146. Misteriile Gherga

Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 4:7 a scris: “Dintre poeți sunt unii - puțini la număr - care ne încredințează că Muzele ar fi odraslele Cerului și ale Pământului; printre aceia se afla și Alcman. Li se spune Muze, de la verbul “myeo”, ce vrea să însemne că-i inițiază pe muritori în acele frumoase și atât de folositoare lucruri de care nu s-au putut bucura oamenii care nu cunoșteau binefacerile învățăturii”. Așadar rădăcina lingvistică străveche, împreună cu tipica terminație sâsâită orientală, a dus la denumirea celebrelor Muse / Muze, care inițiau oamenii în Misterii = “Mis-Terii”, adică îi învățau pe discipolii lor tainele bătrânei Terre / Pământ; așa ceva provenea din neolitic / sfârșitul Epocii Pietrei, când puterea Terrei / Pământului i-a impresionat puternic pe moși (adică pe cei vechi): după Potopul Pontic - datorat cutremurului ce a rupt Bosforul și a inundat AtlantIda din cuva Mării Negre, terminând paleoliticul în Vechea Lume - credința generală s-a centrat în cei mai profunzi termeni religioși pe puterea planetei / pământene (după Potopul biblic - cel care a încheiat neoliticul și respectiv Epoca Pietrei, prin ploaia diluviană cauzată de prăbușirea marelui meteorit în Oceanul Indian - credința generală s-a centrat în cei mai profunzi termeni religioși pe puterea cerească). Musele / Muzele erau muierile Moșilor, ambele categorii (feminină și masculină, ele - adică Musele - ca partenerele vechilor bărbați, a celor din bătrâni, respectiv din vremuri îndepărtate, ziși de aceea Moși) implicându-se în organizarea temeinică a noilor condiții civilizaționale: după Potopul Pontic, tot mai mulți dintre nomazii care formau în paleolitic majoritățile vânătorilor și culegătorilor au trecut la creșterile animalelor tocmai domesticite și la culturile agricole, principalele lor zone regăsindu-se printre Mezii / Magii din Nordul Mesopotamiei, Mysii din N Anatoliei, Moesii din N Balcanilor, Moșii din N “Oceanos potamos” / adică din Nordul Dunării, ș.a.; în asemenea accepțiune pot fi înțeleși inclusiv Masa-Geții - adică puternicii / masivii Geți din Asia - care erau Geții “inițiați”, respectiv măreții Geți cunoscând multe în Vechea Lume, ceea ce le-a și justificat influența grozavă pe care au avut-o în EurAsia timp foarte îndelungat (“Masa-Geții” au fost “Moșii Geți”, adică Geții din vechime, înțelepți din vremuri îndepărtate care respectau muierile ca Muse, egale cu Barbarii bărbați, de pildă regina lor Tomi-ris - însemnând “Tăioasa” - rămânând celebră în Antichitate prin faptul că l-a omorât prin tăiere pe primul împărat al Perșilor). Conform savantului Britanic George Stanley (care a studiat “Misteriile Cabirilor” în 1803), “Misteriile în general - dar şi în esenţă - comemorau Potopul, căci îşi aveau sorgintea diluviană. Strămoşii Grecilor au trăit lângă Atlanţi. Orgiile Arcei - sub lumina sacră a lunii - au fost preluate, transformate şi transmise; muritorilor nu le era permisă îmbarcarea”. Ceremoniile tainice în care se dezvăluiau soarta omului după moarte şi condiţiile pentru dobândirea nemuririi au fost numite de Grecii vechi “Misterii”. Cercetătorul Român Dan Dulciu a descris “Misteriile” în 2008: “În existenţa fiecărei persoane există o dorinţă lăuntrică de cunoaştere a sacrului. Descoperirea treptată a sacrului se face printr-o experienţă personală, ce