Originea Gherga: 125. Favoriţii Amazoanelor: Ghergarii

“Zânele Mamei” / “Ama-zoanele” - venerând-o pe Gherghiţia Artemis / “Ar-Temis” - studiate de exemplu în 1995 de către profesoara Olandeză Josine Blok, trăiau în Vechea Lume mai ales în NE Turciei şi actuala Georgie, în vecinătatea Gargarianilor / Ghergarilor, având într-un timp capitala în regiunea Pontus, pe malul Mării Negre, între Râurile Iris şi Terme, la Themiscyra = “Themis-Kyra” / “The-Miskyra” 41,12 lat. N, 36,43 long. E (localitate cu pronunţia și “Temişira”, înfiinţată în mileniul V î.C., “Themis” întâlnindu-se atât la Zeiţa Dreptăţii Themis - fiica Gaiei şi Cerului / Uranus - cât şi la Zeiţa Artemis / “Ar-Themis” ori în Banat la Râul Timiş şi la Timişoara, etc.); e de ştiut că la vărsarea acelor Râuri Pontice din Câmpia Temiscirei, atraşi de peştele abundent, erau cei mai mulţi delfini din Marea Neagră. În 1953, Dr. Alexandru Busuioceanu de la Universitatea din Madrid / capitala Spaniei a scris despre o menționare Medievală a existenței ultimelor Amazoane, tocmai în spațiul Românesc: “În ‘Cronica general’ a regelui Alfonso el Sabio e explicată și istoria Amazoanelor, femeile goților. Au părăsit vechiul lor lăcaș din Amazonia și trăiau încă - în secolul XIII / vremea cronicarului - pe țărmul Pontului. Între geți, cu orașul Tomis / Constanța, ele ‘se ocupă de meșteșugul cavaleresc, astfel încât sunt tot așa de nobile și acum în mânuirea armelor iar din pricina lor e numit acel teritoriu Feminia’ (‘y de caualleria se trabaian que assi son nobles en armas aun agora como entonces et por razon dellas es llamada aquella tierra Feminia’)”. Atestării din mileniul II despre Tomis și Amazoane i se pot conexa de pildă atestări din mileniul I î.C. despre capitala Amazoanelor Themis-Kyra din Gharghia / S Pontic, cetatea Cariană / Gherghită Tomis din V Pontic, fortul Tomis de la Strâmtoarea Kerch din Crimeea / N Pontic, respectiv Caucaziana Amazoană Tomi-ris din E Pontic, anume chira / adică regina MasaGeților care l-a decapitat în Țara Ghergarilor din Bazinul Kura-Arax pe primul împărat al Imperiului Perșilor (care voia să stăpânească Ghergarii și Amazoanele). În Grecește, ca Gargarei / Γαργαρείς = “Garga-reis” - după cum a scris și Anticul Anatolian Strabon în “Geografia” XI 5:1 - erau notați acei legendari bărbați Garga, partenerii favoriți ai Amazoanelor, sufixul lor “reis” fiind al nobleței (legat de înțelepciune și regalitate); savantul a indicat ceea ce afirma Teofan, anume că Sciții “Gelae” și “Legae” / “Legoi” trăiau lângă Amazoane, menționând și că alții - ca Troianul Metrodoros sau Ponticul Hypsikrates - insistau pe vecinătatea Amazoanelor cu regalii Garga = Gargareii: așa ceva apropia Sciții Legoi / Legae - din Albania Caucaziană, denumită “Rani” de către Georgieni, respectiv “ar-Ran” de către Arabi / la fel ca Perșii ce ziceau Arran Regatului Gargar - de ceea ce au fost “Le-Legii” Anatoliani existenți inclusiv în Regatul Carian / Gherghit din apusul marii Peninsule (se poate observa că la Indieni Mama Divină era Lakșmi / “Lakș-mi” iar Arabii - la sfârșitul mileniului I - denumeau fosta Țară Ghergară “ar-Ran” / Daghe-stan ca “Lakz”).

