218. Rădăcinile

Desigur că sunt multe asemănări privind originea Aromână şi de nume ca Gherga; iată nişte exemple, ca Ghica, Goga, Iorga, Gherca, ş.a.:

În Ghergani, Ion Ghica / “bei”, adică şef al Insulei Samos pentru Imperiul Otoman din 1854 (mason care a uneltit împotriva domnitorului Ioan Cuza pentru înlăturarea aceluia de la cârmuirea României), devenit preşedintele Academiei Române şi premier, a avut moşie - cumpărată în 1785 pentru tatăl său de bunicul Scarlat Ghica / “venerabilul” Lojii Galaţi - murind acolo la 22 IV 1897: capela Ghica din Ghergani e uriaşă; e de știut că Maria Văcărescu - fiica marelui ban Barbu Văcărescu - s-a cununat în 1748 cu marele ban Dumitrache Ghica, aducându-i ca zestre părți din moșia Ghergani, întregite apoi prin cumpărarea din 1785 de fiul Scarlat Ghica 1750-1802: acolo, conacul familiei Ghica a fost zidit pe ruinele celui vechi Gherga (ce iniţial a fost culă, în arhitectura tipică Munteană Medievală). Tabloul “Ţigancă la Ghergani” de Nicolae Grigorescu (numele artistului derivând din Grigore), realizat în 1868, a fost cumpărat de Ion Ghica - fiul marelui logofăt Dimitrie Ghica - în 1872, cu cel mai mare preţ plătit vreodată până atunci pentru vreo pictură Românească; în 2008, autorul Bănăţean Mircea Bălan observa în “Istoria violenţei la români” că boierii deseori aveau prunci ilegitimi cu focoasele Ţigănci de pe moşiile lor. Inclusiv în Europa actuală, România găzduiește cea mai mare populație de proveniență Indiană de pe continent, anume populația Țigănească / Romă: totuși - și în prezent - multora le e greu să admită legături între spațiile Indian și Român ori să accepte (în general sau specific) influențările Românilor de către Asiatici / răsăriteni care au fost documentați încă din Antichitate, deci cu mult înaintea Țiganilor, că au tot intrat masiv în tărâmurile stră-Românilor.

Ţigancă la Ghergani

Prezenţa Gherga şi Ghica în Ghergani nu e întâmplătoare: ambele familii sunt legate atât lingvistic prin numele lor - via Gheorghe, Ghica fiind forma Aromână, respectiv Albaneză derivată din Gheorghică - cât şi ca provenienţă: venite în Ţările Române din Balcani din aceeaşi zonă. Ele s-au afirmat în paralel, N Dunărean: întâi Gherga în Ţara Românească şi Banat iar apoi Ghica în Moldova şi Ţara Românească. (Familia Ghica din provincia Zagori a Pindului, cu capitala Ioanina / Ianina, a trecut Dunărea prin negustorul Gheorghe - ajuns dregător şi apoi domnitor în Moldova şi Ţara Românească, el fiind cel care a mutat capitala Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti - urmat de descendenţii săi Grigore, ş.a., la putere în ambele state în secolele XVII-XIX; de exemplu, preotul Vladimir Ghica, născut la Istanbul / Tracia în 1873 şi mort în 1954 ca deţinut politic de către comunişti, a fost sanctificat în 2013 de Biserica Catolică). Monografia Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ / Ungaria - publicată în Maghiară acolo în 2002 - arată că ridicarea ei a fost finanţată în 1785 prin contribuţiile familiilor Aromâne Gherga, Ghica, Gojdu, Roja, Şaguna şi alţii (familii importante din acea colonie, pe atunci); sfinţirea iconostasului (considerat cel mai mare din Europa Centrală - de 16 metri înălţime, cu 88 de icoane - de o frumuseţe ce taie răsuflarea) a fost în 1791 / azi aparţine “Muzeului Ortodox Maghiar” şi e în patrimoniul Patriarhiei Ruse: e de știut că Ungaria în Rusă e Vengaria / Vengriya Венгрия (în Poloneză Ungaria e Wegry, Ungur e Wegierka, etc).

