; el era un semn al puterii, în care trebuia păstrată forța cerealelor. Dincolo de toate acelea, el a devenit în modul cel mai general simbolul ‘duratei’ și astfel a intrat și în pictograme. La Memphys existau încă din vremea Regatului Vechi preoți ai ‘venerabilului Djed’, și chiar principalul zeu al Memphysului, Ptah, era numit ‘venerabilul Djed’. Tot la Memphys a apărut ritualul ‘înălțării stâlpului Djed’, executat chiar de către faraon cu ajutorul unor funii și cu contribuția preoților, acțiune simbolică ce se crede că indica durata separată a regalității. Odată cu identificarea lui Ptah cu zeul necropolelor Sokaris și a aceluia din urmă cu Osiris, începând din Regatul Nou, fetișul de odinioară a devenit un simbol al lui Osiris. Djedul era interpretat drept coloana vertebrală a zeului. Prin identificarea celui mort cu Osiris, sarcofagele din timpul Regatului Nou arătau adesea - în locul unde se află coloana vertebrală a mortului - un stâlp Djed pictat. Înălțarea stâlpului simboliza, în afara semnificației arătate, și victoria lui Osiris asupra rivalului său Seth, care ‘a pus deoparte Djed-ul’. Datorită introducerii sale în simbolistica lumii de dincolo, Djedul a ajuns în cele din urmă o podoabă plină de sensuri a celui mort. Djedul avea de multe ori la partea superioară 2 ochi (ochii afrontați, ca și pe coifurile getice princiare, semn al lui ‘să pot vedea mai bine’)”. În continuare se poate vedea Arborele Vieții pictat pe un vas din Gârla Mare 44,13 lat. N, 22,46 long. E / județul Mehedinți (din Epoca Bronzului), un coif Get cu ochi apotropaici - din Coțofenești 45,07 lat. N, 25,59 long. E / județul Prahova, deci tot din N Dunării - și pilonul Djed din Templul de la Abydos, cu ochi similari, inscripționați pe partea sa superioară:

Dr. Mihai Zamfir în “Studii și cercetări restitutive” din 2016 a scris că “vorba ‘ce ți-e scris, în frunte ți-e pus’ are pentru noi, românii - urmașii dacilor - următoarele sensuri: primul, că soarta omului este recognoscibilă prin analiza liniilor frunții; cel de-al doilea, folosirea termenului scris, de fapt cu sensul de înscris, conduce la concluzia existenței unui anumit tip de citire. Dincolo de acestea, poate că ar trebui să considerăm cu mai multă atenție ideea că zona frunții este una în care manifestarea identității este foarte avantajată. Acest lucru este foarte vizibil la feline, unde această zonă este locul în care se înscriu relațiile de rudenie. În principiu nu există nici un motiv să respingem o asemenea idee, odată ce de mult timp există practica metoposcopiei. O altă expresie populară foarte specifică mediului rural, însă cu răspândire mare la români, este acea că un anumit lucru ‘a fost dat pe ochi frumoși’. În prezent expresia are sensul unui act de favoritism, întemeiat pe criteriul estetic al ochilor frumoși ai cuiva, adică în temeiul atracției estetice. Este însă foarte posibil ca, inițial, să fi fost vorba nu despre un criteriu estetic, ci despre unul etic, asociat unor anumite calități ale ochilor, eventual și a zonei asociate lor. Cum aceste calități nu erau cunoscute tuturor, se ajunge la formularea estetică ochi frumoși, după binecunoscutul procedeu al asocierii legitimității cu frumusețea. Făt-Frumos este personajul pozitiv, iar spânul, zmeul etc., în general personajele negative, sunt, invariabil, urâte. În mod special atragem atenția asupra cazului spânului, omul cu pilozități faciale foarte reduse (putând vorbi aici și despre sprâncene). O altă expresie din aceiași categorie este și cea de ‘ales pe sprânceană’, de astă dată vorbind în sensul direct că alegerea s-ar fi făcut după forma sprâncenelor ca garanție a calităților celor aleși. Chiar dacă expresia ajunge să exprime, în general, cea mai bună alegere, să zicem pentru exemplificare a unui coș cu mere, este clară originea antropică și ar fi absurd să aplicăm sensul direct acestei situații. Această generalizare pornește de la concepția infailibilității criteriului de a stabili calitatea umană cea mai bună conform examenului sprâncenelor. Lucrurile merg până acolo încât există și expresia om sprâncenat. Oare ochii coifurilor nu sunt sprâncenați sau chiar suprasprâncenați? De ce expresiile își găsesc sensul ‘ad literam’ în aceste coifuri? Înainte de a face orice apreciere asupra celor spuse de mine mai sus, oricare de bună credință va trebui să admită că:

· aceste coifuri ale dacilor sunt de o absolută originalitate, nefiind cunoscute nicăieri și nicicând în antichitate altelea asemenea lor

· situarea lor în nordul Dunării le definește ca fiind strict dacice

· aceste coifuri nu sunt nici de luptă, nici ceremoniale, adică nu sunt unele cu rol estetic

· aceste coifuri sunt piese de cult, ele fiind din metale prețioase (aur, argint aurit sau argint)

· aceste coifuri prezintă o standardizare absolută a zonei frontale, celelalte zone variind de la un exemplar la altul; această standardizare materializează un principiu religios unic

· purtătorul lor era un rege-mare preot

· ele erau echivalentul coroanei monarhilor nedacici

· regele-preot provenea din casta militară”

Legăturile dintre Valea Nilului și Valea Dunării de pildă au fost dinaintea sacerdotului Deceneu, învățat în Egiptul Antic, care a ajuns - din Mare Preot - rege al Daco-Geților, la sfârșitul mileniului I î.C.: coifurile Geților din N Dunării erau anterioare lui cu secole - după cum au fost datate de arheologi - și aveau 2 ochi, spre deosebire de singularul ochi al minții lui Ra din Egipt, așa că influențarea nu a fost din Africa în Europa, ci foarte veche și poate în sens invers; în plus, casta cârmuitoare a Daco-Geților din Bazinul Dunării a ajuns în Antichitate să fie formată preponderent de dinaștii Zuraz / Duras = Đerđa / Gherga - sub semnul Cavalerului Derzis / Gherghis, înrădăcinat și ca SânGiorz în Anatolia - în mileniul I î.C. pe coasta Maritimă a Dobrogei și pe cursul inferior al Fluviului European Dunărea stabilindu-se mulți coloniști Gherghiți din Caria / Karia (adică din Asia “Mică”), care pe atunci călătoreau des și în Egipt. Cercetătorul Român George Grigore a mai scris despre “Simbolistica înălțării Pilonului Get / Djed” în 2015: “Dacă ar fi fost întrebat un simplu țăran egiptean ce semnificație are Stâlpul Djed sau Columna Djedă, ar fi aflat cu siguranță și cercetătorii noștri mult mai repede. Datorită traducerii hieroglifelor într-un anumit fel, s-a alterat sensul inițial al denumirii sale. Simplificând totul, este vorba despre Stâlpul Get (sau Columna Getă), vechi simbol al Geților de Aur, care au condus Egiptul în acea perioadă. Djed în limba croată înseamnă ‘Moșul’ (Cel foarte bătrân). La egipteni avea același înțeles. Cei mai bătrâni erau numiți Djeți / Geți. Pentru că au salvat omenirea, Geții de Aur erau considerați Stâlpii Pământului. În jurul lor se reorganizau societățile umane noi. Stâlpul reprezenta Pomul Vieții jupuit de crengi după cataclism; la partea superioară apărea câteodată Soarele și lateral Maimuțele Soarelui, cele care ‘se jucau’ cu poziția astrului pe boltă. Cele 4 orizontale de la partea superioară reprezentau cele 4 zări, cele 4 laturi ale Pământului pătrat (noi nu realizăm în mod normal sfericitatea planetei noastre). Stâlpul reprezenta stabilitatea Pământului; nemișcarea lui după atâtea și atâtea cataclisme ce avuseseră loc la ridicarea munților și la mutarea mărilor din locul lor. Get-ul / Djed-ul era cel care a reorganizat totul pe planetă, în jurul acestui stâlp. Acesta era simbolul echilibrului cosmic al planetei noastre. Geții de Aur, strămoșii geto-dacilor, aflați la jumătatea mileniului II î.C. în jurul Mării Negre (Marea Getică), au fost civilizația primordială a lumii rezidite. Toate celelalte seminții umane au pornit la un moment dat de acolo. Geții de Aur au fost înainte de Egipt, Mesopotamia și alte civilizații străvechi. Acestea sunt adevăruri istorice documentate și recunoscute de mari istorici ai lumii noastre actuale. După ‘rezidirea lumii’, a