86. Meditaţia Herga

Fanatismul religios s-a manifestat mereu; un exemplu din secolul IV a fost după creştinarea guvernatorului Qardagh din Imperiul Săsan (născut în Arbela / Erbil 36,11 lat. N, 44 long. E, cel mai mare oraş Kurd din Irak), considerat de împăratul Şapur II ca vicele lui, care a fost ucis prin lapidare pentru credinţa sa, primul care a ridicat piatra fiind chiar taică-său. La începutul mileniului I, pe lângă direcţia majoră pe care creştinismul a luat-o în răspândirea cu fricţiuni între păgânii din Peninsula Anatolică (la N de Canaan), noul monoteism a fost cunoscut şi în Peninsula Arabică (la S de Canaan), cu fricţiuni însă îndeosebi din cauza adepţilor religiei mozaice / până în secolul VII, când a apărut alt monoteism acolo: islamul. În vremea profetului Mahomed, cei din Peninsula Arabă erau împărţiţi între mozaism şi creştinism (multe triburi aveau religia mozaică, de exemplu Yemenul - S Arab - oficial din secolul V, în secolul VI în acel areal creştinii chiar fiind masacraţi de fanaticii profetului Moise, așa cum s-a întâmplat în Najran 17,29 lat. N, 44,07 long. E / Arabia Saudită, fapt menţionat şi de Coran 85:4). Este interesantă înregistrarea creștină din prezent a pastorului John Gergas la Biserica Arabă din East Brunswick 40,25 lat. N, 74,25 long. V / New Jersey (parte a metropolei New York / SUA).
Sf. Greghentios
Născut la sfârşitul secolului V în Dardana Ulpiana / Gradina 42,35 lat. N, 21,11 long. E din Kosovo şi plecat din regiunea părintească datorită năvalei Avarilor, creştinul Grigore / Greghentios - distins prin elocvenţa sa şi considerat avatar al Sf. Nicolae din Anatoliana Mira - a fost trimis de împăratul bizantin Flaviu Iustin la Patriarhia Alexandriei, care în 519 l-a desemnat episcop în S Peninsulei Arabe, unde a predicat timp de 3 ani, încoronându-l apoi acolo pe regele creştin Abramos în Zafar 14,12 lat. N, 44,24 long. E / Yemen. Grigore / Greghentios s-a remarcat prin disputa religioasă publică din 522 avută cu rabinul Ervan / Herban din Regatul Himyar aflat în SV Peninsulei Arabe, când după ce audienţa a cerut o minune s-a întâmplat o cutremurare, ceea ce a determinat rabinul să accepte botezul creştin; apoi, episcopul Greghentios / Grigore a condus creştinii în zonă timp de 3 decenii - perioada aceea devenind foarte rece din cauza erupţiei Vulcanului Krakatoa - stingându-se de bătrâneţe în 19 XII 552 (zi rămasă în amintirea Bisericii Ortodoxe pentru celebrarea sa ca Sfânt): în secolul următor - când a apărut islamul - moaştele sale au fost mutate de creştini în Regatul Afar / Etiopia. Despre disputele cu Evreii şi tehnicile folosite de Sf. Greghentios - inclusiv legislaţia cu elemente mai mult religioase decât sociale adoptată la sfatul lui de către rege - au circulat în Evul Mediu mai multe documente, în Latină şi Greacă (ca de pildă despre viaţa sa, manuscris apărut în 960 la Constantinopol - capitala Imperiului Bizantin, în Tracia - când domnea împăratul Romanos, fiul împăratului Constantin “Porfirogenetul” / din Dinastia Macedonă). Dr. Albrecht Berger - bizantolog Bavarez, profesor universitar de istorie în Munchen - a studiat în 2006 numele Sfântului, concluzia sa fiind că era Slovenul Grigore (în arealul Balcanic apusean, Grigore era o formulă des uzitată Medieval pentru Anticul Gheorghe); proveniența Sfântului Greghentiu din Dardania / Kosova - leagăn Vlah / Armân - e semnificativă: Greghent / Grigore a fost un vechi Român Gherga, ajuns episcop în S Arabilor în secolul când acolo s-a născut profetul Mahomed (el nu era singur în areal, ci avea un puternic anturaj care l-a ajutat în activitățile religioase / inclusiv alți Gherghi din Balcani / Haemus care i-au fost alături acolo).