Iconostasul Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ

Fostul premier al României “Mari”, academicianul Octavian Goga 1881-1938, fiu al preotului ortodox Iosif Goga 1851-1905, s-a născut la Roşinaru / Răşinari 45,42 lat. N, 24,04 long. E / judeţul Sibiu, lângă a cărui Biserică acela care a fost primul mitropolit al Românilor din Ardeal, Şaguna - trecut la cele veşnice în 28 VI 1873 - a cerut să fie înhumat, deoarece îi plăcea extraordinar de mult acolo şi îşi făcea dese drumuri în localitate să slujească (e de ştiut că în 1875, preotul Titu Vespasian Gherga, din anturajul mitropolitului Andrei Șaguna, a publicat la Sibiu “Cuvântări funebrale pentru diferite cazuri cu privire la etate, sex şi starea socială”, ceea ce - ca exemplu de oratorie funebră - în 1997 a atras atenţia cercetătorului Doru Radosav, care a studiat practicile ortodoxe în lucrarea “Sentimentul religios la români”); de altfel, în timpul Revoluţiei Paşoptiste la Bucureşti - după cum a publicat în 2007 Dr. Nicu Moldoveanu în “Istoria muzicii bisericeşti la români” - era activ protopsaltul Grec Christodor Gheorghiade / Gheorghiu, care “a compus cel mai frumos axion duminical, într-un stil destul de gorgonat, dar foarte apropiat de spiritul şi gustul românesc, fiind astăzi una dintre piesele liturgice (şi de concert) cele mai reuşite şi interesante”.

Religiile Europei actuale

În secolul XIX, mitropolitul Şaguna s-a remarcat inclusiv prin introducerea în Biserica Ortodoxă din Ardeal şi Banat a principiului sinodalităţii, adică implicarea pe lângă clerici a mirenilor / laicilor în consiliile eparhiale şi parohiale (acum întrunirile lunare se mai păstrează doar în Banat). Zona Sibiană - fostă Almaş / Amlaş - era, împreună cu zona Brașoveană a Făgăraşului, fieful întemeietorilor Ţării Româneşti (de remarcat fiind că numele Gherg a apărut pe piatra tombală a G/herţegului Negru-Vodă, a cărui familie a stăpânit acea zonă de la poalele celor mai înalţi Carpaţi din spaţiul Român); de altfel, Românii din Roşinaru / Răşinari într-un proces din 1833 au făcut referire la ceea ce se ştia din 22 V 1488 - pe când domnea regele Matia Corvin - că Munții Bucegi = “Buceciu” se aflau sub stăpânirea G/herţegului Negru Vodă la 1232. Într-un alt document Medieval, din 3 V 1549 - pe când domnea Mircea “Ciobanul” - apare că Negru Vodă “cel Bătrân” stăpânea și pășunile Montane ale Munților Șureanu, din zona Orăștiei, așadar teritoriul său era mult mai mare decât cel indicat prin titlul de Mare Herțeg al Amlașului / Sibiului și Făgărașului / Brașovului (în 2016, autorii Cornel Bîrsan, Cristian Moșneanu și Adrian Anghel ai cărții “Istorie furată. Întemeierea Țării Românești: Radu Negru Vodă între legendă, mit și adevăr” au remarcat sintagma lui Negru Vodă “cel Bătrân” ca făcând referire la situația anterioară trecerii Carpaților în Muntenia iar pe pajiștile dintre Ținutul Hațegului și Ținutul Făgărașului - ale dinaștilor Negri - trăiau imensele turme ale Românilor, la care transhumanța a fost factorul determinant pentru existență; dacă exista Negru Vodă “cel Bătrân”, atunci parcă se făcea diferențierea față de alt Negru Vodă, mai recent: așa ceva de fapt se referea la dinaștii Negru Vodă / primul dintre aceia fiind fondatorul Gheorghe / Gyorgy la 1080 = bastard regal Arpadian). Despre denumirea pământeană a Ardealului – fără legătură cu Maghiarii, căci a fost înrădăcinată la Germanici / de fapt la Goți, inclusiv la cei anteriori acelora – se poate reflecta și văzând harta Europeană a grupărilor etimologice pentru Pământ (“Ghi” la Greci, “Erde” la Nemți, “Jorda” / “Jorden” la Scandinavi, respectiv “Maa” la Estoni și Finici, etc.):

