Astfel cum au descoperit arheologii Irlandezi, navigatorii neolitici foloseau pirogi din piei de mari animale - ca tauri / boi - ambarcațiuni denumite acolo “curragh” / “currach”; așa ceva existau și în Evul Mediu, după cum a consemnat inclusiv clericul regal Gerald în “Topographia Hibernica” din 1187 (el descindea dintre Gherardinii Florenței - după cum a documentat parlamentarul Irlandez Alfred Webb în 1878 - familia arhidiaconului Gerald 1146-1223 fiind înrudită cu nobili Galezi și Normanzi, ș.a). Vechii Greci numeau Insula Irlanda ca “Ierne” (denumirea indigenă - și acum - e “Eire”); climatic, Românii numesc ca “iarnă” anotimpul cel mai friguros (în Vechea Lume, Insulele Nordice erau reci, un exemplu fiind Islanda însemnând “Insula Înghețată”, care abia în Evul Mediu s-a mai înverzit, prin devierea naturală în Atlanticul de Nord a curentului Golfului / Caraibelor de pe Groenlanda = “Tărâmul Verde” spre ea, atunci mai îmblânzindu-se și clima Irlandei). “Gaeilge” - în pronunție “Gheilga”, în care se poate observa apariția “L” peste “R” de la Gherga - a fost denumirea originală din care a derivat Gaelica / limba indigenilor din Ierne = Eire / Irlanda; șefa zânelor din acea Insulă Atlantică era Aina / Anu: cea mai mare Zeiţă din Irlanda / “Ir-landa” = “Țara Ir” (e interesant că în vechile Graiuri din Europa, astfel fiind la Gasconi / Basci - dar și din Ural până în Islanda, după cum a documentat inclusiv lingvistul Fritz Spiegl în “Dicționarul” său din 1996 - “ur” = “apă”, de pildă rămânând ca prefix inclusiv la Români în “ur-ină” / pișat, la vechii Români “pișătoarele” fiind căderile de apă = cascadele iar pe de altă parte cei care în vechime le vegheau, anume “uri-așii”, pot fi literalmente înțeleși ca “așii apelor”). Scoții care locuiau Irlanda cândva - înainte de a trece în actuala Scoție, unde erau pictații Picți - au fost Sciți; așa ceva a consemnat explicit și documentul Medieval “Chronica de Origine Antiquorum Pictorum”, din secolul X: “Scotti qui nunc corrupte vocantur Hiberniensis quasi Sciti, quia a Scithia regione venerunt, et inde originem duxerunt” = “Scoții, care acum incorect sunt denumiți Irlandezi, au fost Sciți, deoarece au venit din Sciția și își au originea acolo”. Același document a mai conținut: “Sciții se nasc cu părul foarte deschis, din cauza zăpezii continue; iar acea culoare a părului a dat denumirile oamenilor, de aceea ei se numeau Albani. În ochii lor se afla așa strălucire, încât ei vedeau mai bine noaptea decât ziua. Mai mult, Albanii erau vecini cu Amazoanele. Vechii Greci îi știau ca Geți, mai degrabă decât Goți. Ei formau cea mai curajoasă și mai puternică rasă iar trupurile lor erau înalte, masive, răspândind teroare cu armurile lor. Urmași ai Geților au fost Dacii. Romanul Lucan a scris că Dacii erau Nordici și se crede că Dacii se puteau numi chiar Dagieni, fiind legați de Goți. Sciția / Goția a fost foarte întinsă, având în E Indienii, în S Mlaștinile Meotide și Dunărea, în V Germanii iar în N Oceanul, cuprinzând Hircania din Sud-Estul Caspic și Caucazul; din cauza infertilității pământurilor, unii au rătăcit până departe, alții au trăit nefiresc, ca sălbatici. Până la Mlaștinile Meotide era Alania, apoi era Dacia, inima Goției”. Iată așadar foarte concret relevate în Arhipelagul Britanic, din Evul Mediu, conexiunile Ghergarilor din Ghergania / Hyrkania și Albania Caucaziană - ai căror partenere erau Amazoanele - ca Geți / Goți, considerați Sciți = strămoși ai Irlandezilor și ai Scoțienilor (iar printre Skitoi / Ghetoi și Keltoi au fost Ghergoi): cele afirmate la începutul mileniului III în lucrarea “Originea Gherga” nu-s noi - deci n-au de ce surprinde - căci au fost relatate de exemplu inclusiv la sfârșitul mileniului I, într-o Cronică Britanică.