Orientul Mijlociu la apariţia islamului
Denumirea Meditaţiei Herga ca derivat Gherga - cu plasarea sa în timpul vechi şi spaţiul oriental Gherga - îndreptăţesc atenţia referitoare la ea: Sfântul Isaac (studiat de pildă şi de episcopul Australian Hilarion Alfeyev în 1995 sau de Dr. Ioan Ică din România în 2003), a fost un ascet: născut în anul 620 în Beth Katraye - pe malul Arab al Golfului Persic, lângă Arhipelagul Bahrain - din fragedă tinereţe a intrat împreună cu fratele său în Nordul Irakului, lângă Mosul 36,22 lat. N, 43,07 long. E, la Mănăstirea Mar Mattai 36,29 lat. N, 43,26 long. E, înfiinţată în 628 (miafizită, adică susţinând că Mântuitorul avea 2 firi unite într-una). În timp ce acolo fratele său a ajuns stareţ, Isaac s-a inspirat din învăţăturile lui Evagrie Ponticul (diaconul Sfântului Grigorie “Teologul”, răposat în 399, considerat de Isaac “prinţul gnosticilor”) şi din învăţăturile lui Ioan “Singuraticul” din Apameea 35,25 lat. N, 36,23 long. E / Siria, răposat în 586; Isaac - zis “Sirul” deoarece aparţinea Bisericii Siriace - a exersat puternic Meditaţia Antică Herga (ce era deosebită de Meditaţia Yoga fiind orientată specific, spre Dumnezeu), ca prima înaltă fază înaintea reflectării şi reculegerii, toate în strânsă legătură cu rugăciunea, conducând la iluminare.
Malul Arab al Golfului Persic

Este de remarcat că, în larg faţă de locul naşterii sale, aproape de coasta Persană / Iraniană, sunt 2 mici Insule - numite Kharg şi Khargu 29,14 lat. N, 50,16 long. E - Antic locuite de comercianţi din Petra şi Palmira, singurele Insule creştine din Golful Persic în acel timp, în secolele VII-IX. Punctul de intrare în Meditaţia Herga era al mătaniei: poziţia îngenuncheată pentru rugăciune şi apoi prosternarea de nenumărate ori (până la istovire) prin atingerea uşoară a frunţii de podea, cu balansul repetat sus / jos al trunchiului, relaxarea după asemenea exerciţiu şi eventuala ameţeală fiind premiza pentru intrarea în Meditaţia Herga, ce era şi asupra virtuţilor morale, însoţită de o detaşare completă de realitate, ajungând până la contemplare spirituală. Ieşirea dintre frontierele personale şi intrarea conştiinţei în puterea nedescoperită a spiritului nu era o pierdere a existenţei conştiente, ci o comuniune personală cu puterea dumnezeiască - în sensul rugăciunii spirituale ce conducea mintea la pace - sinonim cu contemplaţia. Beatitudinea în care se ajungea era apropiată extazului, în mod asemănător celui cauzat de citirea intensivă a scripturilor ori reculegerii, fiind caracterizată prin uitarea de sine, pierderea corporalităţii, respectiv aautocontrolului (inclusiv a puterii mişcării membrelor) şi separării minţii de trup. În acele momente miraculoase era indusă o stare de bucurie divină, însoţită de un sentiment al libertăţii şi iubirii fără teamă, ca şi cum intelectul ar intra în paradis. Natura dinamică a Meditaţiei Herga provoca unora muţenie şi şuvoaie nestăvilite de lacrimi - prin puterea iertării ce mişca inima spre neţărmurită compasiune - fiind depăşită înţelegerea umană a situaţiei; cadrul Meditaţiei Herga n-avea nevoie de icoane sau cruce cu Iisus răstignit pe ea şi deseori miracolul era că putea fi abordată fără nici o cunoştinţă religioasă. Profesorul Valeri