109. Kirghizii

Steagul Kirghiz
Independentă din 1991, Kirghizia / Karga-stan s-a rebotezat Turcic în Kârgâ-stan / Kirghi-stan, Kirghizii fiind legaţi de Anatolia (vecinii din N sunt rudele lor Kazahe). Numele se mulează pe structura KRG şi a fost purtat de către locuitorii Țării din cele mai vechi timpuri (Kirghi-zii sunt separaţi de Chinezi prin Munţii Celeşti, în care îşi are izvorul Râul Karkara, ce curge în Kazah-stan: o vale importantă de pe Drumul Mătăsii).
După cum se poate vedea pe harta etnografică a Europei din 1918 (publicată la Lausanne / Elveția), la sfârșitul primului război mondial Kirghizii se învecinau cu Cazacii, în N Caspic:
Etniile la sfârșitul primului război mondial
În 2014, cercetătorul Canadian Polat Kaya a scris: “Poate în mod curios, Ghirga-șiții din Canaan nu erau alții decât Kirghizi; ei venerau Zeul Soare și au fost înrudiți cu Sumerienii ‘KienGir’ (despre care în mod fals s-a crezut că au pierit)”. Pe Valea Fergana din N Kîrgîz - aflată între Bazinul Tarîm şi fosta Daxia / Bactria, populată intens din mare vechime de Ghergani - la Saîmali Taş desenele de acum 4 milenii reprezintă inclusiv şamani în formă de reni care se luptă; Valea Fergana - bogată în lucernă - a fost celebră şi prin hergheliile de “cai celeşti” / de rasă, aceia prin selecţie îmbunătăţind rasele de cai în toată Asia (valoroşi fiind mai ales armăsarii de prăsilă). În Asia, arta tatuajului avea rezonanţă estetică, spirituală şi practică: semnele urmau punctele cunoscute din acupunctură (larg răspândită în vechime); până în prezent, Kirghizii consideră tatuajele ca semnele nobleţii (în opoziţie Antică, Elenii vechi asociau tatuajele cu stigmatele degradante ale însemnării sclavilor). Şi azi Kirghizii tradiţional practică furatul miresei (obicei datorat cununiei forţate prin aranjament, ce în Antica zonă Mediterană a ajuns să fie răspândit în Canaan, Troia şi Roma; la modul amuzant, nuntaşii profitând de neatenţia mirelui - care se presupune că n-ar trebui să aibă ochi decât pentru mireasă - profită şi o fură, cerând răscumpărare). În “Rituri de trecere”, cercetătorul Francez Arnold van Gennep a scris: “Răpirea este un fapt repetat la fiecare căsătorie, constând în schimbarea de mediu şi de stare. Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea adolescenţei la societatea adultă, de la un clan la altul, de la o familie la alta, adesea de la o localitate la alta. Această sciziune de unele medii le slăbeşte pe acelea dar le întăreşte pe altele; slăbirea este deopotrivă numerică, economică şi sentimentală. Riturile numite de furt sau de răpire exprimă rezistenţa opusă de mediile afectate; după bunăstarea comparată a părţilor, rezistenţa e mai puternică sau mai slabă. Adesea - şi atrag în mod deosebit atenţia asupra acestui fapt - legăturile cu mediile anterioare (de vârstă, sex, rudenie, trib, etc.) sunt atât de puternice încât sunt necesare mai multe încercări de a le rupe. Uneori, agregarea la noile medii (familie, clasă socială, clan sau trib, etc.) nu esterealizată din prima încercare; pe o durată mai lungă sau mai scurtă, noul venit este un intrus, mai ales faţă de familia restrânsă. Astfel îmi explic tabuurile de socru şi de soacră la ginere şi noră, fluctuaţiile în statutul femeii până la sarcină sau până la naşterea unui fiu. Acoperirea capului cu văl urma obiceiul religios de a adora zeii, după cum a notat şi Plutarh; era pentru separarea de profan şi a trăi în lumea sacră, căci chiar şi vederea era o formă de contact: în adoraţie, în riturile de cununie, în sacrificiu, etc. ‘acoperirea cu văl’ era temporară. Izolarea femeilor permanent de văzul lumii acoperindu-se cu văl - ca de exemplu şi azi la musulmane - se explică prin apartenenţa pe de o parte societăţii sexuale şi pe de altă parte unei societăţi familiale determinate. La unele popoare, o văduvă se desparte de soţul dispărut - fie numai pe perioada de doliu - purtând un văl. Acoperindu-se cu un văl după ce băuse cucuta, Socrate s-a despărţit astfel de lumea celor vii pentru a se agrega la lumea morţilor şi a zeilor. Când Romanii aduceau jertfe zeilor, acopereau victimele cu un văl, dorind să le separe astfel de lumea prezentă, pentru a le agrega la cealaltă, divină şi sacră. În cursul majorităţii ceremoniilor de prag, se utiliza un limbaj special, conţinând un vocabular neutilizat în societatea generală sau interzicând folosirea unor cuvinte din limba uzuală: un procedeu de diferenţiere absolut normal. Tăierea părului însemna separarea de lumea anterioară, consacrarea părului însemnând unirea cu lumea sacră. În vechime, fata era rasă în cap când trecea la altă clasă de vârstă sau în momentul măritişului iar văduvele îşi tăiau părul pentru a rupe legătura creată de căsătorie. Toate riturile de fondare şi inaugurare (inclusiv casă, templu, sat, etc.) conţin ceremonii de separare de ceea ce este comun sau profan şi o apropiere sau o consacrare. Este cunoscută şi importanţa flagelării în psihologia sexuală: e una din cele mai puternice metode erotogene; ca rit, flagelarea şi loviturile pot avea uneori o acţiune sexuală (acolo unde nu aveau acea conotaţie, loviturile constituiau doar un rit de expulzare a impurităţii / răului, etc). De Lupercalia, biciuirea avea ca efect îndepărtarea demonilor; era un mijloc de a transfera în corp vitalitatea alunului, prin intermediul obiectului cu care era biciuit: flagelarea era un rit de ‘comuniune’ / de ‘agregare’. Ideea universală de ‘prima oară’ s-a tradus pretutindeni - mai mult sau mai puţin evident - prin rituri speciale. Riturile de trecere nu se prezintă sub forma lor completă, nu ies în evidenţă sau chiar nu există decât cu prilejul primei treceri de la o categorie socială la alta sau de la o situaţie la alta. Prima sarcină şi prima naştere sunt cele mai importante din punct de vedere ritual; naşterea primului copil - mai ales a primului băiat - sunt evenimente importante iar acest punct de vedere se evidenţiază juridic prin dreptul celui vârstnic sau de primogenitură. Prima tăiere a părului, primul dinte, primii paşi, prima menstruaţie: tot atâtea prilejuri pentru ceremonii variate ca formă, însă unite prin ideea lor fundamentală. Prima logodnă este cea mai importantă şi se cunoaşte cât de discreditată e o fată a cărei logodnă s-a rupt. Primul act sexual al femeii are caracter ritual, de unde o întreagă serie de rituri legate de pierderea virginităţii. Prima căsătorie de asemenea este cea mai importantă”. În 2012, antropoloaga Română Raluca Popescu a afirmat: “Tradiţia furatului miresei e răspândită în Europa răsăriteană, îndeosebi din România până în Finlanda. Prieteni apropiaţi ai mirelui fură mireasa şi cer ca răscumpărare ceva de băut. Furatul miresei nu trebuie confundat cu răpirea fetei (care apare când fata nu vrea  se mărite împotriva voinţei ei, cu cine au decis părinţii). Furatul miresei este - de fapt - un obicei barbar. Mireasa era cea mai mare avere a mirelui iar cei care o furau cereau bani pentru a nu o necinsti. Vechii nobili luau mireasa de la nuntă, o necinsteau şi apoi o returnau mirelui; dacă mirele nu voia ca nobilul să-şi bată joc de mireasă, plătea: era ceea ce se numea dreptul la ‘prima noapte’. Pe cât de incertă este originea exactă a furatului miresei, pe atât de sigur este faptul că majoritatea mireselor nu cunosc semnificaţia obiceiului”. Trebuie ştiut că “luna de miere” este obiceiul de sorginte Babiloniană când tatăl miresei dădea pentru o lună ginerului de băut hidromel = bere din miere sau mied = vin de miere; în secolul V, Hunii de asemenea consumau mied, conform cronicarului bizantin Priscus, care în Banat a servit împreună cu ei aşa ceva acolo, omenit de cea cu care era însurat Attila: împărăteasa Kerka, mama celor 3 prinţi Ilek, Denghiz - din care a derivat titlul “Ghenghis” - şi Hernak. În accepţiunea populară locală, etimologia numelui Kirghiz însemna “nemuritor” (simbolul universal acceptat pentru nemurire fiind şarpele ce-şi înghite coada); e de ştiut că valoarea Magico-religioasă a şerpilor din S era necunoscută în Siberia - fulgerul trasează pe cer o linie sinuoasă, asimilată în imaginaţia populară cu şarpele - acolo fiind înlocuită de puterea pletelor concentrată în “vrăjitori” ca brahmanii Muni (cum a fost de pildă în N Indiei naşul, preotul şi învăţătorul Garga al lui Krişna). De-a lungul timpului, au fost invazii ale Ghirghi-zilor / Kirghizilor până în Tibet. În fotografia următoare este iurta unor comercianţi Kirghizi aflaţi în Afgani-stan:

Gher Kârgâz în 2013
Corespunzător studiilor lui Aleksander Carsten, Louis Ligeti, ş.a., strămoşii Gârgâ-zilor erau blonzi, de origine Fino-Ugră (nevorbitori de vreo limbă Turcică şi desigur nechinezi - Chinezii fiind vecinii din răsărit - ulterior Gîrgî-zii / Kirghi-zii aflându-se la baza filonului proto-Turc) admişi de lingvistul Canadian Edwin Pullyblank că erau până la izvorul Yenisei / Enisei - al cincilea Fluviu din lume - în Bazinul căruia este Lacul Baikal, adică Lacul Sacru, cu cel mai mare volum de apă din lume; în Munţii Baikal îşi are izvorul Lena - al zecelea Fluviu din lume - pe Valea căruia este prezent, de asemenea, grupul genetic ca al Gherga: Yakuţii / Iacuţii de pe Valea Fluviului Lena aparţin grupului genetic “N” ca şi Gherga, ei ajungând în locurile din N Siberian unde sunt azi venind de la Lacul Baikal (ambele Fluvii curg prin Siberia spre N, până la Oceanul Arctic).

Delta Fluviului Lena
Kurganele / Gorganele de lângă izvorul Fluviului Yenisei relevă că până în mileniul II î.C. zona era ocupată de populaţie cu caracter pur European (de exemplu, în 1824 geograful American Malte Brun a consemnat că printre nomazii din Bazinul Yenisei încă era vie atunci memoria originii lor Hitite). În imaginea următoare este actuala răspândire Turcică / Turanică (cu roşu), avându-şi rădăcinile Asiatice între Troianii Epocii Bronzului:
Istoricul Britanic Arnold Toynbee a considerat că “nomazii au fost chemaţi să răspundă, din partea stepei eurasiatice, la o provocare asemănătoare celei la care au fost silite să riposteze civilizaţiile sumeriană şi egipteană şi anume agravarea aridităţii solului nutritiv. Asigurarea stăpânirii asupra stepei le-a solicitat nomazilor o parte atât de uriaşă a energiilor lor, încât nu le-a mai rămas nici cea mai mică rezervă energetică pentru alte riposte. Nomadismul s-a dovedit superior agriculturii în multe privinţe, mai cu seamă prin domesticirea diferitelor animale şi prin dezvoltarea anumitor tehnici dinamice, în contrast cu pasivismul conservator şi static al societăţilor agricole; ca urmare, nomadismul necesita un nivel ridicat de tărie de caracter şi de comportament dinamic. ‘Păstorul cel bun’ a devenit astfel - în chip firesc - simbolul celui mai înalt dintre idealurile creştinismului”. Kirghizii au apărut prin amestecul acelor albi cu galbenii din răsărit, datorită nomadismului pastoral ce-i caracterizau pe cei dintre Altai şi Aral(printre altele, e de ştiut că în Altai există foarte greu accesibilii Munţi Gherga / Cherga şi localitatea Cherga 51,20 lat. N, 85,33 long. E pe Râul Sema / unde este o staţie a Institutului Genetic Rus”; de altfel, Altaiul Rus e bogat în toponime Cherga, ca: izvorul Bolşaya, Muntele Mukur, cătunele Malaya, Mukhor, Ulus şi Verkhnyaya, etc). Legăturile dintre Garganii din N Indiei şi Karganii din S Siberiei s-au păstrat de-a lungul mileniilor.
În apusul Altaic, Djungaria se află între Tarîm / S şi Karkar / N; Fluviul Irtiş de 4248 km lungime - îndreptat spre Siberia - îşi are izvorul acolo, cea dintâi zonă traversată de marea apă curgătoare fiind Karkar (cu notarea Girgir de către geograful Al-Idrîsi, în secolul XII), căreia îi corespunde acum lanţul muntos Gory Karkaraly, după cum a studiat şi orientalistul Rus Vladimir Minorsky 1877-1966 din Korcheva 56,47 lat. N, 36,50 long. E: de acolo erau Cumanii Karkara, care s-au amestecat cu Uigurii şi Oguzii, toţi aparţinând poporului Kyrgyz (şi eroul Kyrgyz Medieval Manas era Karkar, istoricul Azer Bahtiyar Tuncay afirmând în 2011 că tatăl aceluia a fost Gargar din Albania Caucaziană, Cuman care vorbea Turka). În arealul Kazakh, un oraş e Karkaraly 49,25 lat. N, 75,25 long. E - fostă staţie importantă a caravanelor Siberiene - în Parcul Naţional Karkaraly ai cărui Munţi au azurit (printre alte depozite minerale exploatate cu succes): acolo a fost capitala Juzilor / Juţilor Mijlocii = “Orta Juz”, între care cei mai importanți erau Caucazienii “Argyn Juz”, după cum au documentat geneticieni ca de exemplu Horolma Panjav în 2008 și creștinii Kerei întâlniți de călătorul Medieval European Marco Polo (echivalentul Kazakh pentru “Juz” fiind “Hoarda”). Imaginea următoare înfăţişează un Kîrgîz din secolul IX în drum spre Baikal (în 840, Kirghizii au distrus Imperiul Uigur, pe teritoriul Mongoliei de azi):