193. Mitropolia Ohridei


Linia istoricului Ceh Constantin Jirecek pentru secolul VI - paralelă Sudică cu Brazda lui Iorgu / Novac din vechime - a reprezentat în S Dunării ceea ce cu milenii înainte era în N Dunării: demarcaţia dintre 2 influenţe. Până în secolul XVII, Românii au atârnat creştin de Balcanica “Prima Iustiniana” / din anul 535 pentru 11 secole ea având jurisdicţia peste Bazinul Dunării inferioare, inclusiv asupra Românilor din N Dunării: Banat, Valahia, Moldova, Ardeal; de exemplu în 1572-1588, spre sfârşitul patronajului său, ierarhul Gavril / Gabriel din Akris / Ohrida era al “Bulgariei, Serbiei, Macedoniei, Albaniei, Moldovei şi UngroVlahiei” (adică al Ţării Româneşti). Când a fost întemeiată “Prima Iustiniana”, Bulgarii încă nu erau în Balcani (dintr-o cronică de pe Muntele Athos - descifrată de Grecul Gerasimos Smyrnakis în 1903 - reiese că până în secolul VII mulţi Valahi au fost alungaţi din N Dunării, ajungând şi în fundurile Greciei, mai ales după 602, când multe triburi Slave au trecut Dunărea în Balcani: aşa au sosit apoi organizat Sciții / Bulgarii de pe Volga, în anul 680, care s-au Slavizat în Balcani). Despre “Vlahia Mare”, iată consideraţiile din 1905 ale academicianului A/Român George Murnu: “În Balcani, Românii - Munteni prin excelenţă - cel puţin la început nu puteau ocupa decât locurile ce li erau îmbiate de natură şi unde-i găsim şi mai târziu, adică lanţul munţilor înalţi şi adăpostitori ce făceau din Tesalia o întăritură puternică (poziţiunea aminteşte Ardealul) şi cari, din mai multe puncte de vedere, îi ridica deasupra iobagilor de la şes. Cu deosebire trebue să-şi fi ales ei - ca mai priitor - masivul cunoscut cu numele de Pind, ce pornind din inima Greciei formează spatele apărător al Tesaliei denspre Epir şi tae adânc teritoriul Macedoniei. Aici au descălecat ei întâia dată şi de aici au purces şi s-au lăţit mai departe, cucerind încetul cu încetul cea mai mare parte din acea provincie şi întipărindu-i acel caracter naţional Românesc, care a silit şi pe străini, ba chiar pe înşişi pedanţii Elenizatori din Constantinopole, s-o recunoască drept Vlahia, întâia ţară Românească cunoscută de istorie. Aşezarea Românilor pe coastele Pindului a fost aşa de temeinică şi definitivă, încât chiar după atâtea năpraznice răsturnări şi vârtejuri ce a suferit această ţară în vreme de peste o mie de ani, ea înfăţişează şi azi pe o mare întindere muntoasă acelaş caracter Românesc, care trebue să-l fi luat din veacul întâiu al aşezării lor. Această îndărătnică şi nepilduită rezistenţă a Românilor din Pind în teritoriul ocupat de dânşii dintru început (de când adică s-au rupt din masa lor centrală) e caracteristică neamului nostru întreg. Din grupurile mari ale Românilor din Evul Mediu, numai unul a dispărut cu desăvârşire: grupul celor din Hemos / Balcani. Stingerea Românilor Medievali din Hemos - care de bună seamă au fost mai tari şi mai numeroşi decât cei din Tesalia - nu s-a datorat numai şi numai ‘Slavizării’ (Slavii au fost etniceşte totdeauna mai slabi decât Românii), ci în mare parte unei emigrări”.
Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân
Sciții / Bulgarii au ocupat regiunea Lacului Ohrida din 843 (pe atunci, printre Vlahii de acolo trăiau Berziţi - Slavi Sudici, dintre cei care au fost strămoşii BelaRuşilor / adică “Ruşi Albi” - şi Dragobiţi / de asemenea strămoşi ai BelaRuşilor, de pe Nipru). Localitatea Ohrida 41,07 lat. N, 20,48 long. E - iniţial numită Akris, o denumire rezonând cu Akra / Acra din Israel - a fost cucerită de Sciți / Bulgari în 867 (imediat după creştinarea lor) şi controlată de ei timp de un secol şi jumătate.
Sf. Naum
În S Lacului Ohrid, acum împărţit de Macedonia şi Albania, învăţătorul Naum - născut în 830, directorul Şcolii Akhris / Ohridei din 893 până când a murit în 910, rămas Sfântul Armânilor - a înfiinţat în 905 mănăstirea ce-i poartă numele, la graniţa actuală dintre Macedonia şi Albania, acolo fiind şi îngropat (Armânii Ghergani emigraţi din Moscopole în secolul XVII îl respectau în Mişcolţ 48,06 lat. N, 20,47 long. E la capela închinată lui, înaintea finanţării - şi de către ei - a ridicării unei Biserici Armâne în acel oraş din Ungaria / căci în Evul Mediu, Mănăstirea Sf. Naum” era în strânse legături cu Moscopole, distanţa dintre ele fiind de 32 km).
Mănăstirea Sfântului Naum”

Domnia în 893-927 a urmaşului lui Krum / Crum, creştinul Simeon (fiul lui Boris I / considerat în “Istoria primului Imperiu Bulgar” realizată în 1930 de istoricul Britanic Steven Runciman drept “unul dintre cele mai grandioase personaje din istorie”), care avea titlul de “regele Bulgarilor şi Aromânilor”, a fost apreciată şi de profesorul Tănase Bujduveanu drept “una din perioadele cele mai strălucite ale istoriei aromâno-bulgare”; Simeon - care a fost şi primul împărat al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân cu titlul de “ţar” - era cumnatul guvernatorului George “Sursuvul” / adică “Premierul” (descris de episcopul Liudprand / Liucius din Cremona - aflat la Constantinopol - că a jignit ambasadorii la împăratul bizantin prin faptul că bătrânul avea prioritate şi “capul lui era ras, purta o centură de alamă şi pantaloni”): Petre - fiul ţarului Simeon şi al Mariei / sora lui George - a domnit până în 969, ţaratul fiind condus apoi de băieţii lui (Boris II până în 977 şi Roman până în 997 / apoi - fiindcă Roman n-a avut copii - urmând Samuil, un general al lui, ca ultimul ţar din primul Imperiu Scito-Vlah / Bulgaro-Armân). Este de ştiut că după moartea ţarului Simeon guvernatorul George a condus Imperiul, ca regent: întâi, a început cu o demonstraţie de forţă în Tracia iar în secret - printr-un călugăr Armean de încredere - a negociat pace cu împăratul bizantin Romanus şi acela a consimţit cununia nepoatei sale cu Petre, nepotul guvernatorului George (a fost pentru prima oară în istoria Imperiului Bizantin că o prinţesă bizantină s-a cununat cu un conducător străin, fapt ce a fost criticat de Constantin “Porfirogenetul” / ginerele Armeanului Romanus, împăratul bizantin care a creat precedentul); e foarte posibil că “premierul” George s-a înţeles cu bizantinii via Casa Georgi / Giorgi din Ragusa (cetatea strămoșească atunci fiind în Imperiul Bizantin). Beneficiile părţilor au fost însemnate, ca de exemplu luptele au încetat un timp - împăratul bizantin recunoscând ţarul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân şi chiar plătind o cotă cât a trăit ţarina, în schimb primind prizonieri - şi datorită înmulţirii creştinilor, şeful bisericii în Ţaratul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân devenind Damian, în Silistra / pe malul drept al Dunării: în istorie, primul patriarh recunoscut de patriarhul ecumenic din Constantinopol (la conducerea Bisericii Ţaratului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, Damian a fost precedat de Grigore în Preslav şi urmat de Gherman în Prespa / erau probabil rude); se poate observa că în marginea Preslav / “Pre-Slav” e aşezarea Kirkovo - lângă Plişka, fosta capitală Scită / Bulgară - iar lângă Durostor / Silistra era Gurgen-djik (acum Pop Kralevo). De altfel, cel care a întemeiat Biserica Silistrei în 870 a fost primul şef al Bisericii Scito-Vlahe / Bulgaro-Armâne, episcopul George / Gheorghi din capitala Plişca - acelaşi care în sus pe Dunăre, tot pe malul drept al Fluviului, a întemeiat apoi şi Episcopia Belgradului - Gheorghi / George (zis şi Gherman / Gabriel) conducând până în 886; Gheorghi la început a lucrat lângă Ignatie, patriarhul Constantinopolului din 847 (nepotul împăratului bizantin Nichifor, ucis de Krum / Crum) şi Sciții / Bulgarii l-au acuzat că s-a instalat în capitala Plişca prin fraudă în locul ierarhului Iosif, activ acolo din 866: pe atunci, conducătorul Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân era Boris I, tatăl ţarului Simeon (creştinat în 865, “convins să se supună împăratului şi să urmeze pe Romani”). De la sfârşitul anului 870, Gheorghi l-a instalat ca episcop în Durostor / Silistra pe Nicolae (acolo viaţa creştină avea vechime, de exemplu Auxentius - episcopul Dârstorului - a scris în 381-397 în Latină despre viaţa tatălui său adoptiv, episcopul Ulfila al Geţilor şi Goţilor); în “Oamenii Pământului”, academicianul N. Iorga a scris despre creştinarea Sciților / Bulgarilor că a fost “supt sugestiile unor femei din Dinastia Turanică şi mulţămită contagiunii venită de la populaţia Românică de veacuri creştină, care-şi avea episcopii-vlădici ‘stăpânitori’ şi în sens politic şi militar. O biserică neobservată exista în veacul IX, pe vremea împăratului Mihail (870 la Cirven, unde s-a aflat piatra de mormânt Greacă a arhidiaconului episcopului Nicolae). În noua fasă, Bulgarii vreau - mai ales - dacă nu cetatea împărătească, folosinţa imperiului”. Sigiliile lui Gheorghi / George, primul şef al Bisericii Scito-Vlahe / Bulgaro-Armâne şi ale călugărului George - fiul său, care îi era secretar, mult apreciat apoi şi de ţarul Petre / fiul ţarului Simeon - au fost găsite în mai multe locuri, din Bulgaria până în Ungaria. Capitala Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân în timpul țarilor Simeon și Petru - care l-au avut ca prim-ministru = guvernator pe marele boier Gheorghe / George, el fiind cumnat cu primul țar și unchiul următorului țar - a fost Preslav 43,09 lat. N, 26,49 long. E, unde ei au mutat-o intenționat, spre a o desprinde de anterioara și mai păgâna capitală Plișka 43,23 lat. N, 27,07 long. E din apropiere. De armistiţiul instaurat datorită voinţei guvernatorului George - probabil fiul sau nepotul lui Gheorghi / primul şef al Bisericii Scito-Vlahe / Bulgaro-Armâne - au profitat Sârbii, la revolta lor din 931 armata ţarului Petre neintervenind, astfel încât şi Sârbii au prins curaj pentru emancipare (similar cum au procedat Vlahii Dobrogei, în secolul precedent). Ţarul Simeon a finanţat traducerile a importante lucrări religioase, din Greacă în Slavonă, de către studenţii aduşi din Constantinopol pe lângă ierarhul Armân Naum (discipol al fraţilor călugări care au lansat alfabetul chirilic): creștinarea ultimilor păgâni din Balcani a fost făcută de clerul A/Român.
Lângă Şcoala Ohridei, deschisă în 886 de Sf. Clement - localnic din Devol 40,43 lat. N, 20,51 long. E / Albania, de asemenea discipol al călugărilor Chiril şi Metodiu, cu un deceniu mai tânăr decât Sf. Naum - din 990 s-a fixat reşedinţa “Prima Iustiniana” (din 865, de când a început creştinarea Sciților / Bulgarilor - până atunci ea având jurisdicţia asupra proto-Românilor Moderni, adică asupra A/Românilor - fusese în locurile unde erau liderii Sciți / Bulgari, ultima oară puţin mai în S, la Lacul Prespa, de 285 kmp, aflat la 853 metri altitudine, înconjurat de Vlahi / Armâni, azi împărţit de Macedonia, Albania şi Grecia), titulatura supremă a conducătorului cu reşedinţa în Ohrida / Macedonia fiind “ţarul Bulgarilor şi Vlahilor”; trebuie ştiut că denumirea de “ţar” însemnând “împărat” era conectată cu Latinul “caesar” (“kaiser” în Germană), titulatura de exemplu fiind apoi folosită de Ruşi până în 1917 şi de Bulgari până în 1946: în 913, Simeon a fost primul conducător Medieval care a avut titlul de ţar. Până atunci, conducătorii din răsăritul Europei - pe baza denumirii de “khan” din Asia - foloseau denumirea de “kneaz” (de exemplu, în Engleză “king” a derivat astfel). În Europa, titlul de “Cezar” a fost luat pentru prima oară în secolul III î.C. de Numerius Iuliu, un înaintaş al generalului Iuliu Cezar; ţinând cont că marele războinic al Şambalei Gheser / Kesar avea numele derivat din Sanscrită (după cum a demonstrat Dr. August Francke în 1905) şi că Tatăl Tengri / Targan a fost atestat documentar în secolul IV î.C. în N Chinei, e deductibilă preluarea faimei lui Kesar - sub forma Cezar - la Roma via Macedonii al căror Imperiu a ajuns anterior până în zona orientală unde Cezar / Gheser era slăvit. De altfel, onomastica Cezară Antic n-a fost largă în Occident, ci a fost foarte răspândită în Orient (de exemplu, cu marile localităţi Cezareea din Canaan până în Capadochia).
În 2013, Dr. Andrei Groza a publicat “Considerațiuni cu privire la originea titlurilor țar și voivod”: “Atât din lucrările de specialitate, cât şi din dicţionarele explicative, se cunoaşte că titlul de ţar’ însemna conducător absolut al ţării - monarh / suveran - iar cel de ‘voivod’ la români domnitor / principe, la slavi conducător militar / reprezentantul regal în unitatea administrativ-terito­rială (cu împuterniciri diferite, în funcţie de ţară). Titlul de ‘ţar’ a fost purtat numai de conducătorii bulgarilor, sârbilor şi ruşilor. Bulgarul Simeon a fost primul care şi-a atribuit titlul de ‘ţar’: acela - în anul 918, după mai multe vic­torii obţinute asupra Bizanţului şi în dorinţa de a-şi ridica statutul, atât în interiorul ţării, cât şi peste hotarele ei - a fost proclamat de către un sobor de preoţi ‘din voia Domnului ţar’, autocrat al tuturor bulgarilor. Mai apoi, acel titlu a fost purtat de alţi conducători ai Bulgariei de-a lungul anilor 918-1014, 1185-1396 şi 1908-1946. O perioadă de timp - destul de scurtă, din 1346 până în 1371 - au avut ‘ţari’ şi sârbii. Monarhii ruşi au început a purta acel titlu din anul 1547, de când marele kneaz al Moscovei, Ivan IV, numit mai târziu cel Groaznic, s-a încoronat ca ‘ţar al Rusiei’. Rădăcinile termenului ‘țar’ trebuie căutate în limba asirienilor / babilonienilor, atrăgând atenţia numele regilor care se terminau cu ‘sar’. Francezul Jacques Margeret în lucrarea ‘Starea Imperiului Rus şi a Marelui Knezat al Moscovei’ editată în anul 1607 la Paris (după ce a locuit câţiva ani în Rusia) a scris: ‘Cuvântul ţar a fost luat din Sfânta Scriptură, fiindcă peste tot unde se vorbea despre David şi Solomon ori despre alţi regi, ei au fost numiţi ţarul David, ţarul Solomon, traduşi de noi ca regele David, regele Solomon, ș.a.m.d.’; aşadar, titlul ‘ţar’ se folosea în limba vorbită de David 1005-965 î.C. şi Solomon 965-928 î.C. (care - după cum se ştie - era numită aramaică). Într-adevăr, conform Vechiului Testament şi altor izvoare scrise greceşti, numele multor suverani de atunci se terminau în ‘sar’ (de exemplu Nabucodonosor). Ţinând cont de faptul că în alfabetul grecesc nu există litera ‘ţ’, credem că numele conducătorilor se terminau în ‘ţar’. Că anume aşa era, ne-o dovedesc aceleaşi nume scrise în limba acadeană: ‘Nabu-cudurri-uţur’ = Nabucodonosor. Titlul de ‘ţar’ a fost purtat de monarhi din cele mai vechi timpuri de cei ce făceau parte din marele neam al arameilor (care - cu părere de rău - nu au reuşit niciodată pe parcursul istoriei să creeze un singur stat unitar). Atât romanii, cât şi cele 2 comunităţi getice = neslave ale bulgarilor şi ruşilor (cei care se numeau bulgari în secolele VII-XIV şi cei care apoi s-au numit ruşi - ca şi alte comunități din nordul Mării Negre - nu erau de neam slav, ci getic / bulgarii și rușii de azi, adică bulgarii-slavi și ruşii-slavi şi-au luat mult mai târziu numele şi istoria acelor bulgari-geţi şi ruşi-geţi, prezentându-le ca ale strămoşilor lor) îşi trăgeau rădăcinile din aramei şi ştiau ce semnifica titlul ‘ţar’ iar atunci când a apărut necesitatea, l-au utilizat. Gaius Iulius (strămoşii căruia erau din Asia Mică / Anatolia şi făceau parte din acelaşi neam al arameilor), când a dorit să se evidenţieze şi-a luat cunoscutul titlu, numai că transcris în limba latină, în care tot nu exista litera ‘ţ’, acela a căpătat forma ‘caesar’. Titlul era apreciat ca fiind mai nobil decât cel de împărat; ca dovadă serveşte faptul că titlul de ‘caesar’ se scria întotdeauna înaintea titlului de împărat (a se vedea: Tiberius Iulius Caesar Augustus 14-37, Gaius Iulius Caesar Augustus Germanicus 37-41, Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus 41-54, Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus 54-68, ș.a). Bulgarii ajunși în secolul al VII din nordul Mării Negre şi așezați cu traiul pe malul drept al Dunării nu erau slavi; practic, se cunoaște că aceia erau geţi şi deci erau înrudiți cu arameii; la începutul secolulului X - când au obţinut posibilitatea de a se afirma în faţa vecinilor, în­deosebi a bizantinilor - l-au proclamat pe conducătorul lor după cum era de aşteptat, în limba maternă: ţar’. Cuvântul ‘ţar’ în limba arameilor nu putea să apară din senin, fără a avea ceva la temelie: țar’ provenea de la ţărnă (pământ), ţarină (ogor / teritoriu al unei comunităţi), ţară unde ‘ţar’ era numit proprietarul pământului / ţarinei, respectiv conducătorul comunităţii / ţării. Într-adevăr, citind Vechiul Testament, depistăm foarte uşor despre comunităţile conduse de ţari că erau organizate în structuri teritoriale numite ţări: Ţara Filistinilor, Ţara Mediei, ş.a.m.d. (exact aşa - mai târziu - şi la români au fost Ţara Românească, Ţara Moldovei, etc.); ‘țărnă’, ‘ţarină’, ‘ţărm’, ‘ţară’ sunt nişte cuvinte prezente numai în limba română şi - după cum se vede - numai în limba aramaică: anume de acolo s-au răspândit şi au ajuns la alte neamuri cuvântul / titlul ‘ţar’, cuvântul ‘terra’ cu sensul de formaţiune statală şi multe alte cuvinte (arameii - inclusiv David şi Solomon - au fost strămoşi direcţi ai româ­nilor şi unchii multor neamuri europene). Nu suntem de acord cu afirmaţia despre cuvântul ‘voivod’ că a apărut în urma unirii cuvintelor slave ‘voi’ ce ar însemna ‘război’ şi ‘vod’ = care conduce. La mijlocul secolului X, împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul în lucrarea despre ‘Administrarea Imperiului’ afirma că aşa-numiţii ‘turci’, care la mijlocul secolului IX se aflau în partea de nord a munţilor Cau­caz (de unde, la sfârşitul acelui secol, au ajuns cu traiul între munţii Carpaţi și Dunărea mijlocie iar mult mai târziu, peste câteva secole, au fost numiţi ‘unguri’), erau conduşi de mai mulţi voivozi, ceea ce ne permite să credem că acel titlu a apărut mult mai devreme. Ştiind că acei care erau atunci numiţi turci, ca şi în cazul celor care în perioada veche au fost numiţi bulgari şi ruşi, nu erau slavi, ci făceau parte din marele neam al geţilor care populau imensele teritorii din nordul Mării Negre, am încercat să căutăm rădăcinile acestui cuvânt în limba română şi am depistat lucruri destul de interesante. Astfel, cuvântul ‘voivod’ e compus din 2 cuvinte: voi’ şi ‘vodă’. ‘Voi’ - conform ‘Dicţionarului explicativ al limbii române’ - actualmente înseamnă: rând de împletitură de papură sau nuiele într-o leasă ori fâşie de pământ arabil; ‘vodă’ = conducător. În urma studierii izvoarelor scrise vechi, putem spune că în urmă cu mai multe secole ‘voi’ mai era numit rândul de luptători şi chiar luptătorul aflat în acel rând (aceasta ne-o confirmă conţinutul cuvântului ‘voinic’: voinici erau numiţi bărbaţii, luptătorii care formau rândurile, voiurile de luptă; cunoscând despre cuvântul ‘voi’ că însemna - mai des - rând, am înţeles că anume acela s-a aflat la temelia celor 3 sensuri, destul de diferite, ale cuvântului ‘război’: bătălie, stativă de ţesut şi covor de perete. Bătălia / răzuiala (cu sens de a omorî) dintre voiuri sau dintre voi / voinici se mai numeşte ‘război’, de la ‘răzui’ şi ‘voi’. Unealta care răzuieşte / curăţă voiurile - rândurile de materie pentru a obţine o ţesătură - e numită după cum şi era de aşteptat, tot ‘război’. De asemenea şi ţesătura compusă din rânduri - voiuri de materie colorată - se numeşte ‘război’ de la ‘a răzui’ şi ‘voi’ (adică ţesătura din rânduri / voiuri răzuite). O asemenea ţesătură - războiul - le amintea oamenilor tabloul câmpului de luptă pe care se vedeau rânduri / voiuri colorate, luptători / voi din diferite tabere, îmbrăcaţi în haine de diferite culori, după cum se întâmpla în realitate. Vodă’ în vechime însemna conducător / lider şi provenea de la ‘năvodar’: ‘vodă’ era numele dat celor care ţeseau ori aşezau rândurile / voiurile într-o împletitură numită ‘năvod’ sau ‘vod’ (în alte limbi - purtătorii cărora au fost cândva su­puşii geţilor - la ‘năvod’ îi mai spuneau ‘vod). Vodă’ ca titlu egal cu cel de ţar / domnitor lipseşte la ruşii de azi, în schimb se întâlneşte numai la români iar ca termen care ar însemna - pur şi simplu - ‘conducător’ îl putem întâlni la unii dintre slavi şi sub formă de ‘vadovas’ la lituanieni şi ‘vaditays’ la letoni. Titlul de ‘vodă’ semnifică conducător de formaţiune statală, conducător cu împuterniciri politice, militare, judecătoreşti, administrative, ş.a. Titlul de ‘voivod’ (numai la polonezi, ucraineni și ruși) însemna doar conducător militar şi - după cum se poate observa - între titlurile vodă’ şi ‘voivod’ e o diferenţă destul de mare. Este interesant faptul că în lucrările cărturarilor Grigore Ureche, Ion Neculce şi Nicolae Costin, domnitorii noştri nu erau numiţi voivozi, ci ‘vodă’: Bogdan Vodă, Alexandru Vodă, Mircea Vodă, Ştefan Vodă, Mihai Vodă, ș.a., toţi ceilalţi. Cel care i-a numit voivozi pe conducătorii ţărilor româneşti a fost Dimitrie Cantemir: acela - aflându-se în Rusia - nu putea să-i numească pe domnitorii noştri ‘vodă’, egalându-i astfel cu regii, fiindcă acel lucru nu ar fi fost pe placul lui Petru cel Mare; de aceea, Dimitrie Cantemir i-a coborât în rang şi i-a numit voivozi, fapt apreciat de noi ca înjosi­re. Probabil - anume din acele considerente - istoricii ruşi, ucraineni, ș.a. utilizează numai titlul de voivod’ pentru domnitorii noştri iar noi (fără a suspecta ceva, fiindcă aşa am fost educaţi), am acceptat situaţia; corect ar fi ca domnitorii români să fie nominalizaţi numai cu titlul de vodă şi nu cu cel de voivod. Aşadar, cuvintele / titlurile ‘ţar’ şi ‘voivod’ au fost aramaico-getico-româneşti, care au fost impuse slavilor de către comunităţile getice în perioada când s-au aflat în supunerea acelora”.