reînceput Cultura Vechii Europe - civilizația din Valea Dunării - din zona Bulgaria, România, Moldova, cea care ființa la mijlocul mileniului VII î.C., cu mult înainte de existența Mesopotamiei. Acei oameni străvechi geți, după ce au refăcut nucleul primordial uman, au creat rute intercontinentale și internaționale, spre a repopula planeta, în toată Europa și Asia, chiar și în Africa și posibil America. Au ajuns atât de avansați în știința metalurgică, încât puteau crea temperaturi de topire de multe mii de grade. Ei aparțineau unei aceleiași culturi și aveau orașe uriașe, pentru vremea aceea. Ei au avut cea mai veche scriere din lume, ei au inventat roata, simbolul ciclului vieții Yin&Yang era al lor cu un mileniu înainte de a exista China. Ei au inventat svastica cu milenii înaintea restului lumii. Descoperiri importante s-au făcut despre aceste lucruri și fapte, dar nu au fost mediatizate. România este o țară care are o moștenire arheologică fantastică. Simbolul coarnelor (bucraniile) tot aici a apărut în neolitic; simbolul a ajuns apoi până la faraoni, zei geți și aceia. Părinții primilor faraoni din Regatul Vechi Egiptean erau geți. Zeii Soarelui - Osiris și Isis - erau geți. În fața templelor egiptene se ridica pilonul getic (Djedul), cel care simboliza locul unde trăia zeul suprem Osiris, cel adunat din bucăți și refăcut (după ultimul cataclism planetar, Cavalerii Dunăreni au alergat și au strâns restul omenirii în jurul Mării Getice). Get este un cuvânt străvechi pe care îl folosesc egiptenii și în prezent, când se adresează oamenilor foarte bătrâni. Geți sunt la ei numiți stră-bunicii. Povestea lui Osiris (om alb, zeu al soarelui, vopsit în albastru, ca agatârșii) și a fratelui său (ucigaș negru) Seth era o poveste getică. Seth l-a tăiat pe Osiris, l-a pus într-un sicriu și l-a aruncat în apa mării (cataclismul a ‘rupt’ în bucăți omenirea, a dezmembrat-o; semn al Potopului Val-Hala sau ‘Hala cea Mare’ / ‘Groaza cea Mare’); sicriul a plutit pe lângă țărmuri, până când copacul sacru l-a oprit cu rădăcinile sale (Arborele Vieții, Stâlpul Djed / Stâlpul Get, cel care a stat pavăză intemperiilor). Acela a fost apoi găsit de zeița Isis, sora și soția lui Osiris. Isis a plâns, lacrimile l-au atins pe Osiris, care a înviat și au trăit împreună o perioadă, până când l-au făcut pe Horus. Ridicarea stâlpului Get reprezenta stabilitate, fixarea tuturor elementelor de care depindea o evoluție normală a unei societăți (cele 4 puncte cardinale, calendarul, anotimpurile, poziția stelelor pe cer, etc). Osiris = ‘Os-Iris’ se afla în interiorul acelui Arbore al Vieții jupuit de cataclism (‘povestea’ vieții lui simboliza adunarea datelor despre lume - adică refacerea corpului zeului - fixarea ordinii în tot și toate / respectiv ‘Os’ = ‘Cel tare’ și supravegherea cu atenție a echilibrului: Iris = ‘Ochiul care vede tot’). Ca model, după acel simbol, împăratul Traian al Romanilor - care a aflat rostul și sensul școlii și filosofiei getice strămoșești după cele 2 războaie cu geto-dacii - a dispus ridicarea la Roma a ‘Columnei Traiane’, în anul 113. Acea columnă era de fapt un stâlp Djed / Get, o Columnă Getică autentică. Statuia împăratului așezată la partea superioară oferea aceluia rolul de zeu (similar cu Osiris) care asigura echilibrul statului său, Imperiul Roman. Prin așezarea urnei cu cenușa împăratului la baza Columnei se asigura și permanetizarea prezenței lui în ‘verticalitatea’ echilibrului imperial, chiar dincolo de moarte. Pe departe, cel mai impresionant monument triumfal construit vreodată, ‘Columna lui Traian’, a