Slezin, şeful “Laboratorului de Neuropsihofiziologie” al “Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoheurologică” din Sankt Peterburg / Rusia, în 2008 a măsurat “puterea” rugăciunii înregistrând encefalogramele călugărilor în timp ce se rugau şi a observat stingerea activităţii cortextului până la o valoare caracteristică bebeluşilor aflaţi lângă mamele lor, într-o siguranţă absolută (starea respectivă la adulţi mai apare doar în timpul somnului şi are o importanţă vitală pentru oricine). În 676, când Gheorgus (notat şi Gewargis I, patriarhul Orientului în perioada 661-680, activ în Biserică din 649), a fost în Arhipelagul Bahrain 26,01 lat. N, 50,33 long. E pentru reconcilierea cu schismaticii credincioşi locali, l-a întâlnit pe Isaac; acela era rudă cu exegetul Gabriel din Ctesifon / Irak 33,05 lat. N, 44,34 long. E de pe malul stâng al Tigrului (înainte cu un secol cel mai mare oraş de pe glob, căci a fost capitala Sasană: numele Ctesifon - Casifia în “Cartea lui Ezdra” din Vechiul Testament - era înrudit cu Caspicii din Qazvin 36,16 lat. N, 50 long. E / Ghergania, metropola fiind fixată de Parți drept capitala Imperiului lor iar din secolul VIII, odată cu califatul, ruinele sale au folosit orașului Bagdad, unde Arabii urmași ai profetului Mahomed și-au întemeiat capitala). Patriarhul Gheorgus / Gheorghe a fost foarte impresionat de exerciţiul Meditaţiei Herga şi l-a instalat pe Isaac ca episcopul Ninive 36,21 lat. N, 43,09 long. E - pe malul opus al Tigrului faţă de Mosul - ceremonia desfăşurându-se în Mănăstirea Beth Abe din regiunea Garmai (cu principalul oraş Karka 35,28 lat. N, 44,19 long. E / azi Kirkuk în Irak); trebuie ştiut că ulterior patriarhul Georgius / Gheorgus, fiindcă a refuzat să răspundă cererii de aur a primului calif Arab, a fost închis şi a murit în 685 la Khirat 33,25 lat. N, 59,10 long. E / Iran. Sfântul Isaac, după ce şi-a încheiat rapid episcopatul în Ninive (ceea ce l-a determinat pe patriarh să convoace al doilea Sinod în mai 677, după cel început în 12 XI 676), a trăit apoi la Mănăstirea Bet Huzaye 32,17 lat. N, 48,31 long. E / lângă Susa, în Iran, unde a orbit şi a răposat în anul 700, acolo fiind şi îngropat; este pomenit în 28 I iar tratatele sale mistice au fost respectate şi au circulat pe larg, fiind în strânse legături cu practicile vechi fundamentaliste de pretutindeni (inclusiv dintre creştini fiind foarte admirate de promotorii isihasmului, ca de exemplu peste 7 veacuri de către Sfântul Nicodim Gârca - Aromân din Coşava / Kosova - activ Medieval mai ales în Banat, Bănie şi Ţinutul Haţegului). Trebuie ştiut că din 1360, antologia învăţăturilor Sfântului Isaac a fost păstrată şi de Mănăstirea Deceani - de pe Râul Bistriţa din Coşava / Kosova - construită de echipa meşterului George (acolo a crescut Sfântul Nicodim); în 2009 Ionuţ Gurgu, redactorul ediţiei Române a prezentării Mănăstirii Deceani, a consemnat despre acel aşezământ religios: “Din punct de vedere artistic, cultural şi istoric, valoarea sa depăşeşte toate celelalte tezaure ale moştenirii culturale sârbeşti, cu excepţia Mănăstirii Hilandar” (de pe Muntele Athos 40,09 lat. N, 24,19 long. E, din Peninsula Chalki-dikos / adică Peninsula “lui Gharghi”, în traducere din Greacă).