În 2014, Dr. Andrei Groza în “Considerațiuni cu privire la originea românească a titlurilor rege și împărat” a scris: Limba de la care s-au desprins şi s-au dezvoltat limbile europene şi nu numai acestea, a fost limba română veche = stră-româna; strămoşii tuturor neamurilor europene - şi nu numai ai acestora - au fost stră-românii, care la începutul începuturilor au populat imensul teritoriu cuprins între fluviile Dunărea, Tigru şi Nil. Lucrările istoricilor, juriştilor, lingviştilor, altor specialişti din domeniu, etc., ne spun că rege’ înseamnă suveran al unui regat, persoană care deţine puterea supremă într-un regat. Analiza izvoarelor vechi dovedeşte că ambele cuvinte rege’ și ‘împărat’ sunt vechi cuvinte româ­neşti incluse în limba latină (inventată mai târziu), rămase sau răspândite în alte limbi şi mai târziu, pe măsura formării acelora. Astfel, cuvântul ‘rege’ provine de la românescul ‘roi’ = grup mare de albine, furnici, oameni, aflat în mişcare, iar ‘împărat’ de la ‘a împuternici’. Românii de la începuturi au numit albina matcă, furnica matcă, insecta principală din roi ca regină iar principalul bărbat, respectiv conducătorul din roiul de oameni, ca rege. Cuvântul ‘roi’ cu sens de grup în mişcare există în mai multe limbi slave, însă în nici una nu există cuvintele cu aceeaşi formă ca în română regină’ și ‘rege’. În acest sens, în limba rusă se utilizează ţari / ‘koroli’; poloneză ‘krol’; croată ‘kroly’; sârbă ‘kroli’; bulgară ‘ţar’ / ‘cral’, ş.a.m.d. Cuvintele ‘rege’ și ‘regină’ practic - sub aceeaşi formă - există în limbile din așa-numitul grup ‘latin’ (de fapt = grupul românic): latină ‘rex’, ‘regis’, ‘regina’, ‘reginae’; italiană ‘re’, ‘regina’; franceză ‘roi’, ‘reine’, spaniolă ‘rey’, ‘reina’; ş.a.m.d. Însă în toate acestea nu există cu aceeaşi formă şi acelaşi sens (grup de albine, furnici, oameni), cuvântul românesc ‘roi’: cuvântul roi’ în acest sens, în latină se traduce ‘examina’, în italiană ‘sciame’, în franceză ‘essaim’, în spaniolă ‘enjambre’, ş.a.m.d.; după cum uşor se observă, cuvintele roi’, ‘rege’, ‘regină’ împreună există numai în limba română (de asemenea, numai în română există sub aceeaşi formă cuvintele ‘muşuroi’ şi acțiunea de a muşuroi’ strâns legate cu cu­vântul ‘roi’). Acelaşi lucru putem constata şi referitor la originea cuvântului ‘împărat’; dacă acest cuvânt, practic, cu aceeaşi formă - imperator’ - şi acelaşi conţinut există atât în limbele slave, cele nu­mite ‘latine’, cât şi în alte limbi europene, atunci în toate acestea nu există sub aceeaşi formă ca în română ‘a împuternici’ iar titlul ‘împărat’ provine anume de la românescul ‘a împuternici’: acest exemplu - de rând cu multe altele - ne permite să concluzionăm că limba română este mai veche decât toate cele nominalizate şi că anume acestea au păstrat sub forme apropiate sau au luat cuvintele româneşti ‘rege’, ‘regină’, ‘împărat’ şi nu invers, cum ni s-a spus şi ni se mai spune până în prezent. Cei care insistă că ‘rege’ e cuvânt latin, sunt rugaţi să răspundă de unde s-a luat acesta în culegerea de poe­me / cântări numită Rig Veda’, scrise în mileniul II î.C., adică în mileniul anterior apariţiei în istorie a limbii latine? Conform legendei, ‘Rig Veda’ a fost alcătuită de zei şi transmisă oamenilor prin intermediul celor 7 rişi / regi: înţelepţi religioşi, conducători, văzători cu sens de cunoscători ai tuturor lucrurilor şi fenomenelor, de unde şi denumirea de ‘Rig Veda’, adică poeme / cântări ale regilor care cunosc, care văd totul. Este destul de interesant că ‘Rig Veda’, care conţine multe alte cuvinte româneşti - aşa ca ‘apă’, ‘moarte’, ‘om’, ‘soare’, ‘şarpe’, etc., a apărut şi s-a păstrat la numeroasa populaţie (de multe milioane de oameni) din Punjab / regiune împărţită actualmente de India și Pakistan, în limba căreia până în prezent se întâlnesc foarte multe cuvinte româneşti; oamenii de acolo probabil sunt o ramură veche a stră-românilor de pe malurile Eufratului şi Tigrului, care pe parcursul mileniilor au fost împinşi spre răsărit, în câmpiile din Bazinul Ind şi - hărţuiţi de vecinii din jur - practic şi-au pierdut rădăcinile româneşti: astfel s-a întâmplat cu o parte a stră-românilor din răsărit. O altă parte însă - destul de numeroasă pentru acele tim­puri - s-a îndreptat, în mai multe valuri, de-a lungul timpului, spre Europa Centrală şi de Vest, unde oamenii au format comunităţi care, treptat, au început a se deosebi între ele după mai multe semne, inclusiv după grai. Când troianii / stră-românii din Troia, în frunte cu Enei (nume curat românesc) au venit și s-au aşezat cu traiul pe malurile râului Albul (cuvânt, care în forma dată există numai în limba română), numit mai târziu Tibru, au găsit acolo alte comunităţi stră-române dintre care cea mai numeroasă era a etruscilor, o ramură a stră-românilor care au venit și s-au aşezat cu traiul în nordul și centrul Peninsulei Apenine cu mult înainte de formarea Romei. După cum arată izvoarele vechi scrise, comunităţile stră-româneşti aveau conducători aleşi pe viaţă, cu atribuţii religioase, militare şi judecătoreşti numiţi regi. În scurt timp, cei veniţi s-au contopit cu cei de pe loc şi au creat o nouă comunitate, cea a romanilor: romani de la Romul / Rumul, scris mai târziu în latină ca Romulus, primul rege roman, consi­derat fondator al oraşului Roma şi al statului roman; numele de Rumul / Romul, la rândul său, provenea din limba română, de la ‘a rumeni’ / ‘rumen’ - adică roşu / arămiu - şi însemna ‘om sănătos’ / ‘voinic’ = ‘conducător’ (situaţie destul de reală dacă ţinem cont că în toate timpu­rile - dar mai ales în cele vechi - majoritatea absolută a numelor proprii îşi trăgeau rădăcinile de la nume de fenomene, calităţi personale, obiecte, ş.a). Că anume aşa a fost, o confirmă izvoarele arabe, persane şi turceşti scrise în mileniul I, în care oraşul Roma era numit Rum, statul roman a fost Rum / Rumânia iar cetăţenii aceluia erau rumâni; despre legătura dintre culoarea rumenă / roşie închisă (culoare rezervată numai regilor / împăraţilor) şi nu­mele conducătorilor statului roman au relatat direct istoricii bizantini atunci când au scris că unii împăraţi, inclusiv Constantin VII și Constantin VIII au fost supranumiţi în greacă Porfirogeneţi’ - româneşte ar fi Constantin VII ‘Rumânul’ și Constantin VIII ‘Roşcatul’ - de la culoarea rumână (cărămizie a palatului dar și a cartierului în care s-au născut). Mamei lui Romul / Rumul îi ziceau Reia Silvia, adică Silvia cea Rea, iar cuvântul ‘rea’ în forma dată există numai în limba română; tot numai în română e şi cuvântul ‘numitor’: numele purtat de bunel). Nume româneşti au purtat şi toţi ceilalţi 6 regi romani, până la instaurarea republicii. Româneşti au fost şi numele însemnelor care le purtau regii şi împăraţii romani: ‘sceptrul’ / toiagul împodobit, pur­tat de suveran ca simbol al autorităţii, cunoscut din cele mai vechi timpuri de egipteni, greci, etrusci iar mai apoi de romani, provine de la cuvintele româneşti ‘sub piept’ - prescurtat ‘skepto’ - ca denumire dată băţului lung, drept, folosit de ciobani, inclusiv pentru a se sprijini (cu pieptul) şi asociat mai târziu ca simbol al puterii păstorului, conducătorului turmei, al comunităţii religioase, al oamenilor şi statului. Românesc este şi cuvântul ‘coroană’ (de la ‘corn’, coarne de animale purtate pe cap, ca semn al puterii, de către conducătorii primelor grupuri de oameni). ‘Toga’ era mantia, largă şi lungă, fără mâneci care se purta peste tunică, lăsând descoperit braţul şi umărul drept. ‘Curul’ a fost scaunul din fildeş pe care se aşeza suveranul; cei care continuă să afirme că toate acele denumiri de însemne ale regilor aparţin limbii latine, sunt rugaţi să explice de ce scaunul pe care şedeau regii romani iar mai târziu - după alungarea acelora şi instaurarea republicii, funcţionarii de rang înalt - se numea ‘Curul’: cuvânt sub aşa formă nu exista în limba latină (acest cuvânt, sub o formă asemănătoare - ‘culo’ / ‘cul’ - există în alte câteva limbi, inclusiv în italiană, însă în toate acelea lipseşte litera ‘r’). Aşadar, în asemenea situaţie - ţinând cont şi de alte probe convingătoare - putem afirma la sigur că şi celelalte de­numiri ale însemnelor regale au avut origine română; când limba latină a fost inventată mai târziu ca limbă a religiei şi administraţiei, în ea au fost incluse multe cuvinte populare, mai ales nume proprii şi acele cuvinte care nu mai puteau fi scoase din uz din cauza rolului lor mare în istoria poporului. Din cele mai vechi timpuri, titlul de rege a fost purtat de mai multe comunităţi stră-româneşti și din nordul Mării Negre. Astfel, conform celor relatate de Theodoretos din Cyros 393-466, conducătorul hunilor nomazi - al geţilor ră­săriteni - care a fost rege până la Attila şi care era unchiul aceluia, a purtat numele de Roilă, adică de cel mai mare în roi (roiul de huni); tot în acea perioadă, aceia care au scris despre incursiunile goţilor - o ramură numeroasă a geţilor - afirmau despre conducătorii acelora că după cucerirea Romei nu au dorit să-şi atribuie titlul de împărat, ci au rămas să poarte după obiceiul lor titlul de rege: astfel, pot fi nominalizaţi ca exemple Hermanric (Herman + ‘ric’ / ‘rege’), Atanaric (Atan + ‘ric’ / ‘rege’), Alaric (Ala + ‘ric’ / ‘rege’), Teodoric (Teodor + ‘ric’ / ‘rege’), Roderic (Rode + ‘ric’ / ‘rege’), ş.a. După cum am menţionat, cuvântul ‘împărat’ provenea de la cuvântul românesc ‘a împuternici’ (care nu exista sub acea formă în nici o altă limbă, nici în latină). Cum a apărut şi a început a fi utilizat titlul ‘împărat’? Izvoarele scrise mărturisesc că - cu mult timp înainte de întemeierea Romei - la etrusci se întâlneau cazuri când regii lor erau împuterniciţi cu atribuţii mult mai mari decât în situaţii obişnuite; atribuirea acelor împuterniciri excep­ţionale se făcea de către adunarea generală. Acea situaţie a fost depistată - mai târziu - şi la primii romani: regii acelora, de asemenea, primeau din partea adunării generale aşa-numitul în limba latină ‘imperium’ (în română ‘împuternicire’) pe viaţă, conform căruia acesta avea dreptul, după realizarea sarcinii urmărite, să se dezică de împuternicire, ceea ce mulţi o şi făceau; cel care deţinea un asemenea ‘imperium’ nu putea fi tras la răspundere - niciodată - pentru acţiunile săvârşite în atingerea scopului pentru care acela era atribuit. Întrucât ‘imperiumul’ / ‘împuternicirea’ (ca regulă) se atribuia deţinătorului real al puterii de stat, acela - cu trecerea anilor - a început a fi numit împărat / în latină ‘imperator’. Ulterior, titlul de ‘împărat’ - căpătat prin moştenire - a fost purtat de conducătorii mai multor state; în prezent, unicul împărat din lume este cel al Japoniei”.