La S de Laki, Lezghii actuali au fost Lakzi Medievali, respectiv Legi Antici

La sfârşitul mileniului I î.C., Diodor Sicul a scris în volumul 2 din “Biblioteca istorică”: “Lângă Râul Thermodon trăia un neam cârmuit de femei. Femeile luau parte la război aidoma bărbaţilor. Una dintre ele - zice-se - având puterea regală şi întrecând pe toate celelalte prin voinicia şi curajul său, ar fi înjghebat o armată femeiască, pe care a deprins-o cu exerciţiile militare, ca să fie în stare să lupte şi să înfrângă popoarele care le-ar fi duşmănit. După ce vitejia şi faima oştii lor a sporit, regina porni - rând pe rând - împotriva popoarelor din vecinătate. Deoarece soarta i-a fost prielnică, ea ajunse atât de îngâmfată încât a pretins că era fiica lui Ares / zeul războiului iar pe bărbaţi i-a pus să toarcă lâna şi să se dedea îndeletnicirilor femeieşti din casă. Făuri legi potrivit cărora femeilor le revenea mânuirea armelor, iar bărbaţii erau înjosiţi şi trecuţi în rândul sclavilor. Noilor născuţi - dacă erau băieţi - li se mutilau picioarele şi mâinile, spre a fi nevolnici în trebile războiului, iar fetelor li se ardea sânul drept, pentru ca mai târziu, când aveau să crească, să nu fie stingherite la mânuitul armelor. De aceea li s-a dat numele de Amazoane. Vestită atât prin înţelepciune, cât şi prin însuşirile ei războinice, regina a întemeiat un mare oraş la gurile Thermodonului, pe nume Themiscyra, unde a clădit un palat de toată frumuseţea. În războaiele pe care le purta, a ştiut să păstreze o minunată rânduială ostăşească şi, biruind mai întâi toate neamurile din vecini, îşi întinse hotarele ţării până la Tanais / Don. După ce a săvârşit multe isprăvi, se spune că ar fi murit vitejeşte într-o bătălie. A urmat la tron fiica ei, care - râvnind să fie tot atât de vitează ca şi maică-sa - a întrecut-o chiar în unele înfăptuiri. Aceasta le deprindea pe fecioare încă din copilărie cu vânători, punându-le să facă zilnic exerciţii militare. A mai statornicit şi măreţe jertfiri, în cinstea zeul războiului şi în cinstea Artemidei, supranumită Tauropolos. Trecu apoi cu oştile sale dincolo de Tanais / Don şi birui toate neamurile, rând pe rând, până în Tracia. De acolo, s-a înapoiat în ţara ei încărcată de prăzi şi clădi temple minunate întru slăvirea zeilor amintiţi. Apoi domni cu blândeţe şi îşi câştigă dragostea supuşilor săi. Se zice că ar fi pornit şi în direcţia cealaltă, supunând o mare parte din Asia. Astfel, stăpânirea ei s-a întins până în Siria. După moartea reginei despre care vorbim, ar fi urmat la tron tot femei, înrudite cu ea. Domnind cu strălucire, au sporit din ce în ce mai mult slava şi puterea neamului Amazoanelor. După multe generaţii, faima vitejiei lor răspândindu-se în toate ţările, Hercule, fiul lui Zeus, primi poruncă de la Euristeu să-i aducă cingătoarea Amazoanei Hippolyte. Şi iată, deci, pentru ce Hercule le înfruntă în lupte şi - învingând într-o mare bătălie oastea Amazoanelor - luă prizonieră pe Hippolyte, cu cingătoare cu tot, dând o lovitură de moarte pentru întregul său neam. Barbarii din vecinătate, privind acum cu dispreţ poporul acesta istovit, şi-au adus aminte de ocările îndurate în trecut şi au pornit împotriva Amazoanelor un război înverşunat, aşa că n-au mai rămas nici măcar amintirea numelui lor. Mulţi ani mai târziu, după expediţia lui Hercule, s-a băgat de seamă în timpul Războiului Troian că mai rămăsese Pentesilea, o regină a Amazoanelor care scăpaseră de pustiire. Ea fugise din ţara ei ca să scape de răzbunarea pentru un omor săvârşit, ce-ar fi fost silită să-l ispăşească. A luptat de partea Troianilor, după moartea lui Hector. Omorând mulţi Eleni, ar fi dovedit curaj şi şi-ar fi dat viaţa vitejeşte, ucisă de Ahile. Aceasta - zice-se - ar fi fost cea din urmă Amazoană vestită prin cutezanţa ei. Mai târziu, neamul Amazoanelor a decăzut tot mai mult, pierzând în cele din urmă orice putere. Şi iată pentru ce în vremile noastre, când cineva povesteşte despre vitejia Amazoanelor, oamenii cred că le este dat să asculte născociri ori legende”. Anticul Grec Quintus din Smirna / Izmir a reprodus din prezentarea pe care şi-a făcut-o frumoasa Pentesilea - regina Amazoanelor - înaintea angajării de partea Troianilor contra Aheilor, prin cuvinte ca “Eu nu-mi datorez zilele unui muritor: un sânge mai nobil curge în venele mele; fiică a Zeului Marte, stirpea-mi asigură măreţia chiar contra bărbaţilor!” (În poemul “Aethiopis” atribuit Carianului Arctinus - discipol Homerid din Miletul secolului VIII î.C. - regina Pentesilea ar fi cârmuit Amazoanele Traciei). “Fiicele Pământului” / Amazoanele se izolau de bărbaţi - în ceea ce psihologia defineşte ca misandrie - şi îşi petreceau timpul la plug, plantând diverse culturi şi crescând animale / mai ales cai. Cele mai curajoase dintre ele vânau cu caii şi exersau arte marţiale: utilizau drept arme diferite scule, între care toporul cu dublu tăiş - simbolul lor, din care a apărut halebarda - şi ulterioarele seceri cu dublu tăiş (din care s-au dezvoltat săbiile încovoiate / iataganele); în codru foloseau tesla: unealtă cu coadă scurtă având lama curbată, pentru cioplit. Amazoanele confecţionau haine, căşti pentru ele şi platoşe pentru cai. Toporul a fost atributul Zeului Fulgerului, fiind emblema mai multor populaţii vechi din EurAsia; securea bipenă (cu 2 tăişuri) - denumită iniţială “sagaris”, în Greacă “labyros” / cu trimitere la labirint - semnifica principii opuse: feminin şi masculin, glie şi cer, viaţă şi moarte (capacitatea sa de despicare / despărţire a fost asociată deschiderii spre iluminare iar puterea / adâncimea sa de tăiere a fost asociată penetraţiei spirituale). În legătură cu termenul “sagaris”, e de remarcat că SaGârţii din Iran în secolele VIII-VI î.C. au avut Regatul ZiKirta în N Munţilor Zagros: în general, ei au fost ştiuţi ca nomazi, buni utilizatori ai arcanului / practicanţi ai aruncatului cu lasoul.

Sanctuar al Amazoanelor

Caucazienele “Ama-zoane” - adică zâne ale Mamei = “zânele Mamei” - primăvara îşi făceau drumuri în pelerinaje de procreere în S la înalţii Ghergarieni / Ghergari, după cum i-a descris Anatolianul Strabon, ce puteau dura 2-3 luni (în crângurile / poienile desişurilor montane), până când erau sigure că au rămas grele / gravide; aşa cum a fost în Grădina primordială a Edenului, în mare vechime sexul era agreat nu în interioare, ci în grădini. În Caucaz, “Ama-zoanele” / Amazoanele şi Ghergarii făceau sacrificii şi aduceau jertfe divine împreună Marii Mame Gherga (alintată Nana, de la Mesopotamiana Inana / Marea Zeiţă). Dr. Nikoloz Kenchoshvili - care a studiat legăturile mileniului IV î.C. dintre India şi Georgia - a consemnat existenţa dansurilor erotice similare ale lor, de tip “devadasi”. Împerecherile erau îndeosebi noaptea, Ghergarii având privilegiul alegerii Ama-zoanelor / Amazoanelor cu care să se culce. Băieţii rezultaţi erau daţi spre creştere Ghergarilor, care - chiar dacă nu erau totdeauna siguri pe originea acelora - îi creşteau ca pe proprii lor fii. La început, Amazoanele se deosebeau rasial de Ghergari şi cultural aveau puternica Tradiţie a matriarhatului. În vechime erau aşa de crude încât îşi mâncau duşmanii (canibalism ritual considerat ultima agresiune asupra personalităţilor acelora - obiceiul fiind ancestral - ele fiind şi vestite că pentru a arunca suliţa şi a trage cu arcul mai bine, ca să nu le incomodeze, îşi retezau un sân ori ambii sâni / celălalt ca să poată ţine bine scutul, genericul Grec vechi pentru ele fiind “fără mamele”, adică “a-mazoane”, ulterior famenii / eunucii castrându-se ca o automutilare similară retezării sânilor Amazoanelor); de exemplu, în jurul Muntelui Ararat - iniţial denumit Kardu / de la Gargar - de 5165 metri altitudine din S Caucazian, între Lacurile Van / Ban = Argeş azi în Turcia şi Sevan / Gokcha sau Ereta azi în Armenia, în timpul lor era foarte răspândit Cultul Falic al Fertilităţii (pietrele falice erau numite “hermai” / herme de la curierul / mesagerul divin Hermes - bunicul Gherga - fiu al lui Zeus).