Pământ în Europa

Şi Octavian Goga avea tablouri de marele pictor Nicolae Grigorescu; la fel ca Gherga şi Şaguna, familia Goga e de origine Aromână (“cu rădăcini în Clisura și Moscopole”, conform cercetării din 1930 al lui Nicolae Batzaria, în “Adevărul”). Octavian Goga a fost bursierul Fundaţiei Gojdu, filantrop Aromân, a cărui familie provenea din zona Moscopoliei (Dr. Pericle Papahagi a scris în 1907 pentru Academia Română “despre familia Gojdu că-i originară din satul Aromânesc Beala de Sus de lângă Ohrida”). Aşadar, pe lângă originea lingvistică similară a numelor Gherga şi Goga, între ele apare şi originea Aromână. De altfel, Răşinarii (pe Râul Sebeș ce curge în Râul Cibin), ca şi Mărginimea Sibiului, Săcele 45,37 lat. N, 25,42 long. E lângă Braşov, unele sate Vrâncene, Vârful Gărgălău de 2158 metri altitudine în Munţii Rodnei, Vârful Ghergheleu, înalt de 1157 metri de la Roşia Montană în Munţii Apuseni dar şi alte locuri din Ardeal, erau populate de Mocani - păstori transhumanţi - care coabitau în stâne cu Aromânii din exact zona Balcanică de unde Gherga a ajuns în România, la fel cum ulterior au ajuns în Banat şi cei numiţi Mocioni în Maghiară, Mocanii circulând mai ales între Ţinutul Moscopoliei şi Ţinutul Moţilor; a rămas celebru pentru ei până în prezent şi Muntele Găina / pasăre căreia iniţial i se zicea Curca (unde exista o megalitică “Baba Dochia”, prima menţiune documentară a Festivalului Tradiţional de acolo fiind de la 1816), cu peţirea în 20 VII a fetelor Moţilor de Sfântul Ilie, profet ce era de pe Valea Gherka din regiunea aparţinând, la viaţa sa din secolul IX î.C., biblicului Ţinut al Gherganilor din Valea Iordanului. (Este de observat că de la Moţi a pătruns în vocabularul Român denumirea părului lung legat în coadă, aşa cum purtau Sumerienii - care spuneau părului strâns în coadă “ghi” - ori cum azi încă au unii călugări). În timpul “marelui război” / primul război mondial, academicianul A/Român N. Iorga a reflectat: “Alături de Moscopolitani, a căror importanţă economică a dispărut, sunt Grămoştenii lângă Muntele Gramos, Românii din Pind propriu-zişi, purtând sarica de lână a adevăraţilor ciobani, Fârşeroţii în Albania, cei mai îndrăzneţi dintre nomazi, Românii din Musachia zişi şi Arnăucheni, din cea mai frumoasă rasă, Moţanii, al căror nume aminteşte pe al Moţilor din Munţii Apuseni, ‘Vlahii Albanezi’.” Este de remarcat că ritualul peţitului colectiv pe Munte a fost practicat Antic în Caucaz de Ghergari şi de Amazoane şi e de ştiut că în prezent de pildă în comuna Crişcior 46,07 lat. N, 22,52 long. E / judeţul Hunedoara - la poalele Sudice ale Masivului Găina - trăiesc localnici Gherga (de exemplu, în 1968 profesorului George Gherga de la Grupul Şcolar Minier Barza i-a fost conferită “Medalia Muncii”, în prezent Loredana Gherga e traducătoare autorizată Română-Norvegiană, etc). În 2005, profesoara Ioana Crişan afirma că “scenariul celei mai importante nedei din România - cea de pe Muntele Găina, existentă în timpul Geţilor - era: seara se urca la lumina făcliilor până sub vârf - acolo aprinzând focurile - iar înaintea zorilor se urca ultimul povârniş, pentru a fi contemplat răsăritul soarelui; după aceea aveau loc petrecerea - jocul, cântatul - şi târgul. Dansurile