 |
| Steagul Kirghiz |
Independentă din 1991, Kirghizia / Karga-stan s-a rebotezat Turcic în Kârgâ-stan / Kirghi-stan, Kîrghizii fiind legaţi de Anatolia (vecinii din N sunt rudele lor Kazahe); de altfel, la E de ei sunt Chinezii, la S Tadjikii iar la V Uzbekii. Numele se mulează pe structura KRG şi a fost purtat de către locuitorii Țării din cele mai vechi timpuri (Kirghizii sunt separaţi de Chinezi prin Munţii Celeşti, în care îşi are izvorul Râul Karkara, ce curge în Kazah-stan: o Vale importantă de pe Drumul Mătăsii). În China, cronicile dinaștilor Tang (scrise în secolele X-XI) au relatat despre Kirghizi ca “înalți roșcovani, cu ochi albaștri; părul negru la ei e de rău agur”: pe atunci, în ceea ce azi e Kirghizia încă trăiau autenticii Kirghizi Caucazieni / Ariani, abia ulterior - la sfârșitul Medieval - majoritarii ajungând Mongoloizii (în vechime, Kîrghizii arătau altfel decât cei de acum).
După cum se poate vedea pe harta etnografică a Europei din 1918 (publicată la Lausanne / Elveția), la sfârșitul primului război mondial Kirghizii se învecinau cu Cazacii, în N Caspic:
De altfel, în 1896 Turkologul țarist Nikolai Aristov (1847-1910) a concluzionat că dintre vechii Kârghizi s-au desprins vechii Bulgari (care în Evul Mediu au ajuns până în V Pontic / s-au așezat la apus de Marea Neagră). În 2014, cercetătorul Canadian Polat Kaya a scris: “Poate în mod curios, Ghirga-șiții din Canaan nu erau alții decât Kirghizi; ei venerau Zeul Soare și au fost înrudiți cu Sumerienii ‘KienGir’ (despre care în mod fals s-a crezut că au pierit)”. Pe Valea Fergana din N Kîrgîz - aflată între Bazinul Tarîm şi fosta Daxia / Bactria, populată intens din mare vechime de Ghergani - la Saîmali Taş desenele de acum 4 milenii reprezintă inclusiv şamani în formă de reni care se luptă; Valea Fergana - bogată în lucernă - a fost celebră şi prin hergheliile de “cai celeşti” / de rasă, aceia prin selecţie îmbunătăţind rasele de cai în toată Asia (valoroşi fiind mai ales armăsarii de prăsilă: caii din uriașa Depresiune / Vale Fergana erau importați mai ales de Chinezi - cu mare plată - pe Drumul Mătăsii). În Asia, arta tatuajului avea rezonanţă estetică, spirituală şi practică: semnele urmau punctele cunoscute din acupunctură (larg răspândită în vechime); până în prezent, Kirghizii consideră tatuajele ca semnele nobleţii (în opoziţie Antică, Elenii vechi asociau tatuajele cu stigmatele degradante ale însemnării sclavilor). Şi azi Kirghizii tradiţional practică furatul miresei (obicei datorat cununiei forţate prin aranjament, ce în Antica zonă Mediterană a ajuns să fie răspândit în Canaan, Troia şi Roma; la modul amuzant, nuntaşii profitând de neatenţia mirelui - care se presupune că n-ar trebui să aibă ochi decât pentru mireasă - profită şi o fură, cerând răscumpărare). În “Rituri de trecere”, cercetătorul Francez Arnold van Gennep a scris: “Răpirea este un fapt repetat la fiecare căsătorie, constând în schimbarea de mediu şi de stare. Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea adolescenţei la societatea adultă, de la un clan la altul, de la o familie la alta, adesea de la o localitate la alta. Această sciziune de unele medii le slăbeşte pe acelea dar le întăreşte pe altele; slăbirea este deopotrivă numerică, economică şi sentimentală. Riturile numite de furt sau de răpire exprimă rezistenţa opusă de mediile afectate; după bunăstarea comparată a părţilor, rezistenţa e mai puternică sau mai slabă. Adesea - şi atrag în mod deosebit atenţia asupra acestui fapt - legăturile cu mediile anterioare (de vârstă, sex, rudenie, trib, etc.) sunt atât de puternice încât sunt necesare mai multe încercări de a le rupe. Uneori, agregarea la noile medii (familie, clasă socială, clan sau trib, etc.) nu este realizată din prima încercare; pe o durată mai lungă sau mai scurtă, noul venit este un intrus, mai ales faţă de familia restrânsă. Astfel îmi explic tabuurile de socru şi de soacră la ginere şi noră, fluctuaţiile în statutul femeii până la sarcină sau până la naşterea unui fiu. Acoperirea capului cu văl urma obiceiul religios de a adora zeii, după cum a notat şi Plutarh; era pentru separarea de profan şi a trăi în lumea sacră, căci chiar şi vederea era o formă de contact: în adoraţie, în riturile de cununie, în sacrificiu, etc. ‘acoperirea cu văl’ era temporară. Izolarea femeilor permanent de văzul lumii acoperindu-se cu văl - ca de exemplu şi azi la musulmane - se explică prin apartenenţa pe de o parte societăţii sexuale şi pe de altă parte unei societăţi familiale determinate. La unele popoare, o văduvă se desparte