 |
| Stema Ţării Româneşti, 1483 |
Ca reşedinţă de vară a domnitorilor din Dinastia Basarabilor - de la Mircea “cel Bătrân” la Mihai “Viteazu” - Gherghiţa deseori a funcţionat şi ca Scaun al Ţării Româneşti. De exemplu, nepoţii lui Vlad “Călugărul” - care a fost nepot al lui Mircea “cel Bătrân” - s-au îngrijit de Gherghiţa: după ce Vodă Radu de la Afumaţi s-a luptat în 1522 cu otomanii la Gherghiţa, Vodă Vlad “Înecatul” 1508-1532, care a domnit din 1530, a pus 12 boieri să hotărnicească “ocina domnească din Gherghiţa”, ca dar al “domniei mele oraşului domniei mele care se cheamă Gherghiţa” (privilegiul era dat orăşenilor Gherghiţei care aveau folosinţa hotarului dar peste ei se suprapunea stăpânirea domnească); acel tânăr Vodă - cununat cu Ana / fiica lui Vodă Petru Rareş, băiatul lui Vodă Ştefan “cel Mare” - s-a înecat în Râul Dâmboviţa (probabil era beat). În vizita la Români din 1532 împreună cu fiul dogelui Veneției, secretarul Francesco della Valle a scris: “Târgoviștea este un oraș nu prea mare, așezat în șes și înconjurat de ziduri. Castelul din acel oraș, în care locuiește domnul țării, e împrejmuit cu pari de stejar foarte groși. Locuitorii trăiesc după legea ortodoxă și se îmbracă cu haine lungi, purtând pe cap căciuli cu care seamănă cele Croate. Limba lor e puțin deosebită de limba noastră Italiană; ei își zic în limba lor Români, spunând că au venit din vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe careva să vorbească în limba lor Valahă, ei spun în felul acesta: Știi Românește? (adică știi să vorbești limba Română, din cauză că limba lor s-a stricat). Căci ei sunt oameni Barbari și aspri în obiceiuri. În acest oraș a fost înălțată o Biserică a Sfântului Francisc având câțiva călugări observanți, care fac slujba bisericească potrivit regulelor Bisericii Romane. Această țară este mănoasă, are de toate în afară de vin, în locul căruia obișnuiesc oamenii să bea bere. Pe un deal în fața orașului se află o mânăstire, sau mai degrabă o abație foarte mare, în care locuiesc niște călugări ortodocși, care ne-au făcut o foarte bună primire și ne-au povestit toată istoria așezării locuitorilor din această țară, după cum urmează: Precum că împăratul Traian, învingând și cucerind această țară, a împărțit-o între militarii săi și a prefăcut-o în colonie Romană, încât aceștia trăgându-se, după cum se spune, din vechi coloniști păstrează numele de Români. Dar, în decursul secolelor, au schimonosit așa de mult numele, ca și obiceiurile și limba, că abia îi mai poți înțelege, de aceea își zic astăzi Români. Aceasta este tot ce am putut afla de la acei călugări. Stăpânul meu s-a oprit aici câteva zile, apoi s-a hotărât să treacă în țara lui Vodă Petru (Rareș), domnul Moldovei sau al Valahiei de Sus, după cum vrem să-i spunem. Această țară este vecină cu Tătarii, cu Polonii și cu Țara Românească (Vallachia de Jos), tocmai pomenită. El făcea acest drum pentru a trata cu acest Vodă Petru”. (Fiul dogelui - conducătorul misiunii - a fost ucis după 2 ani, în 1534, la Mediaș / județul Sibiu; în 1563, un alt călător străin - Alessandro Cuagnini - a observat: “Obiceiurile şi deprinderile Românilor sunt îndeobşte barbare, cu toate că revendică pentru ei cinstea de a fi mai presus decât toţi creştinii”). În 17 III 1534, Vodă Vlad Vintilă - nepot al Gherganei Rada şi al marelui pârcălab Gherghina - fost jude în Buzău, a întărit Gherghiţei hotarul moşiei târgului “ca să fie ocină şi de ohabă”, el cumpărând satele din jur şi alipindu-le ocolului oraşului. Prima soţie a lui Vodă Pătraşcu “cel Bun” - mezinul lui Vodă Radu “Paisie” - supranumit aşa deoarece în domnia sa n-a omorât vreun boier, a fost Voica din Ruşi / Roşiorii de Vede 44,06 lat. N, 24,59 long. E, care o avea ca bunică pe fata marelui pârcălab Gherghina (cununată cu portarul Mihai din Roşia, a cărei fiică apoi s-a cununat cu boierul Radu din Slătioara); portarul era dregătorul care se ocupa de primirea solilor şi de hotărnicii (având şi atribuţii judecătoreşti). Este de observat că în scrierea apocrifă Slavă din secolul XI “Povestire despre prorocul Isaia” e notat că împăratul Ghega, poreclit “Otdelean” / “Odelyan” (“Cel cu ţară aparte”, în traducere) a rezidit o cetate a Tracilor Geţi lângă Giurgiu Mare / Ruse 43,51 lat. N, 25,58 long. E, Bulgaria: Cherven; cetatea înfrăţită de pe partea cealaltă a Dunării era Ruşi / Roşiorii de Vede. Otdelean Ghega / Gherga (poate fiu al Peonului Tatul din Silistra, ajuns pe malul drept al Dunării după pierderea în 1014 a proprietății sale din Bazinul Vardar datorită luptelor dintre bizantini și Bulgari) a consolidat şi Ştip 41,44 lat. N, 22,11 long. E - acum în Macedonia, fostă capitală a Peonilor - şi fosta aşezare Tracă Mesembria de pe coasta Mării Negre / azi Nesebăr 42,39 lat. N, 27,44 long. E, “perla Bulgariei”, etc. O descendentă a sa, prinţesa Moria / Maria - fiica ultimului rege de pe malul Balcanic - a fost soţia Armânului / Aromânului Ioan Asan I, conducător al răscoalei din 1185 contra bizantinilor, ţar al Imperiului Româno-Bulgar în 1189-1196 (a fost îngropată în fortăreaţa roşiatică / regală Cherven 43,37 lat. N, 26,01 long. E, ce străjuia Valea Cherni / Roussenski din “Vlaşca de la Dârstor”); Vlaşca de la Dunăre a fost populată şi de Balcanicii Vlaşi (Vlahii / Aromânii Megleni - dar şi alţii - documentaţi astfel la cumpăna dintre mileniile I şi II).