nu poate fi generalizată, depinzând de intensitatea trăirii personale a acestei experienţe unice. Există mai multe căi de cunoaştere a divinităţii, dintre care cele mai importante sunt 2: raţională şi mistică; aceasta din urmă este o formă de ‘cunoaştere extatică’ (în greceşte, ‘ek+stasis’ înseamnă ‘în afara stării naturale’). Prin cunoaşterea extatică, credinciosul se află în preajma divinităţii, se contopeşte cu aceasta. Pentru a ajunge însă aici, el face un continuu efort de înaintare pe drumul sfinţeniei, dar odată ajuns la capătul călătoriei sale, cunoaşterea dispare, transformându-se în trăire misterioasă, unire ‘tainică’, sub forma ‘extazului mistic’, supraraţional. În acest moment, cunoaşterea divinităţii aparţine ‘misterului’. Divinitatea nu poate fi simţită decât prin ‘intuiţie mistică’.Gândirea credinciosului se va uni cu ‘spiritul divin’, dar numai urmând o cale ascetică, purificatoare, ce anulează simţurile comune, cărora omul în genere le este sclav. Odată începută această cale ascetică, individul parcurge un drum din exterior spre interior, unde are a descoperi prezenţa divină, ascunsă în inima fiecăruia. Calea mistică nu este accesibilă decât unui foarte mic număr, mai ales acelora care s-au simţit atraşi de un univers inefabil, divin. Rugăciunea, contemplaţia şi discursul, asceza plină de răbdare sunt mijloacele avute la îndemână de cei ce pornesc în căutarea unirii cu divinitatea”. Lexiconul Suida/s” afirma că iniţiatul în micile misterii devenea “ephos” după o perioadă minimă de un an; cel iniţiat în ceremonia nunţii sacre - “hieros gamos” - oficiată între candidat şi zeiţă era “epopt”.
Poartă Anatoliană

O trăire omenească frumoasă şi profundă este misterul (în islam şi azi punctul cel mai intim al inimii e “misterul”). Istoricii religiilor Mircea Eliade şi Ioan Culianu au afirmat că “religiile de misterii n-au existat - dintre toate popoarele vechi - decât la Grecii vechi, fiind o instituţie de iniţiere colectivă, prin omologarea rituală a destinului neofiţilor în drama divină, zeităţile fiind orientale. Termenul de ‘mistere’ are o semnificaţie tehnică destul de precisă şi se referă la o instituţie capabilă de a garanta iniţierea; ideologia misterelor are 2 surse: iniţierile arhaice şi societăţile secrete pe de o parte şi - pe de alta- o veche religiozitate agrară mediteraneană”. Vechile Misterii au fost o uriaşă moştenire lăsată de strămoşi, cu ideea că pentru a înţelege viitorul e necesară plonjarea în trecut; rostul Misteriilor era de a înţelege tainele vieţii şi ale divinului, adepţii fiind iniţiaţi în a depăşi ferirea de rău (tradiţie venită din Epoca Pietrei) prin învăţarea principiului exprimat tripartit “să gândeşti bine, să vorbeşti bine, să faci bine”. În vechea Anatolie, dreptul de a iniţia, de a aduce sacrificii sau de conducere a ceremonialurilor erau prerogative ale preoteselor (totuşi, erau admişi şi celibatari - numiţi “hierofanţi”, aleşi după cât de sonoră le era vocea, căci în Cultele de Misterii vocea omenească era socotită un instrument Magic, prin puterea ei de învăluire: o greşeală de ritm sau o intonaţie greşită erau de natură să compromită efectul scontat; înaintea începerii ceremonialului, un hierofant anunţa cu glas puternic numele celor care puteau participa la ritual, precum şi al celor excluşi pentru că nu aveau glas). După un stagiu, cei