fost una dintre operele sculptate în marmură cele mai complete pe care ne-a lăsat-o antichitatea, ca sursă prolifică de studiu pentru istorici, arheologi și artiști din întreaga lume. ‘Columna lui Traian’ este dintotdeauna unul din monumentele cele mai celebre din Roma. După modelul celui care a înțeles istoria Geților de Aur și a dorit să o fixeze în marmura Forului său imperial cu numeroase statui de geto-daci, alți împărați au ridicat Columne Getice / Stâlpi Djed. Astfel, în anul 161 a fost ridicată la Roma ‘Columna lui Antonius Pius’, apoi ‘Columna lui Marcus Aurelius’, în anul 193. În perioada 268-337 s-a ridicat ‘Columna Goților / Geților’ din Constantinopol. La Alexandria / Egipt, s-a ridicat în perioada 296-305 ‘Columna lui Domițian’. ‘Columna lui Constantin cel Mare’ a fost ridicată în anul 330 la Constantinopol. Ș.a.m.d. Pe lângă acestea, ca simbol al fixării cerului și a pământului, au mai fost obeliscurile egiptene, cele din țara mamă sau cele mutate în alte locații (în Italia fiind 11 în total, Marea Britanie are 4 obeliscuri egiptene, în Franța se află 1 obelisc egiptean, în Germania e 1, în Turcia 1, în SUA 1, în Israel 1). În România, ‘Coloana Infinitului’ a marelui sculptor Constantin Brâncuși a fost ridicată tot ca o Columnă Getă. Clădirile cu rol religios au avut și au în componența arhitecturală cel puțin câte un astfel de pilon: acesta e minaretul, clopotnița sau turla (‘T’, cel care ține cerul, care ‘urlă’ = turn al cerului care dă de veste). Ca emblemă-simbol era ‘Ankh’ (crucea cerului, cea care având toartă, putea fi agățată de cer; An-Kh, atunci când nu era fixată reprezenta deopotrivă ‘Timpul câh’, cel mizerabil, când ploaia din cer era murdară, Egiptul numindu-se și ‘pământul negru’ - la acel lucru făcând referire - iar mumiile se ‘îmbrăcau’ în bitum din aceeași cauză) dar și ‘Stâlpul Djed’ - cel fixând totul de pământ - acela fiind și sceptrul regal (el a apărut mai întâi în perioada predinastică, cum ar fi pe etichetele-cartușe ale primului faraon Narmer și a continuat să fie folosit de-a lungul întregii istorii a Egiptului). De obicei, acele embleme alături de arme însoțeau faraonii peste tot; ca exemplu, imaginea de la mormântul lui Ramses III, semnificând stabilitatea, are un pilon Djed ce prinde cu 2 mâini 2 sceptre (‘stăpânirea’) și are ‘ankh’ (‘crucea cerului’) atârnând de cele 2 brațe (semn al echilibrului): acea imagine complexă se află pe un coș și reprezintă semnul pentru ‘toți’ (împreună) sau ‘domnul’, criptograma tradusă fiind ‘Toată stăpânirea și viața sunt în modul de abordare a stabilității’ (așa cum era Ramses, care a devenit Osiris asumându-și rolul de conducător). La români, imaginea stâlpului avea să însoțească ritualurile religioase și funerare. Stâlpul se punea la capul mortului iar celui decedat ‘i se citeau stâlpii’. Pe plăcuțele geto-dace de la Sinaia apare o imagine asemănătoare celor din Egipt, dar cu 2 coloane ale cerului asigurând stabilitatea, între care ‘trona’ conducătorul sau zeul. Din cele mai vechi timpuri poporul român, cu a sa civilizație a lemnului, a ridicat Troițe. Ca semn al ‘Troianului’ val mareic ce a dus la dezastrul potopului, s-a perpetuat și acest nume (exemple: Cetatea Troia, Troesmis (sau Trosmis, cetatea getică din județul Tulcea; de acolo a putut deriva și Tomis), Valurile Troiene de pământ ridicate în România dar și Troițele (‘Ițele Troianului’ sau taina acelui eveniment), ș.a. La noi, acolo unde este o răscruce de drumuri, apare și o Troiță (de la Troia). Numărul foarte mare de Troițe care umplu drumurile satelor noastre vădesc cinstirea