Herme Armene

În 1934, Dr. Mircea Eliade a reflectat: “Nu încerc să tăgăduiesc prezenţa nudă şi nemijlocită a sexului în foarte multe acte religioase, civile şi artistice ale civilizaţiilor ce au precedat civilizaţia noastră; civilizaţii în care - de altfel - aceasta din urmă şi-a împlântat adânc rădăcinile şi şi-a alimentat multă vreme viziunea despre lume şi viaţă. Dar cred că e un anacronism şi o dezolantă lipsă de perspicacitate să se confunde valoarea şi funcţiunea sexului din acele timpuri şi acele zone de cultură - cu morala sexuală a veacului nostru sau cu funcţiunea sexuală aşa cum a fost reglementată ea în civilizaţia noastră, creştină. Judecăm cu emoţiile şi criteriile noastre şi credem că oamenii aceia erau lubrici, că religia lor era orgiastică şi viaţa lor civilă libertină - numai pentru că întâlnim peste tot sexul şi simbolurile sexuale. Nu se înţelege un lucru esenţial: relativitatea valorilor funcţiunii sexuale. Îţi trebuie foarte puţină pregătire istorică ca să înţelegi că multe popoare nu se turbură în prezenţa indicaţiilor sexuale (plastice sau literare) aşa cum se excită europenii. Erotica din ‘1001 de nopţi’ pe un oriental îl ‘desfată’ - adică îi procură acea emoţie senină pe care o primeşte în faţa primăverii, a belşugului, a tinereţii, a bogăţiei; e numai un preaplin, o încântare a întregii lui fiinţe - iar nu turburarea aceea fiziologică, lupta aceea libidinoasă a modernului. Fecioarele indiene atingeau simbolul incontodibil genital al zeului Şiva fiind perfect conştiente de rostul lui. Dar ele nu vedeau eroticul, omenescul, tentaţia sau obsesia sexuală în acel simbol; vedeau pur şi simplu ceea ce era esenţial: puterea lui creatoare, dătătoare de viaţă. Majoritatea popoarelor şi civilizaţiilor n-au văzut în sex ceea ce văd acum europenii - un izvor de voluptate şi o problematică morală - ci numai funcţiunea lui fundamentală: procreaţia; de aceea, l-au integrat firesc printre marile rădăcini ale vieţii, alături de sete şi de foame, şi l-au implicat, real sau alegoric, pretutindeni unde era vorba de viaţă, de energie vitală, de creaţie, de regenerare. De la generare la regenerare era numai un pas; şi popoarele cu mentalitate realistă (mai ales ulterior grecii) l-au făcut - căci cum să simbolizeze mai precis ‘a doua naştere’, naştere în viaţa spirituală, liberă şi beatifică, decât prin funcţiunea naşterii celei dintâi, naşterea trupească? Faptul că întâlnim sexul în religie nu trebuie să ne scandalizeze, nici să ne facă să credem că originea religiilor e inferioară (cine gândeşte aşa dovedeşte că nu înţelege nici sexul, nici religia). Fundamentul oricărei religii a fost regenerarea omului, armonizarea lui cu mediul cosmic sau cu creatorul - şi experienţa aceea de ‘a doua naştere’ nu putea fi mai bine explicată decât prin sex, aşa după cum filozofia e ilustrată prin ‘sete de cunoaştere’ iar evoluţia civilă prin ‘foame de libertate’. Sunt funcţiunile nutritive ale omenirii - şi sunt în acelaşi timp funcţiunile nutritive ale spiritului. Sexul nu are nimic impur, nimic păcătos şi obscur în sine - şi ilustrarea unirii cu divinitatea printr-un simbol sexual nu dovedeşte altceva decât realismul mentalităţii acelui popor care a folosit-o. Savanţii noştri, când s-au hotărât să caute sexul în istoria omenirii, îl găsesc pretutindeni, fără diferenţieri, fără să precizeze unde era într-adevăr prilej de desfrâu şi unde era funcţie firească. Recentele investigaţii psihologice asupra sexului în cultură sunt aproape fără aport real, pentru că sunt pornite dintr-un punct greşit: că sexul a fost întotdeauna socotit impur şi că împotriva lui s-au dus lupte de milenii. Se uită că singurul fapt care impresiona pe oameni până la Socrate - şi care impresionează şi azi, în alte zone - era creaţia, viaţa, ritmul vital; şi că tot ceea ce se leagă de această creaţie - ca şi de reciproca ei spirituală, de regenerare - nu putea fi decât promovat, lăudat şi ilustrat”. Lacul Ereta sau Sevan / “Se-Van” iniţial se numea drept cel al lui Gegham (Goyca / Gokce) iar Lacul Van / Ban - respectiv “Marea Argeş” după cum a fost ştiut până în Antichitate - e sărat, cel mai întins din actuala Turcie (pe malurile sale trăind populaţia Ghergară notată cuneiform KUR.KUR, care era proto Armeană - vorbind Huriana - şi provenea dintre Mezii Guţi ştiuţi drept Kardu, ceea ce a dus la Urartu / “Ur-Artu”, denumirea Regatului Argeş / Ararat). Patroana Amazoanelor / “Ama-zoanelor” a fost Zeiţa Artemis / “Arte-mis” (“Ar-Themis” / “Ar-Temis”): Gherghiţia. Între Ghergari n-au fost remarcate atâtea elemente rasiale mongoloide, cât negroide (desigur rezultate datorită Amazoanelor).

Zona Caucaziană în vremea istoricului Herodot

Carianul Herodot în “Istorii” 2:104 a indicat originea Egipteană în mileniul II î.C. inclusiv a unor Georgiene, de pe urma şi a expediţiei înaltului faraon Sesostris - având 2,26 metri înălţime, din Dinastia 12 - care a ajuns în conflict şi cu Geţii / ceea ce apoi i-a determinat pe Caucazieni să ajute, după erupţia Vulcanului Thera, invadarea şi stăpânirea N Egiptean, ce a fost sub genericul de “Hucsoşi”, adică “prinţi străini”: “Colchii sunt evident Egipteni, după cum am verificat înainte de a auzi şi de la alţii. Colchii îşi amintesc Egiptenii mai mult decât Egiptenii pe Colchi, Egiptenii considerându-i pe Colchi ca rămaşi din armata lui Sesostris. Că era aşa m-am convins nu doar fiindcă au piele închisă şi păr creţ dar şi deoarece primii care au practicat circumcizia au fost Etiopienii, Egiptenii şi Colchii. Fenicienii spun că au învăţat acea practică de la Egipteni iar Sirienii de la Colchi”. (Similar cu amintirea Colchi / Gorghi despre Egipteni, s-a întâmplat de pildă mult ulterior, în ambele războaie mondiale din secolul XX - când Românii au ocupat Budapesta - în fiecare dintre conflagrații Maghiarii temându-se de Români mai mult decât invers). În imaginile următoare se pot observa culoarea circumcişilor şi răspândirea circumciziei în prezent:

Egiptenii erau diferiţi de Etiopienii mai închişi la culoare iar aspectul Colchilor / Georgienilor - mai închis decât al restului Caucazienilor - era apropiat de cel Egiptean. Istoricul Diodor Sicul a scris despre expediţia faraonului Sesostris: “După ce şi-a pregătit oastea, Sesostris a pornit mai întâi împotriva Etiopienilor, aşezaţi la miazăzi de Egipt. I-a înfrânt şi i-a silit să-i plătească biruri în abanos, aur şi colţi de elefant / fildeş. Trimise, apoi, în Marea Roşie o flotă de 400 de corăbii, fiind cel dintâi Egiptean care construi corăbii de război. Flota lui Sesostris a pus stăpânire pe Insulele din acea regiune, cum şi pe întregul litoral, până în India. El însuşi a pornit pe uscat cu armata lui de pedestraşi, aducând sub porunca-i întreaga Asie. Dar n-a străbătut doar acele ţinuturi pe care, mai târziu, avea să le cucerească Alexandru Macedon, ci a pătruns până la acele neamuri în ţara cărora regele Macedonean n-a izbutit să-şi pună piciorul. Sesostris a trecut Fluviul Gange şi a înaintat prin India până la Ocean iar în cealaltă parte a pătruns până la Tanais / Don. Se povesteşte că din acei Egipteni ai lui Sesostris care rămăseseră prin părţile vecine Lacului Meotic / Mării Azov avea să se tragă neamul Colchilor. Un argument în favoarea faptului că acest neam este - prin obârşia lui - Egiptean îl constituie obiceiul ‘tăierii împrejur’ pe care îl au Egiptenii şi pe care-l găsim şi la Colchi, unde se practică întocmai ca şi în Egipt. Acest obicei dăinuie şi la coloniştii Egiptenilor şi mai poate fi întâlnit şi la Iudei”. (Se poate remarca apropierea temporală dintre intervenția Egipteană de atunci și ivirea în Vechea Lume a patriarhului Avram, strămoșul Evreilor și Arabilor; așa cum a notat cronicarul Iordanes în capitolul 5 din “Getica”, Egiptenii au fost alungați din Georgia de către Geții de acolo, aliați cu Mezii). În secolul I, poetul Roman Valerius Flaccus - în “Argonautica” 5 - a notat despre momentul dinaintea Războiului Troian când au ajuns argonauţii în Kolkis că pe porţile strălucitului Templu Georgian al Amazoanelor era scris (despre originea Colchiană): “mai întâi, Sesostris a luptat contra Geţilor”; aşadar, Geţii existau în acel areal Caucazian dinaintea războiului faraonului cu ei (faptul este important pentru geneza Getă de la începutul mileniului II î.C., ţinând cont şi că însemnarea autorului Roman Flaccus - bănuit de unii cercetători ca aparţinând unui neam Vlah / Valah, de sorginte Etruscă - efectiv a fost mai veche decât timpul războaielor Romanilor cu Geto-Dacii N Dunăreni cârmuiți de Decebal). Se poate observa parcursul cronologic, geografic și etnic, de la Guții din Munții Zagros / Iran și Bazinul Mesopotamiei / Irak de la sfârșitul mileniului III î.C., la Caucazienii Geți din Georgia și Gesi de pe malul Pontic din NE Anatoliei / Turcia de la începutul mileniului II î.C., la Geții Valahi din Carpați, respectiv Bazinul Dunării / Bulgaria și România de la sfârșitul mileniului II î.C., până la răspândirea ca Goți în mileniul I (Goți Estici / mai nobili și Goți Vestici / mai războinici), în Europa. Cronicarul OstroGot Iordanes, activ în Dobrogea, a scris că regele Tanausis al Amazoanelor - de la care Fluviul Don / limita Asiei cu Europa pe atunci, a fost numit Tanais - a reuşit să respingă corpul expediţionar al vechilor Egipteni conduşi de Vesosis (adică de faraonul Sesostris, înaintea Războiului Troian), al cărui “prieten drag” era regele Gherganiei, menţionând Amazoanele ca strămoaşele Geţilor, respectiv ale Goţilor; după Războiul Troian, Geţii au avut o mare răspândire în EurAsia iar Goţii în Europa au fost urmaşii lor. Blonzii Pelasgi - printre care erau Ghergarii / respectiv Gherganii - au fost în Caucaz dinaintea Amazoanelor, mai brunete (de pildă, istoricul Georgian Giorgi Kavtaradze referindu-se în 1996 la migraţiile din Anatolia în Caucaz a observat că menţiunile Antice erau frecvente şi despre mişcările astfel - din V spre E - mai ales ale celor de sorginte Pelasgă).

Cu timpul, Amazoanele au devenit din iubitele Ghergarilor - prin urmaşele ce le-au avut împreună - fiice ale acelora, adică Ghergane; trupurile lor bogat tatuate - găsite de arheologi inclusiv la distanţe mari de Caucaz - erau mult mai înalte decât media femeilor acelor vremuri. Amazoanele - care ca preotese întâi au slujit-o pe Marea Zeiţă, apoi pe Artemis - s-au întins spre apus mai ales prin ceea ce ulterior a devenit Frigia, cu colonizări în Anatolia, înfiinţând numeroase localităţi. Spre exemplu, ele când în secolul XIII î.C. au apărut “strălucitoare şi însetate de luptă” pentru a se bate de partea Troadei / Troiei Gherghiţilor s-au năpustit cu o furie animalică asupra Aheilor încât Troianii abia şi-au putut opri propriile femei ca să pună mâna pe arme. Istoricul Gal / Got / Get Iordanes când a scris despre Amazoane a menţionat situarea Gargarum pe Valea Halys (cea mai lungă apă curgătoare din Asia “Mică” / Anatolia, ce a constituit hotarul apusean al Capadochiei cu Frigia, unde înţeleptul Grec Filostrat 172-250 a notat că îşi căutau parteneri Amazoanele); acolo fierbinţile Amazoane se “frigeau” - adică se futeau - după cum a consemnat autorul Antic: “Fiindcă ele aveau nevoie de copii, se duceau la Halys, se întâlneau cu bărbaţi, se uneau cu ei şi - întorcându-se pe la sălaşurile lor - copiii de sex masculin pe care îi năşteau îi duceau la părinţii lor de la marginea ţării să-i crească. Pe fete însă, se spunea că le creşteau pentru privilegiul sexului lor şi le hrăneau după obiceiul mamelor, cu excepţia doar că nu le alăptau (în vederea luptelor, pentru ca să nu se moleşească şi să nu le crească sânii)”. În 1716, cartograful Herman Moll a prezentat pe harta Capadochiei poziţiile Amazoanelor şi Gargarilor (notaţi Gargarauseni):

În 710 î.C., regina Amazoană Elena (etnonima Alanilor din Oseţia) cu ajutorul Gherganilor din Ghergania - Sudul Caspic - a colonizat Amazoane în S, din Caucaz până la Eufrat. În 626 î.C., Amazoanele Gargare au preluat controlul Strâmtorii Cherchel / Bosfor - inclusiv a coloniei Greceşti tocmai înfiinţată Bizantion / azi Istanbul - şi în 625 î.C. au dominat Nordul Balcanilor, până la Dunăre (cercetătorul Rene Cremaux le-a identificat şi în Kosova / Kosovo).