Mitropolia Ohrida
Este de remarcat că într-o prelungire a Pindului, în Masivul “Gra-mos” / Gramos din S Lacului Prespa, acum pe graniţa dintre Grecia şi Albania, 40,20 lat. N, 20,45 long. E, cel mai mare centru Armân, cu zeci de mii de locuitori - înainte de Moscopole - a fost oraşul Gramoştea 40,23 lat. N, 20,50 long. E, ce a strălucit prin meserii şi comerţ, populat şi de neamul Gherga / de altfel şi Moscopolia e dominată şi apărată de Munţii Gramos (cronicarul bizantin Gheorghe din Salonic / respectiv George Kedrenos a consemnat că în 976, an când Carintia s-a separat de Bavarezi şi influenţa ei s-a întins până la Adriatica, nişte “Vlahi călători” - adică turmari indicaţi în 1959 de academicianul Silviu Dragomir ca fiind de la N de Petrizen / Prizren 42,23 lat. N, 20,48 long. E / Kosovo - l-au omorât pe conducătorul regiunii David, fratele mai mare al generalului Samuilă, întâlnit în staţia caravanelor “Stejarii frumoşi” din S Lacului Prespa; peste 3 secole, înfloritoarea moşie Gherga din acea zonă Kosovară a fost înglobată de Regatul Sârb). Savanţii - de exemplu de calibrul Britanicului Arnold Toynbee - au considerat că prin acel atentat politic a început căderea bizantină: “Adevărata cauză a fost evenimentul strict intern şi anume marele război din 977-1019, conflict fratricid între cele 2 mari puteri ale lumii creştine balcanice din acea vreme, ce n-a ajuns să se încheie până când una din acele puteri nu şi-a pierdut existenţa politică, în timp ce puterea cealaltă a suferit răni atât de grave încât nu s-a mai vindecat de pe urma lor” (exemplul Armân din zona Larisei este elocvent pentru relaţiile cu bizantinii: familia lui Niculiţă de acolo a lucrat cu Dinastia Macedoneană / zisă şi Armeană iar apoi familia Asanizilor - tot de acolo - a lucrat cu Dinastia Comnen / Armână, ulterioară aceleia la putere în Imperiul Bizantin). În timp, Vlahii întâi au lovit în Bulgari / Sciți iar după înfrângerea Bulgarilor / Sciților de către bizantini s-au aliat cu Bulgarii / Sciții înfrânţi împotriva bizantinilor, reuşind proiectul durabil de constituire statală distinctivă Valahă. În secolul XI, istoricul Armean Ştefan Agoghic a scris că începând cu 988 împăratul bizantin Vasile II Macedonul / Armeanul a transportat un mare număr de Armeni în Macedonia, instalându-i la frontiera imperială, pentru păzirea de Bulgari / Sciți; Vlahii Makedoni autohtoni au colaborat cu acei Armeni contra Bulgarilor / Sciților (după cum a scris pentru Universitatea Britanică Cambridge în 1948 prinţul Rus Dimitri Obolensky - descendent din Dinastia Rurik / genetic similară cu Gherga - “Macedonia secolului X era centrul opoziţiei faţă de Bulgari, presupunându-se că acolo unii Armeni s-au unit cu descendenţii negustorilor Armeni, activi în zonă din secolul IX”). În 1905, academicianul George Murnu în “Vlahia Mare” a scris: “Nu cultura şi arta Elină a restituit în veacul X - veacul celei mai înalte măriri politice a Bizanţului - vechile-i hotare, ci aşa zicând redeşteptarea spiritului Roman în Vasile II, acel Traian al Constantinopolului, ‘om cu trup şi suflet de fier’. Dacă Traian a bătut şi zdrobit pe Decebal şi pe Daci, Armeanul din Macedonia - succesorul său, 9 veacuri mai târziu - a culcat la pământ pe Samuil şi poporul său Bulgar, în care trăiau şi se războiau propriu zis nu Slavii răbdurii şi supuşi, ci sufletul crud şi războinic al seminţiei lui Asparuh şi Crum. Aproape 3 veacuri şi jumătate (679-1019) a ţinut stăpânirea acelor Barbari, cari au schimbat faţa Peninsulei Balcanice. Uniţi şi la urmă contopiţi cu Slavii, ei au prilejuit răzleţirea poporului Român din locuinţele sale centrale - provinciile Nordice ale Peninsulei - şi tot ei au risipit în mare parte Grecismul din Europa. Vasile Macedoneanul - întruparea duhului răzbunător al acestor 2 neamuri - i-a strivit sub arma nemiloasă şi a restabilit pentru cea din urmă dată vaza Romei noi între Dunăre şi Marea Adriatică. Dar relele mari şi felurite, care bântuiau statul chiar şi subt sceptrul lui Vasile, au izbucnit numaidecât după moartea lui. Ele erau mai ales de natură economică. Înstăpânirea de pământuri întinse - aşa numitele latifundii - şi deci marele bogăţii ce-şi agoniseau, dedeau familiilor ambiţioase putinţa să sgudue autoritatea împărătească. De aici urmau desele ‘pronunciamente’ şi nesfârşitele lupte civile, care, sleind puterile statului, pe deoparte înlesniau încercările naţionalităţilor de a scutura jugul bizantin, iar pe de alta dădeau răgaz Barbarilor din răsărit şi mează-noapte să prade şi să ciuntească împărăţia. Proprietarii mari despoiau pe cei mici şi reduceau la sapă de lemn populaţia de la ţară, făcând-o netrebnică la purtatul armelor. Trecea dar prin întreaga împărăţie o suflare de feudalism, care n-a căpătat fiinţă şi tărie deplină decât nu mult după aceea, în amestec cu cruciaţii. Pentru stârpirea acelor rele, se înţelege, s-au pus legi şi s-au luat nu arareori măsuri bune din partea celor mai energici împăraţi, dar relele erau prea adânci pentru a fi cu totul tămăduite. Este o naivitate a crede că Bulgarii s-au susţinut timp de peste 3 veacuri numai cu forţele lor proprii. Bulgarii Barbari nu au stăpânit în Peninsula Balcanică decât cu ajutorul şi conlucrarea nu numai a Slavilor mai vechi Balcanici cu care la urmă s-au şi contopit, ci şi a Sârbilor, Albanezilor şi mai cu deosebire a Românilor. Că în mare parte tovarăşi şi nu robi ai Bulgarilor au fost cei din urmă, e confirmat de Acominatos / Choniates, care spune despre Asanizi că voiau ‘să împreuneze domnia Vlahilor şi Bulgarilor precum a fost odinioară’.” Dr. Petre Năsturel a sintetizat: “neînţelegerile dintre aromâni şi bizantini erau înainte de toate de natură economică”. Imperiul Bizantin a fost condus de cruciaţii Latini în 1204-1261 (apoi a fost preluat de generalii Macedoni Paleologu, care l-au condus până la sfârşit, formând cea mai longevivă dinastie bizantină) şi a ajuns destrămat de otomani: Romania însă s-a perpetuat iar din 1359, la un an de la încetarea pe coasta Dalmată a dominaţiei Veneţiei asupra Ragusei unde Casa Giorgi a nobililor era fruntaşă, influenţa în N Dunării a Vlahului Nicodim / Nicolae Gherga din Kosovo - iniţial stabilit în Ţinutul Haţegului la Prislop - a fost decisivă pentru consolidarea ortodoxiei în Ţara Românească şi Moldova (de atunci a rămas “Sbornicul” ierarhului Gherman, adus din Bulgaria); de partea cealaltă a Carpaţilor, ca reacţie după 7 ani, primul născut al regelui Carol Robert d’Anjou învins umilitor de Români la Posada, regele Louis / Ludovic d’Anjou - prin Decretul de la Turda din 1366 - a dizolvat în Transilvania “Starea Românilor” = “Universitas Valachorum” care îşi avea propria legislaţie / denumită “Jus Valachicum”, excluzând din rândurile artistocraţiei ortodocşii (iar acolo pe atunci aceia erau Românii, consideraţi “schismatici”). Este de ştiut că regele Carol Robert d’Anjou - care şi-a început, cu banii confiscaţi de la Cavalerii Templieri, domnia peste Unguri, la Timişoara avându-şi castelul regal / azi clădirea găzduind Muzeul Banatului” - a afirmat în 26 XI 1332 că Basarab, contemporanul domnitor al Ţării Româneşti, era “schismatic” (adică ortodox) şi că era “necredincios Român”: “fiul lui Thocomerius” (nume Cuman, primit de la mama sa din Făgăraş / Ardeal, preotul Janos Karacsonyi = Ioan Crăciun 1858-1929 presupunând că Tocomer era de fapt Tatomir); în generaţia curentă, numele de Basarab al băiatului a fost primit tot de la mamă, anume din partea Româncei Ana, fiica Basarabului Iancu “Bărbat” (fratele Basarabului Mihail / Latinului Vodă zis “Litovoi”, care a fost ucis de regele Laslău / Ladislau Cumanul al Ungurilor). Femeile transmiteau - în stil catolic, deoarece erau catolice - numele băieţilor iar bărbaţii (care erau capii familiei) transmiteau - în stil ortodox, deoarece erau ortodocşi - naţionalitatea Română, a conducătorilor. În primul deceniu de la întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti, pictura bisericească din Curtea de Argeş - capitala statului pe atunci - a fost realizată de pictorii Kosovari aduşi de Gherganul Nicodim (astfel începând şi lucrul ortodox material - pe lângă cel spiritual - al Aromânilor Gherga la N de Dunăre). Academicianul N. Iorga a reflectat situaţia timpului: “O altă înrâurire decât cea apuseană - latină / catolică - trebuia să înlăture influenţa pe care Patriarhia o credea puternică la noi, odată ce Mitropoliile Muntene fuseseră introduse în rânduiala ierarhică a Bisericii Răsăritului, Scaunele lor fiind puse în loc de Nicomedia şi Amasia, aflătoare în teritoriile definitiv pierdute către Turci, cari aduseseră la legea lor pe locuitorii acelor provincii. Concurentul cel nou venia din Balcani. El era superior bizantinismului formalist şi amorţit, prin vioiul său avânt de credinţă, prin marea sa râvnă de muncă, prin setea de jertfă pentru legea creştină şi prin dorinţa sa nobilă de a folosi omenirii cu răspândirea de lumină, ca şi cu smerenia apostolică, cu sărăcia neîntinată, cu popularitatea simplă a celor cari-l represintau. El găsia un sprijin şi în faptul că avea în apropiere rădăcini din care se putea hrăni, pe când bizantinismul nu putea să afle nici un ajutor în vecinătatea vreunui neam care să întrebuinţeze limba grecească. E vorba de spiritul călugăresc de cărturărie din Athos, aşa cum el se mlădiază întrucâtva şi vine la noi prin ‘popa’ adecă ieromonahul Nicodim, un sfânt al muncii, al organisării şi binefacerilor culturale”. Este de observat că anterior Sfântului Nicodim, Armânii au cooperat - dintre Latini / catolici - îndeosebi cu Cavalerii, nu cu toţi cruciaţii (spre exemplu, papa Inocenţiu III i-a scris măgulitor sistematic, încă din 1199, lui Caloian Asan că în venele sale curgea sânge Roman, însă neimpresionat, când primul împărat al cruciaţilor, Baldouin din Flandra - stabilit în tocmai cuceritul Constantinopol - i-a cerut tribut, Caloian Asan l-a prins pe Râul Mariţa şi l-a executat: istoricul George / Gheorghios “Acropolitul” - a cărui operă a fost continuată de istoricul George “Pachymeres” / Gregorius “Aneponymus” 1242-1310, însemnând Gheorghi “Grăsuţul” - a notat că Asan şi-ar fi confecţionat o cupă din craniul aceluia, similar cum a procedat Krum / Crum când a ucis conducătorul din Constantinopol); istoricul Nicetas Choniates - din Bazinul Meandrului, al cărui frate şi-a trăit ultimii ani la Mănăstirea Vodoniţa de la Trecătoarea Termopile - a mai scris că ajutoare au fost şi în 1199 din N Dunării, când “Vlahii cu Cumanii au trecut Dunărea şi au năvălit în Tracia” iar atunci când un preot prins căută să câştige îndurarea lui Asan “l-a implorat în limba lui, căci ştia limba Vlahilor”. În “Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” publicată în 1997 de profesorul Tănase Bujduveanu, e scris: “La sfârşitul secolului XII, vlahii s-au răsculat împotriva Imperiului Bizantin şi sub conducerea fraţilor Asan au format, împreună cu bulgarii, Imperiul Româno-Bulgar, recunoscut de papalitate. Apoi, ţinuturile din SV Peninsulei Balcanice, muntoase şi greu accesibile, au intrat sub influenţă otomană întrucât aromânii s-au înţeles cu sultanii să le recunoască stăpânirea în schimbul unor privilegii de largă autonomie, privilegii acordate anterior de suveranii creştini. (De exemplu, aromânii din Pind s-au înţeles cu sultanul Baiazid să le recunoască stăpânirea în zonă, confirmând o veche tradiţie / de fapt - scria academicianul N. Iorga - otomanii respectau fostele libertăţi; de pildă, localităţi ale aromânilor din Tesalia au încheiat şi tratate cu otomanii sultanului Murad II - care conducea din 1421 - fiindu-le confirmate vechile privilegii în schimbul prestaţiilor militare, asemănător procedând apoi sultanul Mohamed II cu aromânii din regiunea Branicevo în 1467, Herţegovina în 1477, Bosnia în 1489, etc. iar în 1537, sultanul Soliman / Suleiman Magnificul 1520-1566 a acordat aromânilor titulatura de ‘păzitorii trecătorilor’ / organizaţi în căpitănii, însă titlul a fost retras după 9 decenii de sultanul Murad IV 1623-1640). Când sultanul Mohamed II a vrut prin asediul Constantinopolului să lichideze definitiv Imperiul Bizantin, aromânii nu numai că n-au sărit în ajutorul bizantinilor - cu care se aflau în conflicte de secole - dar cum rezultă dintr-o poemă grecească scrisă la scurt timp după cucerirea Constantinopolului, ei chiar au participat la asedierea acelei capitale alături de Mohamed II (în armata otomană au fost înrolaţi tineri aromâni din Larisa, Tricala, Veria, Arta, Ianina, Castoria, Skoplje, Ohrida, etc). Diferenţa de tratament în raport cu celelalte popoare balcanice supuse de turci a fost izbitoare. ‘Aromânii - scria istoricul grec contemporan Aravantinos - conservă un fel de guvernământ democratic, trăind nevătămaţi şi nesupăraţi, pe când vecinii lor de aceeaşi religie erau supuşi la mii şi mii de nenorociri din partea turcilor’. În timp, când privilegiile acordate de otomani nu au fost respectate, aromânii s-au ridicat la luptă. În a doua jumătate a secolului XVIII, privilegiile acordate de sultani aromânilor au fost suprimate, ca urmare a slăbirii autorităţii centrale otomane, ceea ce a făcut ca zonele locuite de aromâni să intre sub influenţa paşalelor. Mulţi aromâni au luat calea pribegiei. La începutul secolului XIX, aromânii au luptat, alături de celelalte popoare balcanice, pentru înlăturarea dominaţiei otomane”. Impresionaţi de straşnica demonstraţie a forţei lui Vodă Vlad Dragul” / Dracul” din 1445 contra otomanilor, mulţi ortodocşi Balcanici au cerut voia aceluia de a se muta în N Dunării, coloana de refugiaţi din Bulgaria având nevoie de “3 zile şi 3 nopţi pentru traversarea Istrului” / Dunării, conducătorul Român apreciind acel fapt ca “o mare ispravă” (era cu 8 ani înaintea căderii Constantinopolului); migraţii au mai fost: Vodă Radu “cel Mare” - fiul Gherganei Rada - scria Braşovenilor că în 1505 otomanii reclamau 5 mii de oameni fugiţi din S Dunării în Ţara Românească. Pe harta realizată în 1584 - după cea a Nord Italianului Giacomo Gastaldi din 1560 - păstrată la Muzeul Judeţean Argeş”, se poate vedea regiunea Bulgară şi în N Dunării:


(De altfel, Vodă Mihai Viteazu” relata mai târziu, în 16 X 1598, despre o incursiune anti-otomană a sa - la sugestia generalului Baba Novac - în N Balcanic: “De la hotarul nostru până la Sofia am ars 2 mii de sate şi pe cei dinăuntru, ce s-au găsit creştini, adică Bulgari, mari şi mici, după socoteala mea peste 16 mii de suflete cu averea lor toată, i-am trecut peste Dunăre şi celor mai săraci le-am dat în ţărişoara mea, unde s-a putut, atâta loc cât să-şi poată găsi hrana”. O manevră asemănătoare de primire a Balcanicilor a făcut-o cu 3 ani înainte, la 12 III 1595 Vodă Mihai Viteazu” acceptând 15 mii de persoane din actuala Albanie). Un exemplu Medieval de acţiune radicală a fost şi ceea ce a făcut George Brancu / Brancovici 1377-1456, nepotul ţarului Lazăr (care în 1435 şi-a măritat fata Mara cu sultanul Murad II 1404-1451): în 17-20 X 1448, la a doua bătălie de pe Câmpia Mierlei din Coşava / Kosovo - când coaliţia creştină a fost condusă de Ioan / Iancu de Hunedoara” - şi-a ajutat ginerele cu sfaturi strategice, ceea ce a dus din nou la victoria otomanilor (la 59 de ani după prima bătălie din acelaşi loc), fapt ce a determinat furia regelui Gherghe “Castriotul” / “Skanderbeg”, care a devastat drept răzbunare domeniile Brancu / Brancovici; acţiunea bătrânului George Brancovici n-a ţinut cont că bunicul lui a murit în prima bătălie ori că Grgur - fiul său - a fost orbit în 1441 chiar de acel sultan (care şi-a bănuit cumnatul de complot). Đurađ Branković / George Brancovici - însurat cu prinţesa bizantină Irina Cantacuzino - îşi avea reşedinţa la gura Moravei iar în 1439 a învigorat Podgoria Tokay (proprietatea sa) cu viţă-de-vie din Timoc, ducând acolo şi viticultori Vlahi / Aromâni, pentru lucrul la fixarea noilor tipuri de struguri. După cea de-a doua tragedie din Kosovo, statele creştine din Balcani n-au mai putut rezista otomanilor, peste 5 ani căzând şi capitala Constantinopol; este de ştiut că la 3 zile după ce sultanul Mohamed II - fiul sultanului Murad II - a cucerit Constantinopolul, acela l-a investit cu mare ceremonial ca patriarh ecumenic pe Georgios Scholarius, călugăr faimos în timpul ultimului împărat bizantin ca oponent al unirii ortodocşilor cu catolicii (Mohamed “Cuceritorul” era sultanul otomanilor de la 14 ani şi pe când avea 23 de ani a cucerit Constantinopolul). Asedierea Constantinopolului - capitala Imperiului Bizantin, ultimul teritoriu de cucerit - din 1453 a fost făcută de otomani inclusiv cu ajutorul armurierului Nicolae Urban din Braşov (notat “Dacul” - adică Valahul = Românul - de către cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil), care a realizat la Adrianopol / Edirne cel mai mare tun din lumea acelor timpuri, pentru dărâmarea zidului cetăţii de pe Bosfor: ţeava era lungă de 8,12 metri, cu diametrul de 2,43 metri în partea dinainte, unde se introduceau ghiulelele grele de 609 kg (arma şi-a făcut datoria la asediul Constantinopolului timp de o lună şi jumătate, după care s-a prăbuşit sub propriul recul); în lucrarea “Istoria Turcilor”, autorul Mustafa Ali Mehmed a arătat despre uriaşul tun că “trăgea de puţine ori pe zi, însă de fiecare dată producea pagube mari”. Tunul lui Urban Dacul e considerat precursorul tunurilor ulterioare de mare putere; el a fost pionierul artileriei Moderne. În “Cărţi representative în viaţa omenirii”, academicianul N. Iorga a scris: “Când Turcii au cucerit Constantinopolul, ei au pus pe Critobul din Imbros să facă biografia lui Mohamed II, cu genealogia poporului cuceritor - care ar fi fost Troianii înviaţi - iar cucerirea lor, o răzbunare târzie pentru faptele Elenilor”. Academicianul Petriceicu Haşdeu a observat notiţa unui călător Neamţ din anul următor cuceririi Constantinopolului: “în târgurile din Muntenia, numărul negustorilor Turci îl egalează pe cel al Românilor” (ceea ce reflectă climatul comercial dinamic al acelor timpuri). În imaginea următoare se poate aprecia în S Dunării poziţia Coșavei / Kosovo, și rutele transhumanţelor ce cuprindeau la N Dunării îndeosebi Bănia, Banatul şi Bihorul:
Academicianul Român Silviu Dragomir a scris despre Vlahi - inclusiv despre Morlaci, adică MauroVlahi, respectiv Vlahii Negri / Nordici - şi în 1959: “Conform unui document din 1465, jude al morlacilor pe atunci era Gherga ‘Bodolisci’; într-un al doilea document, din 1468, dat tot de cneazul Ivan Frankapan, capul morlacilor era Gherga ‘Budulisci’.” Între actualele Muntenegru şi Serbia era regiunea Bihor = Vlahia Veche (numită şi Răsia / Rascia, Medieval şi ca Raşka, acum zona respectivă fiind populată de Bosniaci; în Sanscrită, înţelesul pentru Bihor era “refugiu”); în capitala Vlahiei Vechi, știută ca vechiul oraș Târgoviște 43,07 lat. N, 20,24 long. E - denumită de Sârbi Ras, de la fortăreața Arsa a Dardanilor Antici ce a fost acolo - a luat ființă episcopia pentru Sârbii care erau creștinați iar o altă episcopie a apărut pentru Timoceni, cu sediul pe malul drept al Dunării, la Caștelu / Kostolac 44,42 lat. N, 21,10 long. E (cunoscută ulterior ca eparhia Branicevo): acele episcopii - ambele fondate la câțiva ani una de alta - erau rodul lucrului Valahului Gheorghi, care în 870 a întemeiat Episcopia Silistrei, pentru prima Țară Română independentă (care s-a desprins din Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân). În centrul Bihorului Balcanic era fortificaţia 42,57 lat. N, 19,54 long. E cu acelaşi nume (la N de actualul oraş Beran / MunteNegru), populaţia Medievală acolo fiind formată din Vlahi; vecina apuseană era Romania - în Bosnia - iar mai la V trăiau compact Morlacii / Vlahii Negri. Conform urmelor arheologice şi documentelor Ragusei, fortăreaţa Bihor a regiunii Balcanice Bihor era pe deplin funcţională în secolul XV; ea se afla în S Răsiei / Rasciei, în partea Sudică a rutei de transhumanţă a Rumânilor - ce avea la jumătatea sa Bihorul Carpatic - în a cărei parte Nordică erau Rusinii (Rusnacii din TransCarpaţi, ştiuţi ca Ruteni). De pildă, în Timişoara mult timp ortodocşii au fost denumiţi Rascieni - Românii şi Sârbii fiind cei mai numeroşi dintre aceia - oraşul având chiar 2 primării (Rasciană şi Germană), unificate în 1780.
Bihor şi Romania în Balcanii Medievali
În jurul Lacului Ohrida - inclusiv la Moscopole - erau Armânii Fărşeroţi / Fârşeroţi, la S de ei fiind Armânii Grămoşteni; la 8 I 1012 s-a săvârşit din viaţă Grigorie, episcopul Ohridei. Prespa şi Ohrida succesiv au jucat rolul de capitală a formaţiunii statale conduse în general de Bulgari / Sciți în acele timpuri (independentă de Imperiul Bizantin iar în 1018 - când acela a reuşit includerea zonei în componenţa sa - Mitropolia Ohridei a fost declarată ca a “Bulgarilor şi Vlahilor”); academicianul Silviu Dragomir a scris: “Prin hrisovul împăratului Vasile II, ‘vlahii din toată Bulgaria’ au fost supuşi de-a dreptul arhiepiscopului din Ohrida. Prin Bulgaria se înţelegea întreg teritoriul anexat de bizantini, prin urmare nu numai partea apuseană a Macedoniei, cu centrul în Ohrida, ci şi regiunea din sudul Dunării, ce nu fusese încorporată până atunci. Prin aceea, împăratul a creat vlahilor o situaţie privilegiată, adică i-a scos de sub jurisdicţia episcopilor locali. O asemenea situaţie de favoare au obţinut la început vlahii şi în cadrul statului sârbesc. ‘Vlahii din toată Bulgaria’ reprezentau aşezările din Hemus şi din valea Moravei, îndeosebi pe cei dintre Niş şi Branicevo dar tot aşa şi pe cei din Rodope şi valea Vardarului, precum şi pe vlahii stabiliţi la nord de Skopje”. (Oraşul Skopje e pe Râul Vardar; împăratul bizantin Vasile II din Dinastia Macedonă în 1014 i-a învins pe Bulgari în regiunea Struma / Antica “Phalaestinos” - denumirea fiind ca o rezonanţă Filistină / Palestină - lupta având loc, după cum a notat cronicarul bizantin Ioanes Skylitzes 1041-1102, la Câmpu Lung / nume Armân, aceeaşi denumire având-o ulterior capitala Valahiei / Ţării Româneşti şi după bătălie a orbit peste 14 mii de prizonieri, pe care i-a trimis aşa ţarului Samuilă, care atunci când i-a văzut astfel a murit de inimă rea la Prilep = Prislop, în Macedonia; azi locaţia bătăliei - purtată la poalele Munţilor Κερκίνη / Kerkini lungi de circa 60 km şi împărţiţi de 3 republici, anume Bulgaria, fosta Iugoslavă a Macedoniei şi Elenă - se numeşte Kliuci 41,22 lat. N, 23,01 long. E / Bulgaria). Ultimul care s-a predat împăratului bizantin - primind de la acela în 1018 la Adrianopol înaltul titlu de patrician al Imperiului Bizantin - a fost Vodă Krakra cu reşedinţa în Pernik 42,36 lat. N, 23,02 long. E / Bulgaria, de lângă izvorul Strumei (între domeniul nobilului Krakra şi Kosovo din apus au trăit Peonii); gura Râului Struma este în Estul Peninsulei Chalki-diki (ce găzduieşte Muntele Sacru Athos).