aleşi erau promovaţi într-un prim stadiu de iniţiere şi erau denumiţi “mysti”; trecerea la cel de-al doilea grad, pentru a fi consideraţi “epoptai” - ce însemna “Veghetor”, de la care provine cuvântul “popă” - se făcea după un interval de un an (şi azi există convingerea despre cineva că nu poate ajunge “popă” dacă “n-are glas”). Consacrarea spirituală, inclusiv Ghergană, era pentru cine parcurgea minim 3 faze: suferinţă, “moarte” - simbolică - şi “înviere” (renaştere / regenerare). Misteriile sublime constau mai ales din orgii, notate în Greacă “orgia”, cu scopul de a întări practicanţii pentru fapte măreţe, adică “erga” (după cum erau notate în vechea Greacă): de la “orgia” la “erga” se întrevede contribuţia Gherga (integrală în Cultul Misteriilor, de la început până la sfârşit). În 1994, Danezul Ove Hansen a abordat tradiţiile Epocii Bronzului din mileniul III î.C. de pe malurile Lacului Anatolian Gorgorome / Gurgurum - azi denumit Beyşehir, lat de 20 km şi lung de 45 km - controlat de Kheți / Hitiţi în mileniul II î.C. (apoi, în mileniul I î.C., zona a fost Frigiană): “În ‘Jurnalul Studiilor Cuneiforme’ din 1967, semnificaţia geografiei istorice din Epoca Bronzului era tratată ca importantă pentru centrul Anatoliei, unde caracteristice sunt scurgerile interioare - şi nu exterioare - ale unor ape curgătoare, atât în lacuri, cât şi în sistemul carstic subteran. Cultul Sumerian Kaskal-Kur (al apelor, din mileniul III î.C., a cărui practică a fost incorporată de Hitiţi) era prin urmare legat de fenomen iar Gurgurum / Gherga era în strânsă legătură cu Kaskal.Kur”. În 1997, acelaşi arheolog - prin studiul “DinGîr, Kaskal.Kur şi Gherga din Caria” - a dezvoltat subiectul: “Cel mai spectaculos exemplu al fenomenului acvatic Anatolian este cel al Lacului Gorgorome, ce reapare în S Munţilor Taurus ca Râul Manavgat / fost Melas, între Antalya / fostă Karakassa şi Alanya / fostă Karkişa (unde până la sfârşitul secolului XIX au existat 5 cătune denumite Gargara). Mormântul ultimului împărat Hitit - de la începutul secolului XII î.C. - avea camerele mortuare Kaskal.Kur la Hattuşa (când capitala a fost distrusă dinspre V de ‘Oamenii Mării’). Pe acest fond, se poate explica plauzibil fondarea aşezării Gherga din Caria - pentru eroul venerat ca un fel de Zeu al Fântânii - care avea acelaşi tip de camere acvatice şi inscripţia ‘Gherga Enbolo’ lângă torentul temporar ce intra sub un vechi zid fiind varianta Greacă (deci din mileniul I î.C.) pentru termenul Sumerian Kaskal.Kur: poarta spre lumea subterană a Purgatoriului”. Geograful Antic Strabon XII 2:8 a scris că în Anatolia “Melas” = “Negru” (ce în Greacă e “Mavros”, în Finică e “Musta”, etc). În imaginea următoare se poate vedea o cameră de acel tip în aşezământul religios Gherga din Caria:
Purgatoriul - însemnând “Purificare” - provenea de la “purgari” / “Pur-Gari”: era ceea ce făceau fiii Gari (celebri de exemplu în N Canaanului), prin îmbăierile rituale, inclusiv în Râul Iordan, zis Ghiordan / Giordan. Gherghiţii şi Ghirgasiţii - ca “etnici ai Sibilei” - au fost studiaţi temeinic în 2000 de savantul American Pairman Brown prin lucrarea sa “Israel şi Grecia” (în partea despre şamanismul Mediteran), “Misteriile Gherga” fiind tehnici şamane: “Corespunzător lui Herodot, Gherghiţii erau urmaşii Anticilor Teucriani. Strabon a arătat că Gherghiţii se întindeau