Moscheea Iraniană din Erevan

Într-o cavernă de lângă Mecca, tot în secolul VII, pe când medita după 15 ani de negoţ cu caravane între Arabia şi fostele drumuri Romane din Siria, Arabul Mahomed Ghirş (Muhamad Qirş / Kuraiş) a avut o serie de revelaţii, începând cu arhanghelul Gavriil, patronul diplomaţiei, care i-a spus că menirea lui era să fie un profet ce să predice adevărata religie - el trăind într-o atmosferă a credincioşilor care credeau că Iisus a fost un om atins de inspiraţia divină - şi a început să susţină că este ultimul dintre curierii / mesagerii divini ce îmbrăţişau Tradiţia veche, fiind extrem de tolerant în special cu “Oamenii cărţii”, adică Evreii şi creştinii (ceea ce după anul 711 pentru peste 7 veacuri a fost în Spania Maură / unde mai ales creştinii erau mândri să facă parte dintr-o cultură aşa avansată); e de remarcat că apariţia profetului Mahomed a fost prezisă, conform “Evangheliei după Barabas” (canonică până la Sinodul de la Niceea din 325), de către Iisus.

Gherga în Arabă
După Tradiţia islamică, Mahomed a primit cuvântul Domnului adus lui de arhanghelul Gavriil (Jibril / Gabriel); roşcatul profet Mahomed (verişorul şi ginerele său, califul Ali, fiind blond) provenea dintre negustorii Ghirş / Qirş sau Kuraiş, descendenţi ai lui Banu Kinana, nepotul Sfântului Ilie din Regatul Ghirghes / Gheşur: a avut revelaţii dintre care unele au fost şamanice, Meccanii reproşându-i că era influenţat de Grecul Ghiabr / Guebre care avea un comerţ cu bijuterii acolo, acelea fiind transcrise drept capitolele Sfântului Coran în ordinea descrescătoare ale lungimilor lor, Mahomed afirmând că arhanghelul Gavriil i-a dictat Coranul vers cu vers, predicând că aceea e ultima carte a lui Dumnezeu iar el e ultimul profet, crezând că a fost chemat să reinstaureze străvechile reguli şi nu să fondeze o religie nouă, în timpul său rugăciunile fiind îndreptate spre Ierusalim, loc de unde într-o noapte el s-a şi urcat la cer, îngerul Gavriil arătându-i însemnări misterioase despre ce a fost, despre ceea ce se petrecea şi despre ce va urma, profetul la întoarcere destăinuindu-şi acele trăiri adepţilor (în Tradiţia islamică, îngerul Jibrail / Gavri-il este considerat a fi spiritul divin al adevărului). Orientalistul Iranian Mansour Shaki 1919-2000 a studiat numele Gavr / Gabr: “Derivat din Aramaicul ‘Gabră’ pentru om, termenul Persan Gabr era sinonim cu ‘Mog’ / ‘Mag’. Sasaniţii îl utilizau pentru ţăranii / agricultorii din Mesopotamia, Kurzii, Turcii şi alte popoare folosindu-l şi peiorativ, pentru necredincioşi”. (În “Legendele cosmosului”, folclorista Tony Brill a redat ce circula în Argheal / Ardeal despre “Creaţia lumii”: “Dumnezeu a făcut pământul din nisipul rămas sub unghiile îngerului Gabriel, pe care l-a adus din adâncurile apelor”; este interesant că îngerul Gabriel / Gavriil - contemporan începutului Pământului - era conectat de ape). Același nemuritor arhanghel Gavriil / Gabriel a fost personajul constant important în religiile orientale, începând de la pre-diluvienii îngeri Grigori, până la vestirea lui Iisus din Nazaret / Galileea ori revelațiile profetului Mahomed apoi, proveniența divinului mesager Gavriil împletindu-se inclusiv cu cea mai veche credință monoteistă - anume cea zoroastră - și a rămas foarte puternică de-a lungul mileniilor, practic tot timpul.