Istoricii Armeni Stepanos din Taron 39 lat. N, 41,49 long. E în secolul XI, Matei din Edessa 37,09 lat. N, 38,48 long. E în secolul XII, ş.a. au afirmat că ţarul Samuil, intitulat ca “al Bulgarilor şi Românilor”, fost general, care nu era din neamul regal Bulgar / Scit şi a domnit din Ohrida în 997-1014, era Armean; el l-a avut ca frate pe David - conducătorul regiunii Prespa şi Custura / Castoria, ucis de Armânii din Kosovo când avea 30 de ani - mama lor fiind prinţesa Armeană Ripsimia din Derjan, de pe Eufratul superior iar comitele Nikola / Nicolae “Comitopoli”, tatăl lor (din dinastia celnicilor Şişman de la Vidin), a fost guvernatorul Sofiei, vechimea Vlahilor în Bulgaria mărturisind-o şi toponimia: lângă capitala Bulgară de acum e şi Muntele Vakarel, în Armână Văcar (la V de oraşul Sofia - capitala Bulgariei - se afla satul Vlah / Armân Gurguliat, termenul Armân “Gurgul” însemnând “Rotunjor”). De altfel, în 1972 Dr. Peter Charanis - care a studiat demografia bizantină - a reflectat: “fiecare împărat din Dinastia Macedoneană 867-1056 a fost Armean sau cu origine parţial Armeană; pe lângă împăraţi, în Imperiul Bizantin au fost mulţi alţii, ca lideri politici şi militari, care erau Armeni sau erau descendenţi Armeni”. Aşadar, dinaştii bizantini Armâni de fapt erau Armeni, în Balcani fiind consideraţi Makedoni, adică Vlahi. Anterior, o mişcare intenţionată a maselor din Caucaz în Balcani a fost efectuată de bizantini, după cum a consemnat în 1983 Mihai Rădulescu în “Civilizaţia armenilor” (era înaintea instalării Sciților / Bulgarilor de pe Volga în actualul teritoriu Bulgar): “Împăratul Mauriciu a scris regelui persan: ‘Armenii constituie o naţie neascultătoare şi ticăloasă. Ei se află printre noi şi sunt un izvor de tulburări. Intenţionez să-i adun pe ai mei şi să-i trimit în Tracia; trimite-i pe ai tăi în răsărit. Dacă mor acolo, tot atâţia duşmani vor muri; dacă - dimpotrivă - ucid, tot atâţia duşmani vor ucide. Cât despre noi, vom trăi în pace. Însă de vor rămâne în propria lor ţară, nu va exista linişte pentru noi’. Urmaşii deportaţilor armeni se află şi azi pe teritoriul bulgar în Plovdiv, în Sofia, etc.” (împăratul bizantin Mauriciu, născut în 539 în Arabissus / Capadochia, acum Afşin 38,15 lat. N, 36,55 long. E, probabil de o mamă Ghergană, având o soră Gordia şi o nepoată Gordia, conducea din 582 şi - după cum a consemnat patriarhul Siriac Mihai 1126-1199 din Malatya / Melitene = parohia împăratului bizantin - a fost socrul împăratului Khosrau II, care a domnit peste Perşi / Sasaniţi în 590-628; relaţiile lui cu papa Grigore cel Mare” au fost importante şi a fost executat în 602 la Nicomedia / azi Izmit: fiul său Teodosiu - botezat de Grigore cel Mare” - a fost ultimul din Dinastia Iustiniană, executat tot în 602). Emigrarea forţată a Armenilor în Imperiul Bizantin a continuat prin stabilirea multor Armeni din Districtul Gargaria / Melitene în Tracia în 757, un exemplu mai amplu fiind din 794, până şi în Sicilia (când şeful Bisericii Armene era Gheorg 792-795 din Oşakan 40,15 lat. N, 44,18 long. E / locul unde a fost îngropat Mesrob - creatorul scrierii Ghergară, respectiv a alfabetelor Armean şi Georgian - şi unde au fost duse rămăşiţele împăratului bizantin Mauriciu); numărul Armenilor din Tracia era aşa de mare, încât au fost majoritarii celor care au asediat Constantinopolul - capitala Imperiului Bizantin - datorită revoltei din 820 condusă de generalul Toma 760-823 (Armean de origine, conform cronicarului bizantin Iosif Genesios din secolul X). De altfel, în timpul păcii de 3 decenii încheiată în 815 între împăratul bizantin Leon Armeanul - din Dinastia Gregoridă - şi conducătorul Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân Omurtag / fiul lui Krum, numeroşi negustori Armeni au dezvoltat comerţul dintre Anatolia şi Morava (via Dunărea inferioară, unde curând a apărut primul stat Român independent, oficial din 836). Cea mai masivă mutare Armeană din istoria Imperiului Bizantin a fost în 970, prin colonizarea a circa 200 mii de Armeni - o populaţie imensă pentru acele timpuri - în regiunea Bulgară Plovdiv (istoricul Bulgar Ivan Bogdanov - care a avansat acel număr al Armenilor într-un studiu din 1980 - a mai scris că “aceia s-au întins până la Nicopole şi treptat au fost asimilaţi de Bulgari, în 1650 trecând la catolicism, după cucerirea Banatului de către Imperiul Habsburgic emigrând din Imperiul Otoman acolo, pe urmele bogumilor găsiţi în acea regiune la începutul secolului XI de Sf. Gerhard” / e ştiut că în Balcani inspiratorii ereziei bogumile au fost consideraţi acei Armeni stabiliţi în mileniul I, misionarii proeminenţi ai începuturilor purtând nume ca Adrian, Dobre, Ieremia, Mihail, Petre, Ştefan, Tudor, Vasilie, ş.a). Evidente onomastici Balcano-Caucaziene sunt şi acum paralelele Armâni-Armeni, Albanezi-Albani, ş.a. (este astfel şi mai facil de apreciat parteneriatul în general dintre vechii Bulgari / Sciți şi Armâni / inclusiv Albanezi: mereu au împărţit şi gospodărit aceleaşi spaţii). În 1936, Anastase Hâciu în “Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie” afirma că la timpul lui “majoritatea medicilor din Tirana sunt Aromâni, ca astăzi Dr. Gherga”, mai susţinând şi că “Fârşerotul este robust, înalt, mândru, zvelt, ochii negri încadraţi de sprâncene arcuite, figura albă pe care o colorează cu sânge iute şi generos; ei sunt vioi, ageri precum căprioarele, deştepţi şi foarte războinici” (în apus, Fârşeroţii treptat au ajuns - prin asimilare - Albanezi). Grămoştenii aveau localităţi bine consolidate, toate casele fiind zidite din piatră; erau conduşi de celnici: păstrătorii cu sfinţenie ai legilor străbune. Cercetătorul Vasile Christu în “Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1931 a consemnat că în 1867 profesorul Dumitru Gherga a propus “Proiectul înfiinţării unei Şcoli Aromâneşti la Ohrida cu ajutorul Guvernului Român” (printre absolvenţii în 1890 ai Şcolii Române din Ohrida - “de băieţi” - era şi Ştefan Ghergu; acum acolo încă există Armâni / Aromâni): e de observat că apelul Gherga a fost pe când România nu era independentă - Ohrida şi Bucureştiul fiind în Imperiul Otoman - şi că era pentru Şcoală Armână / Aromână, nu Română (pe atunci România era condusă de Carol I 1866-1914 iar Guvernul Român n-a acceptat decât Şcoală Română). Sediul Mitropoliei Ohridei era la Catedrala “Sfintei Sofia” din oraşul Ohrid / Macedonia, pe malul Lacului cu acelaşi nume (întins încât face valuri, pe 358 kmp / mai mult decât dublul Lacului Galileii), situl Ohrida făcând parte, cu cele 365 de locuri creştine ale sale pe care le-a avut - simbolic, unul pentru fiecare zi a anului - din patrimoniul universal UNESCO; arealul - Antic denumit Lychnid / similar cu cel mai mare Lac din Armenia, Geghar-kunik sau “Marea lui Ghegham” - era pe Via Egnatia / drumul ce unea Bizanţul de Adriatică, având denumirea Armână “Calea Mare” (în prezent, directorul “Muzeului de Istorie” din Ohrida este Armânul Iordan Tarta). Actuala Macedonie este independentă din 1991.
Steagul Macedoniei
Ohrida a devenit faimoasă şi prin fraţii Mihai / Metodiu şi Constantin / Chiril din Salonic, care vorbeau Armâna (cele mai vechi documente Slavone scrise de cei 2 fraţi călugări aderau foarte mult tipului Latin), care au criptat glagoliţa - vechea scriere a Slavonei - inovaţia lor pe baza scrierii Greceşti ajungând adaptată sub forma alfabetului “chirilic”, ce e folosit de atunci oficial până azi de către unele popoare Slave / Bulgari, Sârbi, Ucraineni, Ruşi, ş.a., călugării respectivi fiind cei care i-au creştinat pe Bulgari / Sciți, în 927 consemnându-se primul conducător al bisericii creştine Bulgare / Scite autocefale ca Damian din Dârstor / Silistra, capitala primei Ţări Rumâne; Maghiarii în secolul XIII numeau alfabetul chirilic drept “litere Româneşti”. În Banat, oficial Românii au utilizat acel alfabet un mileniu, până în 1869 (an când de exemplu a fost scrisă prima cronică a Belinţului de către primarul său de atunci, Gheorghe Gherga), ulterior - până în prezent - pentru Română fiind folosit alfabetul Latin. Fraţii călugări Constantin şi Mihai - Chiril şi Metodiu - au realizat alfabetul lor la mănăstirea de pe Muntele Anatolian Olimp din Misia / Bitinia 40,04 lat. N, 29,13 long. E (ce are la poale oraşul Bursa), unde au vieţuit câţiva ani; de acolo, în 858 au fost trimişi în Crimeea, în prima lor misiune de alfabetizare, pentru stăvilirea expansiunii iudaismului de către Cazari / Khazari - însă fără succes - şi în 862 împăratul bizantin a decis să-i trimită în Panonia şi Moravia pentru convertirea la creştinism a populaţiilor de acolo (exact în acelaşi an, ruda lor Rurik - patern genetic “N” ca şi Gherga - la Novgorod, cu ajutorul Varegilor / Vikingilor, a întemeiat Garða-riki: Regatul Rus). Vlahii / Armânii Medievali care în S erau până la Constantinopol / Istanbul, Muntele Sacru Athos, Săruna / Salonic, poalele Olimpului Balcanic, Meteore, Acarnaia, Corfu / Kerkyra - unde din secolul XII au avut o mănăstire, existentă şi acum la capătul pistei aeroportului Insulei, de pildă şi azi o plajă din N Insulei numindu-se Avlaki, însemnând “apă curgătoare” la Vlaki / Armâni - Ragusa și Veneția, în preajma schismei se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei Ohridei; e de ştiut că în 1054 a fost înregistrată o supernovă în Calea Lactee (adică o explozie uriaşă, luminând tot cerul), din care - în galaxie - a rămas Nebuloasa Racului.
Mănăstirea Vlaherne din Kerkyra / Corfu
După cum reiese din prima cronică Munteană - de 448 pagini, scrisă într-o Română populară amestecată cu Latină vulgară şi Cumană, copiată în secolul XVI pe hârtie provenită din Veneţia şi păstrată în prezent la Budapesta - începând cu 1037, Vlaşca / Vlahia era condusă din Valea Râului Negru / acum Râul Doamnei de Vodă Vlad din Jghiaburi / comuna Corbi, judeţul Argeş, ctitor şi al Mănăstirii Aluniş din Colţi 45,23 lat. N, 26,23 long. E / judeţul Buzău (la răsărit de care solul este sulfuros datorită vulcanilor noroioşi de la Berca - în Europa acelaşi tip mai fiind la poalele Caucazului spre Marea Caspică lângă toponimele Gherga, în Peninsula Kerch din Taurida / Crimeea şi în Sicilia): în 1002, papa Silvestru a pomenit că localnicii scriau de la dreapta la stânga într-un alfabet vulgar iar în 2002, cercetătorul Alexandru Moeller din Germania a observat că alfabetul respectiv era foarte apropiat celui Carian (ca un produs Ghergan). La mijlocul secolului XI, în mod sigur Vlad - conducătorul Vlaşcăi / Vlahiei din N Dunării - colabora cu contemporanul său Ghega, conducătorul Vlaşcăi de la Dârstor, din S Dunării (care a fost urmat de ducele Gregoros): pe atunci, formaţiunea primei Ţări Rumâne - existentă în zonă din secolul IX - era mult restrânsă, datorită sosirii Cumanilor. După ce Vodă Vlad s-a stins, Cumanii au preluat controlul deplin al Dobrogei: 1091 (de altfel, la Constantinopol în 1109, împăratul bizantin Alex Comnen a primit o delegaţie de feţe bisericeşti Române, ceea ce însemna organizarea ortodoxă serioasă în N Dunării). Cumanii au fost cei ce i-au împins pe Pecenegi spre apus, care la rândul lor anterior i-au împins pe Unguri în aceeaşi direcţie, la începutul mileniului II Pecenegii - vorbind aceeaşi limbă ca Kirghi-zii şi Cu-manii - pătrunzând în Banat şi Balcani (Basarabii constituind o dinastie amestecată Pecenego-Cumană cu Românii), tezaurul Avar de la Sânnicolau Mare putând fi ascuns acolo de către Pecenegi: a aparţinut jupanului Buta, conducătorul Banatului pentru Avari în secolul VIII, despre care în 1998 cercetătorul Lazăr Tonciulescu afirma că era boier Român; despre cetatea Kerch din Crimeea e de remarcat că în 1016 cel care o controla din partea Khazară se numea Gheorghei (urmaşii creştini au fost denumiţi Cazaci).
Khazaria la mijlocul secolului IX
În 1044, Sf. Gherard de la Cenad atrăgea atenţia că în apropiere - distanţa până la Sânnicolau Mare fiind de 7 km - era un templu păgân cu “vase de aur şi argint ale Egiptenilor”, la care a mers în vizită cumnatul regelui Ştefan cel Sfânt” al Maghiarilor, Khazarul Samuel Aba, care domnea atunci, înrudit pe linie paternă cu Attila Gherei / împăratul Hun şi pe linie maternă cu Tigin Gharcha’i, fondatorul Dinastiei Ghergane a Imperiului Chorasm (e de ştiut că regele Ştefan cel Sfânt” - mort în 1038, al cărui cap se află și în prezent la Mănăstirea Dominicană din Dubrovnik / Ragusa - a fost cumnat şi cu dogele Veneţiei, sora sa fiind măritată cu acela când Gherard a fost invitat din Veneţia ca să creştineze Ungurii); la sărbătoarea de Paşti din acel an, regele Aba Samuel a sosit la Cenad, moment când Gherard şi-a prezis moartea, în 2006 “Cronologia Banatului” - editată de Filiala Timişoara a Academiei Române - comentând episodul: “Şi venind la scaunul Mureşan, la locul fericitului episcop Gerard să prăznuiască Sfintele Paşti, trimiţând în Ziua Învierii Domnului fruntaşi la fericitul episcop, ca prin mâinile sale să se aşeze pe capul său coroana crăiască, începu să-l cheme pe fericitul Gerard. Care, împotrivindu-se şi nevrând să vină, cei care erau cu el încununându-l cu mare pohfală şi alai de clerici şi norod îl duseră în biserică. Iar omul lui Dumnezeu, pogorând asupră-i Sfântul Duh şi înveşmântat în stihar alb, urcând în amvon purcese a mustra pe crai fără teamă pentru răutatea sa. Prorocirea lui Gerard era că peste 3 ani omorul săvârşit de Aba împotriva fostului rege Petru se va răsfrânge asupra sa; cum tălmaciul nu cuteza să traducă vorbele sale în maghiară (Gerard nu ştia această limbă), episcopul îl mustră şi-i ceru să le traducă, inclusiv faptul că va fi o mare răscoală în poporul maghiar. Regele nu a îndrăznit să facă nimic împotriva sa; tot acolo, s-a desfăşurat atunci şi Adunarea Regatului. În 24 IX 1046, a fost moartea ca martir a episcopului Gerard, la Buda: ajungând la schela Pestei, 5 nelegiuiţi - Vata şi părtaşii lui, plini de diavolii cărora li se dăduseră - năvăliră asupra episcopului şi-l năpădiră cu pietre; turbară şi năvălind asupră-i, îi răsturnară căruţa pe malul fluviului iar acolo trăgându-l afară, îl aruncară de pe munte. Şi văzând că se mai zbate, îl străpunseră în piept cu suliţa iar apoi l-au tras pe o lespede, până îi sfărâmară creierul. Trupul său a fost înmormântat în Buda iar după 7 ani a fost dus în sarcofagul din Biserica Mănăstirii Sf. Maria’ de la Cenad (în veşmântul în care fu ucis, având şi gluga, cămaşa din lână de cămilă, piatra pe care a fost strivit, gârbaciul - biciul din curele împletite - şi nuiaua cu care-şi pedepsea trupul)”. În 2011, hermeneutul Român Radu Cernătescu a cercetat: “În 1030, după înfrângerea ducelui Achtum - despre care Legenda major’ a Sf. Gerard afirmă că era mai interesat de ‘ţesălatul cailor decât de credinţa în Dumnezeu’ - episcopul Gerardus a ocupat mănăstirea bizantină cu hramul Sf. Ioan Botezătorul’ din Cenad. Mănăstirea a fost ridicată de Achtum pentru călugării graeci (nu slavoni) imediat după botezarea lui în Bizanţ de către episcopul de Vidin. (Despre începuturile ritului grecanic în acea provincie au vorbit foarte clar în secolul X împăratul Constantin Porfirogenetul” şi în secolul XI cronicarul Ioanes Skylitzes; împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul” a fost nânaşul / naşul de botez al Charcanului Banatului / conducătorul regiunii - Khazar Negru - având titlul ca o denominaţie Turanică regăsibilă în toponime Bănăţene ca de exemplu în judeţul Timiş Carani, în judeţul Caraş-Severin Caran / din 1974 denumită Constantin Daicoviciu, etc). Buna convieţuire cu călugării greci l-a stimulat pe Gerardus să înveţe la Cenad limba greacă. În 1044, ungurii au trecut prin 2 eclipse, una parţială de lună şi una parţială de soare, ambele vizibile de la Cenad. Aglomerarea unor asemenea evenimente astronomice ar putea explica interesul arătat de Gerardus eclipselor, teologul ţinând să comenteze nu doar ştiinţific eclipsele dar şi ca pe un semn menit să atragă atenţia oamenilor că adâncirea în întunericul necredinţei şi a poftelor lumeşti era consecinţa eclipsării lui Christos însuşi: ‘eclipsa de lună este ori de câte ori luna intră în umbra pământului. Neavând lumina ei, lucru care îl ştim de mult, luna este luminată de soare, din care pricină şi suferă dispariţia dacă între ea şi soare intervine umbra pământului. În mod obişnuit spunem, ca de fiecare dată când alergăm să ne luminăm, că în acelaşi fel Christos se ascunde de noi prin faptul că noi ne dedăm la patimi’. După Samuel Aba a venit la tron Petru Veneţianul, al doilea rege al ungurilor, ceremonia de instalare ţinându-se la Alba Regală (în SV Pestei); acela n-a fost pe placul episcopului Gerardus, care a complotat pentru aducerea pe tron a lui Andreas, nepotul regelui Ştefan, însă omorât lângă Pesta, n-a mai apucat să-şi vadă visul pus în practică: Andraş a domnit până în 1060 (fiind primul rege catolic al ungurilor), în 1048 - înaintea schismei - el dând un edict conţinând o dispoziţie clară privitoare la păgânism: ‘Riturile profane şi scitice, precum şi falsele divinităţi se abrogă iar statuile se demolează’. Păgânismul legendar al localnicilor a dat în Banat unele toponime sugestive, cum ar fi râul Pogăniş (de la latinescul ‘paganus’), un afluent al râului Timiş ori vechea localitate Jidovini - azi, Berzovia - atestată sub acel ciudat nume încă de la 1366 (etimonul satului Jidovini reaminteşte faptul că folclorul bănăţean, în special cel din Banatul montan, abundă în legende legate de o populaţie de Uriaşi blonzi cu ochi albaştri, numiţi ‘jidovi’, care ar fi trăit cu mult timp în urmă pe aceste meleaguri… dar poate fi o legătură cauzală între legendarii jidovi din folclorul românesc şi misterioasele ‘rituri scitice’ din edictul regelui Andreas?) Primele cronici ungare înţelegeau prin sciţi un amalgam polietnic de origine orientală aflat într-o strânsă legătură cu etnogeneza poporului maghiar. În secolul IX, migraţia hunilor către Câmpia Dunării a antrenat şi triburi turanice, devenite ulterior parte integrantă a naţiunii maghiare. Mai exact, este vorba de triburile kabare, un grup care s-a revoltat împotriva conducerii khazare. Khazarii erau o populaţie păgână nomadă de origine turanică care a format pentru o scurtă periodă, până la prăbuşirea şi dispariţia sa din jurul anului 959, cel mai mare şi mai bogat imperiu al vremii, ce se întindea la apogeul lui de la Marea Aral până în Carpaţi. În secolul VIII, toată conducerea khazară şi o bună parte din nobilime a abandonat practicile şamanice şi s-a convertit la iudaism. Primul ‘rege’ evreu din Khazaria a decis să pună capăt idolatriilor şi să adopte ‘gândirea talmudist-rabinică’ ca religie de stat. Şi astfel, ideologia Talmudului a devenit în scurt timp axa întregii atitudini social-politice şi economice, iar Vechiul Testament cartea sfântă a acelei populaţii care locuia târâmul pe care antichitatea îl cunoscuse ca Sciţia. Acea ciudată convertire a khazarilor nu ar fi avut sorţi de izbândă dacă nu ar fi avut loc şi o reformă lingvistică, atât de necesară pentru înţelegerea religiei iudaice: khazarii au împrumutat alfabetul ebraic, mulţi dintre ei adoptând şi limba ebraică. Istoricul bizantin din secolul XII Ioannis Cinnamus i-a menţionat pe khalisioi (însemnând, foarte probabil, ‘musulmani’) în armata maghiară ‘care practicau legea lui Moise, dar nu într-o formă pură’. Altfel spus, ei erau, pentru a folosi un termen popular, jidovi. Ca şef al acelor clanuri ‘scitice’ dintre ungurii vremii lui Gerardus, regele Aba era de religie iudaică; istoricii presupun că el a trecut de la iudaism la un creştinism formal cu ocazia căsătoriei lui. Aprofundând originea acestui ciudat iudaism maghiaro-musulman, ajungem la mitul triburilor israelite din casa lui Omri, adică din Regatul Israelului, cărora li se pierde urma în ‘Cartea cronicilor regilor lui Israel’ prin secolul VI î.C. Pe baza unor referinţe asiriene, este de presupus că Beth-Khumri (Casa lui Omri, ca denumire pentru Israelul de Nord) a supravieţuit până la căderea Asiriei, în 609 î.C., când acele triburi israelite au migrat spre Caucaz. Urme ale migraţiei lor se regăsesc în cronicile popoarelor vecine, care îi numesc când Khumree, Ghomri, Gomer, când Kimmeroi (Cimerieni). Lor li se datorează, probabil, crearea confederaţiei khazare de rit mozaic, un adevărat imperiu format în arealul scitic cu apogeul în secolul IX. Doar aşa se poate explica de ce triburile israelite ajung să formeze acolo aristocraţia khazară. În secolul X, geograful persan Estakhri nota în ‘Cartea drumurilor regatelor’ o importantă diferenţă tipologică între populaţia mozaică, numită ‘khazarii albi’, care erau blonzi, cu pielea albă şi ochii albaştri, care contrastau cu restul populaţiei de ‘khazari negri’, care formau clasele de jos şi care arătau - spune cronicarul - ‘ca un fel de africani’. Dintre acei khazari albi se alegeau khaganul şi un ‘prinţ’ al imperiului, adăugă Gardezi, pe la anul 1050. În secolul IX, ‘sciţii’ israeliţi din Khazaria, cunoscuţi sub numele generic de ‘cabaroi’ la Porfirogenetul, au ajuns până în Europa Centrală odată cu migraţia hunilor. În Banat, asimilarea khazarilor albi cu o populaţie de uriaşi blonzi cu ochi albaştri îmbracă în forme mitologice respectul popular pentru ‘mai marii locului’, în maghiară: uri-os’, de la care s-a contaminat homofonic membrul maghiar ‘orias’, în daco-română‘uriaş’. Localitatea Jidovini (Berzovia), de care am vorbit, sau alte toponime precum Pădurea Jidovului, Dealul Jidovinilor, Jidoştiţa, satul Jadani (actual Corneşti, Timiş) şi chiar Reşiţa (din ebraicul ‘reşit’ - ‘început’, primul cuvânt din Vechiul Testament), o localitate atestată din secolul XIV, pot argumenta locuirea khazară pe aceste meleaguri”. (Este de ştiut că Bănăţeana Berzovie a avut o puternică prezenţă Gherga, de pildă Corul Tineretului de acolo fiind înfiinţat la mijlocul secolului XX de către Gheorghe Gherga; academicianul Bănăţean Constantin Daicoviciu - fost legionar, care a susţinut pentru regimul comunist poziţii istoriografice naţionaliste - născut în 1898, a mărturisit însă în primăvara anului 1973, cu o lună înainte de moarte, că teza Daco-Romană nu poate fi susţinută ştiinţific).