în Sud până la Cume, unde ar fi fost a treia aşezare Ghergană (pe lângă cele 2 Troiane). Gherghiţii erau asociaţi cu 2 localităţi - Cume şi Eritreia - care au fondat Italiana Cume. Relaţia Gherghiţilor cu Teucrianii e sprijinită şi de un fragment al lui Arrian din Nicomedia: ‘Dardan s-a însurat cu prinţesa Neso, fiica regelui Teucri, având-o ca fiică pe Sibila, de la care profetele şi-au luat denumirea de Sibile’ şi apoi cu prinţesa Bateia, tot fiica regelui Teucri. Teucrianii erau anteriori Războiului Troian: Herodot a afirmat că ei şi Misianii au invadat N Greciei. Strabon i-a văzut (apoi) ca veniţi din Creta. Gherghiţilor li s-au atribuit mai multe migraţii, intepretate ca ‘întoarceri’ după căderea Troiei, ei fiind parte a unei migraţii extinse a Teucrianilor. Gherghiţii au fost identificaţi şi în Cipru. Clearchus din Soli / Cipru (la începutul secolului III î.C.) de asemenea a atestat 2 localităţi Gherghi lângă Troia şi respectiv lângă Cume, descriind o clasă de Ciprioţi pe care i-a notat Gherghini: ‘Unul din Gherghini a fost descendentul acelor Troiani pe care Teucer (evident Aheul, nu socrul lui Dardan) i-a primit ca partea sa dintre prizonierii Troiani, cu care a colonizat Ciprul’. Athenaues din Alexandria - urmaş Gherga - l-a citat pe Heraclide din Pont (student al filozofului Platon în secolul IV î.C.) numind pătura de bază a Miletului ca formată din Gherghiţi, enumerând incidentele unui război civil între ei şi vechii oligarhi; aşa păreau indigeni Anatolieni reduşi de Greci la statutul de servitori (ca Heloţii din Laconia). Homericul Teucer a fost frate vitreg cu Ajax la Salamina, lângă Atena, ca fiul nelegitim al lui Telamon. Înaintea marii expediţii a lui Agamemnon, cu doar 6 corăbii Hercule a jefuit Troia. În acea expediţie, Telamon a primit-o ca premiu pe prinţesa Hesione, fiica lui Laomedon, regele Troiei; cu ea - dar nu ca soţie legitimă - l-a avut pe Teucer. Este de presupus că Teucer a fost numit aşa după ascendenţa Asiatică a mamei sale. Apoi, după Războiul Troian, tradiţia l-a plasat ca liderul migraţiilor în numele său, ca prinţ străin ales totuşi dintre ei. Vergiliu în ‘Eneida’ a notat că Teucer se definea ca ‘urmaş al Anticilor Teucriani’. Herodot a afirmat că preoţii Egipteni denumeau Troia ca ‘pământ Teucrian’. Conform ‘Iliadei’, Teucer l-a omorât pe Gorgythion, fiul lui Priam, al cărui nume e sigur dintre Gherghiţi; ‘urmaşii Gherghiţi ai Teucrianilor’ sunt proiectaţi în timpul eroic ca antagonişti individuali. Presupusele călătorii ale lui Teucer au sugerat mişcările Teucrianilor Asiatici după Războiul Troian. Vergiliu prin ‘Eneida’ a notat că Teucer a ajuns în Sidon, unde s-a întâlnit cu Belus, tatăl lui Dido - ce se pregătea să atace Ciprul - şi a lăudat Teucrianii din care el însuşi se trăgea. Isocrates în ‘Evagoras’ - 370 î.C. - a afirmat că Teucer a fondat Salamis în Cipru, denumind localitatea după Balcanica Salamis (şi Pausania considera că regele Evagoras era urmaş al lui Teucer). Însă în 1996, Britanicul Martin Bernal a sugerat că atât Salamis din Cipru cât şi Insula de lângă Atena au denumirile derivate din înţelesul de ‘port sigur’, ca Arabicul port Dar-es-salam (dacă denumirea e Semită, atunci versiunea Cipriotă e originală). De asemenea, Teucer a fost în Spania, conform lui Philostratus brâul său de aur fiind în Templul din Gades / Cadiz. Strabon a afirmat că Teucer a fost respins de tatăl său Telamon şi a înfiinţat întâi Salamis în Cipru, apoi Cartagina Nouă în Spania. Horaţiu l-a făcut pe Teucer, exclus de către tată, tipul eternului plimbăreţ. În Olbia Kilikiană a fost un Templu al lui Zeus înfiinţat de fiul lui Teucer, Ajax - numit aşa după fratele vitreg al tatălui său - ai cărui preoţi alternativ au purtat numele de Teucer şi Ajax, urmaşii Teucriani domnind acolo şi la începutul mileniului I (după cum a semnalat Strabon). Dacă oricare dintre călătoriile lui Teucer, fiul lui Telamon, după presupusa cădere a Troiei, pot fi istoric catalogate drept mişcări ale Teucrilor - ori a Gherghiţilor, diviziunea lor - atunci Teucrii şi Gherghiţii au fost parte a ‘Oamenilor Mării’ (dacă într-adevăr aceia au existat). Din nou, profeţii Ahei la Troia - atât cei numiţi de Homer cât şi de alţii - au apărut ca migrând spre răsărit, fie individual, fie ca lideri ai oamenilor lor; în special când ei au jucat rolul de profeţi puternici după moarte au fost candidaţi plauzibili pentru introducerea necromanţiei şi Oracolului Sibilinic în Palestina. Herodot în ‘Istorii’ 7:91 a scris că dintre Troianii dispersaţi, unii au ajuns în Pamfilia (zona dintre Licia şi Cilicia) cu Amphilocus şi Calchas / Garghas; ‘Biblioteca’ lui Apollodor în volumul 6 rezumă întoarcerile altor Ahei decât Odiseu după căderea Troiei. Strabon l-a citat pe Calistene: ‘Calchas a murit în Claros / Ionia şi oamenii conduşi atunci de Mopsus au trecut Munţii Taurus; unii au rămas în Pamfilia, alţii s-au împrăştiat din Cilicia până în Fenicia’. Fie Mopsus a fost genericul unui clar-văzător, fie a fost un bărbat care a trăit mai multe generaţii - ceea ce conduce la acelaşi lucru: Pindar l-a menţionat pe Mopsus cu argonauţii, însă Mopsus a apărut la Ascalon / portul lui Gherga din Israel. Calchas e bine ştiut din ‘Iliada’; el a apărut şi pe o oglindă Etruscă având aripi ca un preot sacrificator care studia ficatul unei victime. Apollodor a scris că Amphilocus şi Calchas au plecat din Ilion în Colophon / Lidia. După Războiul Troian, profeţii s-au bătut pe viaţă şi pe moarte: postbelic, Calchas şi Amphilocus au mers la Claros; acolo Calchas a fost înfrânt de Mopsus într-o competiţie de divinizare şi a murit de întristare (Mopsus era fiu al lui Apollo şi frate vitreg cu Amphilocus, ambii ca feciorii lui Manto / fiica profetului Tiresias din Teba, care a fost în lumea subterană; apoi, în Cilicia la Mallus, ei s-au omorât reciproc într-o luptă, expertiza lor postumă conferindu-le aceeaşi psihologie profetică). Vergiliu a permis ca rol de profet  aibă şi Troianul Anchises (ceea ce aproape că e acelaşi nume ca al Filisteanului Achish din Gat / oraşul lui Goliat). De aceea, întreaga fenomenologie Sibilinică - şi în special a Sibilei din Cume - are de ce să fie denumită ‘Gherghită’. În secolul I î.C., poetul Roman Tibullus II 5:67 a conectat Sibila din Cume cu cea de lângă Troiana Gergithium. Teucrianii şi Gherghiţii au fost atestaţi în Cipru iar vrăjitoarea din En-Dor are trăsături Sibilinice. O paralelă frumoasă este între Gherghiţi şi Ghirgasiţi (întotdeauna la plural). GRGŞ apar în Ugarit (KTU IV 123:15, 377:9, etc.), însă nu în mod necesar ca indigeni. Ei apar împreună cu Cadmoniţii şi Heveii în Vechiul Testament, ca bărbaţii din Arad / azi Israel, din Arca / azi Liban şi Hama / azi Siria. Corespunzător rabinilor (Talmudul Ierusalimului 6:1, etc.), Iosua a oferit Canaaniţilor 3 opţiuni: emigrare, pace sau război; ‘Ghirgaşiţii au ales să emigreze, deoarece ei credeau într-un singur Dumnezeu şi au plecat în Africa’. Cumva această tradiţie vine de la istoricul Procopie 43:10, care a afirmat că Ghergheseii (împreună cu Iebusiţii şi alţii), la sosirea lui Iosua au emigrat, întâi în Egipt, apoi în Libia / N African. El pretindea că la Tigisis / Numidia era o inscripţie Feniciană despre aşa ceva, adăugând că mai târziu au fost expulzaţi şi de către cei din Cartagina, devenind Mauri (orientalistul Edward Lipinski - care a studiat Girgiş şi Tigisi - a sugerat că Zarzis din Tunisia e o asemănare de nume ce întăreşte acea relatare); mai mult, el a menţionat şi călătoriile apusene ale Teucrilor. En-Dor, unde Saul, regele Evreilor, a consultat-o pe profetă, trebuie într-un sens  fie ‘izvorul Dor’; există motive pentru a concluziona că denumirea Dor era după Doriani. Prima oară a apărut în jurnalul preotului Egiptean Wen-Amon / Wenamun (în secolul XI î.C.), care a ajuns în oraşul ‘Dor al Teucrilor, condus de prinţul Beder / Bender’. Teucrii apar în Catalogul Egiptean al ‘Oamenilor Mării’: ‘Confederaţia lor a fost formată de Peleset, Teucri / Tjeker, Şekeleş, Denye şi Weşeş’. Identificările sunt mult disputate: Peleset ca Filisteni, Şekeleş ca Siculi, Denye ca Danaoi şi Teucri ca Teucriani. Dacă Teucrii n-au atins doar Cilicia şi Cipru dar de asemenea şi Palestina, atunci Gherghiţii se pot identifica cu Ghirgaşiţii. Dorianii nu sunt neobişnuiţi în răsăritul Mediteran. Pe lângă posibilitatea prezenţei lor în Dor / azi Israel, cei din Pamfilia conduşi de Mopsus - pe care Herodot i-a menţionat ca risipiţi din Troia de Amphilocus şi Calchas - sunt denumiţi identic cu Dorianii. În ‘Odiseea’ 19:176 a fost prezentat amestecul Cretan: localnici, Pelasgi, Ahei, Cydoni, Doriani; fiecare a avut o relaţie definită cu Palestina. Cum se pot explica paralelele găsite? Se poate asuma că fiecare societate Mediterană (ca şi societăţile din alte părţi atunci) aveau un fel de clar-văzător sau lucrător miraculos. În teritoriile secetoase, căderea ploii era funcţia necesară unui asemenea personaj. Turnarea apei pe pământ era o magie naturală pentru inducerea ploii; utilizarea găleţilor intenţionat perforate era concepută pentru aşa ceva iar folosirea torţei imitând fulgerarea sugerează o asemenea conexiune. Denumirea torţei nu era Greacă, ci direct Indo-Europeană; atât Evreii, cât şi Elenii, au preluat-o de la Anatolieni, unde rădăcina i-a fost atestată ca Hitită. Caracterul profeţiei era specific şamanismului boreal, inclusiv în vocabularele obişnuite, căci preluarea - de către amândouă, Israel şi Grecia - a fost din acelaşi Nord dar în moduri independente. Tema clarviziunii a fost cunoscută lumii subterane şi accesibilitatea era numai printr-un medium feminin, însă acea abordare nu era tipic Nordică; în Israel a fost atestată doar în En-Dor, un loc cu legături Mediterane. Sibila denumită Gherghită din oraşul Gherghis şi Gherghiţii făceau parte din dispersia Anatoliană, Siriană şi Feniciană, după dramatica prăbuşire a Troiei; Ghirgasiţii Canaanului pot fi plauzibil explicaţi ca migraţi din Ionia. Astfel încât, sugerez că puterile profetice ale lui Samuel şi povestea ‘vrăjitoarei’ din En-Dor reprezentau influenţele tipice Sibilei”.