 |
| Românii din Bulgaria în Epoca Modernă |
 |
Pătraşcu “cel Bun”
|
În 17 V 1554, Pătraşcu Vodă (oficial considerat tatăl lui Mihai “Viteazu” dar real Tudora / Teodora din Târgul de Floci - azi Giurgeni - prezentată ca iubita ori sora banului Craiovei, Iane Cantacuzino din Zagora Pindului / Epir, l-a făcut ulterior morţii sale pe Mihai, tatăl adevărat al marelui Vodă fiind ştiut doar de fiu şi desigur de ea - mama - decedată la Cozia, când era călugăriţa cu numele Teofana) a emis un act de judecată în care arăta că a fost scris în Scaunul Gherghiţei, funcţia de Scaun al Ţării Româneşti presupunând atât creşterea în importanţă a oraşului, cât şi în ceea ce priveşte atribuţiile de judecată pentru aria jurisdicţională foarte întinsă, după cum se constată din documente. Luând în considerare faptul că Gherganul Pătraşcu Vodă - datorită şi soţiei sale, Ghergana Voica din Ruşi - era prezent foarte des la Gherghiţa (între 1554 şi 1556 el a emis din Scaunul de la Gherghiţa 7 acte), comparativ cu situaţia anterioară, când într-un secol şi jumătate s-au emis doar 9 acte, împreună cu ridicarea la rangul de Scaun al oraşului Gherghiţa şi organizarea conducerii oraşului prin menţionarea judeţului şi pârgarilor, este exprimată evoluţia la cote superioare a oraşului şi lărgirea atribuţiilor sale juridice, ceea ce a presupus din partea domniei şi a organelor judiciare o oarecare permanenţă în oraş. Este posibil ca în acele împrejurări să se fi luat măsura de construire în Gherghiţa a unei clădiri necesare realizării actului de justiţie (pârgar însemna reprezentant al comunității - în general “om bun și bătrân” - respectiv consilier: era varianta Română pentru ceea ce Saşii aveau în Germană “burger”). Pentru a aprecia nivelul tehnologic al vremurilor, e de remarcat că în Sibiul unde “burgmeister a fost Gherga Sasul”, şeful arsenalului Conrad Hass între 1529 şi 1556 a conceput şi a experimentat racheta în trepte, cu combustibil lichid, în premieră mondială; acela - pe lângă că i-a descris posibilităţile spaţiale - a notat despre rachetă că “sfatul meu e de pace şi nu de război, armele să stea în depozite, ceea ce salvează şi bani”:
Ulterior, Sasul Hermann Oberth 1894-1989 din Sibiu, doctor în fizică la Universitatea din Cluj în 1923, care a predat la Mediaş / judeţul Sibiu până în 1938, a dezvoltat pentru regimul fascist - sub semnul Svasticii - rachetele “V” cu care au fost bombardaţi Englezii în al doilea război mondial; studentul său Wernher von Braun 1912-1977 - German din Wyrzsyk 53,09 lat. N, 17,15 long. E / Polonia - a lansat la NASA / Agenția Spațială Americană programul Apollo al zborurilor spațiale (început pe Lună în 1969, el susținând și misiunea umană pe planeta Marte). Este de observat că Sasul Hermann Oberth - considerat “părintele zborului spaţial” - avea 9 ani când masonul Bănăţean Traian Vuia 1872-1950 a patentat în premieră mondială avionul, la Paris; contemporan cu ei a fost realizatorul în premieră mondială al motorului cu reacţie, academicianul Aromân Henri Coandă 1886-1972, descendent și din boierii Craiovești, care zicea (consemnat în 1971 de Vasile Firoiu în cartea de convorbiri “Am inventat farfuria zburătoare”) despre marele inventator Nicolae Tesla 1856-1943 născut într-o localitate Balcanică integral Aromână / Morlacă - “stăpânul fulgerelor”, care a descoperit energia liberă, lampa fluorescentă / becul fără filament, radarul, radioul, submarinul electric, telecomanda, undele gravitaţionale, etc., al cărui nume e purtat de unitatea de măsură a câmpului magnetic - că era Aromân / Vlah: Nicolae Tesla știa și Sârbo-Croată (vorbită în acel areal Balcanic - Dalmat / din Croația - de unde era el, însă nu cumula 3 excepții, anume să nu poarte nume Sârbesc / căci ar fi fost Teslevici, nici să fi fost singurul Sârb dintr-o localitate în totalitate Armână ori să se fi evidențiat ca unicul etnic Sârb vorbind Armâna, regula fiind că Vlahii mai știau Sârbo-Croata, însă nicicum invers). Aromânul Nicolae Tesla a plecat din casa sa Balcanică înaintea independenței Serbiei față de Imperiul Otoman (figura sa ilustrează azi în Serbia bancnota de 100 dinari); sosit ca proaspăt cetățean American în Croația / Austro-Ungaria cât s-o mai vadă pe maică-sa în 1892 (ea a murit de Paști în acel an), a prezentat curentul alternativ în 24 V la Zagreb și în 1 VI a mers în vecina Țară independentă Serbia la Belgrad, în gară declarând publicului care l-a întâmpinat că se simte Sârb: a doua zi în oraș s-a întâlnit cu minorul Alex Obrenovici (al cărui regent era premierul Aromân Nicolae Pascu / Nikola Pașici, cu care e de presupus că s-a întreținut și în materna Aromână). Faptul că Aromânul American Nicolae Tesla născut în Croația, vorbind și limba Sârbo-Croată, a declarat în Serbia independentă (Croația natală a devenit independentă abia după primul război mondial) că se simte ca un cetățean Sârb - Țara Serbiei, spre deosebire de Croația, fiind deja pe atunci o realitate politică - a avut după 71 de ani un ecou în altă capitală Europeană, anume cea Germană, unde președintele American John Kennedy a spus “Ich bin ein Berliner” = “Sunt Berlinez” în contextul apariției acolo a Zidului Berlinului: așa ceva nu însemna că președintele American era Neamț, la fel cum savantul Aromân din America nu era Sârb; discursuri de asemenea gen de fapt reproduceau mândria Antică din Imperiul Roman, când vreunul își lăuda starea sub forma “civis Roman sum” = “sunt cetățean Roman” (cel al Americanului Aromân Nicolae Tesla fiind de apreciere față de localnicii Serbiei, față de realizările lor statale de independență / libertate și de mulțumire față de entuziasmul cu care a fost primit, savantul fiind deja celebru pe glob, o viziune a sa din anul 1900 fiind inclusiv Internetul, anume că într-o zi se vor putea transmite fără fire sunete și imagini de către oricine, oricând și de oriunde, ceea ce acum e real). Este de știut că vreme de 361 ani, în perioada 1527-1868 (adică între transformarea Ungariei în pașalâc și constituirea Austro-Ungariei), steagul Croat era astfel:
Este de remarcat că la începutul Epocii Moderne, în paralel cu “Vestul Sălbatic” (colonizarea Americii de Nord dinspre E spre V), a fost “Estul Sălbatic”: colonizarea dinspre V spre E, o ţintă la marginea Imperiului Habsburgic fiind Banatul - Vanatul viniturilor, adică a celor veniți - efectiv cea mai bogată regiune agricolă a Europei (cu pământul negru - tip “cernoziom” - de înaltă calitate, datorită mlaștinii imense din zona joasă, ce a existat până în Epoca Modernă), la rândul lor unii Bănățeni - dar și Români din alte regiuni - luând-o spre Est către Caucaz / înființând pe drum multe localități, etc.; spre răsărit, cei din Europa ca Imperiul Britanic a ajuns la Oceanul Indian - de pildă India devenind “perla coroanei” Britanice - iar Imperiul Țarist / Rus a ajuns la Oceanul Pacific, de pildă Cazacii cucerind Siberia și Alaska (acțiuni chiar anterioare Vestului sălbatic, Americanii ajungând să cumpere Alaska de la Rușii care pe atunci ajungeau cu negoțul până în orașele Californiei, fapte vechi care au fost însă umbrite - ca multe altele din cursul istoriei, de cele mai recente - astfel că azi se știu popular mai multe despre Vestul Sălbatic decât față de Estul Sălbatic). După cucerirea Banatului de la otomani de către Habsburgii Austriei, colonişti din Vestul Europei au coborât în număr mare pe Valea Dunării, în convoaie plutind ori urmând cursul Fluviului pe uscat, stabilindu-se în provincia populată predominant de Români, ajungând şi să formeze majorităţi în unele părţi - erau din Spania, Italia, Franţa, Luxemburg, Germania, Cehia, etc. - Românii Bănăţeni pe ansamblul provinciei rămânând majoritari, fenomenul intercultural de amalgamare ducând la formarea primei “regiuni Europene” (înaintea existenţei chiar a conceptului a aşa ceva pe continent), conducând la o emulaţie de premiere mondiale sau continentale în areal; astfel, între priorităţile Bănăţene s-au înregistrat anunţarea în 1823 la Timişoara de către fostul ofiţer Bolyai Janos, fiul lui Farkas / Lupu din satul Românesc Buia 45,58 lat. N, 24,16 long. E, județul Sibiu (în Maghiară localitatea fiind Bólya / de unde numele familiei) a primei geometrii ne-euclidiene din lume - ştiinţa absolută a spaţiului - în 1884, la iniţiativa primarului, Timişoara a devenit primul oraş de pe continentul European cu străzile luminate electric, în 1906 Bănăţeanul Traian Vuia din satul Surducu Mic / comuna Bujoru, acum în județul Timiș, a efectuat primul zbor mecanic autonom din lume, cu mijloacele proprii ale aparatului (cuvântul avion, aviator, aviaţie, etc. provenind de la numele său), ş.a.m.d., dezvoltarea Banatului pe atunci având un ritm deosebit faţă de restul globului, efortul localnicilor fiind sintetizat în secolul XX prin expresia “Tot Banatu-i fruncea”. În 1959, pe când academicianul Bănățean / Gugulan Constantin Daicoviciu era rectorul Universității Clujului, instituția de învățământ superior (unde prin examenului de admitere susținut în 1980 a fost admis și autorul Bănățean al prezentei lucrări) a căpătat denumirea “Babeș-Bolyai”; se poate remarca o afirmație a marelui matematician Bolyai Janos 1802-1860: “Nimeni nu iubește, prețuiește, părtinește mai mult decât mine națiunea Română și iubesc în ea pe om exact așa ca în cea Maghiară, acceptând cu plăcere și crezând a găsi și a recunoaște într-însa unul din vlăstarele cele mai adevărate, cele mai curate, atât de îndelung asuprite, dar - din fericire - cu inepuizabile forțe de viață, elasticitate și veselie ale poporului Român de odinioară”. Este de știut că aviatorul Bănățean Traian Vuia l-a ajutat pe mai tânărul inginer Aurel Vlaicu 1882-1913 din Binținți 45,54 lat. N, 23,16 long. E - fostă așezare Benedictină - suburbie a orașului Geoagiu / județul Hunedoara, angajat al armatei Române, ca să-și realizeze modelul de avion pentru acrobații: din păcate, acela a murit prematur, prăbușit cu avionul pe Valea Prahovei (avea 30 de ani).
În 1899, profesorul Patriciu Drăgălina din Caransebeș - capitala Ținutului Gugulanilor - în “Istoria Banatului până la căderea Turnului Severinului în mâinile Turcilor” a scris: “În 1429, ocuparea Banatului s-a întâmplat fără resistență și fără vărsare de sânge, și nici că se putea altcum, dacă avem în vedere lucrurile triste care se petreceau în Muntenia: acolo curgeau șiroaie de sânge între partisanii lui Vlad ‘Dracul’, fiu al lui Mircea ‘cel Bătrân’ și ai rivalilor săi Dan II și Radu III, care se luptau pe viață și pe moarte pentru tronul țării. Datorită slăbiciunii Munteniei, causată prin răsboaiele civile și prin sfâșierea dureroasă a fraților de același sânge a fost cu putință să se realisese visul de aur al regelui Sigismund de Luxemburg. Nicolae Redwitz - șeful plantațiunei sale - a fost îndreptățit a se intitula: ‘banul Severinului, comite al monetăriei și al salinelor din Sibiu’. Titulatura care o purta nu era ficțiune, ea își avea temeiul ei real și îndreptățit; e îndeobște cunoscut că el - în calitatea sa de funcționar și de jude al acelei provincii - și-a îndeplinit chemarea nu numai în Severin, ci a făcut escursiuni și în Almăj”. Banul Nicolae Redwitz și-a exercitat îndatoririle până în 1435; tot până atunci Vlad “Dracul” a stat în Sighișoara / județul Mureș, unde era stabilit așteptând să preia tronul Țării Românești, el stăpânind cetatea cu puteri depline (acolo i s-a născut în 1431 fiul Vlad “Țepeș” iar tot acolo și-a avut monetăria / “hereghia de bani” unde și-a bătut ducații: intendentul său - “lascărul” / “cămărașul” - a fost marele boier Gherghe / Gherg-ka din Ghergani / fiul stolnicului Gorga al domnitorului Mircea “cel Bătrân”). În 1438, la 2 ani după începerea domniei lui Vlad “Dracul”, din cauza alianței aceluia cu otomanii, Ioan Huniade / “Iancu de Hunedoara” a luat în stăpânire Banatul = provincia extinsă cuprinzând cetățile Severin, Caransebeș, Lugoj dar și Sibiu, Sighișoara, etc. iar în 1447 Ioan Huniade l-a și omorât pe Vlad “Dracul”, ajutându-și mai apropiata rudă Dan III - fiul lui Vodă Dan II - să urce pe tronul Țării Românești (academicianul A/Român N. Iorga a fost însă de părere că pe Vlad “Dracul” l-a ucis Dan III, nu Ioan Huniade: Iancu de Hunedoara = Ioan Huniade, reușind să preia de la Vodă Vlad “Dracul” - domnitorul Valahiei / Țării Românești - Banatul Severinului a devenit ban, amplificându-și astfel cariera, în dimensiunea militaro-politică); în secolul următor, datorită căderii Ungariei în 1526 - și apariția pașalâcului Buzii - iar din 1552 a formării vilaietului Timișoarei, Banatul Severinului (redus la Banatul Lugoj-Caransebeș) și-a avut relațiile în general numai cu Principatele vecine, anume Transilvania și Țara Românească / Valahia. Este de reținut - așa cum a documentat Dr. Mircea Ciubotaru / lingvist universitar - că termenul Românesc “Buda” s-a consolidat pentru desemnarea vetrelor cu cenușă de lemn folosite la producția de potasă (întrebuințată la spălatul rufelor, diverse curățiri, la vopsitul lânii, etc.): așadar, împăduritul Deal Buda de pe malul drept al Dunării mijlocii - de la care s-a ivit denumirea capitalei Ungariei - și-ar avea onomastica din vremea anteriorilor Valahi, care populau Panonia înaintea venirii Ungurilor (de altfel, în Antichitate - până la sosirea Romanilor - acolo cârmuiau Dacii), ulteriorii Romani denumindu-și castrul din acel loc la modul acvatic ca Aquincum iar Slavii apoi au avut “voda” pentru “apă”, ceea ce prin betacism echivala “boda”; privind onomastica “pest” a celuilalt mal - răsăritean - se poate observa că vechea Maghiară a folosit acel termen pentru cuptor (deoarece toți vecinii Românilor au venit din alte părți, localitățile ce le sunt capitalele Țărilor nu au fost întemeiate de strămoșii lor / spre deosebire București - capitala României - distingându-se ca așezare Românească dintotdeauna, de la început).