În 1078, cronicarul bizantin Kekaumenos / Cecaum (însemnând “Arsul” / “Pârlitul”, Armeano-Armân, ginerele Armânului Niculiţă cel Bătrân”, conducătorul Vlahiei Mari / Tesaliei) nota: “Neamul Valahilor n-a păstrat niciodată credința față de cineva, nici față de împărații de mai demult. Loviți de război de către împăratul Traian și înfrânți deplin, au fost supuși de acela iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță. Căci aceia erau așa-numiții Daci, ziși și Beși. Și locuiau mai întâi lângă Dunăre și Saos - Râu pe care acum îl numim Sava - unde locuiesc mai de curând Sârbii, în locuri întărite de natură și greu accesibile. Bazându-se pe acelea, s-au prefăcut că nutreau prietenie și că erau supuși față de împărații mai de demult și - ieșind din întăriturile lor - prădau ținuturile Romeilor / bizantinilor. De aceea Romeii / bizantinii, mâniindu-se, au pornit împotriva lor și i-au zdrobit. Și aceia, fugind de acolo, s-au împrăștiat în tot Epirul și în toată Macedonia iar cei mai mulți dintre ei s-au așezat în Elada” (mărturia a fost confirmată în 1916 şi de Dr. Olgierd Gorka, profesor la Universitatea din Liov 49,51 lat. N, 24,01 long. E / Ucraina - capitala Galiţiei, la poalele Nordice ale Carpaţilor - pe baza unei descrieri a Europei orientale din 1308, păstrată în “Biblioteca Naţională” din Paris: “între Macedonia, Ahaia şi Tesalonic se găseşte un popor, foarte mare şi răspândit, care se numeşte Vlazi, ce altă dată au fost păstori ai Romanilor şi din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă trăiau odinioară în Panonia, unde se aflau păşunile Romanilor dar, în urmă, fiind izgoniţi de aici de Unguri, au fugit în acele părţi; ei au în abundenţă multă brânză excelentă, lapte şi carne mai presus de alte naţii”). Pe lângă egalarea dintre Besi și Daci - ceea ce a fost evident în Daciile Sud-Dunărene - notițele cronicarului bizantin Kekau-men (din secolul XI) au relevat ceva anterior acelei situații, anume că în Antichitate cei atacați de împăratul Traian al Romanilor la începutul secolului II au fost din neamul Valahilor, așadar Valahii nu au provenit din ulterioara simbioză a Romanilor cu Dacii, ci echivalarea era numai între Daci și Valahi: așa ceva era știut la începutul mileniului II - deci în urmă cu un mileniu - că anterior cu aproape un mileniu Vlahii = Armânii erau conectați numai cu Dacii și deloc cu dușmanii Romani. Dr. Nicolas Trifon în Aromânii: pretutindeni, nicăieri” din 2005 a scris că “Raportându-i pe valahi la daci și la besi (populație tracică antică), Kekaumenos nu ne spune totuși nimic despre limba acestora. Cea mai veche mărturie a ‘latinității’ valahilor a fost furnizată de manuscrisul preotului Diocleii. Hronicul venirii slavilor în Balcani, redactat în latină și datând din secolul XII, a menționat îndeosebi că (‘Bulgari ceperunt totam provinciam Latinorum, qui illo tempore Romani vocabantur, mod overo MoroVlachi, hos est Nigri Latini vocantur’): bulgarii luaseră întreaga provincie a latinilor, care se chemau pe atunci romani, dar pe care îi numim acum morovlachi, adică latini negri’.” Cronica din secolul XII a fost scrisă de arhiepiscopul Grgur al Diocleii (din portul Var = Bar / MunteNegru): Bulgarii / Sciții în secolul VII s-au instalat în Balcani pe teritoriul Vlahilor Negri (care vorbeau Latina); se știe că după ce strămoșii Daci au fost atacați de Romani în secolul II, aceia și-au luat revanșa în secolele următoare (ca izgonirea Romanilor din Nordul Dunării în Balcani în secolul III, colonizările în secolul IV de către Goții din Nordul Dunării a Imperiului Roman din Sudul Dunării, apoi ocuparea Romei în secolul V, etc.): Latina a fost limba oficială imperială până în secolul VII, fiind folosită de toți până atunci în Balcani.

Steagul Salonicului
În mileniul II, cronica Bisericii Ortodoxe Armâne din Mişcolţ / Ungaria - clădire construită în secolul XVIII şi de Gherga - începe cu consemnarea că primii colonişti Armâni s-au stabilit acolo, la poalele Dealurilor Tokay, la sfârşitul secolului XI “venind pe Dunăre, din Grecia” (era probabil revenirea unor familii, după 2 secole de la refugierea din zonă datorită năvălirii Maghiare). Este de ştiut că în Balcani, înaintea Dinastiei Asanilor / Asăneştilor, Vlahii au fost conduşi de neamul lui Niculiţă / Nicoliţă din Tesalia (care în 980 a fost recunoscut oficial de împăratul bizantin Vasile II Macedoneanul / Bulgaroctonul” drept conducătorul Armânilor din Vlahia Mare”, pe atunci mai existând Vlahia Mică” şi Vlahia de Sus”) iar nobilul Delphinas / Delfin Nicoliţă - nepotul lui - împreună cu Grigore “Bumbăcarul” / care se ocupa cu bumbacul şi alţii au condus din Larisa în 1066 răscoala Armânilor şi Bulgarilor începând de pe Valea Pleres împotriva bizantinilor, după cum a observat şi bizantologul Francez Gustave Schlumberger 1844-1929: unii Vlahi / Armâni - ca urmaşii veteranilor Romani care după un sfert de secol de serviciu militar erau scutiţi de impozite - s-au răsculat când vechile lor drepturi au fost nesocotite; în acele vremuri, Armânii erau consideraţi “păzitorii drumurilor Balcanice” (de pildă, “Dacii” / Românii din N Dunării au fost descrişi de cartea 7 din “Alexiada” ca aliaţi cu Pecenegii şi Cumanii în 1087 contra Imperiului Bizantin iar în 1094 - conform cărţii 14 din “Alexiada” - Dacii / Vlahii din codrii Hercinici au fost aceia care i-au condus pe Cumani prin trecătorile Balcanilor). Cronicarul bizantin Kekaumenos (al cărui socru a fost Niculiţă, şeful Vlahilor) a scris despre evenimentele din acel an 1066: “A apărut atunci şi o cometă, despre care cei pricepuţi în asemenea lucruri spuneau că este un meteor aducător de nenorocire; şi era mare - asemănător cu o grindă - şi apărea în fiecare seară ca luna” (a fost cometa Halley - din care în anul 467 î.C. cei de la Dardanele au consemnat că le-a şi căzut o bucată - a cărei următoare apropiere de Pământ va fi în 2061). Cronicarul Cecaum / Kekaumenos a mai notat că Delfinul Niculiţă pentru răscoală “făcuse o înţelegere cu jurământ cu Vlahii şi cu cei din Tricala şi poate că vor fi mai tari decât el şi-l vor ucide (dacă nu ducea la împlinire planul)”. Savantul Armân George Murnu a notat în 1905 despre “Vlahia Mare”: “În cele din urmă decenii ale veacului X, o mulţime de Armeni fură colonizaţi în Macedonia de guvernul imperial, cu scopul de a se împotrivi Bulgarilor; însuşi împăratul Vasile Macedoneanul era de neam Armenesc”. În 1914, Britanicii Alan Wace şi Maurice Thompson - de la Universităţile Cambridge şi Oxford - în studiul “Nomazii Balcanilor” au constatat că vechile aşezări Armâne / Vlahe nu prea corespundeau fostelor colonii Romane, în general Armânii fiind pe înălţimi iar localităţile coloniştilor fiind la poale, concluzionând că Armânii nu erau decât rudele şi nu descendenţii Romanilor (pe lângă că nu erau caracterizaţi de sedentarism, ci de nomadism); observând că în răsăritul European erau stabilite populaţii din Asia - ca Finii în N, Ungurii în Panonia şi Bulgarii în Balcani - autorii au cercetat dacă şi Vlahii / Armânii proveneau din răsărit, mai ales că urmau tipicul populaţiilor platourilor Asiei, de a avea 2 “case” definite: una de vară şi una de iarnă (afirmând că “odată toţi Armânii erau nomazi, cu timpul formând doar populaţia cea mai mobilă din Balcani”, păstoritul şi apoi negoţul fiind printre caracteristicile lor esenţiale). Izvoarele istoriei bizantine au confirmat 2 tipuri de relaţii generale: pe de o parte, Armenii - inclusiv cei din Dinastia Armeană / Macedoneană a Imperiului Bizantin - conlucrau cu Aromânii / Armânii (după cum s-a dovedit prin numirea din 980 a Lariseanului Niculiţă ca domnul lor); pe de altă parte, Vlahii erau împotriva Elenilor: Rumânii erau contra Romeilor (după cum s-a dovedit şi din relatarea de la 1170 a rabinului Benjamin, care a vizitat N Balcanic). Se poate observa că Armânii au fost menţionaţi documentar pe larg din mileniul II, pe când Vlahii au fost din mileniul I; ţinând cont că în mod organizat primii Armeni au fost mutaţi din Caucaz în Balcani cu câteva generaţii înainte de sosirea Sciților / Bulgarilor de pe Volga, s-ar înţelege prin Vlahi urmaşii coloniştilor Romani - inclusiv a veteranilor de război - din zonele Balcanice joase şi prin Armâni urmaşii acelor Armeni colonizaţi în Romania / Imperiul Bizantin, pe înălţimile Balcanice (unii şi cu roluri de conducători peste Vlahi, ca ramuri descendente Armene ale imperialilor bizantini): atât contopirile Armeno-Armâne, cât şi identificările Armâno-Vlahe au fost documentate (inclusiv cronologic / istoric - substratul Armean dizolvându-se în Armân / care a prevalat - Romanitatea Vlahă fiind determinantă prin localizare şi număr, astfel impunându-se în mileniul II echivalenţa Armână / Vlahă). Acestea s-au adăugat valurilor de migraţii din mileniile anterioare, când Caucazienii trecuţi din Anatolia în Balcani s-au stabilit - iniţial pe Văile Râurilor, printre Valahi / Rumâni - şi au dezvoltat, împreună cu autohtonii, mediul ce a făcut posibilă existenţa ulterioară (până la atingerea dimensiunilor actuale, descendenţii stră/vechilor populaţii fiind acum împărţiţi profund, Balcanii consacrându-se până în Epoca Modernă ca formând “butoiul de pulbere al Europei”; e de remarcat între cele 4 Peninsule mari din N Mediteranei - Anatolică, Balcanică, Italică şi Iberică - similare în mărimea populaţiilor umane, că în Balcani diversitatea naţională / etnică dar şi genetică e cea mai mare dintre toate). Dr. Theodor Capidan în 1943 a scris despre perioada când în Balcani printre urmaşii veteranilor Romani s-au stabilit masiv Slavi - numindu-i Vlahi pe autohtoni - şi numeroşi Armeni: “După definitiva lor despărţire de Românii din Dacia, care a avut loc probabil între secolele VII şi X, graiul lor, începând să se deosebească, numele Rumân, primind proteza lui ‘a’, un fenomen obişnuit în dialectul lor, a ajuns să se pronunţe Arumân, iar acesta, cu căderea lui ‘u’ din prima silabă, Armân. Acesta este propriu zis singurul nume cu întrebuinţare generală la cele mai multe tulpini Macedo-Române. Există însă printre ei, cum sunt Românii aşezaţi în Albania, care îşi zic Romăn, Rămăn sau chiar Rumăn, fără proteza lui ‘a’.” Pentru oamenii aparţinând simbiozei dintre Armeni şi Vlahi s-a consolidat în Balcani denumirea de Armâni (cu reformularea practicată de Rumâni / Români ca Aromâni); în realitate, Armânii de fapt au format “poporul fondator” nu numai al Macedoniei - aşa cum este azi oficial cuprins doar în constituţia acelei Țări - ci al tuturor statelor din Balcani + România. Din timpul domniei împăratului bizantin Alexie Comnenul 1081-1118, în Vranje / Branie 42,33 lat. N, 21,54 long. E - Sudul Serbiei actuale - exista Episcopia Vlahilor, sub directa conducere a Mitropoliei Ohridei; academicianul Român Silviu Dragomir a scris în 1959 că “episcopul vlahilor - iniţial la Vranje / Branje - a fost menţionat peste câtva timp, în 1335, cu reşedinţa mai la sud, la Prilep”. (Pe atunci, Nicolae Gherga - devenit Sf. Nicodim de la Tismana - era deja născut la Prislop / Prilep în Coşava / Kosovo şi copilărea acolo; tatăl său - urmaş al cneazului Vlah / Armân Gîrd din Coşava / Kosovo - răspundea şi de Biserica Vlahilor din Custura / Castoria iar mama sa a fost prinţesa Ruxandra, fiica lui Vodă Basarab I “Întemeietorul” Ţării Româneşti). La Dunăre - în S şi în N - înaintea Dinastiei A/Româno-Cumane a Asanilor / Asăneştilor din spaţiul Balcanic au fost Basarabii, prin Nicolae conducător al Bulgariei şi Vlahiei din 1113 şi urmaşul său Mihail, care conduceau Vlahii / Românii între Timoc şi Retezat (la intersecţia cu Munţii Carpaţi a Munţilor Hemului este Masivul Homolie 44,14 lat. N, 21,44 long. E - populat de Vlahi / Armâni - la N de acela fiind Timocul), având un cnezat în jurul Severinului, parte a Ţării Româneşti ce se întindea pe atunci de la Marea Neagră până la Tisa şi în N până la Munţii Rarău; e de ştiut că în 1114 Cumanii din N Dunării au atacat Vidinul - capitala Timocului - condus pe atunci de Armânul Nicolae Basarab. Este de observat că în secolul XII banoveţii din Bazinul Jiului au format Dinastia Medievală a Basarabilor din N Dunării iar Bănăţenii Cărăşeni au format Dinastia herţegului Negru-Vodă, ambele dinastii - provenind de pe câte o parte a Munţilor Retezat / Gugu - înrudindu-se în scopul organizării statale a Românilor (pe atunci, mai ales cununiile căpeteniilor fiind îndeosebi aranjate politic, dragostea urmând pe plan secund); conjunctura s-a datorat condiţiilor Românilor din Valea Dunării inferioare, implicând Vlahii din 2 regiuni Sud-Dunărene, Coşava şi Timoc, respectiv Valahii din 2 regiuni Nord-Dunărene, Oltenia / Bănia şi Banat (în prezent, cele 2 regiuni vecine prin Gherdap la Dunăre, Timoc şi Banat, sunt împărţite, cea Balcanică de Bulgaria şi Serbia iar cea Bănăţeană de Serbia şi România, colţul Nord-Vestic al Banatului - cu Seghedin / Szeged - aparţinând Ungariei).