nedeii solare arhaice conduse de marea preoteasă s-au clădit pe structura fizică şi psihică a fecioarelor alese spiritual şi asigurau un echilibru al stărilor emoţionale în vederea conservării vieţii; veşmintele purtate de ele au fost mereu înnoite, ca răspunsuri la comenzile sociale”. Academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia română” a analizat ritul urcării pe Muntele Găina: “Din fondul ancestral al ascensiunii spre cer au supravieţuit la români în primul rând ‘urcările pe munte’, despre care posedăm consemnări în tot lanţul Carpaţilor. La începutul asfinţitului, pentru a anunţa urcarea pe munte, se aprind simultan ruguri - din vreascuri de brad strânse peste zi - în jurul muntelui şi se buciumă îndelung din buciume de alun; la acea chemare se începe urcarea muntelui de pelerini din toate direcţiile - la pâlpâitul rugurilor ca nişte luceferi - în convoaie domoale, care urcau în monom, călăuzite de bătrâni. La convoaie participau maturi, tineri şi copii, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Bărbaţii şi tinerii purtau desagi iar femeile, pe cap, merinde, copiii în mâini urcioare cu apă. Nu vorbeau, mergeau solemn în pas încet, căci ritualul impunea să se ajungă sus pe tăcute, înainte de miezul nopţii. Unii din şir purtau făclii, aprinse când întunericul lua proporţii de beznă. Convoaiele urcau solemn, într-o tăcere turburată numai de fâlfâitul făcliilor fumegânde, de trosnetul vreascurilor călcate sau de vreo pală de vânt ce fremăta. Odată ajunşi sus, pelerinii se strângeau în cerc în jurul focurilor, unde după tradiţie trebuiau să vegheze până la răsăritul soarelui, mâncând, glumind, cântând, jucând hore, etc. (flăcăii şi fetele se retrăgeau în jnepi şi se hârjoneau). Cum răsărea soarele, toţi se ridicau în picioare, cu faţa spre răsărit, ridicau mâinile spre soare, apoi îngenuncheau şi mulţumeau cerului că li s-a dat prilejul să mai urce un an pe munte şi să trăiască acele clipe fericite de înălţare, sperând ca anul ce urma până la următorul târg să fie şi mai bun; după un răstimp de contemplare, se aşezau la masă, chefuind şi horind de se cutremura muntele. La Târgul Găina - pe lângă mărfurile ce se desfăceau şi tocmelile de vânzări - se logodeau şi chiar căsătoreau fetele frumoase fără zestre şi cele urâte cu zestre: pe cât erau mai urâte, pe atât mai mare trebuia să le fie zestrea. Ceea ce trebuie reţinut este aspectul magico-mitic al logodnei sau nunţii, oficiată pe o culme de munte, acolo unde pământul asaltă cerul, unde prin peisajul montan oamenii simţeau că făceau parte din cosmos”. În prezent, Târgul de fete de pe Muntele Găina este cea mai mare sărbătoare Tradiţională Românească în aer liber; un obicei practicat acolo era ca la spartul târgului să fie oalele fărâmate cu bâtele, o manifestare ritualică ancestrală: nimic din ceea ce era dus la nedeie nu se mai căra acasă. De altfel, în Vechea Lume nu se obișnuia nici mâncatul cu farfuria, căci spălatul vaselor era dificil și apăreau viermi, de aceea se foloseau fie frunze mari, fie coaja de pită conta în loc ori se spărgeau la sfârșit ceea ce se utiliza; mai mult, la Târgul de fete de pe Muntele Găina se etalau și bogățiile Moților, tranzacțiile cu pepitele de aur existente în zonă fiind curente.