deosebită de care s-au bucurat acestea din partea poporului român. Țăranul român făuritor și păstrător al fondului nostru spiritual și identitar este cel care a ‘rostogolit’ până mai azi semnul și semnificația acestui element de perenitate și mesaj ancestral. Locurile unde sunt amplasate aceste Troițe sunt foarte importante pentru mesajul pe care îl poartă acestea. Astfel, întâlnim Troițe în vatra satului românesc (în centru, ca semn de stabilitate și echilibru), la întretăierea drumurilor (pentru echilibru și noroc), la fântâni (apa, ca semn de viață), la hotare (ieșirea și intrarea din sate), sau la capete de pod. În centrul așezărilor erau ridicate în trecut adevărate Coloane ale Cerului (cele în formă de ‘T’ fiind cele pe care se sprijinea cerul ca să nu cadă pe pământ), ca semn de comunicare cu divinitatea și asigurarea echilibrului mult dorit. La necaz românul spunea: ‘Mi-a căzut cerul în cap!’ Dacă am ști că acest lucru chiar a fost posibil în erele trecute, când cerul coborâse atât de mult că putea fi atins cu mâna, am privi cu alți ochi semnele și însemnele lăsate de strămoși. Roata planetei noastre s-a întors și invers, bulversând total stabilitatea. Troița avea în general mai multe ‘brațe’. Nu are doar 3, așa cum am crede, după denumire. Există chiar Troițe cu 4 semne ale orizontului planetar, asemănătoare cu Stâlpul Get egiptean. Troițele au fost continuatoarele menhirelor (‘Men-hir’, cu semn de ‘Aici Omul’, ‘Cel care susține cerul și pământul’); Troița ca o cruce înscrisă în cerc - făcută din piatră sau lemn - era ‘roata valahă’, semn al rostogolirii planetei noastre, cel al Bisericii Veche Valahă Egipteană. Pe Troițele românești cu iconografie apar imaginile sfinților care patronează pe ctitori sau portrete de ctitori iar unele din Troițe aduc cu imaginea Pomului Vieții. Armonie și echilibru aduc semnele Columnei Getice sau cele ale Stâlpului Get / Djed oriunde sunt amplasate, dar mai mult ca oriunde, ele se simt ‘ca acasă’ în vatra noastră românească milenară a Geților de Aur”. În studiul “Dacia preistorică”, cercetătorul Nicolae Densuşianu - care a fost arhivarul Academiei Române - a indicat traseul geografic de la sfârşitul mileniului V î.C. (pe hartă ca un “S” întors, mişcare datorată şi primului val Kurgan): “Încă din neolitic, numeroase triburi de Pelasgi au plecat cu turmele lor cele mari de la Carpaţi către Elada şi Asia Mică iar din Asia Mică s-au întins încet pe lângă coastele Libanului în jos, trecând dimpreună cu alte triburi din Elada şi din Insule pe şesurile cele întinse ale Nilului” (parcursul African detaliat fiind via Tunisia şi Sahara, pe Calea Ghirga, până în Valea Nilului / locul unde s-au stabilit fraţii Osiris şi Isis: tărâmul numit Gherga, unde apoi a apărut primul faraon); contemporanul său Nemati Kalman - istoric din Ungaria - în 1912 (după moartea autorului Român) a susţinut acelaşi lucru. De altfel, mitologia Greacă a reţinut că iubita Io a lui Zeus - reprezentată ca o junincă albă - a traversat Strâmtoarea Bosfor, ale cărui maluri erau locuite încă din mileniul VII î.C. (în Greacă însemnând “Vadul Vacii” - denumit aşa în cinstea ei - vechiul Bosfor fiind numit Kerkel / Cherchel) şi a ajuns în Egipt, unde înfăţişarea ei umană a fost identificată cu cea a divinei Isis; istorici Antici - ca Sicilianul Diodor 1:13 în secolul I î.C. - au consemnat că strămoşii divini ai Egiptenilor au fost Pelasgii iar Plutarh a scris: “unii spun că Isis era fiica lui Mercur”, adică a lui Hermes / Thot, respectiv - conform vechilor Evrei, în Vechiul Testament - bunicul Ham al lui Gherghe-seu.