Monoteiștii
Profetul Mahomed - prin revelaţia din 11 II 624 - a proclamat despre cubul Ka’ba (îngrijit de tribul lui) că a fost reconstruit de înaintaşul Avram - fiind mai vechi cu peste un mileniu decât Templul lui Solomon din Ierusalim - şi a cerut adepţilor ca de atunci înainte să se întoarcă pentru rugăciuni cu faţa spre Mecca; e de ştiut că în Cub se intră pe uşa de lângă meteoritul încastrat în muchie. În 1978, cercetătorul American Edward Rice - care a studiat Tradiţiile preislamice din zonă - în “Enciclopedia religiilor Orientului” a explicat că iniţial la Mecca era venerată Zeiţa “de 3 ori mare”, trinitatea căreia îi corespundea câte o fază a lunii: Qure era luna în creştere, Uzza era luna plină (deplinul aspect al Mamei) iar Menat era luna în descreştere; islamul le numeşte “fiicele lui Allah” (înainte, Zeiţa era cea care dădea viaţa, divinizată cu mare fervoare). Preotesele Zeiţei înconjurau Ka’ba de 7 ori - numărul planetelor vizibile - complet nude, urmărite de un număr impresionant de pelerini, care îşi răcoreau gâturile în Zamzam, izvorul din apropiere (săpat de predecesorul Avram, căsătorit cu soră-sa vitregă, când a ajuns acolo ca să aibă un copil cu slujnica Hagar - care i-a născut primul fiu, Arab - apa aşa devenind sacră, el refăcând şi monumentul Ka’ba); îngrijitorii Ka’ba sunt denumiţi acum ca “Fiii Bătrânei” iar monumentul se înconjoară tot de 7 ori, însă de către pelerini. Dovezile arheologice anterioare profetului Mahomed însă lipsesc din Mecca (după cum au studiat de pildă în 2004 Dr. Rafat Amari, în 2011 cercetătorul Britanic Dan Gibson, ș.a.): până la profet, Mecca n-a fost utilizată decât ca stație a caravanelor ce străbăteau Arabia.
Egipteanca Agar - după ce l-a născut pe Ismael, primul Arab, cu Ibrahim adică Abraham / Avram - s-a măritat în Peninsula Arabă şi a mai născut, copii aceia fiind strămoşii celor ştiuţi ca Gerrha (în pronunţie “Gherha”), răspândiţi în răsărit, pe coasta Golfului Persic: Gherhii au fost strămoşii celor azi împărţiţi între Kuweit / N şi Oman / S (anume în E Arabiei Saudite, în Bahrain, în Qatar şi în Emiratele Arabe Unite), pe malul celălalt al Golfului Persic fiind Iranul. “Cartea întâi a cronicilor” 5:10 - din Vechiul Testament - a consemnat că vechii Evrei (cârmuiți de Saul, primul lor rege) au purtat război cu Agarenii din răsăritul zonei Ghilead. Autori Anatolieni Antici au scris despre răsăritenii Agareni / Gherhi: de exemplu, în secolul II î.C. istoricul Carian Agatharchos din Knidos a consemnat că Gherhii duceau produse aromate în Palestina şi poetul Nicander din Claros / Ionia a menţionat “nomazii Gherha din Valea Eufratului” iar apoi geograful Strabon XVI 4:19 a notat că “prin negoţ, Gherhii au devenit cei mai bogaţi dintre toţi Arabii” (ei făceau comerţ cu tămâie din Oman, răşină folosită de 8 milenii în ceremonii religioase). De altfel - după cum a observat şi istoricul religiilor Maarten Vermaseren 1918-1985 din Olanda - în neolitica Anatolie Marii Zeiţe Kubaba / Ku-Baba = “Baba Pământului” (devenită Cybele / Sibila) îi era asociat cubul, la fel fiind şi la Arabii pre-islamici.