 |
| Steagul Croației Habsburge |
În Valahia / Țara Românească a anului 1558 - când Aromânca Tudora / Teodora din Târgul de Floci, poate muiere și a răposatului Vodă Ghergan Pătraşcu, l-a născut pe Mihai - un hrisov al lui Vodă Mircea “Ciobanu” (numit la botez Dimitrie, fiul lui Vodă Radu “cel Mare”) întărea ocina Ograda 44,37 lat. N, 27,35 long. E din apropierea Târgului de Floci, pe Valea Ialomiţei, “pentru Gherghina cu fiii săi”; atunci (căci la mijlocul secolului XVI, otomanii au instituit licitaţia tronului Ţării Româneşti şi calculele pentru sprijinirea tronului au devenit tot mai complicate) preotul Ştefan Gherga a plecat în Ţinutul Haţegului, la poalele Munţilor Rușchei / Poiana Ruscă în Mănăstirea Prislop - fostă colonie a Aromânilor aduşi de Nicodim Gârca din Kosovara aşezare Prislop însemnând Poiana / acolo denumită Părleap, respectiv Prilep în Sârbă, la limita Ținutului Pădurenilor, la 13 km de orașul Hațeg și la 16 km de orașul Hunedoara - lângă care apoi a sosit ruda lui, Domniţa Zamfira 1526-1580. În Ţara Românească, domnul era “uns” de mitropolit, însă mitropolitul la rândul lui trebuia să fie recunoscut ca pescar / păstor al credincioşilor de către domn. Este de ştiut că în Tratatul din 1393 de la Nicopole dintre Vodă Mircea “cel Bătrân” şi sultanul Baiazid era stipulat că “domnitorii creştini vor fi aleşi de către mitropolit şi boieri” iar în Tratatul din 1460 de la Adrianopole dintre Vodă Vlad “Ţepeş” şi sultanul Mohamed “Cuceritorul” a apărut că “domnitorii vor continua să fie aleşi de mitropolit, episcopi şi boieri iar alegerea va fi recunoscută de Poartă” (ce a început s-o facă pentru domnitorul validat prin dotarea din Istanbul / Tracia a aceluia cu un steag). În acea perioadă a apărut pentru prima oară funcţia de judeţ cu cei 12 pârgari din Gherghiţa, ca semn al organizării conducerii urbane (10 X 1560 - pe când domnea Petru “cel Tânăr”, fiul lui Vodă Mircea “Ciobanu” şi al Doamnei Chiajna - este data menţionării judeţului Gheorghe cu duzina nominalizată de pârgari; pe atunci prinţesa Stana, fiica lui Vodă Mircea “Ciobanu”, a fost măritată cu logofătul Ioan / Ivan, frate al lui Gherghe “Pribeagul”): “Cu mila lui Dumnezeu Io Petru Vodă şi domn: Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele acestor orăşeni din oraşul domniei mele Gherghiţă, ca să fie volnici cu această carte a domniei mele, ca să-şi ţie moşia din toate părţile împrejurul oraşului, cum au ţinut de demult, din zilele bătrânilor domni, pe hotarele cele vechi, pentru că a fost această mai sus zisă moşie bătrână şi dreaptă moşie şi de baştină a Ghergicenilor. Iar după aceea, Gherghicenii din oraşul domniei mele Gherghiţă, întâi judeţul, anume Gherghe şi cu 12 pârgari, anume Stoica al lui Ilie Târşoreanu, Calciu Roşu, Neagu a lui Tudor şi Tudor, Sâmbotinu Petru, Istrate, Mihnea şi Ştefan al lui Calciu, Lingociu, Stanciu, Stoica şi Ivaşco; ei au avut împresurare şi pâră cu satul Meleşti pentru moşia orăşenilor către Meleşti. Pâra Meleştilor a fost ca să le dea Gherghicenii moşie din moşia orăşenilor, ca să aibă Meleştii păşune de dobitoace din moşia oraşului. Deci, domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege şi am citit domnia mea cărţile răposatului Vintilă Vodă şi am adeverit domnia mea cum că hotarul Gherghicenilor către Meleşti este apa Cricovului, până în moara Roda. Drept aceea, am dat domnia mea Gherghicenilor ca să-şi ţie moşia până în hotarele cele vechi, până în apa Cricovului. Şi au rămas Meleştii de lege dinaintea domniei mele. Pentru aceea, să fie volnici Gherghicenii, ca să-şi ţie moşia toată; ci voi, satul Meleşti, să vă feriţi de Gherghiceni, ca să nu mai plângă Gherghicenii cum că vă paşteţi vitele voastre pe moşia Gherghicenilor la câmp, că n-aveţi nici un amestec, că bine să ştiţi că rău veţi păţi. Într-alt chip să nu fie, după zisa domniei mele. Ispravnic Nedelco, mare vornic. Şi eu, Vălucu cel bătrân, am scris în Bucureşti, în luna octombrie 10, leatu 7069”. Judeţul / primarul Gherghe reprezenta târgul Gherghiţei în raporturile cu domnul, prin pârgarii care aveau grijă de hotarele sale / cum a fost soluţionarea disputei cu Meleştii vecini, Gherghiţei fiindu-i întărită moşia (la acea dată, Gherga era deja mutat din Ghergani în Ţinutul Haţegului şi după 2 decenii în Banat - preotul Ştefan Gherga ajungând să slujească la Lugoj / localitate ce atunci era doar pe malul drept al Râului Timiş şi avea o populaţie de circa 500 de suflete; partea stângă a Râului Timiș a început să fie locuită în Lugoj abia din 1718, de către coloniști Nemți). De altfel, Ţara Românească în acele vremuri cunoştea un trafic important; de exemplu, la Bucureşti în 13 V 1563 pârgarii “cu ştirea tuturor negustorilor” au întărit cumpărătura lui Ghergoman Grecul a prăvăliei de lângă Biserica Domnească, în “pazar” - sau bazar, adică piaţa / târgul din oraş - unde curţile erau suprimate aproape total pentru a permite gruparea negustorilor, în zona “Gabroveni” de pildă fiind produsele de la meşterii pielari din Gabrovo / Bulgaria (tot din Bucureşti, acelaşi Vodă în 6 VIII 1561 a consfinţit proprietatea “lui Gherghe şi fiilor lui pe moşia Groşănească, să le fie de ocină şi de ohabă” iar în 15 X 1561 pentru aceiaşi a întărit cu ocină un teren în Rădeşti “din gura Cândrei, din lac în sus, până în gura Vâlcelei şi pe Vâlcea, până în Tezlui şi pe Tezlui, până în hotarul lui Neagoe”). Pe drumul comercial cel mai important al Ţării Româneşti, la mică distanţă de Gherghiţa, se afla Târgu “Nou” / “Mic” = Târgşor 44,53 lat. N, 25,55 long. E (o aşezare mai redusă, protejată din 1413 de un zid de piatră alternată cu cărămidă, acum în marginea Ploieştiului): un loc Medieval pentru tranzacţii, a cărui Mănăstire “Sf. Nicolae” a primit felurite danii de la Vodă Radu “cel Mare” - fiul Gherganei Rada - în 4 VI 1497 (e de știut despre Radu / Rada că Slavon = “Fericit/ă”, cu rădăcina în străvechiul “Ra-divinul”).