Simboluri Egiptene

Egiptenii vechi au avut o perioadă predinastică de peste un mileniu de la Osiris până la Narmer - primul faraon - care era din aşezarea Gherga de pe Nil, unde acela a instaurat prima capitală a Egiptului unificat; Nilul (apărut în dimensiunile actuale de debit după ultima glaciaţiune, când apele Lacului Victoria au început să se reverse şi e întreţinut de ploile ecuatoriale) servea ca arteră de comunicaţie pentru crearea unei naţiuni: Fluviul oferea un transport sigur în ambele direcţii (căci curge spre N iar vântul bate în general spre S) şi în vechime era mai lat decât acum, căci de la sfârşitul mileniului II Lacul de acumulare de la Asuan a schimbat geografia Văii sale inferioare.

Osiris / “Osi-ris”

Atât populaţiile de pe cursul superior al Nilului, cât şi cele ale Saharei (în dinamica istoriei, Britanicul Arnold Toynbee a descris cum datorită secării Saharei strămoşii Egiptenilor s-au adunat pe malurile Nilului aluvionar), au influenţat formarea Egiptului ca o civilizaţie Antică în care contribuţia Gherga a fost prezentă, cu ecouri până azi: “Sahara alcătuia o uriaşă păşune ce beneficia de ploi abundente. Uscăciunea prelungită şi treptată a acelei păşuni a impus locuitorilor de până atunci o provocare tot mai cumplită, ameninţându-i cu foametea. Răspunsurile date de locuitori la acea provocare prelungită au fost de diferite feluri: unii au rămas pe pământul natal şi s-au mulţumit să-şi schimbe obiceiurile, mutându-se din loc în loc, dând naştere în felul acela vieţii nomade acolo; alţii s-au aşezat în mlaştinile şi junglele Văii Nilului şi - ameninţaţi şi acolo cu provocarea uscăciunii în continuare - s-au străduit să dreneze pământul mocirlos, dând astfel naştere civilizaţiei egiptene”. Similitudinile dintre Stepele EurAsiatică şi N Africană - a vechii Sahare - au generat acelaşi tip de societate: cel nomad (schimbarea mediului - dispărând peisajul verde Saharian - a fost unul dintre elementele de ajutor în coagularea populaţiei Nilote; atracţia apelor s-a manifestat atât în Valea Dunării / Europa, în Bazinul Ghargar / N Indiei, cât şi în Sumeria / Mesopotamia, etc). Cei care trăiau prin împrejurimile Nilului, numit de ei pe atunci Hapi dar şi Iteru / însemnând “Fluviul” - Bazinul său fiind o zecime din Africa - au apreciat avantajele proviziilor de hrană, unii renunţând la viaţa nomadă, stabilirea fiind într-un mediu favorabil şi din punctul de vedere al climei (surplusul recoltei era pus la adăpost până la viitoarea recoltă, în vase şi apoi în depozite - ceea ce a sugerat ideea ridicării de locuinţe durabile, arhitectura preocupându-i pe localnici doar după ce suprastructura mormintelor a fost transformată în Temple, ceea ce a dus ca de fapt din cimitirele Egiptene să se dezvolte artele şi meseriile); e de ştiut că Nilul este numit aşa ca acum doar din mileniul I î.C., de la Asirianul “Naru” pentru “Fluviu” / “Râu”. În imaginea următoare se poate vedea zona, într-o fotografie efectuată din spaţiu (vechii Egipteni afirmau despre primii lor cârmuitori că au fost “regi divini, veniţi din cer ca să aducă justa guvernare tuturor fiinţelor”):

Stabilizarea Gherganilor şi Amazoanelor / partenerele lor între Bazinele Dunării, Nigerului şi Nilului s-a datorat agriculturii - generalizată în areal începând din mileniul V î.C. - şi limitele au fost marcate cu brazde atribuite marelui Osiris.