Dr. Mircea Eliade - în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” - a scris: “Descoperirile arheologice fac să reiasă, pe de o parte, arhaismul culturii celtice, şi pe de altă parte, continuitatea anumitor idei şi obiceiuri aparţinând vechilor tezaure religioase ale neoliticului, asimilate de timpuriu de către celţi şi parţial integrate într-un sistem teologic moştenit de la strămoşii lor indo-europeni. Arhaismul culturii celtice este confirmat şi de alte izvoare. Se regăsesc în Irlanda numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică, iar tonalitatea este asemănătoare cu aceea din limba sanscrită şi hitită; este vorba de fragmente ale unei moşteniri comune din mileniul II î.C. (celţii insulari - mai ales în Irlanda - au produs o abundentă literatură epică, prelungind în mare parte tradiţia mitologică precreştină, ceea ce este valabil şi pentru bogatul folclor irlandez). Ca şi brahmanii, druizii acordau memoriei o importanţă considerabilă. Legile irlandeze vechi erau compuse în versuri, pentru a uşura memorizarea lor. Paralelismul dintre tratatele juridice irlandeze şi hinduse se verifică nu numai în forma şi tehnica lor, ci şi în ceea ce priveşte dicţia lor; iată câteva exemple de paralelism indo-celtic: postul ca mijloc de a întări o cerere juridică, valoarea magico-religioasă a adevărului, intercalarea în proza narativă epică de pasaje în versuri - în special dialoguri - importanţa barzilor şi raporturile lor cu suveranii, mentalitatea irlandeză în riturile funerare mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei, etc. Iuliu Cezar afirma că Galii cunoşteau clasele privilegiate ale druizilor şi cavalerilor şi pe cea oprimată a poporului; tripartiţia oglindea ideologia indo-europeană, regăsită în Irlanda la puţin timp după convertirea la creştinism: sub autoritatea lui ‘rig’ (echivalentul fonetic al sanscritului ‘raj’ / latin ‘reg’), societatea era împărţită în druizi, aristocraţia militară (în traducere exactă ‘puternică’, echivalentă sanscritei ‘kşatra’) şi crescătorii de vite ‘bo arig’ (oamenii liberi care se numeau pe ei înşişi posesori de boi)”. Irlandezii spun că strămoşii lor erau din Anatolia şi se numeau Milesieni - respectiv Cariani / din Ţara Gherghiţilor - ajunşi acolo via Spania înaintea Războiului Troian: Breogan, fiul lui Brath, a construit un Far pe locul Iberic unde împăratul Traian a ridicat Turnul lui Hercule iar nepotul său Mil Espane - menţionat de “Istoria Britonilor” din 828 - s-a însurat cu prinţesa Egipteană Scota şi a decis colonizarea Irlandei (fiul lor Finn - însemnând “Corectul” - a fost primul rege al Irlandei); e de știut că termenul “Finn” la Celți era “Alb” iar cuvântul Irlandez (Gaeilge / Gaelic) “Fionn” = “Blond”. În acea Insulă apuseană a Arhipelagului Britanic, Gherg a fost venerat ca fiind cel mai bun războinic - prezent cu oamenii săi în legendele Irlandeze culese de Mary Jones - ca de exemplu în înfruntarea războinicului Conor din Ulster şi diverse bătălii, cu nume ca Gerg / Geirg (numele Irlandei e ştiut - la fel ca şi Iran - ca însemnând Ţara Arianilor / a nobililor; au existat legături istorice dovedite pe filonul având principalele elemente Arianii din N Indiei, populaţiile de pe malurile Aralului, Arameii din Orientul Mijlociu, Armenia în Caucaz şi Armânii / Aromânii din Balcani). De exemplu, în secolul I î.C. istoricul Diodor din Sicilia 5:32 a notat: “Femeile Galilor au aceeaşi statură cu bărbaţii şi-s vânjoase de parc-ar fi bărbaţi. De obicei, copiii - îndată după ce s-au născut - au părul aproape alb; dar, cu vremea, culoarea ajunge să fie ca a părinţilor. Cei mai sălbatici dintre ei locuiesc spre miazănoapte şi în vecinătatea Ţării Sciţilor. Despre unii se spune că se hrănesc cu carne de om; astfel - zice-se - ar fi Britanii aşezaţi în locurile denumite Iris / Irlanda. Cum sunt vânjoşi şi sălbatici, se povesteşte că ar fi străbătut - în timpurile străvechi - toată Asia, făcând incursiuni. Erau cunoscuţi pe atunci sub numele de Cimerieni”. (Iată așadar un alt document vechi, de la sfârșitul mileniului I î.C. - cu un mileniu mai vechi decât “Cronica Picților” - provenit din altă Insulă, anume Sicilia, relatând elemente similare cu cele regăsite în N Britanic). În Irlanda, Romanii n-au stăpânit: în V Europei s-au conservat multe relicve datorită poziţiei depărtate de răsăritul European turbulent de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu (Mes Gergga / Gegra a fost cârmuitorul provinciei răsăritene Leinster - cea mai populată din Irlanda - în timpul creştinării, apropierea numelui de Gherga sau deformarea sa putându-se datora scurgerii timpului şi interferenţei cu alţi localnici; de altfel, în Regatul Irlandez Osrai format acolo, la putere a fost Dinastia Cherca cu diverşi urmaşi între nobilii şi regii Insulei, aşa după relevă genealogiile locale, de pildă arborele Curry Levin indicându-l pe MacMes Gerga în anul 260 sau manuscrisul Magauran din 1389 - realizat în Tullyhaw 53,55 lat. N, 7,15 long. V / judeţul Cavan din Irlanda, cu scop genealogic, de Adhamh O’Cuirnin - l-a menţionat pe Ghergi ca primul stăpân al Moşiei Cavan, etc).
 |
| Crucea Celtă |
Este de ştiut că vechile mituri ale Irlandei au fost consemnate de primii călugări creştini; ele nu erau considerate povestiri păgâne ci mijloc de distracţie şi de aceea Biserica nu le-a reprimat, reuşind astfel să se transmită în timp. Sfântul Patriciu / Patrick - cel care a creştinat Irlandezii şi a introdus ca simbol acolo trifoiul / numit arhaic de Români “chercură” - în anul 455 a intrat în Purgatoriu prin faimoasa peşteră producătoare de viziuni de pe Insula Lacului Derg din Ulster, al lui Gherg 54,33 lat. N, 7,50 long. V, ulterior la bazilica de pe Insula din mijlocul Lacului (până în prezent) făcându-se pelerinaj: acolo, în extremitatea N Irlandeză, cel care i-a creştinat pe localnici a obţinut de la Dumnezeu prin rugăciuni şi virtuţi ca pământul să se deschidă către Lumea “Cealaltă”, pentru a-şi convinge contemporanii increduli de imortalitatea sufletului. Vechiul nume al apei era Lacul Gherg / Gerg şi aducea cu înţelesul de “soartă” (conform generalului Irlandez Charles Vallancey, care a fost secretarul anticarilor Insulei în 1770-1804), el popular fiind ştiut şi ca Lacul Roşu: e de remarcat că la Auxerre 47,47 lat. N, 3,34 long. E în Burgundia, Fericitul Gherman / Germanus 378-448 a fost mentorul Sf. Patrick 385-461 (predecesorul aceluia a fost episcopul Amadour - mort în 418 - care printre Burgunzii creștini a introdus Cultul lui Quriaqos / Chiric, copil martirizat în 304 la Tars / Cilicia); episcopul German/us, care a construit o mare Mănăstire dedicată fraților Cosma și Damian și a ajuns să decedeze la Ravenna, l-a promovat printre Britanici pe Sf. Alban, martir tot în 304. Sprijinul Gherganilor care controlau pe atunci acea parte a Irlandei a fost hotărâtor în misiunea de creştinare a localnicilor.
 |
Insula din Lacul Gherg
|
Un text legislativ Irlandez din 650 al Sfintei Brigid (stareţa - care avea “o minge de foc” vizibilă de mulţi deasupra capului său - a Mănăstirii Kildare 53,09 lat. N, 6,54 long. V ridicată peste sanctuarul druid administrat de femei care vegheau acolo ca focul să nu se stingă vreodată), legat de istoricul berii Irlandeze - ce urma pilda din Galileea a înmuierii vinului cu apă prin a pune apă în bere - indica regele Gerg / Gherg, deţinătorul unui mare cazan de bronz, cârmuitor al Ținutului Gergin / Gherghin din N Insulei; se ştie că practica avea şi un rol inversat, căci din motive sanitare, când era cazul datorită lipsei apei limpezi, în apa tulbure, atât cei din Canaan, cât şi Romanii, obişnuiau să pună vin, al cărui alcool avea rolul dezinfectării. În secolul I î.C., Diodor din Sicilia a explicat în volumul 4 din “Biblioteca istorică” şi un alt motiv: “La început, când vinul a fost descoperit, Dionysos nu se gândise să-l amestece cu apă şi vinul se bea curat. Dar prietenii care se strângeau laolaltă ca să benchetuiască - de îndată ce înghiţeau mai mult vin fără apă - ajungeau aproape să-şi piardă minţile şi, folosindu-se de ciomege, se loveau unii pe alţii. Şi, astfel, unii cădeau răniţi, iar alţii îşi pierdeau chiar viaţa, din pricina loviturilor de moarte. Ca să înlăture supărătoarele urmări ale beţiei, Dionysos n-a voit să ia hotărârea de a-i opri pe oameni să bea vin neamestecat, fiindcă acea băutură prilejuia o prea mare plăcere; în schimb, le-a poruncit muritorilor să vină la ospeţe cu ‘narthex’ (târş / craca pe ce se clădea căpiţa de fân, din trestia Anatoliană Ferula Communis) şi nu cu ciomege. Oamenii i-au dat lui Dionysos mai multe epitete - aşa ni se povesteşte - pentru a trezi amintirea feluritelor întâmplări în legătură cu zeul: l-au numit ‘Baccheios’, gândindu-se la Bacantele / Muzele care-l însoţeau, ‘Leianos’ amintind astfel împrejurarea când zdrobise cu picioarele strugurii în teasc şi l-au numit şi ‘Triambos’, fiind cel dintâi (dintre câţi ne-au fost amintiţi vreodată) care celebrase un triumf, după ce se întorsese, încărcat de numeroase prăzi, în urma expediţiei din India”. Irlanda este Țară independentă din 1919. În 1880, arheologul Galez Boyd Dawkins a considerat că Nordul European - inclusiv Albionul / Arhipelagul Britanic - în Epoca Pietrei a fost culturalizat de o rasă Laponă (posibil încrucişată cu vechiul tip Cro Magnon) iar Cord Haddon 1855-1940, preşedintele “Institutului Antropologic” al Marii Britanii, a spus că “unele basme sunt istorisirile oamenilor Epocii Fierului despre evenimente ce s-au întâmplat oamenilor Epocii Bronzului în conflictele lor cu oamenii Epocii Pietrei”; antropologul American Walter Wentz 1878-1965 a observat că legendarii războinici Fianna din Irlanda erau Uriaşi. Este interesantă vorbirea fără gen din Arhipelagul Britanic, caracteristică Finico-Ugrilor și Anatolienilor:
 |
| Utilizarea genului în limbile Europei |
 |
Sălaşe în Insula Jura din Hebride, 1772
|
Vikingii au menţionat în cronicele lor ‘saga’ că printre cei care au ajuns la sfârşitul mileniului I în Nordul American au fost cei din Nordul Scandinav: zona Laponă. Mai timpuriu, în Nordul Irlandei a fost Bătălia de la Gabhra / Gawra - din 284 - pentru alungarea Finicilor, care stăpâneau Insula; în Irlanda - după cum a relatat Dr. William Skene în 1867 în ‘Cronicile Picţilor’ - Finicii erau chiar pre-Milesieni, în legături şi cu cei înrudiţi de la gurile Rinului şi Elbei (extremitatea răsăriteană Baltică cândva era Golful Finic, înconjurat