de soţul dispărut - fie numai pe perioada de doliu - purtând un văl. Acoperindu-se cu un văl după ce băuse cucuta, Socrate s-a despărţit astfel de lumea celor vii pentru a se agrega la lumea morţilor şi a zeilor. Când Romanii aduceau jertfe zeilor, acopereau victimele cu un văl, dorind să le separe astfel de lumea prezentă, pentru a le agrega la cealaltă, divină şi sacră. În cursul majorităţii ceremoniilor de prag, se utiliza un limbaj special, conţinând un vocabular neutilizat în societatea generală sau interzicând folosirea unor cuvinte din limba uzuală: un procedeu de diferenţiere absolut normal. Tăierea părului însemna separarea de lumea anterioară, consacrarea părului însemnând unirea cu lumea sacră. În vechime, fata era rasă în cap când trecea la altă clasă de vârstă sau în momentul măritişului iar văduvele îşi tăiau părul pentru a rupe legătura creată de căsătorie. Toate riturile de fondare şi inaugurare (inclusiv casă, templu, sat, etc.) conţin ceremonii de separare de ceea ce este comun sau profan şi o apropiere sau o consacrare. Este cunoscută şi importanţa flagelării în psihologia sexuală: e una din cele mai puternice metode erotogene; ca rit, flagelarea şi loviturile pot avea uneori o acţiune sexuală (acolo unde nu aveau acea conotaţie, loviturile constituiau doar un rit de expulzare a impurităţii / răului, etc). De Lupercalia, biciuirea avea ca efect îndepărtarea demonilor; era un mijloc de a transfera în corp vitalitatea alunului, prin intermediul obiectului cu care era biciuit: flagelarea era un rit de ‘comuniune’ / de ‘agregare’. Ideea universală de ‘prima oară’ s-a tradus pretutindeni - mai mult sau mai puţin evident - prin rituri speciale. Riturile de trecere nu se prezintă sub forma lor completă, nu ies în evidenţă sau chiar nu există decât cu prilejul primei treceri de la o categorie socială la alta sau de la o situaţie la alta. Prima sarcină şi prima naştere sunt cele mai importante din punct de vedere ritual; naşterea primului copil - mai ales a primului băiat - sunt evenimente importante iar acest punct de vedere se evidenţiază juridic prin dreptul celui vârstnic sau de primogenitură. Prima tăiere a părului, primul dinte, primii paşi, prima menstruaţie: tot atâtea prilejuri pentru ceremonii variate ca formă, însă unite prin ideea lor fundamentală. Prima logodnă este cea mai importantă şi se cunoaşte cât de discreditată e o fată a cărei logodnă s-a rupt. Primul act sexual al femeii are caracter ritual, de unde o întreagă serie de rituri legate de pierderea virginităţii. Prima căsătorie de asemenea este cea mai importantă”. În 2012, antropoloaga Română Raluca Popescu a afirmat: “Tradiţia furatului miresei e răspândită în Europa răsăriteană, îndeosebi din România până în Finlanda. Prieteni apropiaţi ai mirelui fură mireasa şi cer ca răscumpărare ceva de băut. Furatul miresei nu trebuie confundat cu răpirea fetei (care apare când fata nu vrea să se mărite împotriva voinţei ei, cu cine au decis părinţii). Furatul miresei este - de fapt - un obicei barbar. Mireasa era cea mai mare avere a mirelui iar cei care o furau cereau bani pentru a nu o necinsti. Vechii nobili luau mireasa de la nuntă, o necinsteau şi apoi o returnau mirelui; dacă mirele nu voia ca nobilul să-şi bată joc de mireasă, plătea: era ceea ce se numea dreptul la ‘prima noapte’. Pe cât de incertă este originea exactă a furatului miresei, pe atât de sigur este faptul că majoritatea mireselor nu cunosc semnificaţia obiceiului”.
 |
| Etniile la sfârșitul primului război mondial |
 |
| România: mirii Gherga Vasilie și Maria în luna de miere (Aprilie 1958) |
 |
Gher
Kârgâz în 2013
|
Corespunzător studiilor lui Aleksander Carsten, Louis Ligeti, ş.a., strămoşii Gârgâ-zilor erau blonzi, de origine Finico-Ugră (nevorbitori de vreo limbă Turcică şi desigur nechinezi - Chinezii fiind vecinii din răsărit - ulterior Gîrgî-zii / Kirghi-zii aflându-se la baza filonului proto-Turc) admişi de lingvistul Canadian Edwin Pullyblank că erau până la originea Enisei - al cincilea Fluviu din lume / cel mai mare al Siberiei - în Bazinul căruia este Lacul Baikal, adică “Lacul Sacru“, cu cel mai mare volum de apă din lume; în Munţii Baikal îşi are izvorul Fluviul Lena în Bazinul căruia este prezent de asemenea grupul genetic ca al Gherga: Yakuţii / Iacuţii de pe Valea Fluviului Lena aparţin grupului genetic “N” ca şi Gherga, ei ajungând în locurile din N Siberian unde sunt azi venind de la Lacul Baikal (ambele Fluvii, Enisei și Lena - mai mari ca Volga / cel mai mare Fluviu din Europa - curg prin Siberia spre N, până la Oceanul Arctic).