 |
Gherghiţa în centrul Ţării Româneşti
|
În 29 VIII 1571, Vodă Alexandru Mircea a scris din Târgovişte despre Târgșor: “Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru Vodă şi domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiul marelui şi prea bunului Mircea Vodă, fiul lui Mihnea Vodă: Dă domnia mea această poruncă a domniei mele Gherghinei, fiica lui Gherghe şi cu fiii săi, câţi îi va lăsa Dumnezeu, ca să-i fie ocină în Băbeni şi în Cârciumariu, partea tatălui său, Gherghe - toată - oricât se va alege din câmp, din dealul cu vii, din vecini şi din Târgşor, din casele tatălui său, Gherghe, jumătate, pentru că îi sunt vechi şi drepte ocine şi de dedină de la tatăl său, Gherghe. Iar după aceea a avut Gherghina, fiica lui Gherghe, pâră înaintea domniei mele cu unchiul său Kiriak. Şi aşa a pârât Kiriak, că n-a avut Gherghina nici un amestec cu ocina şi cu averile tatălui său Gherghe. Şi întru aceasta, domnia mea am cercetat şi am judecat, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele, după dreptate şi după lege. Şi încă am văzut domnia mea şi cartea judeţului şi a celor 12 pârgari din oraşul domniei mele Târgşor, că tatăl său Gherghe a dat Gherghinei toate averile şi ocinele, ce sunt mai sus-zise. De aceea şi domnia mea am dat Gherghinei ca singură să stăpânească averile tatălui său Gherghe iar Kiriak să nu aibă nici un amestec cu această sus-zisă ocină, pentru că a rămas Kiriak de lege dinaintea domniei mele. Pentru aceasta, să-i fie Gherghinei, fiica lui Gherghe, această mai sus-zisă ocină, averi şi case de ohabă, ei şi fiilor ei, nepoţilor şi strănepoţilor ei şi de nimeni neclintit, după spusa domniei mele. Iată şi martorii domniei mele: jupan Dragomir mare vornic, jupan Ivaşco mare logofăt, Stan spătar, Dumitru vistier, Badea stolnic, Gonţea paharnic, Mitrea comis şi jupan Stoica mare postelnic. Şi eu Lăudat, care am scris-o în cetatea de scaun Târgovişte, în luna august 29, cursul anilor de la Adam până la această scriere, în anul 7079. Io Alexandru Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. Este de observat despre Chiriac / Kiriak că rezulta din kir = domnul, însemnând unchiul (fratele lui Gherghe, tatăl Gherghinei); realitatea atunci era că Gherga stăpânea şi Târgşor (actuala comună Târgşoru Vechi, judeţul Prahova).
 |
| Bazarul din Istanbul |
Călătorul Maciej Stryjkowski 1547-1593 (venit de la Istanbul / Tracia spre a merge în Polonia natală) când a menţionat Posada - unde în 1330 Maghiarii porniţi din Timişoara au fost înfrânţi - şi a observat monumentul ridicat în cinstea victoriei, scria în însemnările sale: “Când Carol regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin şiretenie, de Munteni şi Moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, Muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat 3 stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la 2 zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi” (e de observat că ridicarea de columne triumfale - aşa cum au fost cele 3 coloane de piatră, după modelul celor de pe Brazda lui Iorgu - a fost un obicei ce a dăinuit până în Evul Mediu). Acel istoric Maciej Stryjkowski în Cronica publicată la 1582 a scris amănunțit - printre multe alte aspecte valoroase - cum explicit Gheții, echivalați cu Alanii / Aluanii = Alvanii / Albanii, au fost strămoșii Lituanienilor, a precizat că regele Ghepid Ardaric aliat împăratului Attila al Hunilor se numea de fapt Gardarik / “Garda-rik” = regele Garda și cum în vechime Zeul Corăbierilor la Baltici (protectorul marinarilor și pescarilor) era Gardaita/s: divinul nume rezona cu cel al corăbierilor sacri Gherghiți care în Antichitate au fost decidenții porturilor Dobrogei (Prusacii timpurii l-au preluat pe bărbosul Gardaitis ca Bardaitis = Zeul Maritim al navigatorilor și navelor); savantul Medieval a mai scris că “Geții și Dacii - angajați în luptele cu Romanii - se mișcau între actualele Valahii, Volânia și Podolia spre Marea Baltică iar toți istoricii, inclusiv Ludovic Decius (din Cracovia, răposat în 1545) mărturisesc că apoi Goții s-au întins în Sarmația Europeană de la Marea Neagră până la Moscova”.
 |
G/herbul = blazonul Anjou
|
În perioada următoare, cel care a dat strălucire Gherghiţei a fost autorul primei uniri politice a Românilor: Mihai “Viteazu” 1558-1601 (care îl avea - corespunzător mărturiilor rămase - pe mareșalul Deli Gheorghe drept omul de cea mai mare încredere). Editura Academiei Române a publicat în 1982 “Mihai Viteazu în conştiinţa europeană”, unde a redat cele scrise de emisarul Pan Lubieniecki - nepotul consulului Polonez Andrei Taranowski - primit de Vodă în 27 VII 1595, privind posibilitatea unei audienţe private, dacă el ca sol purta un mesaj secret: “După aceea l-a trimis pe Gheorghe, omul cel mai de credinţă, ca să mă viziteze şi să întrebe dacă sunt gata să îndeplinesc cele pentru care venisem şi dacă aş avea ceva de spus şi în taină, ca să mă primească şi altă dată” (epitetul preferatului Gheorghe al domnitorului Român în versiunea Poloneză a textului a fost de “mareșal”, echivalat Latin cu “căpitan”). Nobilul Polonez a continuat relatarea delegației sale la domnitorul Mihai “Viteazu”: “Seara a trimis după mine pe Deli Gheorghe, favoritul său, cu care m-am dus de îndată la dânsul. Când am sosit, m-a întrebat dacă am vreun tălmaci de încredere sau dacă aș putea vorbi singur cu dânsul pe Turcește. I-am zis că pot înțelege ceea ce va spune dar că nu voi putea să-i răspund”. Mareșalul / căpitanul Deli Gheorghe era gazda Gherga a Voivodului Mihai “Viteazu” în Gherghița - unde au petrecut mult - acolo fiind și baza gărzii de elită a domnitorului (comandată de Gherga), nucleu al călărașilor. La Gherghiţa - la fel ca şi la Târgşor, Târgul de Floci, Bucureşti, ş.a. - erau garnizoane formate din “călăraşi” (oşteni aflaţi în serviciu permanent - şi în timp de pace), căci Gherghiţa era unul din centrele militare importante ale Țării; din secolul XVI în acele centre au început să se stabilească tot mai des cadre militare, inclusiv mercenari. În armată, cel mai bun comandant militar al lui Mihai “Viteazu” a fost vârstnicul general Baba Novac, de pe Dunăre (de la Gherdap, la S de Defileu fiind organizată în cadrul Imperiului Otoman din 1565 până în 1833 Provincia Autonomă Vlahă Margina / Craina, cu sediul cârmuitorilor în ceea ce azi e “Muzeul Marelui Haiduc” din Negotin / Serbia; anterior - de pildă în secolul precedent - peste Craina / Timoc a fost suzeran regele Matia Corvin, ş.a., ca exemple din acele timpuri fiind în 1500 marele pârcălab Gherghina al Ţării Româneşti care a ctitorit Biserica din Lăpuşna, cea mai Sudică din Timoc / lângă Niş ori în 1600 Vodă Mihai “Viteazu” avea sub control o bună parte din Provincia Autonomă Vlahă Margina / Craina): lui Gruia Novac - fiul generalului Vlah Timocean, mare dansator Călușar / corespunzător scriitorului Secui Dozsa Danil - i-a rămas ca moşie ceea ce în prezent e cartierul craiovean “Brazda lui Novac” 44,20 lat. N, 23,49 long. E.