Cub
După dispariţia profetului care a lansat islamul - în acelaşi secol VII - Kherghiţii (Arab asociaţi cu verbul KHRG însemnând “a ieşi” / “a pleca”, azi asimilaţi drept Kharighiţi, existând mai ales în S Irakului şi N Africii) au fost puritanii islamului, ce considerau că nu etnia ci credinţa era importantă pentru musulmani / adică pentru adepţii islamului; “Enciclopedia Iraniană” scrie că la musulmani termenul “kerqa” nu se referă întotdeauna fizic la îmbrăcăminte (sufiştii - misticii islamului - numind “khirqa” primele haine ale lui Adam şi Eva), ci mai degrabă calea iniţiatică, mantia “kerqah” fiind a investiturii pentru succesiune, purtatul său reprezentând un vehicul al autorităţii divine, având efect tonic. În 2001, cercetătorul Jamal Elias a descris “khirqa” drept legătura simbolică dintre maestrul spiritual şi iniţiat, portul robei / mantiei “kherqa” fiind cel mai potrivit cod în revelarea credinţei religioase (reflectând flacăra interioară denumită “harqa”, ce clădeşte sufletul; sufiştii numesc sufletul Qalb şi spiritul Ruh).
Kherqa
Influenţele “întemeietoare” Gherga asupra începuturilor musulmane s-au manifestat nu numai prin străvechi toponime Ghergane ori onomastici precum personaje ca arhanghelul Gavriil / Gabriel sau Grecul Guebre / Ghiabr (bijutierul profetului Mahomed, vărul creştin al primei soţii a aceluia - “mama musulmanilor” - bogata Khadîja al-Kubra, ea fiind din acelaşi trib al Quraiseilor / Ghirş ca şi profetul), respectiv Kherghiţii / Kharighiţii orientali, ci şi prin portul devenit tradiţional Kherqa / Burqa, însuşi denumirea Cărţii Sfinte islamice drept Quran / Coran după Arameana / Aramaica denumire Ghergană a “lecţiei”, activităţile Ordinului Kherga - precursor derviş - îndeosebi în N African, etc.; în prezent, interdicţia din unele părţi de pe glob a purtării vălului de către musulmane în public se manifestă în mediile radicale, acela fiind considerat un simbol fundamentalist (de fapt, pe de o parte nefiind respectat dreptul femeilor de a alege şi pe de altă parte deoarece purtătoarele sale - atunci când îşi acoperă feţele - nu respectă întotdeauna cultura majoritară unde se află). Se poate observa că numele oriental Mahomed / “Maho-Med” (Mohamed / “Moha-Med” sau Muhamed / “Muha-Med”) înseamnă “Slăvitul” - ca rezonanța popularului “Mare Med” - termen Semit folosit pentru respectatul Mag din Media, reper al străvechii credințe din Asia Centrală, cea din moși-strămoși; la Arabi, conectat cu numele respectiv s-au fixat și cuvintele conectate de “Slăvire” / “Mărire”, etc.