În urmă cu 2 milenii și jumătate, Herodot Karka - “părintele istoriei” - a scris (1:196) despre cum era târgul de fete în Vechea Lume: “În Babilon cea mai înțeleaptă rânduială de viață - după socotința mea - era una pe care am aflat că o au și Eneții, un neam Iliric. În fiecare sat, o dată pe an, se ținea următoarea sărbătoare: câte fete erau de măritat, toate erau strânse la un loc și, în jurul lor, se așezau roată o mulțime de bărbați. Ridicându-le pe rând în picioare, un crainic le scotea la vânzare pe fiecare în parte; începutul se făcea cu cea mai frumoasă dintre toate, apoi, după ce fata era vândută la mezat pe bani buni, era strigată alta, care venea la rând, ca frumusețe, după prima. Vânzarea se făcea în vederea cununiei. Tinerii babiloneni aflați la vârsta însurătorii, câți erau bogați, întrecându-se unii pe alții, își cumpărau la mezat cele mai frumoase fete; tinerii din popor, și ei buni de însurat, care n-aveau ce face cu o înfățișare frumoasă, luau fetele mai urâte, dar totodată și ceva bani. Căci, de îndată ce isprăvea cu vânzarea celor frumoase, crainicul obișnuia să ridice pe cea slută, sau chiar pe una schiloadă - dacă era vreuna - și-i striga numele, întrebând cine voia s-o ia de soție, oferind totodată și cea mai mică sumă de bani, până când o dădea celui care primea s-o ia și pentru banii aceia puțini. Banii proveneau din vânzarea frumoaselor, și astfel, cele frumoase le măritau pe cele slute și pe cele schiloade. Nimănui nu-i era îngăduit să-și dea fata după cine voia, dar nici să ducă acasă fata cumpărată fără a-și găsi pe cineva care să dea chezășie pentru el; cumpărătorul trebuia să găsească mai întâi chezași c-o va lua de nevastă și abia după aceea putea s-o ducă la el acasă. Dacă cei 2 nu se potriveau, legea zicea ca banii să fie dați îndărăt. În schimb, era îngăduit oricui să ia parte la târg, chiar dacă venea dintr-un alt sat. Prin urmare, aceasta era cea mai înțeleaptă din rânduielile de odinioară ale Babilonenilor, care însă nu mai dăinuie azi. De curând au născocit altceva, pentru ca fetele lor să nu îndure trai rău din partea bărbaților și nici să nu fie înstrăinate în alte locuri: de când au căzut sub jugul robiei și, asupriți de vrăjmaș, și-au prăpădit averea, tot omul din popor, ajuns la mare nevoie, își lasă fetele să se vândă pe bani”.