doar de Finici). Picţii din Scoţia practicau Magia Finicilor (care erau conducătorii scunzilor localnici). În Antichitate, zidul împăratului Hadrian din Nordul Angliei a fost ridicat ca să-i separe pe Romani de ei. Fortăreţele Picţilor aveau dimensiuni extraordinare, clădirile lor fiind de tip ‘Ciclopic’; ei erau oameni cu o forţă muşchiulară uriaşă, de o putere incredibilă. Forturile Picţilor au fost construite de Finici. Arheologul George Petrie a observat o asemănare izbitoare între locuinţele lor conice şi cele ulterioare din Groenlanda. Legendele şi documentele Irlandeze abundă despre dominaţia Finicilor, relatând sosirea lor în Epoca Bronzului şi numeroase isprăvi ale lor apoi, acolo”. Este interesant că o escală în anul 461 a călătorului Aethicus Donares / exploratorul Istrean pe când înconjura globul a fost - corespunzător “Cosmografiei” sale - în Insulele Orkney (acelea erau numite Orcade, după cum a consemnat Romanul Tacitus în anul 98 - care a mai scris și că în vremea sa limba din Arhipelagul Britanic era similară cu Finica Aestă, vorbită de Estoni “ergo iam dextro Suebici litore Aestiorum gentes adluuntur quibus ritus habitusque Sueborum lingua Britannicae propior” / lucrarea “Germania” 45 - Medievala “Historia Norwegiae” afirmând că onomastica provenea de la legendarul Orkan, primul cârmuitor al Arhipelagului); așadar în Antichitate, înaintea sosirii Germanicilor Anglo-Saxoni de la începutul Medieval, limba Britanicilor era Finică. Realitatea din secolul I - după cum a scris inclusiv contemporanul istoric Roman Tacit - a fost că între Estul Baltic și Arhipelagul Britanic se vorbea Finica, desigur de către cei consemnați de Antici ca HiperBorei = extrem Nordici: Finicii - adică HiperBoreii = Oamenii extrem Nordici - se aflau la N și față de Barbarii știuți ca Daci în N Dunării inferioare și ca Deutsche în N Dunării superioare (la S de Dunăre - Fluviul fiind granița “Barbaricum” - era Imperiul Roman / unde trăia Tacit). În anul 890, călătorul Vareg / Viking Ohthere din Norvegia ajuns în Marea Britanie a relatat că pe atunci printre Saami și Suedezi încă trăiau oameni “Cwen” / “Kæn” iar teritoriile lor din N European formau “Kæn-land”: probabil “tărâm Kun” (în mileniul I, Kunii / Cunii au fost strămoși deopotrivă pentru Huni și pentru Cumani); de altfel, în anul 551 cronicarul Iordanes în “Getica” a scris despre Scandza / “S-Candza”, aflată în dreptul gurii Vistulei (cea mai Sudică regiune a Suediei e Scania / “S-Cania”, de la care a apărut denumirea Peninsulei Scandinavia).
Este de ştiut că spre sfârşitul mileniului I Vikingii Garðar în răsăritul Golfului Finic au fost primii cârmuitori ai Ruşilor iar mult departe spre apus tot ei au fost primii colonişti în Islanda, Groenlanda şi Canada / America de Nord iar “Fiordul Finic” / Bergen 60,23 lat. N, 5,19 long. E - din Horðaland / Hoarda-land, adică Ţinutul Charuzilor, a celor sosiţi acolo de la Marea Baltică - a fost capitala Norvegienilor înainte de Oslo 59,57 lat. N, 10,45 long. E (târgul Bergen fiind declarat oraş în 1070 de fiul ultimului rege Viking, care în garda imperială bizantină a fost subordonat puternicului general Gheorghios / Gyrger). Dr. Douglas Simms de la Universitatea Texas / SUA - în cercetarea sa despre Saamii timpurii - a prezentat harta mișcării lor și din Marea Albă, de-a lungul Scandinaviei, până în Albion / Arhipelagul Britanic (Laponii / Saamii sunt răspândiți mai ales în Karelia Rusă și Finică, ei având cel mai mare procent genetic patern ca al Gherga din Europa):
 |
| Steagul Scaniei |