În 8 VII 1594, Mihai “Viteazu” a iertat un datornic: “Io Mihai Vodă şi domn, dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Stan din Stoianeşti ca să fie în pace şi slobod. Deoarece a venit Stan înaintea domniei mele şi astfel s-a plâns domniei mele cum l-au tras la judecată Stoia şi Grecul, 4000 de aspri a plătit Stan lui Gherghi şi domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege. Drept aceea, să fie în pace şi slobod de acum înainte şi nimeni să nu îndrăznească să tulbure înaintea acestei cărţi a domniei mele, căci acel om rău o va păţi de la domnia mea. Astfel să nu fie după zisa domniei mele. Ispravnic Mitrea mare vornic. Io Mihai Vodă, cu mila lui Dumnezeu domn”. Este de ştiut că îndată ce a preluat domnia Ţării Româneşti, Mihai “Viteazu” a ucis toţi otomanii - în general Turci şi Evrei - din Bucureşti (atunci stolnicul Stroe Buzescu, soţul Gherganei Sima - fu rănit la mâna stângă); în cursul anilor 1595 şi 1596, Mihai “Viteazu” a emis din Gherghiţa 27 de acte cu menţiunea “în Scaunul oraşului domniei mele” sau simplu “în Scaunul Gherghiţa”. Este de remarcat faptul că în anul 1596 Mihai “Viteazu” a fost prezent în oraş nu numai lună de lună dar în multe cazuri, zi de zi: I 6 şi 7; II 1, 16 şi 19; IV 10, 14, 16; V 4, 14, 15, 27, 28; VI 3, 15, 19, 20, 23; VII 18, 19, 24, etc. (anul precedent l-a avut aliat pe Ştefan Răzvan, domnitorul Ţigan al Moldovei). Adusă din Bari / Italia de un negustor Armân / Aromân, mâna dreaptă - cea cu care binecuvânta - a Sfântului Moş Nicolae, ce era păstrată de Mănăstirea “Sfântului Nicolae” din Gherghiţa, a fost ţinută de Mihai “Viteazu” la piept când a luptat contra otomanilor conduşi de Arnăutul Sinan-Paşa în 23 VIII 1595 la Călugăreni 44,10 lat. N, 26 long. E / județul Giurgiu (acum relicva e în Bucureşti la Km 0 al capitalei României, în Biserica “Sf. Gheorghe Nou”, aşezământ finalizat de către Vodă Constantin Brâncoveanu 1654-1714, drept cea mai reprezentativă ctitorie a familiei sale, pe locul Bisericii Sf. Gheorghe anterioare ridicată de banul Dobruș / după cum a scris cronicarul Radu Greceanu); e de știut că un mucenic Gheorghe - “Nou”, Medieval - a fost din Sredţa 42,21 lat. N, 27,12 long. E / Bulgaria, decedat la 26 V 1514 (hramul Bisericii Sf. Gheorghe-“Nou” din București totuși fiind al Marelui Mucenic Gheorghe). Atunci când a ajuns mâna dreaptă a Sf. Nicolae în N Dunării, Imperiul Otoman era cârmuit de sultanul Mehmet III / Mohamed III (1566-1603), despre instalarea căruia la putere istoricul Nicolae Bălcescu - în “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” - a scris: “Sultanul Murad III îşi dete sufletul în 16 I 1595. Moartea lui fu ţinută secretă până sosi fiul său Mohamed de la Magnesia (28 I 1595), care fusese înştiinţat de mumă-sa, veneţianca Baffa. După ce săvârşi îngropăciunea tatălui său cu multă pompă, Mohamed III porunci să-i aducă înainte pe fraţii săi, în număr de 19. Aceşti feciori şi 27 fete rămăseseră numai din 102 copii ce avusese Murad III cu deosibite neveste. Mohamed, cu o făţărnică milă, mângâie temerile fraţilor săi şi faţă de dânşii dete porunci pentru ceremonia tăierii lor împrejur; dar ducându-i apoi în camere despărţite, pentru ca vaietele lor să rămână tăinuite, trimise muţi cu fatalul laţ de-i sugrumă pe toţi. Dup-aceea, sultanul porunci să arunce în mare 17 roabe însărcinate ale tatălui său. A doua zi el puse de aduse înainte-i trupurile fraţilor săi omorâţi, le închise în sicrie de chiparos, le împodobi cu turbanuri şi pene şi cu alai mare le duse de le îngropă lângă tatăl său”. La Gherghiţa în 1596 Mihai “Viteazu” i-a învins pe otomani dar localitatea a fost arsă (pe atunci în Bucureşti a fost atestat preotul Gherghe). Interesant este că - în lipsa anunţării tatălui său adevărat de către el ori de către mama lui - începuturile domniei lui Mihai “Viteazu” au fost strâns legate de Gherghiţa, explicaţia fiind mai ales deoarece Vodă era însurat cu Ghergana Stanca din 1583 (când Petru “Cercel” a luat puterea Ţării Româneşti: era înaintea carierei politice a lui Mihai, care după moartea lui Petre “Cercel” s-a anunțat ca fratele aceluia). Acea prezenţă a marelui Vodă la Gherghiţa presupune fără îndoială existenţa unui sediu rezidenţial unde se desfăşurau activităţile judiciare şi administrative în general; este posibil ca el să fi folosit în acel scop construcţia lui Vodă Pătraşcu “cel Bun” dacă, într-adevăr, acela şi-a construit sediul în locul unde acum e curtea Şcolii din Gherghiţa (în 2009 Lia Voicu, directoarea “Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova”, a afirmat că la Gherghiţa Curtea Domnească a existat pe cel puţin 2 hectare). Este de precizat, de asemenea, faptul că despre o cetate la Gherghiţa, cum s-a spus de unii istorici, nu poate fi vorba; traducerea în secolul XVIII a termenului Slavon de ГPAD (“grad”), cum apare în documentele secolului XVI, cu cel Românesc de cetate, este neadecvat; termenul Slavon de ГPAD se traduce prin oraş, aşa încât orice discuţie în acest sens este inutilă / conform colectivului arheologic condus de Ştefan Olteanu în 1999. Construcţia din piatră descoperită în curtea Şcolii Gherghiţa este singulară pentru epoca respectivă, locuinţele găsite până acum în diferite puncte ale aşezării actuale fiind toate construite din paiantă / chirpici - ca mai în toate aşezările urbane Medievale din câmpie. În 2012, Academia Română a consemnat în “Istoria românilor”: “Datorită unor condiţii defavorabile - devieri sau abateri de trasee comerciale, campanii militare, acaparări de boieri, strămutări de vatră - anumite centre au început să decadă încă din secolul XVI: Gherghiţa, Oraşul de Floci, Târgşor, etc”. În 21 IV şi 9 V 1601, Simion Movilă (fratele domnitorului Moldovei, ce pentru scurt timp a exercitat puterea din Târgovişte - avându-i alături pe Ioan şi Dimitrie, fiii lui Petru “Cercel” - Mihai “Viteazu” atunci fiind plecat la Viena după ajutor Austriac / căci solia lui Petru Armeanul la Praga 50,05 lat. N, 14,25 long. E, acum capitala Cehiei, n-a dat rezultate), a emis acte prin care întărea unele ocine, punând ca martori pe “jupan Dumitru mare vornic, Dan mare logofăt, Pană vistier, Ianachi spătar, Ştefan comis, Preda stolnic, Gherghina paharnic şi jupan Dimitrache mare postelnic”:
 |
Paharnicul Gherghina e
subliniat
|
În 25 VI 1602, Gherghi - mare stolnic, conform unui hrisov din 20 VI 1602 - a scris în Graiul poporan Român, nu în Slavona cancelariei, pe hârtie cu pecete din ceară roşie o “poruncă domnească” a lui Simion Movilă (poate marele stolnic Gherghi era acelaşi cu paharnicul Gherghina din anul anterior). După Vodă Mihai “Viteazu” - care a restaurat reşedinţa domnească de mari dimensiuni din Gherghiţa ce exista din timpul înaintaşilor săi / arsă însă ulterior lui într-un incendiu - strălucirea Gherghiţei ca scaun judiciar a pălit (în 12 V 1603, preotul Murgoci din Gherghiţa a vândut “ocina orăşenilor” din Gherghiţa Mănăstirii “Sf. Nicolae” iar după 5 zile domnitorul Radu Şerban - ridicat cu ajutorul Buzeştilor - a consfiinţit proprietatea Mănăstirii şi asupra viilor din Dealul Urlaţilor, avute de ea din timpul lui Mihai “Viteazu”); apoi, cele 2 acte din 6 VI 1622 scrise în Gherghiţa au reprezentat mai degrabă un ecou întârziat al predării oraşului de către noua domnie (fiul Nicolae 1584-1627 al Stancăi din neamul Gherga şi al lui Mihai “Viteazu”, învăţat la şcoala iezuită clujeană şi însurat cu Anca, fiica lui Vodă Radu Şerban - el trăind tot cât tatăl, adică 43 de ani - n-a mai putut ajunge domnitor, urmaşii Ardeleni schimbându-şi după primul război mondial numele de familie din Pătraşcu în Petraş).