Veneția și Stockholm

În 1924, criptograful Român Em. Grigoraş a găsit pe statuia din piatră a unei leoaice luată din Pireu 37,57 lat. N, 23,38 long. E şi dispusă în faţa “Arsenalului” din Veneţia - cu copia la “Muzeul Vikingilor” din Stockholm, aşa cum se pot vedea în imaginile anterioare - inscripţia că Nicolae Basarab din Vidin a fondat în 1128 “Biserica Egipteano-Valahă” (“Bisericii Egiptene” - ce nu era creştină, fiind un club “pământean” al iniţiaţilor inspiraţi din Egiptul faraonic, ca o sectă teosofică legată de vechea Indie - în Antichitate i-au aparţinut de pildă Grecii Anatolieni Thales din Milet şi Pitagora din Samos ori Gepidul Attila, împăratul Hunilor, convertit de Ghergana sa împărăteasă din Banat / ca “Ordinul Pământenilor” a fost embrionul structurilor cavalereşti, până la cele Medievale): Nicolae Basarab avea sprijinul proaspătului înfiinţat Ordin Cavaleresc Ospitalier / Ioanit - primul şi cel mai important Ordin Medieval al Cavalerilor - cu acceptul căruia de fapt a şi luat puterea (e de ştiut că din secolul XI Veneţienii - care făceau comerţ intens pe Sava şi Dunăre dar şi pe Dunăre iar apoi pe Mare - aveau la Vidin un centru important, din acel loc în secolul IX fiind neamul Armân al conducătorilor Banatului începând cu cneazul Glad care a reuşit scoaterea regiunii de sub dominaţia Bulgară / Scită, de când a murit ţarul Simeon / Simon cel Mare” din Dinastia lui Krum / Crum şi guverna cumnatul său George). Cneazul / Vodă Glad din Vidin a fost Ba/sarab iar după 2 secole, prezenţa Basarabă în Vidin nu făcea decât să reconfirme continuitatea respectivă a căpeteniilor din patrulaterul Coşava-Timoc-Banat-Oltenia; anterior cu aproape 8 secole faţă de Ba/sarabul Glad, un reprezentativ sarab / zarab a fost regele Decebal Zurazis, care stăpânea un areal mult mai lărgit decât acel patrulater, din Grădişcea (locul din Carpaţi / Ţinutul Haţegului, unde-şi avea capitala): cu ambii Ba/sarabi - regele Decebal şi Vodă Glad - istoria a oferit evidente apropieri Gherga. Un sigiliu al sectei pe un inel din 1128, având inscripţionate “IO” şi “Negru”, era criptat asemănător cu scrierile Asăneştilor (datorită apropierii Vlahilor Asani de Nordicii Basarabi); e de observat că blazonul = g/herbul Antic Gherga avea leul pe fond auriu iar din secolul V simbolul heraldic Gherga - Giorgi / Zorzi - din Veneţia s-a transmis puternic (cu păstrare până în secolul XV şi pe primul g/herb = blazon al Basarabilor, ce a inclus pe jumătatea onorată din dreapta dungile alb-roşii ale blazonului = g/herbului Gherga, pe jumătatea stângă a scutului fiind culoarea azurie / albastră a cerului). Printre Vlahi / Români întâi au fost Cavaleri Ioaniți (ca aceia remarcați după 1128 pe Dunăre, între Vidin și Severin), Cavaleri Templieri (ca aceia operând din 1185 cu Cavalerul Grigore Venețianul în N Carpaților Meridionali, începutul fiind în Banat pe Valea Mureșului, la Mănăstirile din Cenad și Igriș), respectiv apoi Cavaleri Teutoni în Țara Bârsei: succesiunea Cavalerilor printre Români a fost cea a apariției lor oficiale, ceea ce reflecta bunele comunicări ale tuturor Cavalerilor cu Românii acelor timpuri; termenul de “bancă” s-a transmis de la banii conducători Medievali care operau îndeosebi prin intermediul Cavalerilor Templieri cu valorile ținute în visteriile de pe domeniile lor, mai ales cu bani (Banat ca regiune a fost o zonă importantă de tranzit între răsărit și apus), cu stații relativ sigure pentru așa ceva. În 1855, publicaţia “Foaia pentru minte şi literatură” analiza statutul de provincii libere Româneşti pe care le-au avut Medieval Temeşiana (Bazinul Timişului superior / cu puternică prezenţă Gherga inclusiv acum) şi Ţinutul Haţegului: 2 zone învecinate, de câte o parte a Carpaţilor, localităţile Bănăţene semnificative fiind Caransebeşul şi Lugojul pe Râul Timiş iar localităţile Ardelene semnificative - din ţinutul răsăritean vecin regiunii Bănăţene - fiind Haţeg şi Hunedoara. Academicianul Petriceicu Haşdeu în 1893 a scris că “până la întemeierea Ţării Româneşti, banul Severinului era singurul suveran al Olteniei. Nu este o socoteală încărcată de a crede că Bănia cea Oltenească trebuia să fi existat deja cam de pe la 1100. Cu mult mai dinainte de năvălirea Mongolă din 1241 - cronica orientală a lui Fazelullah Rashid notând înfrângerea lui Bazaran-bam în Oltenia - se vor fi înfiinţat ‘banii de Severin’ şi anume cei Româneşti, deoarece cei Ungureşti n-au fost niciodată decât un fel de reacţiune contra Basarabilor (un titlu aşa-zicând de contrabandă). În ‘Istoria critică’ am explicat că întregimea stăpânirii banului de Severin era porţiunea orientală a Temeşianei - adică a Bănatului - cam până la râul Caraş şi Oltenia (diploma regală din 1457 - anul următor morţii lui Ioan / Iancu de Hunedoara - a enumerat toate ‘districtele Românilor’ din Temeşiana: Almaş, Berzava, Comiatu, Craşâu, Iladia, Lugoj, Mehadia şi Sebeş; legătura dintre Bănăţeana Mehadia şi Banatul Severinului a fost atât de intimă şi îndelungată, încât porţiunea Sud-Vestică a Olteniei conservă până astăzi numele de Mehedinţi, adică ‘Ţinutul Mehadiei’). Banatul de Severin, considerat în totala-i întindere - aşa după cum rareori l-au putut stăpâni Basarabii din cauza neîntreruptului conflict cu Ungurii - cuprindea în sine partea orientală a Temeşianei, întreaga Oltenie şi Haţegul, renumit prin ruinele capitalei lui Decebal (de pildă, baladele Sârbeşti îl numeau pe Mircea cel Mare / Bătrân ‘crai de Haţeg’); nici o parte a Daciei nu s-a zis vreodată cu mai multă dreptate ‘Ţara Românească’: cu Dunărea la miazăzi, cu Timişul la apus şi cu Oltul la răsărit, începând de la Severin şi pierzându-se la miazănoapte în Valea Haţegului, a fost totdeauna măduva Românităţii. Bulgarii n-au avut pe bani nicicând dar - la ei având înţelesul sinonim cu craii - i-au cunoscut pe cei din Serbia şi Oltenia (în Persană, ‘băn’ = ‘posesor’)”. În secolul XII, unii lideri locali au devenit “zarabi” regionali - cu recunoaşterea demnităţii de ban - astfel fiind numiţi “Bazarabi” (profesorul Nicolae Tomoniu în 2010 a afirmat că “teritoriile valahe au fost conduse dintotdeauna mai întâi, în antichitate, de o castă domnitoare a Basarabilor, apoi în feudalism de ramuri ale unei familii domnitoare a Basarabilor, conducătorii diverselor formaţiuni prestatale fiind aleşi pe criterii dinastice stabilite încă din epoca romană şi cu nuanţe specifice zonei”); de exemplu şi istoricul Armean Constantin d’Ohsson 1779-1851 a scris că în 1241 la apus de Olt conducea banul Basarab (notat Bezeren-bam). Dinastia Basarabilor / Basa-rabilor” avea afinităţi cu Gherga, în prezent fiind identificat tiparul genetic exact Gherga cu rădăcini şi în migraţia Nordică a unor neamuri înrudite de la începutul mileniului II până şi în capitala Uralilor (unde a fost executată familia ţaristă Romanov de către comunişti). Pentru anul 1189, cronica împăratului German Frederic Barbă Roşie, mort în cruciada din anul următor în Goksu / Anatolia, consemna existenţa unei Ţări Româneşti numită Vlahia între Dunăre şi Carpaţi - aceea condusă de Asăneşti / înrudiţi cu Armâno-Armeanul ţar Samuilă / Samuel, având sprijin Cuman - restrânsă la apus datorită năvălirii Ungurilor (cu care de la sosirea acelora în Panonia până în 1166 - an în care bizantinii, având şi luptători Armâni, s-au confruntat cu ei şi s-a întemeiat statul Sârb - Românii au avut 54 de războaie / conform cronicii Rohonc”: prima încercare științifică de traducere a Codicelui Rohonc a fost de cercetătorul Otto Gyurk, în 1970).
Ohrida
Episcopia Timişoarei, înfiinţată de către bizantini la 1019 în cetatea Română de formă dreptunghiulară numită pe atunci Tymes, existentă din timpul lui Glad Vodă, de la începutul secolului X, pe malul Timişului Mic / adică Begăi (despre zidurile căreia istoricul Bănăţean Ioan Haţegan în 2009 afirma că încă se regăseau pe hărţile din secolul XVIII), aparţinea de Mitropolia Ohridei, la fel ca şi Hodoş-Bodrog 46,07 lat. N, 21,09 long. E, lângă o vestită podgorie a timpului, ce e cea mai veche mănăstire ortodoxă din România cu activitate neîntreruptă - din 1131 până azi, întâi pe malul drept al Mureșului iar prin devierea Râului din 1839 ajunsă pe malul stâng / Bănățean - cea mai veche mănăstire din România funcţională acum fiind tot una Bănăţeană, cea de la Morisena / Cenad, ridicată de cneazul Ahtum / Ohtum, conducătorul Banatului, adversar al Ungurilor, care le-a rezistat organizat toată viaţa; apoi, în secolul următor, Ungurii au organizat ca o fâșie îngustă de-a lungul Văii inferioare a Mureșului - având rostul de a controla acea cale de acces - comitatul Aradului, amintit documentar în 1156 (prima formă teritorială pe care au avut-o Ungurii / Maghiarii în Banat). Așadar, după schismă în Banat ortodocșii au fost coordonați bizantin via Episcopia Timișoarei de către Mitropolia Ohridei a Patriarhiei din Constantinopol / “Noua Romă” iar catolicii via Episcopia Cenadului de către Vaticanul Latin / “Vechea Romă”; așa cum se poate vedea în imaginea următoare, la schisma creștinilor din 1054, spațiul Românesc a fost singurul bicolor din Europa, partajat de ortodocși în E cu păgânii și în V cu catolicii:
Schisma creștinilor din 1054
Despre castrul / fortul Timișoarei de la sfârșitul mileniului I, autorul Cristian Vicol al lucrării din 2016 “O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716” a scris: “cetatea Timișoara, datând cel mai probabil din secolul X, era construită după sistemul fortificațiilor avare din pământ amestecat cu pietre iar sistemul defensiv consta din ridicături de pământ și șanțuri umplute cu apă”; e de știut că Avarii au fost stăpânii Banatului până când - în secolul IX, în urma intervenției Scito-Vlahă = Bulgaro-Armână - la putere s-a instaurat Dinastia lui Glad Vodă (așadar, castrul Timișan ca “prisacă” a fost forma Medievală timpurie a așezării întărită din mijlocul marii mlaștini a Banatului, în vecinătate Nordică față de neoliticele Moșnița și Freidorf / azi acele străvechi locații ajungând suburbii ale Timișoarei). Neamul dinaștilor lui Glad Vodă era din Vidin 43,59 lat. N, 22,52 long. E / Bulgaria (Timocenii ziceau Vidinului “Dii” ca o reminiscenţă de la Dai / Daci, peste Dunăre Jiul fiind Gii / “Jii”, din Sârbă valea superioară a Jiului fiind Gorjiu din “gore” = sus iar cea inferioară Doljiu din “dole” = jos / anterior Sârbilor, Giul / Jiul fiind numit de Goţi ca Ghelpi / Gilpil; în aval pe Dunăre - cu fosta denumire Istru - cetatea Distria a devenit Dârstor / Dristria, acum Silistra). În Oltenia, prefixele la Gorj şi Dolj - de sorginte Sârbă - erau inverse faţă de străvechea noţiune din EurAsia ce îi numea pe locuitorii înălţimilor Dagi şi pe cei din zonele joase Geţi (o inversiune de gen a fost practicată şi de vechii Egipteni, pentru care Cerul era feminin iar Pământul era masculin / la Români acestea păstrându-se neutre); e de ştiut că în preajma anului 1088 din Timoc până în Deltă inclusiv, malul drept al Dunării era controlat - pentru bizantini - din Distria de Gregoros. Dr. Adrian Magina a scris în 2011: “Teritoriul Banatului a fost întotdeauna diferit de teritoriul Transilvaniei, cu o evoluție istorică, administrativă și confesională aparte. Peisajul Banatului medieval a fost sensibil diferit. Teritoriul de câmpie, străbătut de numeroase râuri - Tisa, Aranca, Bârzava, Bega, etc. - a fost predispus întotdeauna inundaţiilor, înmlăştinirilor şi colmatărilor. Este suficient să urmărim descrierea geografului maghiar Mathias Bél de la începutul secolului XVIII sau hărţile austriece din acelaşi veac, pentru a avea o imagine a dezastrului provocat de ape. Întreaga zonă a Becicherecului Mare (azi Zrenjanin), a văii Tisei şi parţial a Mureşului nu constituiau altceva decât imense mlaştini, dintre care unele ajungeau la câţiva zeci de kmp, reprezentând un real pericol pentru comunicaţiile inter-provinciale. Exagerata întindere a apelor a atras după sine o slabă populare a acelor teritorii. Zona sudică a Banatului a fost una din cele mai puţin propice dezvoltării aşezărilor umane. În perioada de glorie a Huniazilor, când regatul ungar ajunsese la maxima saînflorire din timpul medieval, abia întâlnim în colţul sud-vestic al spaţiului banatic câteva localităţi, din care doar trei-patru erau târguri ceva mai răsărite. Paradoxal, văile râurilor, cele mai predispuse inundaţiilor, erau şi cele mai populate. Sursele documentare dar şi hărţile amintite indică masive concentrări de aşezări pe văile Mureşului, Timişului sau Caraşului. Albiile râurilor ofereau în paralel cu pericolul inundaţiilor şi avantajele unor căi de acces facile în teritoriu. Câmpia, deşi inundabilă, cu excepţia sudului extrem şi a sud-vestului, are avantajul solurilor fertile şi al rutelor de tranzit facile. Muntele în schimb este pietros, greu accesibil şi nu are niciodată suficiente terenuri agricole, permiţând doar creşterea animalelor. Nu e de mirare că cele mai multe şi mai vechi aşezări ale teritoriului înalt apar menţionate în acte tot pe valea câtorva râuri sau în depresiunile intramontane. Izolată şi integrată ceva mai târziu în structurile administrative ale regatului maghiar, partea montană a putut conserva anumite organisme sociale şi politice proprii: nobilimea românească şi districtele privilegiate”. Aşa după cum Banatul Antic era faimos pentru locuinţele lacustre - ridicate pe piloni lemnoşi în mlaştini, astfel fiind de pildă reprezentate acelea de Romani pe Columna lui Traian - în Evul Mediu, Timişoara era “Veneţia” Banatului, accesul în principalele sale părţi fiind doar cu ajutorul bărcilor (gondolelor / luntrilor) ori peste punţi; în NV Adriatic, conservatorismul lagunar / lacustru Veneţian păstrează până azi o străveche obişnuinţă acvatică: acela a început cu aşezările Atlanţilor în mlaştinile dezgheţării ultimei glaciaţiuni / rămăşiţe din paleo-Fluviile, paleo-Deltele, paleo-Râurile şi paleo-Lacurile aflate mai ales în N Lacului Pontic, când calota polară se retrăgea spre miazănoapte (aspecte similare regăsindu-se de pildă ulterior în habitatele umane din Bazinul Ghaggar din NV Indiei, Bazinul Mesopotam, Delta Nilului ori Delta şi Bălţile Dunării, respectiv Banatul de Şes, etc). Castrul Timişului - constituind fortăreaţa Timişoarei de la sfârşitul mileniului I - era în marea mlaştină a timpului, în zonă accesul fiind doar cu luntrile, ca în Veneţia: numai pe ape (ceea ce conferea o mare importanţă strategică locului, deopotrivă din perspectivele militară şi religioasă ale vremurilor); de altfel, ceea ce a valorificat Glad Vodă în secolul X a fost continuat de urmaşul său Optum / Ahtum Vodă în secolul XI, Timişoara în secolul XII fiind o localitate importantă Bănăţeană pe Râul Bega - cetate şi episcopie - din secolul XIII Timişoara rămânând menţionată documentar chiar de mai multe ori ca foarte importantă iar în secolul XIV dezvoltarea sa ajungând să fie aşa de grozavă, încât Timişoara a devenit capitala Regatului Ungariei, la inițiativa primului rege ne-Arpadian (de atunci, construcţiile sale preponderent realizate din lemn începând să fie şi din zid). Este de ştiut că Medieval denumirea de “Beghei” era folosită pentru orice apă ce n-avea nume iar Râul Bega - fost “Timişul Mic” - are pe maluri Timişoara, aşa oraşul căpătându-şi numele (de pildă, în Ținutul Almăj / “Al-măj” din Banat pâraiele sunt “bighiuri” iar izbucurile sunt “bigăre”); ca speculaţii, Bega / Be-Ga ancestral putea fi sufletul Ba al pământului Ga sau prin echivalenţele consonantice “B”-“V” şi “G”-“D”, în “Beghei” s-ar putea vedea “Vedei” (respectiv “Veda” în Bega, reciproca în N Indiei fiind Vede = “Beghe” / “Be-Ghe”: “sufletul Pământului”). “Vidinul în perioada 1002-1020 (se poate presupune că teritoriul cucerit de bizantini în etapa din 1000-1002 a războiului anti-bulgar a format acolo o unitate administrativă dar și religioasă) a aparținut prin episcopia sa de mitropolia Tomisului iar din 1020, Vidinul a fost atestat ca episcopie dependentă de Ohrida. Episcopia de Vidin a avut legături cu voivodatul bănățean condus de Achtum: creștinarea lui Achtum la Vidin s-a petrecut cândva înainte de 1002, în timpul când acea episcopie ținea de organizarea bisericească a Ohridei; este foarte probabil că influența episcopiei de Vidin să se fi exercitat în Banat și după ce acel oraș a trecut în mâinile bizantinilor” a afirmat în 2001 istoricul Român Alexandru Madgearu. Mitropolia Ohridei - coordonată bizantin - a consolidat folosirea limbii Slavone în biserica Românească şi a subordonat-o ierarhiei prin mitropolitul Grec Leon, în funcţie de la 1025 (anterior lui a fost mitropolitul Armân Ioan). Urmaşul Teofilact curăţi teritoriile Româneşti de “eresuri” - adică a scos limba Latină / Românică din Sfânta Liturghie şi din celelalte servicii divine şi a înlocuit-o cu Slavona; aşa s-au introdus temeinic unii termeni bisericeşti, ca: a izbăvi, a milui, a sărbători, a spovedi, blagoslovenie, cazanie, ceaslov, duh, duhovnic, molitvenic, mucenic, odăjdii, prapori, prestol, slavă, stareţ, strană, troiţă, utrenie, vecernie, vlădică, etc. Prin Slavonă au apărut în Română şi unele cuvinte Greceşti: călugăr (derivat din “gheron”), chilie, chivot, diacon, episcop, icoană, idol, liturghie, mănăstire, potir, sihastru, etc. Toată terminologia Slavonă se referă însă la organizarea bisericească şi la cult, pe când terminologia Românică / Latină păstrată se referă la noţiunile fundamentale ale credinţei; Armânul Theodor Capidan a scris în “Limbă şi cultură” din 1943: “La fel, ar trebui explicat şi cuvântul ‘mulţumesc’: el vine din expresia bizantină ‘la mulţi ani’. Aceasta a ajuns în Româneşte într-un singur cuvânt ‘mulţiani’, pe care Ardelenii îl păstrează şi azi sub forma ‘mulţam’. Din ‘mulţam’ s-a derivat verbul ‘mulţămesc’ / ‘mulţumesc’. El nu există la MacedoRomâni, ceea ce probează că introducerea lui la Români s-a făcut prin bilingvii Slavi, care s-au deznaţionalizat între Români”. Este interesantă distribuția cuvântului “mulțumire” la N de Români, în zonele - redate cu galben pe harta publicată în 2017 de Universitatea din Amsterdam / Olanda - unde Dacii au ajuns numeroși din cauza asaltului Romanilor:
În Evul Mediu, cu autoritate și asupra unor Români din N Dunării era episcopia de la cetatea Golubăţ 44,39 lat. N, 21,38 long. E / capitala Ținutului Brănicenilor din S Dunării - de veghe la intrarea în Gherdap / Defileul Dunării - ce a aparţinut Mitropoliei Ohridei până la crearea Ţaratului Româno-Bulgar, Latin numit “Regnum Valachorum” de către fraţii Vlahi / Armâni Asan, care s-au răsculat în 1185 faţă de Imperiul Bizantin, apărând cel mai întins stat Românesc din istorie (Dr. Petre Năsturel în “Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc” a evidenţiat că “printre primele rânduri ale susţinătorilor rolului activ al aromânilor în crearea celui de al doilea imperiu bulgar de către Asăneştii vlahi s-au aflat Giurescu, Iorga, Murnu, şi alţii”): Ioan Camater, arhiepiscopul Ohridei 1183-1195, a înălţat Asanii la împărăţie. Profitând de acţiunea Aromânilor Asani, Serbia a devenit independentă de Imperiul Bizantin în 1217 iar în 1219, când primul rege al Sârbilor Ştefan Nemania II 1165-1228 / fiul lui Ştefan Nemania, a întemeiat Mănăstirea Jicea / Zica 43,41 lat. N, 20,38 long. E - la N de Coşava / Kosova - şi a indicat în hrisov printre plătitorii de bir bisericesc pentru ea pe Armânii / Vlahii: cneazul Ghîrd cu copiii săi, Ghîrgur, Ghîrdan, Grăgur / Grigore, ş.a.; e de ştiut că prinţesa Sârbă - sora lui mai tânără - s-a măritat cu nobilul Armân Tiho-mir zis Asen din Skopje / Macedonia şi l-a născut pe Constantin “Tih” = “Pacificul”, devenit conducătorul Bulgariei pentru 2 decenii, în 1257-1277 (care întâi a fost însurat - pe moşia din Bănăţeana Margina - cu o nobilă Cumană din Făgăraşul stăpânit de Ugrinus / nume în rezonanţă cu Negru şi Ugri, avându-l ca fiu pe Tihomir / Negru Vodă, tatăl lui Basarab “Întemeietorul” Ţării Româneşti, prinţesa Ruxandra, fiica aceluia, măritându-se în Kosovo cu Gherga, fiind mama Sfântului Nicodim). Aşadar, Constantin Tih - fiul Armânului Tiho/mir din Skopje - a fost nepotul lui Ştefan Nemania, întemeietorul statului Sârb / bunicul său matern; în a doua cununie, el s-a însurat cu prinţesa Irina, fiica Armânei Elenei - fata ultimului împărat al Imperiului Româno-Bulgar - şi a împăratului de la Niceea Teodor II Ducas Lascaris 1254-1258, care în anul înscăunării a scris că limba Vlahilor era “Ausona” (în anturajul căruia a fost foarte influent omul de stat şi istoricul Gheorghe “Acropolitul”, născut în Constantinopol). Ugrinus - ale cărui moşii erau în Banat - după plecarea lui Negru Vodă din Ţinutul Făgăraşului pentru a domni în Ţara Românească a fost împroprietărit cu moşia Sâmbăta (parte a proprietăţii aceluia) de către regele Ungurilor, în 1291. Dr. Matei Cazacu în “Vlahii din Balcanii Occidentali” a semnalat că “acelaşi nume Ghîrd / Gârd - notat Gr’d - apare şi în Moldova, la 1407” (an când - deoarece Nicodim de la Tismana tocmai murise - stareţul Vlah Grigore al Mănăstirii Deceani din Kosovo a mers în Moldova, însoţit de neamul cnezial Vlah Ghîrd). Prinţesa Komnena, fiica regelui Sârb Ştefan Nemania II, s-a măritat cu Vlahul Grgur “Kamonas” / adică Armânul Gheorghe “Prefăcutul”, despotul Epirului în 1216-1253, fata lor cununându-se cu succesorul la putere acolo, Golem (în Slavonă însemnând “Mare”), care în 1256 s-a întâlnit la Durres - în pronunție “Durăs” - cu cronicarul bizantin Gheorghe “Acropolitul”: ei au fost strămoşii lui Gherghe “Arianitul”, socrul puternicului Gherghe “Skanderbeg”, a cărui familie - conform şi istoricului Britanic Noel Malcom, care în 1998 a scris “Kosovo, o scurtă istorie” - era din Vestul Coşavei / Kosova (zonă unde în secolul XIV tatăl lui Gherghe “Skanderbeg” avea satul Gardi de Jos şi era moşia Gherga, pe care s-a născut Nicolae Gherga / devenit Sf. Nicodim); de altfel, regele Skanderbeg” - Castriotul” Gheorghe - a scris: “Noi ne tragem din acei Macedoni cari cu Alexandru cel Mare al nostru biruiseră India”.