Dr. Ioan Mărginean a cules “Legenda Muntelui Găina”: “Cândva, demult, oameni şi zei îşi împărţeau deopotrivă cerul şi pământul, lumina şi întunericul, bucuriile şi tristeţile. Aşa se face că sus, la poalele norilor, sub lăcrimarea sfântă a razelor soarelui, rostogolite ca un pocal de nestemate peste chipul Muntelui ce străjuieşte şi azi un mănunchi de case, locuiau moţii, stâlpi vii ai albastrului cer troienindu-i cărările ascunse, drumurile, potecile, văile, pădurile, cărările, iar tot acolo îşi avea culcuşul şi-o găinuşă ce făcea ouă de aur şi moţii se mirară cât se mirară, şi-au început s-o ocrotească, să-i închine gânduri şi fapte şi cântece. Pentru găina lor cu ouă de aur erau în stare să facă moarte de om, astfel că ea se afla în siguranţă dintr-un anotimp în altul. O singură dată moţii îi vedeau faţa, chipul ei enigmatic şi singuratic, cu aripile deschise peste imensitate. Era ziua de Sfântu Ilie, în care moţii se adunau ca pâraiele în aceeaşi matcă, să-şi spună păsurile, visele, să dea prilej tinerilor copii să se întâlnească, să se îndrăgească şi să-şi propună inimii să se unească pe viaţă, prin cununie. De acei tineri se apropia găina, ce cobora de pe cuibul ei nevăzut, chiar pe vârful Muntelui, bătea o dată din aripi şi se transforma într-o zână fermecătoare, ce se apropia de tinerii cununaţi ţinând un ou de aur în palme, oferindu-l acelora pentru fericire şi viaţa lungă. Oamenii şi Muntele aplaudau, se rugau, mulţumeau. În aplauzele lor zâna ridica mâinile spre cer şi devenea Găină, repede acoperindu-se de neprivire. Aşa i-au prins anotimpurile, într-un obicei nestrămutat al iubirii şi încrederii, de aceea Muntele acela semeţ s-a numit şi se va numi cât veacurile: Muntele Găina. Numai că armonia dintre ei a fost spartă de-un ochi nechibzuit, care o viaţă întreagă a urmărit să descopere cuibul Găinii să-i fure ouăle de aur. Şi, până la urmă, a reuşit. Găina, devenită zână, tocmai coborâse la altă serbare, pe creasta unui alt munte, să împace locuitorii şi nişte vizitatori neaveniţi şi omul acela nesăbuit a tăbărât pe cuibar, a luat ouăle, le-a ascuns în sân şi-a dispărut. Întoarsă acasă şi descoperind furtul, zâna s-a supărat foarte, şi a hotărât să părăsească acel loc pentru totdeauna. A ridicat mâinile la cer, a devenit Găină şi-a zburat nevăzută în alt munte. Şi muntele acela era la Roşia Montană. Oamenii s-au supărat, au jelit-o, au implorat-o să se întoarcă, dar minunea nu s-a mai întâmplat. A rămas Muntele Găina, cu vârful acela pleşuv, bântuit de ploi şi crivăţ, de lacrimi şi legendă. Oamenii se întâlnesc mereu cu el, să-l îmblânzească, să-i astâmpere aşteptarea, răbdarea, armonia. Se spune că hoţul ce furase ouăle a căzut într-o prăpastie şi ouăle s-au pierdut în adânc devenind izvoare. Apusenii suferă de-atunci”. Octavian Goga - care “şi-a permis să vorbească masonilor despre creştinism, greşeală ce masonii nu-i vor ierta niciodată” / după cum a declarat în 1932 legionarul Vasile Trifu în Parlamentul României - a murit în conacul său din Ciucea 46,57 lat. N, 22,48 long. E (aflat la N de Muntele Găina).

Mocani (la E de Moți)