 |
Delta
Fluviului Lena
|
Kurganele / Gorganele de lângă alimentarea Fluviului Enisei - din zona Tuva-Baikal - relevă că până în mileniul II î.C. zona era ocupată de populaţie cu caracter pur European (de exemplu, în 1824 geograful American Malte Brun a consemnat că printre nomazii din Bazinul Enisei încă era vie atunci memoria originii lor Hitite). În imaginea următoare este actuala răspândire Turcică / Turanică (cu roşu), avându-şi rădăcinile Asiatice între Troianii / Teucrii Epocii Bronzului:
 |
| Turkii (la Nord de Arabi, Iranieni, Indieni, Chinezi) |
Istoricul Britanic Arnold Toynbee a considerat că “nomazii au fost chemaţi să răspundă, din partea stepei eurasiatice, la o provocare asemănătoare celei la care au fost silite să riposteze civilizaţiile sumeriană şi egipteană şi anume agravarea aridităţii solului nutritiv. Asigurarea stăpânirii asupra stepei le-a solicitat nomazilor o parte atât de uriaşă a energiilor lor, încât nu le-a mai rămas nici cea mai mică rezervă energetică pentru alte riposte. Nomadismul s-a dovedit superior agriculturii în multe privinţe, mai cu seamă prin domesticirea diferitelor animale şi prin dezvoltarea anumitor tehnici dinamice, în contrast cu pasivismul conservator şi static al societăţilor agricole; ca urmare, nomadismul necesita un nivel ridicat de tărie de caracter şi de comportament dinamic. ‘Păstorul cel bun’ a devenit astfel - în chip firesc - simbolul celui mai înalt dintre idealurile creştinismului”. Kirghizii au apărut prin amestecul acelor albi cu galbenii din răsărit, datorită nomadismului pastoral ce-i caracterizau pe cei dintre Altai şi Aral (printre altele, e de ştiut că în Altai există foarte greu accesibilii Munţi Gherga / Cherga şi localitatea Cherga 51,20 lat. N, 85,33 long. E pe Râul Sema / unde este o staţie a “Institutului Genetic Rus”; de altfel, Altaiul Rus e bogat în toponime Cherga, ca: izvorul Bolşaya, Muntele Mukur, cătunele Malaya, Mukhor, Ulus şi Verkhnyaya, etc). Legăturile dintre Garganii din N Indiei şi Karganii din S Siberiei s-au păstrat de-a lungul mileniilor.
În apusul Altaic, Djungaria se află între Tarîm / S şi Karkar / N; Fluviul Irtiş de 4248 km lungime - îndreptat spre Siberia - îşi are izvorul acolo, cea dintâi zonă traversată de marea apă curgătoare fiind Karkar (cu notarea Girgir de către geograful Al-Idrîsi, în secolul XII), căreia îi corespunde acum lanţul muntos Gory Karkaraly, după cum a studiat şi orientalistul Rus Vladimir Minorsky 1877-1966 din Korcheva 56,47 lat. N, 36,50 long. E: de acolo erau Cumanii Karkara, care s-au amestecat cu Uigurii şi Oguzii, toţi aparţinând poporului Kyrgyz (şi eroul Kyrgyz Medieval Manas era Karkar, istoricul Azer Bahtiyar Tuncay afirmând în 2011 că tatăl aceluia a fost Gargar din Albania Caucaziană, Cuman care vorbea Turka). În arealul Kazakh, un oraş e Karkaraly 49,25 lat. N, 75,25 long. E - fostă staţie importantă a caravanelor Siberiene - în Parcul Naţional Karkaraly ai cărui Munţi au azurit (printre alte depozite minerale exploatate cu succes): acolo a fost capitala Juzilor / Juţilor Mijlocii = “Orta Juz”, între care cei mai importanți erau Caucazienii “Argyn Juz”, după cum au documentat geneticieni ca de exemplu Horolma Panjav în 2008 și creștinii Kerei întâlniți de călătorul Medieval European Marco Polo, care a consemnat că autohtonii Kazahi se numeau Argoni (echivalentul Kazakh pentru “Juz” fiind “Hoarda”), aceia și acum fiind cei mai numeroși Kazahi / Nordici față de Kîrghizi.
 |
| Juzi “Mijlocii” printre Kazahi: Argynii / Argonii la sfârșitul mileniului II |