La Mănăstirea Jicea - unde din examinarea documentului de înfiinţare reies de 2 ori mai multe nume Vlahe decât hipocoristici Slave - a fost instalată prima arhiepiscopie ortodoxă Sârbă, condusă de atunci de fratele Sava 1169-1235 “cu jurisdicţie peste toţi vlahii din regatul sârb, deoarece aceia formau o organizaţie specială, însă şi din cauza că tocmai eparhia arhiepiscopului se afla pe teritoriul unde vlahii erau mai numeroşi: Morava Vestică” / conform academicianului Român Silviu Dragomir; acelaşi savant a mai afirmat despre ce s-a întâmplat ulterior: “Cea mai importantă ctitorie a regelui Milutin (1253-1321, nepotul lui Ştefan Nemania II), a fost Mănăstirea Banjska 42,58 lat. N, 20,46 long. E, în Kosovo. Hrisovul pe care l-a acordat acelei mănăstiri vorbeşte de ‘Legea vlahilor’, ce e precizată astfel: ‘ei nu au să plătească dijma mare, ci cea mică; să dea în fiecare an din 50 o oaie cu un miel şi a doua stearpă. Iar dacă din vina lor se pierde o iapă, 5 laolaltă să restituie iapa în anul dintâi şi nimic mai mult. Fiecare om să dea bisericii pe an câte 2 piei de miel. Iar care au sate, să cosească fân câte 3 zile şi să aducă, în fiecare an, câte un car de grâu şi unul de vin şi să transporte sare bisericii, câte 40 de case 10 care, de unde le va porunci egumenul. Şi cine-i voinic şi n-are să lucreze lână pe seama bisericii, să doneze pânză şi atât voinicul, cât şi călătorul, să transporte brânza de la munte iar călătorul să pască şi să tundă lâna iar voinicul să păzească pe păstori. În caz de vreme rea, atât voinicul, cât şi călătorul, să se ducă la oi. Şi furtul dintre ei se pedepseşte cu 6 boi iar de cai cu 6 cai’. O dispoziţie interesantă a luat privind cununia cu vlahii: ‘Sârbul să nu se însoare între vlahi. Dacă se însoară fără ştirea egumenului, să-l prindă şi să-l lege împreună cu vlahul la care s-a însurat şi să fie întors, cu forţa, la locul tatălui său. Iar care vor fi bătrâni şi nu vor putea să se întoarcă, nici unul să nu fie voinic, ci toţi călători’. Acestea dovedesc că între vlahi erau 2 categorii: una a voinicilor şi una a călătorilor; regele sârb intenţiona să oprească trecerea agricultorilor în starea păstorilor. Cel din urmă hrisov al regelui Milutin, ce l-a dat scurt înainte de moarte, s-a păstrat la Mănăstirea Gracanica / Kosova: ‘În locul vlahilor pe care i-am dat Mănăstirii Banjska, am dăruit în schimb pe vlahii din Komajna, de lângă Morava’. Mănăstirea Gracanica, un monument de rară frumuseţe artistică, e situată nu departe de Priştina, pe Câmpia Mierlei”. Nepotul aceluia, regele Sârbilor Ştefan Duşan 1331-1355, a emis o hotărâre în favoarea Mănăstirii Sfinţilor Arhangheli din Prizren: Vlahii trebuiau să dea, în fiecare an, o oaie cu mielul său şi una stearpă iar la fiecare 2 ani un cal; fiecare gospodărie trebuia să dea o piele de miel şi o alta de la un miel avortat (Vlahii trebuiau să-şi calculeze singuri impozitul, plătibil primăvara cu minim câte 2 berbeci şi toamna în pături, Vlahii săraci urmând să lucreze lâna pentru mănăstire iar ceilalţi să transporte sarea, să repare fortificaţiile, să construiască stâne, să efectueze transporturi pentru stareţ / egumen, să ducă la păscut caii şi să-i păzească, să cosească fânul, etc.; la Români, grătarul de nuiele pentru cărat fânul şi acum se numeşte “corcie”, acelaşi vechi termen pentru “sanie”). Fiul aceluia - Ştefan Uroş V - a fost cel mai slab rege şi ultimul din Dinastia Nemania (încheiată în 1371); soţia lui - din 1360 - a fost prinţesa Ana, fiica lui Vodă Nicolae Alexandru al Ţării Româneşti: n-au avut copii. Nepotul Anei / Ancăi a fost Constantin Dragaș - care își conducea domeniul din ceea ce azi e Kiustendil 42,17 lat. N, 22,41 long. E / Bulgaria, oraș Makedon denumit așa după el - fiica sa Elena prin cununia din 1392 cu împăratul bizantin Manuel Paleologul devenind mama ultimului împărat bizantin (care a murit când Constantinopolul a fost cucerit de otomani); anterior însă, bunicul Constantin Dragaș - aliat cu otomanii contra lui Vodă Mircea cel Mare” / cel Bătrân” - a murit în bătălia de la Rovine din 1395 (câștigată de către domnitorul Țării Românești). Dr. Matei Cazacu în “Vlahii din Balcanii Occidentali” a scris: “Importante mişcări ale populaţiei vlahe din Serbia au fost constatate pentru secolele XIV-XV, când grupuri venite din Kosovo şi de pe Vardar au emigrat spre nord instalându-se în văile Moravei şi Timocului; alte mişcări de transhumanţă păstorească au avut loc - în acelaşi timp - de la Niş în Bulgaria şi de la Sofia spre nord-vest, până la vechea frontieră sârbă”. În “Ctitorii”, academicianul A/Român N. Iorga a scris: “Privilegiile date de Sârbi grupurilor de Români supt cnejii lor nu represintă o nevoie de a împiedeca anarhia din partea stăpânilor de turme care în mersul lor periodic stricau sămănturile, nici aceea de a câştiga lucrători iefteni pentru o agricultură pe care, afară de unele transmisiuni, trebuie s-o privim ca începătoare, nici miluirea unor grupuri de vagabonzi, ci cu totul altceva: participarea ca fundatori, asociaţi ai foştilor jupani împodobiţi acuma cu coroana regală, a acestui element preţios, ca număr, curagiu şi inteligenţă, ca forţă activă. Dăruindu-i, ‘închinându-i’ mănăstirilor - menite să fie puncte de consolidare şi cele mai însemnate mijloace de defensivă - nu se dădea acelor oameni (cari, pretutindeni şi în toată vremea, s-au dovedit capabili de a-şi însuşi în cel mai scurt termin îndemânări de care până atunci fuseseră cu totul străini) pământuri, lucrate până atunci de alţii şi gata de roadă, oricare i-ar fi locuitorii, ci sarcina de a forma acel pământ, de a crea în locul codrilor ‘runcul’ dătător de hrană, ce însemna tocmai scoaterea rădăcinilor, ce era încredinţată acelor oameni harnici şi stăruitori. Ei reveniau, de altfel, în locurile unde fuseseră înaintaşii lor Românici, de pe harta cu numiri numai Latine păstoreşti şi agricole a lui Procopiu, din secolul VI”. Românii au fost prezenţi mereu în toate formele de relief: Valahii pe văi, în codrii cu care erau “fraţi” sau cu turmele pe înălţimi (după cum a observat transhumanţa şi Dr. Neagu Djuvara, referindu-se la Aromâni sub forma că “păstorii nu intrau în păduri cu oile”); aşadar, atât pe verticală, cât şi pe orizontala geografică - în S Dunării şi în N Dunării - s-a regăsit milenar acelaşi popor, gazdă a unor migratori. Academicianul Alexandru Xenopol a argumentat că documentele i-au amintit pe migratori mai mult decât pe autohtoni deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia (şi din cauza tulburărilor provocate; dacă localnicii nu luau parte la evenimentele politice, nici nu apăreau în documente, menţionându-se doar numele celor care stăpâneau ţinuturile). Dr. Neagu Djuvara a afirmat: “Despre ţărani nu se vorbeşte în istorie; în istorie se vorbeşte de cei care ţineau frâiele politice - de cei care erau stăpânitori - care, în general, în Evul Mediu, au fost invadatorii. Despre ei se vorbeşte, despre cei care erau stăpânii la un moment dat”.
Părintele Nicodim Gârca

În N Dunării, serviciile religioase ortodoxe erau ţinute până la primii voivozi ai Românilor de vlădici din schituri de lemn (Românii formează singurul popor Românic ortodox); Mănăstirea Vodiţa sau “Apiţa” / “Apoasa” din Banat în 1369 (pe atunci Severinul era guvernat de Radu, al cărui frate domnea în Ţara Românească, cu titlul şi de “domnul Vidinului”, episcopul Latin inclusiv peste Severin fiind Grigore, în 1246 de pildă episcopul peste “Zeurino” / “Geuriensis” - poate nu Severin, ci zona Gyorului - a fost Grigorie) şi Mănăstirea Tismana din Bănie ridicată între 1375 şi 1378 au fost întemeiate cu sprijinul domnitorului Vladislav I / Vlaicu Vodă 1325-1377 pe locaţii cultice precedente de către cuviosul Armân Nicolae Gherga / Nicodim Gârca - Sârbizat Grcic / “Gârcici”, după cum a consemnat şi cercetătorul Ilarion Ruvaraţ din Serbia în 1888 - canonizat de Biserica Ortodoxă Română, născut la Prilep 42,30 lat. N, 20,19 long. E / Kosovo: versiunea Armână a fost Părleap iar versiunea Română a fost Prislop (însemna “Trecătoare”), din Coşava / Ţinutul Balcanic Medieval al Gherganilor. La Severin, jurisdicţia Latină a lui Grigorie era rămasă din timpul soţiei catolice a lui Vodă Nicolae Alexandru, tatăl lui Vlaicu Vodă (domnitorul Alexandru a devenit ortodox în 1359 şi a murit în 1364 iar când a început Nicodim - cu echipele Ghergane - zidăria bisericească, în Ţara Românească domnea fiul ortodox Vlaicu-Vodă al lui Vodă Alexandru iar Radu, fiul mai mic al aceluia, administra Banatul Severinului şi Timocul / regiunea cu reședința la Vidin); Nicolae Gherga / Nicodim Gârca era ruda acelor Voivozi Români. În 1928, în “Istoria Bisericii Româneşti”, academicianul N. Iorga a scris: “În 1369 încă, Vlaicu Vodă recunoştea atârnarea bisericească a ţerii sale de episcopia catolică a Ardealului şi îngăduia episcopului Dimitrie de acolo să-şi puie - în Argeş chiar - un sufragant, pe care aveau să-l asculte (spun scrisorile domneşti, redactate în limba latină), catolicii ‘de orice neam şi limbă’ şi ‘cetăţeni’ ori ‘popoare’ sau ‘locuitori’ în genere dar nu oricari locuitori ai ţerii sale. Aceasta constituie însă o mare deosebire şi face să se recunoască acest act, nu o măsură de convertire cu sila - sau măcar de îndemn la o convertire - cât una de îngăduinţă, menită să rămâie fără urmări practice. De bună samă că sufragantul a fost şi numit - pe basa acestei patente a Domnului - şi el pare să fi fost Grigore. O parte în această orânduire bisericească a avut-o şi soţia Domnului, Clara, care se pare a fi păstrat încă până în acel timp un rost însemnat în conducerea principatului Muntean. Amândouă fetele ei - cea măritată cu Straşimir şi alta care luase pe ţarul Sârb Uroş - rămăseseră catolice şi ele sprijiniau opera de propagandă a Franciscanilor în Peninsula Balcanică. În 1370, Papa a adus mulţămiri pentru asta şi nu a uitat cu acel prilej pe Vlaicu însuşi. La 1383, episcopul Latin Grigore se intitula - ceia ce la el avea, desigur, însemnătate - ‘episcop de Severin, precum şi al părţilor de dincoace de munţi’ (adecă a toată Ţara Românească), deşi a făcut şi o hirotonie în Câmpulung, în cuprinsul Cloaşterului. Episcopul Grigore nu mai avu urmaşi”. Nevasta lui Vodă Basarab “Întemeietorul” Ţării Româneşti, Doamna Clara - bunica lui Mircea cel Bătrân” - era nepoata nobilului Ştefan zis “Micu”, fostul ban al Severinului (în alternanţă cu Laurenţiu Aba, pe timpul când bunicul soţului ei a fost capturat de magistrul Gheorghe pentru Unguri). În “Ctitorii”, acelaşi academician A/Român N. Iorga a completat: “Aflăm elementul Românesc între 1201 şi 1235 în registrul Orăzii un Gyurg, voivod de Dăbâca. La 1345, solia pentru pace şi bună înţelegere a lui Dimitrie - episcop de Oradea Mare - trebuie pusă în legătură cu căsătoria între Alexandru Vodă şi Clara din Dăbâca, prin care se crea o nouă legătură cu catolicismul şi deci cu statul din vecinătate, ‘Dobâceştii’ ajungând apoi boieri ai Ţerii Româneşti (pe atunci, un sat al lui Gyurg era şi lângă Cluj). O singură lume de ‘Cavaleri’ Români se afla astfel pe ambele povârnişuri ale Carpaţilor. Într-o luptă la 1370 lângă Vidin cu Turcii - cari au fost ajutaţi de Bulgarii din Târnova - s-a distins ruda domnească Ladislau Dobâcescu: era - cu tot numele care trimite la comitatul Dăbâca - un Făgărăşan, un boier de acolo; un document găsit de Densuşianu pomeneşte pe cneazul Petru, fiul lui Ioan de Vineţia - în Ţinutul Oltului - cu fratele Ladislau de Dăbâca (o diplomă din 16 VII 1372 a lui Vlaicu Vodă arată cine era acel preţios auxiliar al Domniei, care în acea luptă cu Turcii ‘niciodată nu şi-a dat înapoi capul de frică’ dându-i - pe lângă Scaunul Vineţia al familiei - satul Cuciulata şi târgul Şercaii)”. Din 1279, Valea Cuciulata a fost stăpânită direct de boierul Mailat din familia Veneţianului Grigore; e de ştiut că în acelaşi an, regele Laslău / Ladislau Cumanul al Ungariei a donat banului Severinului Ştefan “Cocon” - zis și “Micu” / notat “Micud” - moşia Dăbâca (fiul său Ianoş / Ion “de Dăbâca” a avut ca fată pe Clara - ajunsă prima doamnă a Ţării Româneşti prin cununia cu Alexandru Vodă - iar ca băiat pe strămoşul Dinastiei Văcăreştilor, cel îmbogăţit cu Cuciulata); e de știut că în secolul XVIII domeniul din Ghergani a intrat în posesia banului Dumitrache Ghica 1718-1807 prin cununia aceluia cu Maria Văcărescu iar reședința / conacul a fost zidit acolo peste vechea culă Ghergană în secolul XIX de strănepotul Ion Ghica 1816-1897. Academicianul Petriceicu Haşdeu - în “Negru-Vodă, un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării Româneşti 1230-1380” - a scris: “Doamna Clara era din Antica familie Kukenus, de origine Spaniolă, după cum se vede într-un act din 1278, unde se vorbeşte despre nişte proprietăţi în Secuime; în 1369, Heinrich de Muglin a notat că ‘Kugnyn era Spaniol’ iar Cronica de la Buda’ din 1473 afirma că ‘în 1160 seniorii Spanioli Kikinus s-au aşezat în Ungaria’: numele de familie Românii nici nu puteau să-l popularizeze altfel decât prin ‘Cocon’, ca şi când ar însemna ‘copil’, asemenea cu vorba Românească ‘mic’ / ‘micuţ’.” În 1405, puternica fortăreaţă Ardeleană Ciceu-Giurgeşti 47,14 lat. N, 24,01 long. E din apropiere de Dăbâca 46,58 lat. N, 23,40 long. E / judeţul Cluj era numită Gywrcgh-falva în Maghiară, Gerges-dorf în Germană (în proprietatea Dăbâcăi) iar în 1474 a devenit feuda lui Vodă Ştefan cel Mare”, primită ca loc de refugiu de la vărul Matia Corvin, împreună cu Cetatea de Baltă 46,14 lat. N, 24,10 long. E din judeţul Alba - numită aşa fiindcă era înconjurată de mlaştini - aflată lângă moşia Gerges / Geoagiu din județul Hunedoara: în Nemțește, orașului Geoagiu i s-a zis Medieval “Gerges-dorf” - adică “satul lui Gherghe” - domeniul său feudal de pe Valea Râului Geoagiu fiind obţinut de marele pârcălab Gherghina / fiul lui Gherghinu şi de nepotul său Radu cel Mare”, domnitorul Ţării Româneşti, ca gest de bună vecinătate de la conducătorul Transilvaniei și de la regele Ungariei (care era membru al Ordinului Dragonului).
Ape la Germisara / Geoagiu
Guvernator al Transilvaniei din 1541 - timp de un deceniu, până la deces - Gheorghe Martinuzzi (Gyorgy / Grgur) a dispus demantelarea cetăţilor Ciceu şi Cetatea de Baltă: el s-a născut în 1482 pe moşia Kamicka din Valea Krka / Croaţia - de lângă oraşul Şibenik - ca fiul nobililor Ana şi Matei Grgur / Gregor, zis “Mângâiatu” (în Croată neamul fiind scris “Krbavi” - patronând Muntele Velebit, care pe Dealul Grga avea mănăstirea, în plus având şi “Stânca Albă” / Insula Visovac 43,51 lat. N, 15,58 long. E de pe Râul Krka / numit Gurka în 1249, de unde călugării au plecat pe Insula Korcula în 1440 - iar porecla tradusă Croat fiind “Utişenu”), pentru el folosindu-se în unele documente și porecla paternă “Utjesenovic”, deoarece prefera să anunţe numele mamei sale Martinuzzi din Veneţia / în Croată “Martinuşeviţa”. De la vârsta de 8 ani a crescut la Curtea Bosniacă a lui Ion Corvin 1473-1504 (fiul regelui Matia Corvin, devenit banul Dalmaţiei, însurat cu nobila Beatrice Frangepan) şi după 2 decenii s-a călugărit ca “Fratele Gheorghe”, devenind în 1534 episcopul Oradei şi în 1536 episcopul Cenadului iar înainte de a muri, papa l-a numit cardinal / a fost ucis din ordinul împăratului Habsburg Ferdinand, deoarece a acceptat să plătească tribut otomanilor, care după atacarea Banatului plănuiau să intre în Ardeal; istoricul Austriac Wolfgang Lazius 1514-1565 a notat că în 1543 câţiva pescari au găsit într-o boltă zidită sub albia Streiului - în colţul SV al Ardealului - un mare tezaur Geto-Dac, confiscat de “Fratele Gheorghe”, care pe atunci guverna Transilvania (o parte din imensa valoare s-a regăsit curând în frumoasele sale castele din Vinţu de Jos / în aval de Alba-Iulia, pe Râul Mureș şi Gherla / pe Someșul Mic).
Pescari pe Dunăre în timpul lui Mircea “cel Bătrân” (desen de Radu Oltean, 2001)
În 1924, cercetătorul Em. Grigoraş a scris: “Nicodim ştia perfect Româneşte şi traducea cărţile sfinte în această limbă, ca psaltirea copiată la mănăstirea cu Biserica Sf. Gheorghe’ din Voroneţ, ce pe ultima pagină arată cine a scris-o la sfârşitul secolului XIV; era Român din Serbia”. Nicodim / Nikodimos era înrudit şi cu familia Brancu / Brancovici, care avea în stăpânire şi satele din judeţul de azi Branicevo din Timoc / Serbia, până la supunerea desăvârşită a acelui ţinut Balcanic de către otomani, în 1459 (în 1656, cronicarul Sirian Paul din Alep a notat că tatăl lui Nicodim - Gârca / Gârd sau Ghîrd / Grgur - era din Castoria / Custura 40,31 lat. N, 21,16 long. E, inclusiv academicianul Nicolae Iorga afirmând că “era Macedonean fără naţie lămurită, din tată Grec”, adică tatăl “Grec” fiind ortodox după confesiune şi geografic după aşezare; mama sa Rucsandra / Ruxandra - născută în Dinastia Nemania imediat după moartea hanului Nogai care controla Valea Dunării - era una dintre fiicele lui Vodă Basarab “Întemeietorul”, prin intermediul ei Nicodim fiind astfel înrudit cu voivozii Români şi cnejii Sârbi, dintre descendenţi remarcându-se Vuk Grgurevic, care a întemeiat în 1471 Mănăstirea Grgeteg / Ghergheteg 45,08 lat. N, 19,54 long. E în Voivodina şi după un deceniu a strămutat circa50 mii de suflete din Rascia lângă Timişoara: Iovan Gheorghevici - stareţul Mănăstirii Deceani - devenit episcopul Vârşeţului pentru 2 decenii din 1749, a ctitorit biserica barocă a Mănăstirii Ghergheteg).