| Fundaţia din Gherghiţa a Curţii Domneşti Române |
Cum s-a constatat în cercetările arheologice, construcţia din Gherghiţa a fost demolată, piatra scoasă până la fundaţie - poate ca urmare a reacţiei unor categorii sociale în frunte cu noul domn, ca nemulţumire faţă de politica internă a fostului Vodă al unirii; despre ruine, Nina Gheorghe - coordonatoarea şantierului arheologic - a afirmat în 2009: “Ansamblul conţine o locuinţă, o parte din cimitir şi veranda unde s-au ţinut procesele judecate de Mihai Viteazu”. Academia Română a consemnat în 2012 în “Istoria românilor”: “În Ţara Românească a apărut ‘palanca’, bazată pe întărituri din buşteni şi şanţ. Pentru orăşenii din Gherghiţa, care pe vremea lui Mihai Viteazu era socotită ‘scaun’ domnesc şi chiar reşedinţă a ţării, Radu Şerban a cumpărat satul Cuciul, pe moşia căruia, la 5 km de Gherghiţa, la confluenţa Teleajenului cu Prahova, înainte de 25 VI 1605 ‘am făcut însumi domnia mea palancă şi am cumpărat însumi domnia mea ca să fie moşie oraşului dă să se păzească orăşenii ce sunt la Gherghiţă pre dânşii’. Cum oraşul avea o poziţie strategică pe ‘Drumul Teleajenului’ şi fusese distrus de tătari în vremea bătăliei din 1602, pe lângă palancă Radu Şerban a înfiinţat - după 1605 - din rândul orăşenilor şi căpitănia de călăraşi de la Gherghiţa. Dacă palanca nu a rezistat în ianuarie 1611 oştilor lui Gabriel Bathory, fiind ‘spartă’ iar orăşenii nevoiţi să se retragă ‘la siliştea lor la Gherghiţă’, în schimb slujitorii de la Gherghiţa s-au menţinut tot secolul XVII ca o unitate importantă de călăraşi”. Domnitorul Radu Şerban (1602-1610) în 19 VIII 1610 a întărit lui Gherghe Comisul satul Tălpaşul 44,40 lat. N, 23,43 long. E / judeţul Mehedinţi, ce-i fu dat de Mihai-Vodă. În 8 VIII 1611, Radu-Vodă a dat satul Dăduleşti lui Gherghe căpitanul “pentru slujbă dreaptă şi credincioasă ce a slujit Domniei Mele printr-alte ţări, cu multă osteneală şi sânge vărsat; drept aceea şi voi, Rumânilor care veţi fi aceia în sat, în caz că veţi vedea această carte a Domniei Mele, foarte să aveţi a asculta de oamenii lui Gherghe căpitanul, de toate treburile”. În 18 XI 1611, Radu-Vodă a întărit: “slugii Domniei Mele, lui Gherghe căpitan, ca să fie volnic cu cartea Domniei Mele, dă să ţie satul Dăduleşti, tot, cu tot hotarul, cu toţi Rumânii şi cu tot venitul. Pentru că acest sat a fost domnesc; deci Şerban Vodă a miluit pe Gherghe căpitanul cu acest sat. Drept aceea şi Domnia Mea m-am milostivit şi am miluit pre Gherghe căpitanul cu acel sat ce este mai sus scris. Drept aceea şi voi Rumânilor din vreme ce veţi vedea cartea Domniei Mele voi să căutaţi de sluga Domniei Mele ce este mai sus scris” (în 20 VII 1626, Alexandru Vodă l-a miluit pe Gherghe căpitanul cu 10000 de aspri şi i-a luat “cărţile”). Apoi, în 26 V 1641, Matei Basarab (descendent al Craioveştilor, care afirma şi că strămoşul său a fost G/herţegul Negru Vodă) a ctitorit în Gherghiţa Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul - în amintirea biruinţei de la Nănăşiori - el şi dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti; e de știut că A/Românii l-au apreciat foarte mult pe Sf. Procopie din Schitopolis - capitala Decapolis, pe partea dreaptă a Râului Iordan, între Lacul Galileea și Marea Moartă - martirizat de Romani în 7 VII 303 (de pildă, Sf. Procopie e patronul orașului Niș din Bazinul Râului Morava, în 1072 Arpadianul Ladislau - născut în Cracovia, de o vârstă cu bastardul Arpadian George / primul Negru Vodă - după un raid chiar luând moaștele Sf. Procopie din Niș: în vremea domniei Arpadianului Ladislau / formă onomastică conectată de Vladislav s-a emancipat George ca “Mare Gherțeg” în N Carpaților Meridionali și a fondat Dinastia Negrilor Vodă iar la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea - atestată în 16 III 1494 într-un act al lui Vlad “Călugărul” / cumnatul marelui pârcălab Gherghina - Sf. Procopie era protectorul ctitorului Barbu Craiovescu).
 |
| Biserica “Sf. Procopie” |
Istoricul Niculae Iorga a reprodus în 1904 un act din timpul domniei aceluia: “Matei Vodă pentru moşia Codreni: De mai înainte vreme, Codrenii au fost a banului Calotă iar după aceea, în zilele răposatului Mihai Viteazu, a fost trimis la cumnatul său, banul Pârvu de la Mihăieşti, care luând de la jupanul Gherghia din Bogdăneşti, tatăl jupanesei Sima a stolnicului Stroe, 50000 de aspri bani gata, i-a dat în mâna banului Calotă şi şi-a făcut trebuinţele sale ce i-au trebuit şi cât a trăit banul Calotă, el n-a purtat grijă ca să plătească aceşti bani. După ce a murit banul Calotă, jupaneasa Sima, fiica lui Gherghie din Bogdăneşti, a apucat pe banul Pârvu de la Mihăieşti pentru aceşti bani. Se iau Codrenii: rămân Simei şi fratelui său Chirca paharnicul. După aceea, în zilele lui Radu Mihnea şi Alexandru Iliaş, jupaneasa Sima stolniceasca trăgând multă nevoie şi urgie dinspre aceşti domnitori, atunci Ghine, fratele panului Pepeno, a ajutat-o cu bani şi alte lucruri, până când i-au scos capul din rea urgie iar altul nimeni din sângele şi din rudeniile ei n-au aflat la vreme de greutatea ei. Ea şi Chirca cedează deci Codrenii, dând carte răposatului mitropolit Luca. Acum se ridică logofătul Danciu, fiul lui Hamza din Periani şi logofătul Isac, fiul logofătului Pârvu, nepoţii banului Calotă, cu cuvinte netrebnice. Sunt osândiţi după lege să dea gloabă 12 boi”. (Bogdăneşti - o străveche aşezare de Moşneni - este o localitate în judeţul Vâlcea iar Sima stolniceasca era văduva lui Straie / Stroe Buzescu, cel care se ocupa de mesele lui Vodă Mihai “Viteazu”).
 |
| Gherghiţa |
În 1655 - când a fost cea mai mare răscoală Medievală din Ţara Românească - răsculaţii tocmai la Gherghiţa au ales în 15 VI un nou domnitor, cu îndeplinirea tuturor formelor Tradiţionale (vechiul simbolism al aşezării domneşti - de Scaun Valah - marca încă populaţia) şi acela şi-a luat rolul în serios. Cronicarul Miron Costin - martor al vremii - a arătat că răsculaţii, în locul lui Constantin Şerban “au rădicat domnu pe Hrizica Vodă anume şi i-au pus surguciu în capu. Îndată acel Hrizica Vodă a răpedzit în toată Ţara Muntenească, dându ştire că den mila lui Dumnedzău a stătut domnu Ţării Româneşti; de sârg să se strângă ţara la dânsul” (Hrizea Vodă a fost executat la Târgovişte în 27 III 1657). Deoarece Vodă Mihnea III al Ţării Româneşti s-a răzvrătit faţă de Imperiul Otoman, în 1660 hanul din Crimeea a primit de la sultan o scrisoare cu porunca de a merge cu 40 mii de Tătari având libertatea de a jefui după plac: “Distrugeţi şi devastaţi populaţia şi ţara şi gustaţi belşugul prăzilor de acolo”. Istoricul otoman Evlia Celebi (care în acel an a ajuns şi la Timişoara) a scris în “Cartea călătoriilor”: “Am ajuns la Gheorghiţa. Oraşul acesta l-am înconjurat după rugăciunea de seară şi - într-un atac nocturn - fără ca să fi putut ieşi nimeni din casă, am luat 7 mii de robi. Când trecurăm prin Gughiţa / Goghiţa - adică zona înconjurătoare Gherghiţei - luarăm 3 mii de robi de prin dealurile de acolo, însă şi dintre tinerii noştri viteji au suferit martiriu 70; rămăşiţele lor pământeşti le-am trimis în Crimeea”. Cu numai câteva acte scrise încă în Gherghiţa în secolul XVII (în 1674 la Mănăstirea Lavra din Muntele Athos / Macedonia, pe Liturghierul scris de Sf. Sava, diaconul Simion din Gherghiţa şi-a lăsat o însemnare) a dispărut funcţia de Scaun de judecată jurisdicţională a sa, de altfel, acel secol aducând totodată şi începutul declinului oraşului la nivelul aşezării rurale, aşa cum a rămas cunoscut din documentele ulterioare iar spre sfârşitul secolului, Gherghiţa a decăzut definitiv în favoarea Ploieştiului 44,56 lat. N, 26,01 long. E, intrând apoi, la 19 V 1765, în proprietatea Mitropoliei Ţării Româneşti. Academia de Ştiinţe din St. Peterburg a realizat în 1774 o hartă, pe care e poziţionată Gherghiţa:
Aromânul Dimitrie Bolintineanu - al cărui tată, Enache Cosmad, a venit din Ohrida în orașul Bolintin-Vale 44,26 lat. N, 25,45 long. E / județul Giurgiu - după ce a stat în 1852 la casa din Istanbul / Tracia a Aromânului Ion Ghica / a cărui familie era proprietara conacului din Ghergani și în 1856 a vizitat - călăuzit de Aromânul Ion Ghica - ruinele Țării Gherghiților / Cariei, de la Milet până la Halicarnas, în “Bătăliile Românilor” (publicate în 1859, când a devenit ministrul cultelor în primul guvern al României, sub domnia lui Ioan Cuza) a închinat Gherghiţei un poem având exact acest nume, “Gherghița”:
“Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori
Varsă valuri d-aur peste luptători.
Unii-n somnul dulce sufletele lasă,
Alţii-nşeală timpul bând voioşi la masă,
Alţii-nfrână caii, spăl armele lor
Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor.
Dar Vlăduţă-Vodă stă sub cort şi spune
Vorbe de mirare doamnei sale june
‘Fiecine cată tronul domnitor
Şi străinu-i face mână d-ajutor.
Poate că să-nvingem armia Maghiară,
Însă vom aduce pacea dulce-n ţară?
Noi neavând putere, Turcii-ntărâtăm
Şi cu chipu-acesta ţara o trădăm!’
Zice... Cum un şarpe ce, călcat, se-nalţă,
Doamna, turburoasă, capul său realţă.
Arde-n frumuseţe, viaţă şi mânie,
Ca un arc în ceruri printre vijelii!...
Ochii-i plini de lacrimi şi langor ceresc,
Într-un râu de patimi se re-nvieţuiesc
‘Când al nostru suflet înrobit se-nchină,
Orice cuget nobil ni se pare crimă.
Forţa sufletească, foc dumnezeiesc,
Să nu se măsoare pe lut omenesc!
Vulturii ce-atacă tauri cu turbare
Măsură curajul cu-a lor turmă mare?
Tu-ţi ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta;
Moartea nu se cade spaima ţie a-ţi da!
Cela ce de moarte se codeşte foarte,
Poartă-n al său suflet semn amar de moarte.
Astfel muritorul ce-anii grei insult,
La numirea morţii tremură mai mult.
Să dorească viaţa robul ce roşeşte,
Când să fie liber inima-i gândeşte!
Cei bravi nu vor viaţa când pe muritori
Ea nu varsă dulce drăgălaşe zori!
Fenixul, se zice, când îmbătrâneşte,
Se-nconjoară-n flăcări şi se-ntinereşte.
Astfel nasc Românii chiar prin moartea lor,
Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor’.
Zice. Cerul nopţii luce sub lumină.
De discursul doamnei, domnul se-ndivină.
Dă semnal de luptă... bate pe Maghiar
Şi cu moarte-l sparge până la hotar”.
Gherghiţa a ajuns să găzduiască în chiliile sale din Malamuc - ale Mănăstirii Gherghiţei cu hramul “Sfântul Nicolae”, de pe malul drept al Râului Prahova - filantropicul ospiciu “Balamuci” pentru bucureştenii dezechilibraţi mintal (“lipsiţi de minte, vorbind ce nu trebuie”), fiind introdus astfel acel cuvânt pentru aşezământul nebunilor în vocabularul Român. În 1870, promontoriul de acolo a cedat datorită eroziunii provocată de Râul Prahova şi zidurile Mănăstirii s-au prăbuşit, câteva icoane valoroase fiind salvate şi păstrate azi în Biserica Malamuc, ce are hramul a 2 Sfinţi: Nicolae (6 XII) şi Haralambie (10 II); e de remarcat că în 1963, etnologul Nicolae Constantinescu de la Universitatea Bucureşti a indicat portul Malamocco al Veneţiei în corelare cu Malamuc (e de ştiut şi că în 828, negustorul Bon da Malamocco a furat din Alexandria / Egipt ceea ce credea că erau moaştele evanghelistului Marcu - poate erau ale împăratului Alexandru Macedon - şi le-a dus în Veneţia).
În 1884, moşia Gherghiţei făcea parte din duzina de moşii seculare a Domeniilor Coroanei (cu aşezările Gherghiţa, Balta Doamnei, Belciug, Ciumaţi, Curcubeu, Fânari, Independenţa, Lacul Turcului, Merii Petchii, Olari, Sudiţi şi Ungureni), având ca teren 5197 de hectare, dintre care 1689 hectare de codru şi 3508 hectare de câmp; în prezent, de comuna Gherghiţa / judeţul Prahova aparţin satele Independenţa, Malamuc şi Ungureni.
 |
| Catedrala “Sf. Marcu” din Veneţia |