Mama în Frigia
În regiunea izvorului Meandrului se manifesta printre preotesele Gherghiţiei paradoxul virginitate-maternitate, de acolo în mileniul I î.C. răspândindu-se prin lume termenul frigidităţii (ele, precum majoritatea sfintelor creştine, fiind închinate binelui trebuiau să fie în splendoarea forţelor lor intacte, căci ca aservite maternitatea nu le aducea puteri; în universurile patriarhale “falocrate”, păstrarea castităţii era la tinere dovada supremelor valori şi virtuţi). Inspiraţia divină era întâlnită şi în “Misteriile Frigiene” ale Marii Mame practicate pe atunci, acolo: cine se umplea de har - căci esenţialul era apropierea de divinitate până la identificarea cu ea - îi primea numele (iniţierea era de Paşti, în ritual aducându-se iertarea păcatelor, ca o înnoire a vieţii / similar ulterior devenind botezul creştin); ceremonialul întăririi comuniunii cu Zeiţa era împărtăşania, formată din pâine şi apă / vin (practicată după o perioadă pregătitoare de abstinenţă / post, tot pentru ispăşirea păcatelor pe atunci fiind folosită şi spovedania). În vechime, postul nu era unidimensional: abţinerea doar de la mâncare era postul trupului iar tăcerea era considerată postul minţii şi al sufletului (împreună cu nemişcarea - în contemplare / reverie - pentru timp cât mai îndelungat). Pentru a păstra tăcerea în timpul postului, drumeţii preferau să meargă pe căi ocolite (numai să nu scape vreun cuvânt celor întâlniţi) ori îşi munceau gospodăriile şi grădinile fără cântece / în linişte, etc.; nemişcarea din timpul postului era prin contemplarea vreunui peisaj ori cu fixarea privirii pe un idol, icoană, etc., centrându-se în sine, ceea ce avea ca rezultat întărirea propriei personalităţi. Cultul Gherghiţiei - numită şi “Fecioara” - nu era deschis tuturor, ci era închis, la sărbători participând doar cei selectaţi; aducea purificarea credincioşilor şi preocuparea pentru altă viaţă, promiţând ajutorul şi mântuirea (spre exemplu, bolnavilor li se acorda atenţie sporită, bolile lor fiind îndreptate ca pedepse spre alţii). Tehnic, începutul era bazat pe renaştere, în manieră particulară / secretă şi individuală: fiecare novice trecea la un nou nivel de existenţă prin moartea ritualică - era întins pe pământ, mânjit cu noroi, ca o coborâre în Infern / Purgatoriu ori îngropare simbolică - şi apoi spălat ritualic (cu sânge, în cazul înjunghierii vreunui animal / sângele de taur era tipic), pentru revenirea la viaţă, fiind decorat cu o cunună pe creştet. Misteriile impuneau anumite norme de viaţă: credincioşii erau obligaţi să îndeplinească anumite sarcini - între care să postească, să se abţină de la sex, să cinstească pe Gherga, etc. Candidatul primea alt nume - respectiv pe cel de Gherga - care urma de atunci încolo să fie cel adevărat (într-un timp, procedura era prin bătaie / biciuire, ca să-i fie ucis vechiul nume, pentru a-l primi pe cel nou / cine nu rezista flagelării era ajutat cu droguri). Iniţiatul - cel care a cunoscut Misteriile - ajungea să ştie miturile, originea lumii, adevăratul nume al zeilor şi caracteristicile ceremoniei secrete. Misterul iniţierii descoperea neofitului dimensiunea existenţei; introdus în interiorul sacrului, era obligat să-şi asume o responsabilitate (accesul la spiritualitate se traducea printr-un simbolism al morţii, ca fundamentul regenerării): renaşterea mistică era marcată prin operaţii specifice ca tatuarea, crestarea cu cuţitul, amputarea unui deget, etc. (în vechime, printre mutilările iniţiatice, alţii practicau circumcizia, îşi smulgeau din dinţi ori se castrau, etc). Tortura era expresia morţii iniţiatice: înfruntarea glorioasă însemna trecerea de la starea profană la cea binecuvântată; inspiraţia sa nu se datora cruzimii, ci ritualului (semnificaţia era valorizarea spirituală a suferinţei fizice). Adultul botezat devenea membrul societăţii prin jurământul de fidelitate, cu obligaţia păstrării secretului ritualului pentru următoarea generaţie. Tradiţia preluării numelui prin ritualul respectiv de botez al credincioşilor a dus la popularea Gherganilor şi cu cei care genetic erau diferiţi, similar cum de-a lungul timpului deosebiri tot aşa la Gherga au putut apare prin viol, adulter, etc. / misterele religioase fiind astfel completate de către misterele genetice; într-o interpretare a profilului neamului, schema următoare poate fi relevantă (în centru are caracteristica definitorie etnică, întrepătrunsă de elementele înconjurătoare majore - în sens orar - egale ca importanţă: rudeniile, cultura, limba şi religia).

La Armâni / Aromâni s-a păstrat din ritual, ca spre exemplu şi în prezent Vlahii din Masivul Homolie şi regiunea Timocului având “Căderea Rusalcelor”, după cum a documentat în 2009 Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limbă Română din Voivodina, acolo tradiţia locală legând obiceiul de zânele din timpul împăratului Makedon Alexandru cel Mare”, adică din secolul IV î.C., fiind parte a Cultului Morţilor, marcat în timpul Romanilor, adică din secolul I, de Rosalia - când se puneau flori, mai ales trandafiri, plantă preluată de la Perşi, pe morminte - şi creştin de Rusalii / respectiv praznicul întemeierii primei comunităţi creştine în Ierusalim, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor (documentar, în Serbia sărbătoarea astfel a fost notată din secolul XIII, Sârbii observând la Vlahi apariţia la sărbătorile de primăvară a unei isterii netipice, când cei care cădeau în transă - somn hipnotic ori extaz - intrau în dialog cu altă lume): se dau pomeni pentru morţi ca să fie mulţumiţi iar feciorii pentru a scăpa de Iele - adică de zânele rele - execută, cu scop tămăduitor, originalul joc al Căluşarilor / denumit în Banat Gherman, respectiv Călucean, existent din Epoca Pietrei, pentru a trezi “magic”, ca într-un ritual de exorcizare sau vindecare, femeia inertă, leşinată adânc, subiect al ritualului (de fapt căzută în transă după ce a tremurat şi s-a agitat lovindu-se prin rotire repetat şi agresiv cu mâinile până “dădea în bâlbâială” / adică bolborosea), la sfârşit ea fiind stropită cu apă de ceilalţi. Este de remarcat că până la începutul Epocii Moderne de pildă Gherganii din Belinţ / Banatul Românesc au jucat vigurosul Călucean de Rusalii, împestriţându-l cu pocniri din bici. Se ştie că străvechiul Cult al Gherghiţiei a luat forma masculină de Cult Ghergan, cu reminiscenţe până în prezent.