Bănăţenii şi azi numesc Coşava vântul puternic din S, dinspre Kosova (Coşava în Slavonă însemnând “Creastă de Munte”); vântul Coşava - “Coşava” fiind în legătură cu Sârbescul “Kosava” / corespunzător Dicţionarului etimologic român” din 1966 - e un violent vânt uscat și cald, cu caracter de “foehn”, care bate până în Banat dinspre Alpii Dinarici (pe direcţia dominantă S-N): cercetătorii Bănăţeni Silvia Barbu, Carmen Moisă şi Vlad Mircov au scris în 2009 despre Coşava că “este vântul foarte intens din SV ţării - deţine recordul vitezei printre vânturile din România - ce apare în situaţia în care peste România e un maxim baric iar peste Serbia acţionează o depresiune, în condiţiile unei circulaţii predominant sudice”. Sârbii - dar şi Bulgarii - folosesc “Kos” pentru “mierlă”, pasărea cântătoare cândva caracteristică în codrii Kosovei / emblematică în pădurile ce acopereau Kosovo. Este interesantă pictura crucificării de la altarul Mănăstirii Deceani / Visoki Decani 42,32 lat. N, 20,16 long. E cu hramul “Înălţarea Domnului”, construită din 1327 până în 1335, prin lucrul echipei iscusitului meşter notat în Slavonă deasupra pridvorului Sudic drept George, pe Valea Bistriţa din Coşava / Kosova, aparţinând patrimoniului mondial UNESCO (cu cea mai mare frescă bizantină prezervată din lume, realizată de mai mulţi artişti, fiind în apropierea moşiei Gherga din acel timp, ce se întindea la răsăritul zonei Ghega, din Metohia de la aşezarea Ghergoc / Gergoc 42,30 lat. N, 20,27 long. E - aflată la câţiva km de localitatea Prilep şi de mănăstire - Gerqar 42,13 lat. N, 20,46 long. E, Gerqin 42,17 lat. N, 20,29 long. E, până la locaţia Gherga / Gerga din Coşava de lângă Câmpia Mierlei, azi localitatea Gjergjica / denumirea Albaneză, respectiv Đurđica / denumirea Sârbă 42,33 lat. N, 20,48 long. E, fiind cu onoastica semnificativă), zonă unde Nicodim Gârca a învăţat inclusiv să exorcizeze, el crescând printre Gherganii din zonă până a plecat pe Muntele Athos - unde ruda sa Alexandru Vodă construia cu meşteri Vlahi turnul Mănăstirii Cutlumuş - acolo ajungând să conducă Mănăstirea Hilandar iar apoi în Craina / Timoc a ctitorit Mănăstiriţa, Şaina şi Vratna:

Este de observat că numele Deceani al locului e în corelaţie cu poziţia sa, dintre Anticele Dacia - locuită de Geţi - şi Deciatium / regiunea din jurul Nisei 43,42 lat. N, 7,15 long. E de pe Coasta de Azur, locuită de Gali (de exemplu, înţeleptul rege Deceneu - urmaşul împăratului Burebista - a fost unul dintre marii civilizatori ai Daco-Geţilor şi Decebal a fost ultimul lor rege, care a domnit până în 106; Decianii erau Liguri, înrudiţi cu Ligienii din Europa şi Libienii din Africa, existenţi cândva şi în Anatolia, după cum a consemnat de pildă în secolul V î.C. istoricul Anatolian Herodot Karka 7:72, ca fiind sub comanda generalului Gobria în Paflagonia - dintre Pont şi Bitinia - în secolul II geograful Anatolian Dionisie “Periegetul” / “Călătorul” precizând că Ligurii au fost şi în Gorghi / Colchis, un rege al Ligurilor fiind Derkynos din neamul Zeului Poseidon: conform legendelor Longo-Barzilor / Lombarzilor, literar însemnând “Bărbi lungi” - migraţi de lângă Gepizi în Peninsula Italică din N Panoniei şi din Tatra / V Carpaţilor în secolul VI - Ligurii au fost Arimani, adică prunci ai Timpului, zeu numit Zurwăn la Iranieni, Crăciun la Români, etc., Arimanii / Arimii fiind Pelasgii pre-Ariani). Anticul Roman Titus Livius 41:19 a scris că printre Liguri - stabiliți la poalele Apeninilor - existau “Garuli” și “Hergați” / Gherga (iar Latinii se știe că egalau “G”=“H”, după cum a scris și Constantin Nicolae de la Muzeul din Hârșova în “Pontica” din 2011: “Latinii care au pierdut în limba lor sunetul h’ fie îl omiteau, fie îl înlocuiau cu c’ sau g’, ca de exemplu Hierasus-Gerasus”). Anatolianul Strabon în “Geografia” VII 3:11 a afirmat că împăratul Daco-Geţilor Burebista “spre a ţine în ascultare poporul şi-a luat ajutor pe Deceneu, un vrăjitor care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăcea voinţa zeilor”; la rândul său, Iordanes în “Getica” 67 a susţinut că “Deceneu a venit la Burebista şi că acela i-a acordat o putere aproape regală”, Medieval în Delta Dunării existând cetatea Vicina - ai cărei locuitori erau ştiuţi ca Dicieni - episcopul bizantin de acolo devenind primul mitropolit al Ţării Româneşti (în acelaşi secol XIV). Este de reţinut că înaintea începerii ridicării aşezământului religios Deceani, în primăvara anului 1327, regele Sârb Ştefan “Deceanski” a fost vizitat de cel mai mare astronom bizantin, preotul Anatolian Nichifor Gregor din Heracleia Pontului (trimis ca ambasador la Curtea Sârbă de către împăratul bizantin); un admirator al lui Nichifor Gregor (după ce i-a studiat tratatul astronomic) a fost Grigore“Akindynos” / adică “Inofensivul” din Prilep, care în 1332 i-a trimis o scrisoare în care îl cataloga drept “un ocean de înţelepciune”. Nikifor Gregor / Nicefor Gregoras 1295-1359 a fost cel care a propus Calendarul Gregorian, adoptat oficial după un sfert de mileniu - în vigoare azi pe glob - el printre altele consemnând că regina-mamă a Sârbilor era Româncă (şi conform profesorului Nicolae Tomoniu în “Sfântul Nicodim de la Tismana” din 2010, regelui Sârb Ştefan - poreclit “Deceanski” - i-a fost propusă cununia cu prinţesa Ruxandra, fiica lui Vodă Basarab “Întemeietorul” Ţării Muntene / Româneşti); Rucsandra / Ruxandra însă a rămas gravidă cu cneazul / jupanul Armân Gherga / Gârca din Custura / Kastoria (aşezare la S de Albania), tradiţia de la Tismana reţinându-l ca Gheorghe “Costariotopol” din Albania, înrudit cu Dinastia Comnen a împăraţilor bizantini, respectiv cu Dinastia Babenberg 21 VII 976 - 15 VI 1246, conducătoarea Austriei înaintea Dinastiei Habsburg, ajuns în Coşava / Kosova printre rudele sale Ghîrd / Gârcic, născându-l acolo pe Nicolae / Nicodim, ceea ce l-a făcut pe regele Sârb ca prin actul de întemeiere să acorde mănăstirii ctitorite cătunele de Vlahi din zonă, cu instrucţiuni ca “Sârbii să nu se însoare cu Valahele” - decizie inclusiv politică, urmând-o pe a tatălui său, pentru a evita asimilarea de către Români - hotărâre în spiritul vechii idei Evreieşti enunţate de “Neemia” 10:31 / Vechiul Testament: “iar pe fiicele noastre să nu le dăm popoarelor băştinaşe şi nici să luăm pe fiicele lor pentru feciorii noştri”.
Blazonul = G/herbul Babenberg
Teosoful Eugen Matzota - în “Istoria armânilor în date” din 2012 - a scris despre Sf. Nicodim că “mama sa, fiind una dintre fiicele domnitorului Basarab I, îl face pe viitorul sfânt rudă cu voievozii transalpini, cu cnejii sârbi dar şi cu ţarii bulgari”. Deasupra porţii Mănăstirii Deceani - epitetul său “Visoki” însemnând “Înaltă” - era un paraclis închinat Sfântului Gheorghe (azi din falnicul turn n-a rămas decât parterul, dintre odoare păstrându-se “Clopotul lui Grgur”, donat după un secol de la înfiinţarea mănăstirii de către tatăl lui Vuk Grgurevic) iar în pronaos e încă pictura originală a vieţii Sfântului Gheorghe; ctitorii Mănăstirii Deceani au fost ultimele vlăstare domnitoare ale familiei Nemania, al cărei arbore genealogic - începând cu adversarul ortodox al arhiepiscopului Gherga din Bar, cuprinzându-i şi pe principalii membri interferaţi cu A/Românii - este pictat tot acolo (e de observat că Gherganii au fost în zonă şi în secolul următor întemeierii aşezământului monahal, de exemplu în 1402-1409 stareţul fiind Armânul Grigore / devenit în 1409-1414 la Mănăstirea Mirăuţi din capitala Suceava - în Biserica cu hramul Sf. Gheorghe” - predicatorul Marii Biserici Moldo-Vlahe şi în 1414-1420 mitropolitul Kievului iar în 1485 cadastrul otoman notându-l pe Bogdan Gjergj la Mănăstirea Deceani, etc).
Pisania constructorilor Mănăstirii Deceani

Atunci când negustorii Gherga / Gheorghiu descrişi de istoricul Niculae / Nicolae Iorga s-au mutat organizat din Moscopole / Moscopolia la Mişcolţ / Miscolz, scaunul mitropoliei Ohridei era ocupat de Armânul Iosif / Iosoaf din Moscopole (1709-1742); în Mişcolţ, negustorii Ghiorga / Gherga au fost printre cei care au transformat Casa de rugăciuni în Capela Sf. Naum”, apoi au finanţat ridicarea acolo a Bisericii Armânilor iar în secolul următor, Atanasiu Gherga l-a botezat pe Sf. Şaguna, devenit în Sibiu mitropolitul care din Biserica Sârbo-Română intra-carpatică - fostă în jurisdicţia Primei Iustiniana / ce nu mai exista - a separat ortodocşii Români, ca de sine stătători. Pe malurile Ohridei (lac tectonic la 693 metri altitudine, cu suprafaţa de 363 kmp, cel mai adânc din Balcani, aflat în comunicare subterană cu mai Sudicul Lac Prespa din care se alimentează), Gherga era un nume prezent la începutul mileniului II, în N Lacului apărând Ghega - limbă vorbită în dialect până azi - iar în V Lacului, pe partea azi Albaneză, deasupra Depresiunii Sudice Korcea / Curceaua sau Coriţa, fostă Gorca 40,37 lat. N, 20,46 long. E - consolidându-se marele oraş Armân Moscopolia, cu prezenţă documentar atestată Gherga; de altfel, în 2010 academicianul Kopi Kycyku din Albania a egalat denumirea Armână Corița / Curceaua - Korcea / Gorca - cu Korga: sorgintea Gherga era implicită. Este de remarcat că un document Slavon de la începutul mileniului II a scris despre conducătorul Ghega -supranumit “Otdelean” / “Odelyan”, însemnând “cel cu ţară aparte” - care a rezidit cetatea Tracilor / Geţilor din Sudul oraşului Giurgiu Mare / Ruse şi a populat Ruşi (acum Roşiorii de Vede / judeţul Teleorman, înfrăţită cu Ruse / Giurgiu Mare de pe malul Sudic al Dunării). Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - a vizitat în 1892 Gheorgea / Korga şi a scris: “Cele mai frumoase clădiri din centrul oraşului aparţin Armânilor Moscopoleni - circa o mie de persoane - care şi alcătuiesc elita oraşului Gheorgea. Comercianţii Moscopoleni de aici fac comerţul lor mai mult cu România şi cu Egiptul. De curând, oraşul Gheorgea a cam suferit din cauza unor cutremure. Plecând din frumosul oraş Albano-Armân, Gheorgea, drumul către Moscopole apucă spre apus, lasă deoparte satul Gorcova şi începe a sui pe un munte bine împădurit. Drumul merge câtva tot suind, apoi vine în cale o mare ridicătură de unde se vede falnica Moscopole, aşezată pe 5 coline întinse, coline acoperite astăzi de ruine peste tot. Dimitrie Bolintineanu a zis că ‘Moscopolenii au dat oamenii cei mai însemnaţi ai Armânilor’. Într-adevăr, trunchiul Moscopolean a dat elita Armânilor, căci din acel grup au ieşit oamenii cei mai însemnaţi ai Macedo-Românilor. Din acest mare oraş au plecat multe familii ai căror urmaşi se găsesc în România. Moscopolenii au jucat un mare rol în viaţa Armânească, reprezentând stratul cult al poporului Macedo-Român. În afară de Moscopole, ei s-au găsit în Gheorgea / Korca, Ohrida, Monastir / Bitule, Cruşova, etc. Afacerile marilor comercianţi s-au întins la Alexandria, Cairo, Cavala, Istanbul, Leipzig, Livorno, Londra, Moscova, Viena, ş.a.m.d. Acum sunt 5 mii de Moscopoleni în Salonic, de 2 ori şi jumătate mai mulţi în Istanbul, etc. Valahii MasaReţi / MegaloVlahi care în secolul XI restaurară vechiul oraş Moscu în Moscopole - i-au dat acel nume, adică ‘oraş de păstori’ - din cauza numirii lor de Vlahi; această valoroasă populaţie, împrăştiată în cantoanele Gheorgea şi Colonia, până în vecinătăţile Duraţiului, e formată - după cum afirmă - din urmaşii unei colonii stabilite de Quintus Maximus în Muzachia / Albania, de unde au trecut munţii în timpurile invaziunilor Barbarilor”. Așadar, Tesalia (regiunea din S Macedoniei, având în E Marea Egee și în V Epirul), denumită și Aeolia - după cum a scris în mileniul I î.C. poetul Anatolian Homer în “Odiseea” - având orașe semnificative pentru Gherga ca Larissa și Trikala, a fost locul de unde au provenit restauratorii Medievali ai metropolei Moscopole din răsăritul Balcanicei Albanii: acolo la sfârșitul Evului Mediu cea mai mare Casă Comercială a fost Gherga - notată în arhive și ca Gheorgu / Gheorghiu - după cum au cercetat savanți ca academicianul Neculai Iorga, Dr. Valer Papahagi, ș.a. În cartea “Aromânii” din 1936, profesorul Anastase Hâciu a explicat: “Tesalia era Vlahia Mare (MegaloVlahia), adică Principatul Aromânesc care a jucat un rol de seamă imediat după încheierea mileniului I și a dus - veacuri lungi - o viață aproape independentă, care a continuat inclusiv după dezmembrarea Imperiului Bizantin. MegaloVlahii - acei Aromâni din Tesalia - erau oameni ‘imperiali’, adică nesupuși la nici un rege; aveau în mâinile lor toate bogățiile provinciei și purtau titluri nobiliare. Când parte din ei s-au urcat la munte, ca să-și asigure avutul și libertățile, legăturile triburilor Aromânești între ele - cele rămase în vechea patrie și cele urcate la munte - legături de rudenie și economice au continuat mereu și nu s-au întrerupt nici până în zilele noastre. Turmele de oi de la munte coborau să ierneze în aceeași provincie pe care au părăsit-o în negura vremurilor, fenomen ce a stăruit mereu și stăruie încă. Tesalia = Vlahia Mare și Pindul = Vlahia Mică au ieșit din orânduiala aceasta, formând și astăzi unități organice, amândouă întregindu-se reciproc. Republica Elenă este o țară pentru a cărei propășire politică și economică Aromânii au sângerat - cu devotament neprecupețit - pentru difuzarea în lume a limbii și literaturii căreia au consumat averi și energii prețioase, uitându-și, la un moment dat, de neamul lor Latin și de patria lor originară: Epirul, Pindul, Albania și Macedonia. Republica Elenă, ca stat politic, are la temelia ei sânge, oseminte și averi Aromânești, în proporție infinit mai multă decum au dat fiii ei adevărați; iar ca instituție economică, Tesalia - patria celor mai energici bărbați - a contat ca provincia cea mai bogată în grâne și vite, produse ale Aromânilor. Din cele mai vechi timpuri, Elada a fost străbătută, în lung și în lat, de turmele celnicilor Aromâni și colonii numeroase s-au stabilit definitive până la Capul Matapan și în toate unghiurile Peloponezului. Insulele Ionice - de asemenea - au cunoscut prosperitatea datorită așezării în cuprinsul lor a numeroase colonii de negustori și meșteșugari originari din provinciile Aromânești (ca Epir, Pind, ș.a). Când toată Elada nu era decât un fief al Venețienilor, Marea Vlahie și surorile sale mai mici își duceau viața independentă. Tesalia avea în fiecare toamnă prilejul fericit de a vedea revărsându-se - alături de populațiile băștinașe Aromânești - turme numeroase coborâte din Pind, Albania și Gramoste, pentru iernatec, în care interval hrăneau cu carne grasă și ieftină populațiile sărace de la Sud și îmbrăcau goliciunea Elenilor cu manufacturate ieșite din războaiele de la munte sau din câmpiile cu climă dulce. Nenumăratele caravane duceau pe spinarea lor transporturile de bogății ale Tesaliei, precum și cele ale munților, până în porturile Elene, ca să preîntâmpine nevoile populațiunii din Peloponez și din insulele depărtate. Încă înaintea venirii otomanilor în Europa, colonii numeroase de Aromâni s-au așezat pe teritoriul Eladei și în insule. Tesalia este regiunea cea mai veche și bogată în viață Aromânească, încă din timpul bizantin, bulevard de întâlnire - în sezonul de iarnă - al Aromânilor din toate provinciile învecinate. Tesalia a format - dintotdeauna - o unitate organică Aromânească cu Pindul și Epirul și, în proporții mai îndepărtate, cu Macedonia și Albania”. În 2008, preotul ortodox Armân Dumitrache Papu” Veriga din Gheorgea / Korcea - cel mai apropiat oraş din Albania de Lacul Ohrida / frontiera cu Macedonia - născut acolo și decedat tot acolo (în 2016), a susţinut: “Aromânii sunt foarte credincioşi. Aromânii sunt toţi ortodocşi. După cât ştim, acum circa o treime din Albania e ortodoxă. Cine spune că un aromân şi un român nu se pot înţelege, acela este împotriva identităţii noastre naţionale. Noi am ştiut dintotdeauna că suntem fraţi cu românii”. Biserica Ortodoxă din Atena nici în prezent n-are jurisdicție canonică în toată republica Elenă; în imaginea următoare se pot vedea așa-zisele “teritorii noi”, aflate sub jurisdicția Patriarhiei din Istanbul / fostul Constantinopol (pe continent - mai mult decât pe Insulele Egeii - trăind încă foarte mulți Armâni / Vlahi):
Republica Elenă și jurisdicții ortodoxe
În 2016, cercetătoarea Svetlana Nikolin din Banatul Sârbesc a scris despre “Aromânii din Panciova”: “În Banat, aromânii sau țințarii - cum le spun sârbii - au migrat mai cu seamă în secolele XVIII-XIX și la începutul secolului XX, cu toate că, într-un număr considerabil mai mic, aceia au existat pe aceste meleaguri deja de prin secolul XVI. Au venit din pe-atunci Imperiul Otoman, din colțurile tradițional aromâne: din Moscopole / Muscopoli, Pind, de pe versanții Gramosului și Olimpului, urmând cunoscutele drumuri comerciale de pe văile râurilor Vardar și Morava, de unde au trecut Sava și Dunărea, intrând astfel în teritoriile habsburge iar de aici drumurile lor s-au ramificat în 3 direcții: una ducea înspre Zagreb și Viena; alta era îndreptată spre nord - respectiv Novi Sad, Seghedin și Pesta - iar cealaltă mergea de la Panciova și Vârșet înspre Timișoara, București și mai departe, către cele mai importante centre din zona Mării Negre: Constanța și Odesa. Renumita familie Veriga, al cărei întemeietor Iancu Veriga 1777-1857 a venit din natala sa VlahoKlisura la Panciova, a primit în 1811 - de la magistrul orașului - documentul oficial care-i permitea să-și începea afacerile”. (VlahoKlisura 40,32 lat. N, 21,28 long. E / din regiunea Kastoria / Custura a Macedoniei istorice - azi în republica Elenă - a fost leagăn tradițional Armân / Aromân, la fel ca vecinele Gheorgea / Korca și Moscopole din actuala Albanie, cel mai mare oraș Armân de la începutul Epocii Moderne / distrus de otomani în 1788).