Ninive

În 612 î.C., Amazoanele în alianţă cu Ghergarii conduşi de Helios / Aeolus (al cărui fiu Kerka-phos a devenit stăpânul Insulei Rodos) au devastat Ninive, capitala Imperiului Asirian, determinându-i sfârşitul; arheologul Francez Alfred Laumonier în 1958 a scris despre Kerkaphos - care şi-a avut pe Insula Rodos reşedinţa, în Lindos 36,05 lat. N, 28,05 long. E - că era din acelaşi neam cu Carianul Gherga (unii istorici au indicat că numele Kerka-phos era preluat de la primul cârmuitor al Rodosului, cel care a organizat Insula).

Schiţă de Adrienne Mayor, 2014

Corespunzător relatării Anatolianului Herodot Karka 1:214 - “părintele istoriei” - în 530 î.C. regina Tomiris / “Tomi-ris” a MasaGeților a poruncit ca printre morții de la locul bătăliei cu armata Perșilor din mlaștina de la Nord de confluența Fluviului Arax / Aras cu Fluviul Kura să fie găsit trupul lui Kuruș / “Ku-ruș” (primul lor împărat, zis “cel Mare”) iar când leșul aceluia a fost găsit printre ale inamicilor măcelăriți i-a băgat capul într-un burduf plin cu sânge zicând: “Deși trăiesc și te-am învins, m-ai distrus, căci mi-ai luat fiul prin chin; dar așa cum te-am amenințat, te satur acum de sânge”. Lidera Amazoană a MasaGeților era îndurerată de pierderea băiatului ei Sparga / “S-Parga” când Imperiul Persan - tocmai apărut în Vechea Lume - intenționa să se extindă în Caucaz, astfel oprindu-se întinderea împărăției de la miazăzi spre miazănoapte (adică printre HiperBoreii având Amazoanele și Ghergarii în pozițiile cele mai relevante). Cronicarii Antici - printre care şi istoricul Egiptean Cleitarchus - au consemnat și alt episod semnificativ Ghergaro-Amazonian de contact imperial, petrecut după 2 secole, anume despre Alexandru “cel Mare”, atunci când cucerea Imperiul Perșilor, că a fost vizitat de către Thalestris / “Talest-ris”, regina Amazoanelor (care a călătorit pentru așa ceva mai multe zile), însoţită de 300 de luptătoare purtând halebarde / topoare cu dublu tăiş şi scuturi ca jumătăţi de lună, ce au rămas 13 nopţi în tabăra Macedoneană, având scopul de a evita invazia armatei Macedonenilor în Ținutul lor, la orgia prelungită fiind dans, băutură şi iubire “pe întuneric, după cum se găseau unii pe alţii”. (Până la Războiul Troian, Cultul Marii Zeiţe a fost relativ sobru, slujitoarele sale - printre care şi Amazoanele - pervertindu-se orgiasic la sfârşitul mileniului II î.C., după cum în 1985 a studiat aspectele morale ale relaţiilor profesoara Giulia Gasparro de la Universitatea Messina 38,11 lat. N, 15,33 long. E / Italia, miticul parteneriat divin cu Attis din Gediz 39,02 lat. N, 29,24 long. E / Turcia, până la castrarea aceluia de către un mistreţ, fiind prezentat de pildă prin lucrarea din 2002 a Italiencei Grazia Lancelotti ca reper). În 170 î.C., Ghergarii care au rămas în Caucaz au încercat să domine Amazoanele însă n-au reuşit. Ele ultima oară s-au manifestat organizat acolo în rezistenţa contra Romanilor, în 66 î.C., ca să-şi apere Regatul Albaniei Caucaziene pe care l-au constituit în secolul IV î.C. împreună cu alte 25 de triburi din regiune, între care şi favoritul lor, cel Ghergar (restrâns însă datorită precedentelor emigraţii). Cavaleria Amazoanelor şi Gargarilor a reuşit să respingă armata Romană a generalului Pompei (cel care printre altele la Roma a sprijinit ascensiunea generalului Iuliu Cezar), astfel încât acela n-a mai ajuns la Marea Caspică / urmaşele lor mai fiind şi în prezent în Caucaz. Rezistenţa împotriva Romanilor a început în apusul Caucazului, după cum a relatat în “Geografia” XII 3:18 Anatolianul Strabon (al cărui unchi Moaphernes guverna Colchida / Kolkida): “Mai sus de Trapezunt se află Armenia Mică. Într-un fel, Appaiţii (şi anume cei care se chemau înainte Kerkiţi / la gura Râului Ceoruh Nahr) se învecinează cu aceste locuri. Până la aceştia se întinde Skydises, un masiv povârnit (la Sud de Batumi) care se uneşte cu Munţii Moschici situaţi mai sus de Colchida; piscurile lui se află în stăpânirea celor din ‘7 sate’. Unii dintre ei locuiesc chiar în copaci sau în nişte turnuri de lemn (înalte de 10 metri), de aceea le-au şi zis cei vechi Mosynici. Se hrănesc cu carne de vânat şi cu poame pădureţe, atacă şi călătorii, sărindu-le în spinare de pe platourile lor. Aceia au măcelărit 3 cohorte de ale lui Pompei pe când traversau munţii, amestecând în cratere aşezate în drumul lor un soi de miere ce provoacă nebunia şi pe care o produc crengile copacilor (băutură preparată din azalee şi rododendron, ale căror flori sunt toxice). Atacându-i pe ostaşi după ce aceştia au băut şi şi-au pierdut minţile, i-au decimat cu mare uşurinţă”. Filozoful Metrodorus 145-70 î.C. din Skepsis / regiunea Troiei - renumit în Antichitate pentru extraordinara sa putere de memorare - şi istoricul Hypsicrates din Pontus, fost sclav al lui Iuliu Cezar, eliberat de acela în 47 î.C., au fost citaţi de Anatolianul Strabon la începutul capitolului 5 din cartea XI a “Geografiei” sale, afirmând că Amazoanele, ale căror parteneri erau Gargarianii, au locuit până pe Colinele Cerauniane / Kerauni din Nordul Caucazului, între Trecătoarea Krestovii şi Baku, locul favorit de cuibărire al păsării solare Phoenix, după cum a afirmat geograful Mela în acelaşi secol I (interesant fiind că în Moderna Albanie - din Peninsula Balcanică - în prezent există un Masiv cu aceeaşi veche denumire / sunt multe denumiri identice în fosta Albanie din Caucaz şi actuala Albanie din Balcani):

“1. Metrodoros şi Hypsicrates, care au cunoscut ei înşişi aceste locuri, susţin că Amazoanele locuiesc în vecinătatea Gargareilor, la poalele dinspre miazănoapte ale Caucazului, pe porţiunea care se cheamă Kerauni. Cea mai mare parte a timpului Amazoanele şi-o petrec împreună, îndeplinind ele însele fiecare din lucrările ce privesc aratul, semănatul, păscutul turmelor şi mai cu seamă al cailor; cele mai voinice se ocupă de vânătoare şi se exersează în ale războiului. Toate şi-au ars sânul drept din fragedă copilărie ca să-şi poată folosi cu îndemânare braţul drept pentru orice nevoie şi - în primul rând - pentru aruncarea cu lancea. Folosesc arcul, securea cu 2 tăişuri şi scutul mic; din piei de animale sălbatice îşi fac căciuli, îmbrăcăminte şi centuri. Au însă 2 luni pe vară, anume alese, în care urcă muntele din apropiere ce le desparte de Gargarei. În acelaşi timp urcă şi aceştia, după o datină străbună, ca să aducă jertfe şi să se unească cu femeile în vederea procreerii, pe ascuns şi în întuneric, fiecare la nimereală; după ce le-au lăsat gravide, le trimit înapoi. Acestea, dacă cumva nasc un vlăstar de parte femeiască, îl păstrează la ele, însă pe băieţi îi duc la Gargarei ca să-i crească aceştia. Fiecare dintre Gargarei adoptă individual pe aceşti copii, socotindu-l pe fiecare fiul său, pentru că nu se cunoaşte tatăl.

2. Gargareii, după câte povesteşte Hypsicrates, au venit din Themiskyra în aceste locuri împreună cu Amazoanele, apoi revoltându-se au purtat război împotriva acestor femei; mai târziu, după ce au terminat războiul împotriva lor, au încheiat unele învoieli pe temeiul celor înfăţişate anterior, ca să aibă legături împreună numai în vederea copiilor, în rest să trăiască fiecare separat.

3. Povestea Amazoanelor a avut o soartă aparte. Căci alte neamuri îşi au despărţite cu totul legendele şi istoria. Se numesc legende sau mituri toate întâmplările din trecut, fabuloase şi miraculoase, în vreme ce istoria urmăreşte adevărul, fie că este vorba de un eveniment vechi sau nou iar miraculosul sau nu-l admite sau doar arareori. În schimb, despre Amazoane şi în prezent ca şi în trecut, se povestesc aceleaşi lucruri, care sunt miraculoase şi cu neputinţă de crezut. Într-adevăr, cine ar putea crede că o oştire sau un oraş sau chiar un neam ar putea vreodată să fie alcătuite numai din femei, fără de bărbaţi? Dar nu numai să fie formate astfel, dar că ar putea să facă şi incursiuni împotriva unei ţări străine, că ar fi în măsură să-şi învingă nu numai vecinii şi să înainteze până în Ionia de azi, ci că ar fi în stare să întreprindă o expediţie militară şi peste mare, până în Attica / Balcani? Aceasta este la fel ca şi când s-ar spune că bărbaţii de pe acele vremuri au devenit femei iar femeile, bărbaţi. Cu toate acestea, asemenea ştiri se vântură mereu şi astăzi despre ele. Singularitatea acestei situaţii este mărită şi de faptul că se acordă mai uşor crezare întâmplărilor de demult decât celor prezente.

4. Se pomenesc oraşe care au fost fundate şi numite de Amazoane, ca Efes, Kyme, Smyrna, Myrina; se menţionează de asemenea morminte ale acestora ca şi alte mărturii. Themiskyra şi câmpia din preajma Termodontului precum şi munţii ce le domină sunt socotite de toată lumea că aparţin Amazoanelor dar că mai târziu, susţin unii autori, ele au fost izgonite din aceste locuri. Unde se află acestea în prezent, puţini autori mai precizează, ba şi aceia, fără să aducă dovezi şi fără garanţii de credinţă”.

Hermă

Este de ştiut că numele de Amazoane au ajuns în denumiri ca ale oraşului Efes în care era venerată Artemida Gherghiţilor, Kyme / Cume ce a fost cel mai important port al Eoliei (populat de Gherghini), Smyrna ce acum e Izmir 38,25 lat. N, 27,07 long. E - al treilea oraş ca populaţie din actuala Turcie - iar Myrina a fost port în Eolia. Ghergarii / Γαργαρείς - şi partenerele lor, Amazoanele - au fost răspândiţi în tot Caucazul, de la Marea Caspică la Marea Neagră, prezenţele lor fiind documentate de pildă mai ales din Daghe-stan până în Armenia şi Kapadokia / Anatolia iar pentru ele din fostul Regat Kolkida / Gorghida, azi Georgia, până în fosta Albanie Caucaziană / acum Azerbaidjan (e de ştiut că Armenii erau în N Arameilor, întinzându-se din Mesopotamia - regiune aflată în S / un loc de referinţă în mileniul III î.C. fiind Regatul Armani şi târgul Garga-miş / Karkemiş - în apus până în Kilikia şi Kapadokia, în răsărit având Marea Caspică / Ghergană și fosta Gherganie / Hyrkanie).

În “Getica” 50-51, Gotul Iordanes (înrudit cu cei din Galia Anatoliană) a scris: “conducătoarea Marpesia a dus în Asia noul gen de armată, alcătuită din femei, învingând în război diferite neamuri iar cu altele încheind pace; a ajuns în Caucaz, unde a rămas un anumit timp şi a dat locului numele de ‘Stânca Marpesia’, de unde şi Vergiliu spune ‘ca un aspru granit se-nalţă Stânca Marpesia’. În acel loc după aceea Alexandru cel Mare a ridicat nişte porţi numindu-le ‘Trecerea Caspică’, pe care acum o păzeşte neamul Iazylor. Acolo şi-au aşezat tabăra un timp Amazoanele, până ce şi-au întărit armata. Ieşind de acolo şi trecând Râul Ales, ce curge pe lângă fortăreaţa Gargara, au supus cu acelaşi succes Armenia, Siria, Galatia, Cilicia şi Pisidia şi toate ţinuturile Asiei. Apoi s-au întors către Ionia şi Eolia, le-au învins şi le-au transformat în provincii ale lor. Stăpânind acolo mai mult timp, au ridicat şi cetăţi, cărora le-au pus numele lor. Din dorinţa de a trage cu arcul şi de a vâna - îndeletniciri pe care le preţuiau cel mai mult - cu cheltuieli mari au clădit şi au înfrumuseţat în chip cu totul deosebit Templul Dianei / Artemidei din Efes”. În “Practica nemuririi” din 2004, Dr. Zoe Petre a comentat: “Strabon l-a citat pe Theophanes din Mytilene, care l-a însoţit pe Pompei (în războiul cu Mithridate) şi care a călătorit la albanieni; el a scris că între amazoane şi albanieni locuiau aşa-numiţii Geloi şi Legoi, iar alţi autori, ca Metrodoros din Skepsis şi Hypsikrates din Amisos, care nu erau nici ei străini de acele locuri, au afirmat că ele trăiau în vecinătatea gargarienilor. Or, textul lui Iordanes a reţinut exact acea localizare a amazoanelor - lângă cetatea Gargara (‘iuxta Gargaram civitatem’). La cei doi autori citaţi de Strabon, bărbaţii din Gargara, cetate la poalele Caucazului, erau actori importanţi ai dramei, deoarece amazoanele îi întâlneau periodic - două luni în fiecare primăvară - în vârful muntelui şi se împreunau cu ei ‘în taină şi pe întuneric, la întâmplare’, pentru a procrea, păstrând fetele şi dând băieţii gargarienilor, care îi adoptau. La Iordanes, pasajul corespunzător a fost atribuit de editori lui Trogus Pompeius şi prezintă o variantă apropiată, dar nu identică, a acelor contra-căsătorii promiscue”. Ca fapt divers: până recent, în Ucraina s-a păstrat o exhibiţie orgiasică / fără pudoare (ca a Amazoanelor): cu ocazia căsătoriilor, tinerele femei îşi ridicau fustele până la brâu (fiind goale în partea inferioară) ca să sară peste foc, pretinzând că aşa “ard părul miresei”, ritualul respectiv interesând oricând nuntaşii. În 2006, etnoloaga Elena Colta - Româncă din Ungaria - a abordat tema “Petrecerile de femei - reminiscențe ale unor vechi mistere ale bătrânei Europe”: “Este deja un lucru cunoscut că cercetările etnologice nu se pot opri la simpla inventariere a tradițiilor unui popor, pentru că acesta nu a trăit niciodată într-o izolare perfectă, oricât de închise au fost comunitățile tradiționale țărănești în trecut. O dovadă a contactelor culturale sunt tocmai similaritățile de tradiții și chiar anumite repertorii de elemente populare, reprezentări, obiceiuri, care la o cercetare se dovedesc comune mai multor popoare, fie datorită aceluiași strat arhaic, precreștin, fie datorită anumitor interferențe și preluări intervenite în urma conviețuirii îndelungate a unor popoare într-un teritoriu, în cazul nostru, Europa Centrală. Referindu-se la această modalitate de abordare a tradițiilor, Petru Caraman, unul dintre cei mai prestigioși comparatiști români din trecut, susținea că ‘doar juxtapunând faptele etnografice românești cu cele ale altor națiuni și analizându-le ne vom lămuri în ce măsură ne apropiem sau ne depărtăm de alte popoare, dând progresiv la iveală ceea ce avem comun sau necomun cu ele’. Desigur că interpretarea acestor elemente comune necesită multă prudență și o bună cunoaștere a moștenirii culturale tradiționale, pentru a nu atribui unor eventuale preluări o vechime nemeritată sau, dimpotrivă, pentru a nu taxa drept o simplă influență, unele practici care au în spate stratul precreștin. Pornind de la aceste premise, ne-am propus să analizăm un asemenea obicei ce pare să coboare spre straturile păgâne, și anume cel al ‘petrecerilor de femei’, înregistrat pe un areal larg european, care îi include atât pe români și sârbi, cât și pe ucraineni, ruși, maghiari, slovaci, cehi și germani, semn că într-un trecut greu de precizat această practică ritualică a excesului a fost una generală. În tradiția românească, acest gen de petrecere s-a conservat în 3 forme diferite, dar care au în esență aceeași finalitate. O primă formă și cea mai lungă ca durată este atestată sub numele de Iordănitul femeilor. Ion Ghinoiu definește Iordănitul femeilor, pe care îl asociază cu anticele manifestări dionisiace, drept ‘o petrecere zgomotoasă, cu manifestări orgiastice a femeilor măritate’. Tot el descrie desfășurarea acestui obicei, în felul următor: ‘Femeile se adunau în cete de până la 30 de persoane la o gazdă unde aduceau alimente și băutură. După ce beau și mâncau din belșug, spunând că se iordănesc, cântau, jucau, chiuiau, iar dimineața ieșeau pe drum, unde ridicau în sus bărbații ieșiți întâmplător în cale și îi duceau la râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei o găleată cu vin. Mergeau prin case și stropeau cu apă pe cei întâlniți, etc. Normele de bună cuviință ale satului tradițional erau abolite iar excesele de băutură și petrecerile peste măsură tolerate. Femeile se considerau în acea zi mai tari decât bărbații și cu mai multe drepturi decât aceștia: lipseau de acasă, chefuiau, făceau ce își doreau, se distrau, fără să dea cuiva socoteală’. Elementele comportamentale diurne, consumate pe ulițele satului, se regăsesc și în petrecerile femeiești ucrainene și rusești, unde potrivit tradiției consemnate de Ondrek Krupa ‘femeile ies pe stradă, bând și cântând iar bărbații pe care îi prind îi eliberează doar dacă plătesc; în unele sate mai izolate femeile dezlănțuite nu se sfiau să tragă după bărbații care se încumetau să iasă pe uliță și pantalonii’. A doua variantă de petrecere a femeilor este proprie Moldovei. Conform tradiției - consemnată la începutul secolului XX - în această zi nu lucrează nimeni. Femeile cinstesc mult această sărbătoare, bând rachiu la cârciumă, spunând că cinstesc pe femeie pentru ca să le crească cânepa peste an. Cum vedem, în satele Moldovei, femeile petrec, ca și la sârbi, însă asocierea petrecerii și nelucrul, cu creșterea cânepii, o apropie de ‘fărșangul femeilor’ din tradițiile slovăcești. În sfârșit, a treia variantă de petrecere, cunoscută sub numele de Ciurica, este proprie șesului dunărean. Comparând diferitele variante de petrecere, ca mod de desfășurare ritualizată, constatăm că în fiecare din acestea au supraviețuit în timp anumite rudimente ale unor rituri, care aveau, potrivit gândirii mitico-magice a grupului ce le performa, o anumită finalitate. Revena, adică petrecerea sârboaicelor, prin obsesiile sexuale conservate în gestică, este impregnată de un funcționalism propriu societăților primitive, în care exhibițiile sexuale teatralizate vizau, prin similitudine și magie de contact (atingere, frecare), fecunditatea. Cât privește modul de desfășurare al Iordănitului, acesta se desfășoară în 2 locații, prima parte reprezentând petrecerea, în casă, iar a doua parte, în care au loc întreceri, pe ulițele satului. Ieșirea în stradă, însoțită de răsturnarea ordinii patriarhale și de instituirea femeii ca ‘mai tare decât un bărbat’, pe care am întâlnit-o și la ucraineni și la ruși, reprezintă așa cum vom vedea mai târziu, o formă comportamentală ce vine dintr-un strat arhaic, păgân. Dincolo de aceste reminiscențe, ce ne permit să reconstituim, din secvențe, părți din forma inițială de desfășurare a obiceiului, există în toate variantele de petrecere acea sumă de elemente comune, extrem de importante, care alături de motivație (‘femeile se considerau în această zi mai tari decât bărbații și cu mai multe drepturi decât aceștia’), ne trimit spre un arhetip. Să detaliem. Un prim element comun tradițiilor tuturor etniilor menționate este chiar petrecerea propriu-zisă, însoțită în toate cazurile de ospăț în care se mănâncă, se bea excesiv și se spun lucruri deocheate. Participarea la petrecere reprezintă în toate cazurile o formă de coeziune a grupului, acea confrerie a femeilor, în care, pentru a fi acceptată trebuia să fii femeie măritată, să participi cu alimente și să iei parte la consumul colectiv. Al doilea element comun, identificabil în aceste petreceri femeiești, la toate etniile, este excesul, marcat de însăși durata ospățului în timp, fiindcă pe tot parcursul petrecerii, adică vreme de mai multe ore, femeile consumau din abundență diferite alimente și beau, or simpla cantitate a alimentelor îngurgitate echivalează cu o încălcare a limitelor consumului impuse de cotidian. Sigmund Freud considera acest tip de petrecere cu ospăț ca fiind un exces poruncit, fiindcă după el, orice sărbătoare cuprindea în sine o vocație orgiastică. La rândul său, Mircea Eliade explica caracterul orgiastic al acestor petreceri cu ospăț ‘prin necesitatea abolirii periodice a normelor care conduc existența profană, cu alte cuvinte, prin necesitatea de a suspenda legea care apasă ca o greutate moartă asupra obiceiurilor și de a reintegra starea de spontaneitate absolută’. În sfârșit, ultimul element comun, este faptul că acest exces ritualizat - considerat necesar, motiv pentru că el reprezintă de altfel o parte importantă din scenariu - pare să aibă o finalitate purificatoare. Diferitele forme de exhibiție teatralizată, care inițial au constituit un rit de fertilitate, și-au schimbat în timp menirea, devenind un mijloc de a produce o odihnă a trupului și a sufletului. Procedeul îl găsim în antichitate la greci și el implică chiar un anumit katharsis, adică o purificare a pasiunilor, o curățare și o transformare a lor în înclinări virtuoase. Acest schelet comun ne îndreptățește să credem că toate variantele petrecerilor de femei, care implică secrete și inițieri, refac, mai mult sau mai puțin complet, un vechi scenariu, ce ne trimite cu gândul la cultura vechii Europe matriarhale. Fără a coborî atât de adânc în timp, Gheorghe Vrabie a sesizat și el caracterul sărbătorii, ca fiind unul de vârstă și sex, considerând-o ca o ‘sărbătoare a femeilor căsătorite’. Maria Gimbutas, referindu-se însă la arhaica religie europeană construită pe cultul zeităților feminine, consideră că aceasta a supraviețuit parțial, fiind transmisă pe durată lungă de bunica și mama familiei. Dacă acest lucru este adevărat înseamnă că această confrerie a femeilor din zilele noastre, care se adună anual, și care își îngăduie anumite libertăți rituale, ca rudimente dintr-un mister uitat, reprezintă o supraviețuire a vechilor societăți secrete feminine, cu aderențe într-un trecut foarte îndepărtat matriarhal. Referindu-se de altfel la arhaicele societăți secrete feminine, Mircea Eliade recunoaște urmele misterelor practicate de acestea ca fiind conservate în anumite tradiții ale Europei. Sintetizând, putem spune că petrecerile de femei care mai erau încă practicate în satele din Europa Centrală în urmă cu jumătate de secol, sunt reminiscențe ale unui vechi cult al femeii, fiindcă gestica și comportamentul în aparență obscen al performerelor, din toate variantele prezentate, au de fapt o semnificație mult mai profundă, rituală, ce trebuie pusă în legătură cu misterul nașterii și al sexualității - mister determinat nu atât de fenomenul natural al nașterii cât de revelația sacralității feminine, adică de percepția solidarității mistice care există între viață, femeie, natură și divinitate. Nu-i de omis din acest circuit un element: legătura dintre viață, femeie și moarte. Să nu uităm că nou-născuții vin din ‘tărâmul strămoșilor’ și că nașterea, la fel ca și moartea, implică deschiderea urmată de închiderea coridorului de trecere între cele 2 lumi. După unii antropologi, lumea și alteritatea (lumea de dincolo) sunt într-un raport interior-exterior, al cărui model este însuși trupul femeii. Din acest punct de vedere, sexul este asociat în mod intim morții. Fertilitatea însăși este într-o relație directă cu lumea morților, Caii lui Sân-Toader nefiind altceva decât spirite ale morților, care ies din mormânt, sunt hipersexuali, omoară și violează femeile, dar aduc prosperitate celor vii. Ideea este una veche, Georges Dumezil semnalând cu multă vreme înainte legătura cailor, ca și a majorității măștilor animaliere, cu femeile. El vorbește chiar despre corporații magice cu rol de inițiere, care practică o violență sexuală în cursul unor ritualuri. Desigur că vechile confrerii feminine au dispărut încetul cu încetul, la fel cum au avut loc nu numai masive pierderi, ci și anumite ajustări ale acestor tradiții ale misterelor. Petrecerile de femei, la care ne-am referit, reprezintă în acest sens unele dintre ultimele exemple de reuniuni secrete comportând rituri orgiastice, adică ceremonii legate de misterul fecundității, care leagă cele 2 lumi”. Caucazienii Gargari / Ghergari au fost nu doar partenerii favoriți ai Amazoanelor, ci au ajuns să fie și tații Amazoanelor: așa ceva a fost natural, în cursul numeroaselor lor generații.

Imperiul Armean în secolul I î.C.