În 2008, cercetătorul Român Dan Dulciu a scris: “Maestrul spiritual este un iniţiat care îi călăuzeşte pe ceilalţi pe calea pe care el însuşi a parcurs-o, pentru a descoperi în interiorul existenţei fiecăruia adevărata viaţă spirituală. Acesta este deprins cu tehnici şi exerciţii de meditaţie şi concentrare, pe care le prezintă şi discipolilor săi, le îndrumă paşii spre revelaţii tainice, fiind o adevărată călăuză spirituală. În Orient, mai mult decât în oricare parte a lumii, maeştrii spirituali au fost aproape întotdeauna mari mistici. Mistica orientală este considerată forma cea mai înaltă a spiritualităţii iar cel ce o practică este venerat ca un model. Martirizaţi pentru ideile şi trăirile profunde, misticii musulmani urmăresc, în adâncul inimii lor (‘qalb’ / organul contemplării), să se întâlnească şi să se unească cu Allah / Dumnezeu. Dar calea mistică nu este accesibilă decât unui infim număr dintre cei care trăiesc deplin chemarea spre unirea cu absolutul, cu divinitatea, pentru că este un drum lung, plin de capcane şi dificultăţi, în care asceza, meditaţia profundă şi rugăciunea sunt instrumentele unei profesii ce nu se învaţă ci se dobândeşte prin iluminare interioară. Ideile şi vocaţiile mistice ale islamului sunt prezente în operele marilor maeştri sufi dar şi în programele ideologice ale confreriilor născute ca revolte împotriva dogmelor. În rândurile iniţiaţilor sunt incluşi acei gânditori care au dat dovadă de o pietate exemplară, care au creat un sistem de valori dominate de sfinţenie, ori care au trăit în mod solitar o experienţă spirituală unică, împărtăşită apoi discipolilor lor. Confreriile mistice îşi revendică legitimitatea printr-un şir neîntrerupt de maeştri spirituali. Pândiţi şi vânaţi atât de către autorităţile statului dar şi de către reprezentanţii religiei oficiale, marii mistici islamici au îmbrăcat doctrinele lor metafizice şi cosmologice, cunoştinţele lor tradiţionale, în haina unei ‘învăţături esoterice’, destinate doar iniţiaţilor. Aceste învăţături erau transmise cu precauţie, într-o formă care să nu fie accesibilă profanilor, prin limbaje simbolice. De obicei, se alegea calea utilizată încă din Antichitate de către filosofi ca Pitagora sau Aristotel, şi anume ‘învăţătura acromatică’ (‘transmisă prin viu grai’). Aceasta era o învăţătură ce nu trebuia să fie scrisă, fie pentru a nu ajunge pe mâna unora neîndeajuns de bine pregătiţi să o înţeleagă, fie pentru a nu fi folosită ca dovadă de erezie de către reprezentanţii religiei dominante. Aşa se face că, inclusiv în prezent, unele doctrine mistice islamice - ca a druzilor, de exemplu - sunt foarte puţin cunoscute. Grupul de adepţi se adună în jurul unui maestru ‘şeic’ / ‘guru’, prin acceptarea de către iniţiat a păşirii pe calea mistică acela consimţind la ‘a doua naştere’: cel care este discipol primeşte rasa monahală ‘hirqa’ şi e numit ‘fiul şeicului’, datorându-i supunere totală; totodată, trebuie să-i considere pe toţi membrii confreriei drept ‘fraţii’ săi. Cele 2 teme dragi maeştrilor spirituali islamici sunt ideea unicităţii lui Allah / Dumnezeu şi a abstracţiei totale a divinităţii: islamul propagă ideea superiorităţii unora asupra altora prin forţa credinţei şi a moralei lor; combaterea idolatriei a fost principalul temei al naşterii islamului, ce e dominat de cuvânt, nu de imagine (versetele coranice au devenit elemente de creaţie grafică - ‘arabescuri’ - redundanţa motivelor, prin repetarea temelor, nefiind altceva decât incantaţii, cu valori nu doar decorative, ci şi mistice). Din cauza războaielor necontenite, în cadrul comunităţilor nomade bărbatul a devenit mai preţuit decât femeia (din aşa ceva a apărut, de-a lungul timpului, inegalitatea flagrantă dintre statutul social al bărbaţilor şi cel al femeilor, poligamia ajungând larg răspândită, totuşi familia rămânând să constituie celula de bază a comunităţii tribale); particularitatea relevantă a fost că ‘regula primogeniturii’ nu conferea în societatea arabă nici un drept special în privinţa succesiunii - în practica nomadă decedatul fiind înlocuit de ‘cel mai bun’, nu de ‘primul născut’ - ceea ce explică frecventele conflicte între diferitele ramuri ale familiilor, inclusiv războaiele civile: islamul a fost instrumentul de asigurare a legăturii de credinţă - având rădăcini ancestrale - peste legăturile de sânge”. (Islamul - la fel cum procedau Geţii de pildă - e aiconic: așa ceva se datora nomazilor, astfel cum au fost la începuturi atât Geții, cât și Arabii).