Fostul premier Iorga, un patriarh al Culturii Române, era de origine Aromână. Numele Iorga este ca şi Gherga din aceeaşi rădăcină onomastică (mama sa era Zulnia Arghiropol). Prenumele său era Niculae şi de aceea se semna N. Iorga. Bizantologul Nicolae Bănescu, în elogiul academic din 1945 amintea că marele istoric se cobora - după tată - din “oameni întreprinzători de la Pind” (după cum a afirmat însuși academicianul, în autobiografie); filologul Italian Gino Lupi în 1955 i-a aşezat pe strămoşii Iorga într-o familie de Aromâni ajunsă în Moldova să facă negustorie (de referinţă fiind strămoşul Iorgu = Gheorghiu în secolul anterior nașterii sale: era zis “Galeongiu”, adică navigator liber pentru otomani, însuși academicianul notând că “numele Românesc - din Gheorghe - arăta din ce neam se ținea”). Pe de altă parte, se poate observa că Italia - Țara filologului preocupat de sorgintea Aromână - pentru Maghiari e “Olaszország” sau pentru Polonezi e “Włochy” (onomastică nerepetată însă de ei tocmai la Țara Valahilor, România). Atitudinea lui Iorga în favoarea Aromânilor era determinată şi de originea sa; Iorga a scotocit arhivele şi a relevat o mulţime de nume Aromâne (cum ar fi - pe când avea 44 de ani - despre negustorii Gheorghiu = Gherga în Arhivele Veneţiei: savantul era în căutarea strămoşilor). Premier al României “Mari” în 1931-1932, Niculae Iorga a vorbit cu respect despre coloniştii Armâni din Dobrogea: “Voi aţi adus în România însuşiri pe care oricine trebuie să le recunoască şi să le preţuiască. În ţara strămoşilor voştri n-aţi fost robii nimănui. Aţi fost domni în casele domniilor voastre. Domni trebuie să vă simţiţi şi aici”. Prolificul N. Iorga - a cărui operă - în opinia din 2012 a Academiei Române - “a reprezentat etalonul cel mai înalt atins de istoriografia românească”, în perioada interbelică a considerat: “Nu există nici o ştiinţă în care orizontul să nu trebuiască schimbat mai des decât ştiinţa istoriei. Ştiinţa istorică, în timpul nostru se înnoieşte înainte de toate printr-un lucru: toată informaţia se schimbă; dar toată. Azi, nu numai că informaţia se rectifică, dar ea se îmbogăţeşte şi nu numai în acelaşi domeniu, ci şi în domenii noi, dând elementele cele mai folositoare pentru înţelegerea timpurilor trecute. Informaţiei înnoite i se adaugă înnoiri în metode şi concepţia de investigare a datelor istorice”. În secolul XXI, valorizările cu ajutorul Internetului (găzduind dezbateri originale, prezentând imagini inedite, noi cercetări - ce niciodată n-au fost pe hârtie, existând doar digital - ş.a.m.d.), cu ajutorul analizei genetice, etc. - aşa cum au fost de pildă probate şi în “Originea Gherga” - confirmă intuiţia enunţată a maestrului istoric.

Graiuri Româneşti (Spiridon Cepleanu, 2008)

Un obicei păstrat până în secolul XX la Aromâni, pentru a fi deosebiţi de ceilalţi Balcanici, a fost la mulţi o cruce albastră tatuată pe frunte, între sprâncene, ce le demonstra credinţa ocrotitoare, creştină (Copţii şi acum au cruci tatuate la încheieturile mânilor); în Imnul naţional “Deşteaptă-te, române!” - ale cărui versuri au fost realizate de poetul Ardelean Andrei Mureşanu 1816-1863 - nu e clar dacă “Preoţi, cu crucea-n frunte!” se referă la crucea însemnată pe frunte ori la crucea purtată în fruntea alaiului. Răspândite în România sunt şi nume ca Gherca, Ghierga, ş.a - care se remarcă prin sonorizarea apropiată de Gherga - dar şi variaţii mai mult sau mai puţin elaborate, ca Gorga, Gherghel, ș.a. Poetul Radu Demetrescu - cu pseudonimul literar “Gyr” - născut la poalele Gruiului din CâmpuLung Muscel 1905-1975 a compus capodopera “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” (ce rezonează şi ca un ecou artistic al ancestralilor înrădăcinaţi strămoşi ai Românilor, Gherga şi An):

 

“Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tau ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

 

Pentru această poezie - pe care a scris-o în 1958, pe când se afla în libertate - poetul Radu Gyr a fost condamnat la moarte de către comunişti.

Originea Gherga este științific confirmată și de “teoria constructală” enunțată în premieră mondială de academicianul Român Adrian Bejan, profesor la Universitatea Americană Duke 36 lat. N, 78,56 long. V (pentru ca un sistem de dimensiuni finite să persiste în timp / să trăiască, el trebuie să evolueze astfel încât să ofere un acces mai ușor la curenții impuși care trec prin el), adică natura are pentru dezvoltare același model, universal regăsit - la arbori, ape, fulgere, etc. - inclusiv în filiația Gherga: