154. Gherganii şi Germanii

German / Gher-Man literalmente însemna Omul Gher - având străvechiul înţeles de “Omul Cerului” - fiind cu evidentă legătură onomastică Ghergană; la Germanicii Antici, Uriaşa Gerda a fost Zeiţa Pământului; Germanii își zic “Doici”, căci etnonimul le redă ascendența strămoșilor din Daci, anume: în Antichitate, o parte din Dacii Daciei au migrat în actuala Deutsch-land. Aşa cum Evreii denumeau Gentilii / Goimi, otomanii spuneau Ghiauri şi Romii / Ţiganii zic Gagii celor care nu-s de-ai lor, pentru nemţi Gher însemna proprii oameni - ceea ce s-a fixat ca “Deutsch”, în pronunție “Doici” - iar Valoni, Velşi, Valahi, etc. erau ceilalţi; în credinţa Goţilor - de care au fost legaţi mai ales Germanii răsăriteni - Valhala, respectiv Valahia, era tărâmul unde li se duceau sufletele (se ştie că rasial Goţii cumulau aspecte Caspice și negroide). De altfel, toţi vechii Germani în mod deosebit pomeneau luptătoarele Valkyrja / “Val-Kyrja”, divinele intermediare între zei şi oameni, duhuri care-l slujeau pe Odin / Zeul Războiului (la Germanici, din “Val” a derivat “război” şi din “Kyrja” a derivat “alegerea”); specialiştii în mitologia Germanică susţin că abia mai apoi Walkiriile s-au confundat cu Zânele Destinului şi sub forma unor fecioare înaripate bântuiau locurile bătăliilor pentru a-şi alege oaspeţii, în timp acele Amazoane antropomorfizându-se vizibil, până au ajuns prinţese, fiicele unui puternic rege (care nu ezitau însă să se măsoare în puteri cu bărbaţii, chiar la propriile nunţi). Dintotdeauna, Germanii s-au autonumit “Deutsch” - în pronunție “Doici” - sursa fiind Dacii: strămoșii lor (de exemplu, artefacte Dace au fost găsite în actuala Germanie până și la Lalendorf 53,45 lat. N, 12,23 long. E, în Pomerania inferioară / la Marea Baltică, lângă Krakow am See din Pomerania apuseană). În 2011, cercetătoarea Olimpia Cotan-Prună - profesoară de filozofie în România - a scris: “Primele locașuri ale dacilor s-au numit orașe / grădiște și erau pe locuri înalte / picioare de plai, unde în timp erau și cetățile / întăriturile, unde se antrenau luptătorii numiți în Tăblițele de la Sinaia’ ca Dage-ballo’, așa cum era și Decebal. Dacii şi-au luat în luptă lângă ei divinităţile celeste reprezentate de Balaurul Zburător, mesagerul energiilor sacre ale cosmosului. BalloBelloroBellusBellum’ însemna rival în război, duşman, oponent. A fi bellicos înseamnă a fi războinic, la noi, românii, urmaşii geto-dacilor. Învingătorii erau cântaţi în Ballade iar cei căzuţi pe câmpul de luptă erau duşi de către Balkirii, amazoane, femei luptătoare, în Blakulla, casa lui Baal unde se antrenau alături de martiri, sub comanda lui Odin pentru ultima zi a Universului, când zeii îi vor înfrunta pe Uriaşi. Memoria colectivă păstrează în zona gheţurilor veşnice referiri la Blaculla care era culla rezervată luptătorilor în casa de pe câmpie, într-o fermă pe o lucină, o ţară creată de zei pentru eroi (dar câmpii în nordul îngheţat mai rar). Ballos însemna şi bătălie / luptă iar arma de temut din vechime era Paloş. Când se fac referire la război se folosesc expresii: ante-bellic şi post-bellic, indicând denumirea veche din Baal / Balaurul geto-dacilor. Rebel / ‘re-bel’ este luptătorul permanent, excepţia de la regulă. Belea este năpastă / necaz, ce determină antrenare complexă pentru revenirea la viaţa normală. Ai răzbit, ai ieşit la lumină din belele, atunci când l-ai îndepărtat pe cel cu care eşti în răzbell, pe care poporul îl exprimă şi prin cuvântul tărăboi. Sabello, zeul războiului păstrat ca nume pe Tăbliţele de la Sinaia şi pentru comandantul armatei geto-dacilor din vremea lui Decebal, era luptătorul cel mai bun. De la Sabellio, arma de bază din timpurile vechi a rămas Sabia / sa-bia. Ballo era şi război-nik, respectiv cel din cetele sacre de îndepărtare a atacatorilor, ajutaţi de NikaBall era luptătorul dac din dabă - tabăra militară a cetăţii - iar caballus era calul de luptă special antrenat. Bellua a fost şi monstrul / bruta, aşa cum devenea luptătorul în tărăboiul pe viaţă şi pe moarte ce înzecea forţele omului de a supravieţui. Iată cât de implicat şi diversificat era cuvântul Ball / Ballaur în viaţa strămoşilor noştri; și totul având corespondente în toponimie ori onomastică”. (Varianta Germanică are la bază termenul War” / date fiind echivalențeleB”/V”, respectiv L”/R”). Spre deosebire de cei din S, care erau Berberi, Romanii ziceau Barbari celor din N (adică şi Germanilor / Gher-manilor, oarecum diferiţi de neamul Gherg / Kelt - al Celţilor - din care făceau parte Galii).
Germanii cu galben, Celții cu albastru
La început, Gher însemna înrudit şi cu Galii: din 223 î.C. - conform inscripţiei “Fasti Capotolini”, numele fiind de inspiraţie Greacă - au început să fie denumiţi Germanii explicit ca vecinii războinici Nordici separaţi ai Galilor, de pildă numele fiind utilizat de către geograful Posidoniu / Poseidonios 135-51 î.C. şi consacrat apoi de către conducătorul Roman Iuliu Cezar (aristocraţia Romană vorbea acasă Greaca / Iuliu Cezar ca tânăr, în anul 80 î.C., a şi fost ambasadorul Romei în Bitinia, la N de Gherghiţii Troiani; de altfel, Romanii i-au cucerit militar pe Greci dar Grecii i-au cucerit cultural pe Romani). Cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu în cartea “Istoria începe în Carpați” a scris: “În mileniul I î.C., unele triburi s-au mutat din Scandinavia în zona Germaniei de azi. Istoricul roman Tranquilius Suetonius a amintit că împăratul roman Augustus l-a trimis pe fiul său adoptiv, generalul Drusus (38-9 î.C.) să-i urmărească pe invadatorii sosiți din Scandinavia. Aceia erau așa de puțini, încât Drusus - deși avea trupa de cavalerie - n-a reușit să-i găsească. Atunci s-a întâlnit cu o bătrână care i-a spus într-o limbă latină’ să nu-i mai urmărească, pentru că nu avea ce lua de la ei. De atunci, auzind pe locuitori vorbind o limbă latină’, romanii i-au numit pe autohtoni germani’, deoarece în limba latină germanus’ însemna frate’. Așa se explică de ce și noi le spunem germani’, nume care nu e folosit de ei”. Pentru Romani, Germanii aveau înţelesul şi de “gemenii” Celţilor, vecinii lor din Galia, Grec numiţi Keltoi / Ghergoi: Romanii i-au numit ca Germani pe cei care erau înrudiţi dar şi se învecinau la răsărit cu Geţii / Dacii - până azi Germanii afirmând despre ei înşişi că-s “Deutsch” = “Doici” - şi filozoful German Gottfried Leibniz 1646-1716 (fondatorul Academiei de Ştiinţe din Berlin) confirmând despre Germani că “cel mai timpuriu s-au numit Dutch” / adică, în pronunţie, “Daci”, rudele Vestice ale Daco-Geţilor, ambele popoare avându-şi graiurile similare celui Frigian: aşa după cum a observat şi Margaret Oliphant în “Atlasul lumii antice” din 1992 “numele de germani’ le-a fost dat acelor barbari de dincolo de Rin de către romani, el nefiind folosit de acele popoare pentru a se autodenumi”. În România anului 2012, conferenţiarul universitar Gheorghe Iscru - doctor în istorie - a susţinut că “germanii au fost fraţi cu geţii, desprinşi din trunchiul arianilor”. Așadar, în Antichitate Germanii erau considerați frații gemeni atât ai Geto-Dacilor din E, cât și ai Celților / Galilor din V. În cartea “Restituiri culturale culese de Marius Fincă: Românii în ‘Mileniul de întuneric’ (secolele III-XIV); cine sunt strămoşii noştri?” din 2015, cercetătorul a consemnat că “Istoricul german Petrus Albinus a scris în 1590 ‘Cronica Misnei’ (adică a actualului oraş Dresda de pe Elba / capitala Saxoniei), în care a arătat că ‘vechii germani au intrat în contacte cu geţii, dacii din zona Dunării’, saşii fiind numiţi ‘dacos sau gothos’, amintind că ‘vechii germani, dacii şi sarmaţii’ erau renumiţi în extragerea şi făurirea obiectelor din aur şi argint, metale ce se găseau în ‘inima bătrânilor Munţi Carpaţi’.” Fluviul Elba - cu izvorul în cei mai înalți dintre Munții Sudeți, anume în Munții Uriașilor = Karko-nosze” - curge întâi prin Boemia și apoi prin Saxonia = regiunea Sașilor, foști “Dacos” / “Gothos”; Munții Sudeți se despart de Carpați prin “Poarta Moraviei” 49,35 lat. N, 17,45 long. E din Cehia - aflată la V de Cracovia / Krakow de pe Fluviul Vistula - iar Sașii / Germanii și azi își zic “Doici” iar Țara lor Germania e “Doici-land” (în prezent, Finicii au Saksa pentru Germania). Istoricul Italian Guido Mansuelli a scris în cartea Civilizațiile Europei Vechi” din 1967 despre Germani că “erau Indo-Europenii dintre Vistula, Rin și Baltica. Modurile de viață ale germanilor se deosebeau, după cum era vorba de germanii din stepe ca Goții (influențe iraniene, predominarea creșterii cailor), de germanii din păduri sau de germanii mării (piraterie, creșterea bovinelor). Folosirea monezii le-a rămas multă vreme necunoscută. Nu se poate vorbi de o unitate lingvistică la germani; dialectele lor se împărțeau în 3 grupe: ostice / complet dispărute, vestice (germana, olandeza, engleza) și nordice / care au dat naștere limbilor scandinave”. În lucrarea sa “Germania”, senatorul Roman Gaius Tacitus / Tacit l-a asimilat pe zeul lor Odin - pe care Germanii Antici îl numeau “Wodhan” / se poate observa că în Română la conducător s-a păstrat titulatura de Vodă, toate denumirile provenind din ceea ce se înţelegea prin şeful Edenului - cu Hermes (Mercur la Romani), de aceea de exemplu în Engleză / limbă Germanică, pentru “miercuri” fiind “Wednesday”: ziua Zeului Odin (numele Mercur utilizat de Romani probabil a provenit din proto Indo-Europeanul “merg” pentru “margine”, el fiind de la granița dintre lumi, ca mesager divin). Basarabeana Lidia Codreanca a scris în “Lumea antică” din 2015: “Începând cu anul 495 î.C., la Roma exista o societate de negustori (collegium mercatorum’) cu sediul în templul lui Mercur, zeul comerțului; în mare parte, comerțul era domeniul cavalerilor, care erau angrosiști (negotiatores’), pe când restul negustorilor erau comercianți (mercatores’)”. În “Dicţionar al religiilor”, Dr. Mircea Eliade și Dr. Ioan Culianu au arătat: “S-a remarcat, în persoana lui Odin, prezenţa aspectelor şamanice; el era zeul Asen suprem, deţinător al puterii magice. Asemenea şamanilor, Odin avea un cal miraculos, îşi putea schimba înfăţişarea, dialoga cu moartea, etc. Odin a fost totodată şi zeul războiului iar luptătorii săi aveau o soartă privilegiată: după moarte, ajungeau în palatul ceresc Walhalla; în fapt, moartea războinicului echivala cu o experienţă religioasă supremă, de natură extatică. Războinicul parvenea la starea de a fi - literal - cel în piele de urs’, amestec de furie ucigaşă şi sentiment de invulnerabilitate, imitând comportamentul carnivorelor (mai ales al lupului). În societatea vechilor germani, Odin era zeul nobililor şi nu se bucura de popularitate în rândul ‘oamenilor liberi’, al căror zeu tutelar era Thor”. Zeul Odin patrona și cei mai grozavi războinici Varegi / Vikingi - intitulați Bersekeri, adică luptători ca urșii - majoritatea acelora fiind nobili; ținând cont că în Caucaz urmașii Udi au fost cei ai străvechilor Ghergari / Gargari - partenerii grozavelor războinice Amazoane - și că savanții au documentat migrări ale acelora înspre apus, regăsiți deopotrivă în mai apropiații Carpați și în mai îndepărtatul Bazin Baltic, se poate corela atât potrivirea onomastică a legendarilor Ghergari Caucazieni cu Gherganii Carpatici, cât și a legendarului caracter războinic din zona Caucaziană cu cel din zona Baltică, mai ales că migrarea dintre zonele respective a existat istoric iar o bună seamă dintre bărbații Bazinului Baltic au fost atestați genetic masculin prin același tip uman ca Gherga din spațiul Românesc (leagănul Geto-Dacilor Europei, strămoșii Goților și ai Germanicilor în general).
Leagănul German între Bazinele Vistulei și Dunării
Istoricul Giovan Pigna 1530-1575 din Ferrara / Italia a scris: “Cei mai renumiți dintre toți Germanii erau Goții, Geții sau Dacii, ultimii veniți în Europa, aduși de Darius în anul 508 î.C.; au invadat Tracia și au ajuns până la Ebru”. În 1769, Suedezul Johan Ihre în “Glossarium Suio-Gothicum” a reflectat: “Confundându-i pe Goți cu Geții sau Dacii, se vede că docții din Nord nu s-au întrebat niciodată cum putea ieși atâta lume din restrânsa provincie Gothland; de ce nu se spune că poporul Get avea deja cunoștința literelor, înainte de venirea episcopului Ulfila, în secolul IV?” (Biblia realizată pentru Goți pe malul Dunării inferioare de episcopul Ulfila - Anatolian originar din zona Sanctuarului Gherga - a fost în scrierea Germană veche, alfabetul Gotic utilizat de el fiind cel proto-German, preluat de Germani pentru primele lor scrieri). În 1841, istoricul Antonio Ranieri din Napoli / Italia a scris: “Începând cu anul 1762 î.C., migranții din Asia Mică populară mai întâi Tracia, apoi Panonia și la sfârșit Germania, originea acestora din urmă fiind considerată Tracă. (Popoarelor Trace le-au aparținut, în vremuri mult mai vechi, Pelasgii). Se deduce astfel că originea primitivă a Goților nu a fost Germanică, ci Tracă. Goții au fost Anticii Geți, foarte prezenți în istoria Romană”. Dr. Mircea Babeş în “Istoria românilor” editată de Academia Română în 2010 a scris că “primii germani intraţi în scena istoriei au fost bastranii / bastarnii din Basarabia / Moldova, între Nistru şi Istru: germani înainte de germani; pentru sfârşitul secolului III î.C., Strabon VII 3:17 a făcut cunoscută ramura sidonă a lor, nume regăsit la o populaţie din zona izvoarelor Vistulei (sidonii la Ptolemeu 2:11) şi - într-o formă uşor diferită - la sidinii dintre gurile Vistulei şi Oderului” / adică Pomerania: regiunea împărţită acum de Polonia şi de Germania, unde au fost credincioşii profetei Sibila, atestaţi istoriceşte ca Suebi / Suevi (dintre care o parte au fost strămoşii Suedezilor în S Scandinav, o parte au înfiinţat în NV Iberic Regatul Galiciei iar în S German / Bavaria au devenit strămoşii Şvabilor, care în Epoca Modernă au fost principalii colonişti în Banat). De altfel, geograful Antic Ptolemeu 2:10 a notat că între izvoarele Vistulei şi Elbei - în Munţii Cerconossios / Karkonosze, adică “Munţii Uriaşilor” - trăiau Corconti / Korkonti: strămoşi Germanici, vecini cu Burii - din altă populaţie Germanică - care se întindeau din N Carpaţilor până acolo în acel timp (al primei jumătăţi din secolul II, când Romanii i-au atacat pe Geto-Dacii din Carpaţi). Surse Antice serioase, ca din secolul I î.C. conducătorul Roman Iuliu Cezar în “De bello Gallico” 6:25 și savantul Grec Strabon în “Geografia” VII 3:12, au scris că pe atunci Germanii se învecinau cu Dacii (de la E); comparativ cu Galii (de la V), Germanii n-au lăsat oraşe, palate, temple ori alte edificii - căci aşezările lor umile nu se comparau cu cele prospere ale Galilor - fiind lipsiţi de resurse sau de meşteşugari. Părintele istoriografiei Latine Tacit - născut în Galia, autorul în secolul I a lucrării etnografice “Germania” - le-a găsit calităţile: prietenia dovedită pe timp de pace şi curajul în luptă (admirând respectul lor faţă de “Consiliile tribale” în care erau discutate chestiunile arzătoare şi se luau deciziile importante).
Lumea Antică redată de geograful Claudiu Ptolemeu
După cum a documentat şi cercetătorul Italian Michelangelo Naddeo în 2006, runele Germane erau Finice - populaţie dominată de grupul genetic Gherga - iar alfabetul Gotic utilizat apoi de Ger-mani a fost creat de episcopul W/Ulfila (foarte probabil Ghergan / era din zona Anatoliană a Sanctuarului Gherga, porecla sa literalmente fiind “Lup-ilă”), stabilit mult timp pe malul Dunării, la Nicopole. Este de ştiut că printre cele mai vechi documente despre genealogia Nordicilor (păstrate în biblioteca regelui Henry VI al Englezilor, 1421-1471) apar la originea Germanilor Nordicul Boerinus cu feciorii Geat, Gethus, Gothus, Dacus, Fresus, Suethedus, Iutus, Wandalus şi Cinvincius, corelaţi de cercetători cu Guţi, Geţi, Goţi, Suedezi, Danezi, Vandali, ş.a. Spaţiul Gher-manilor s-a consolidat în N Dunării, între Carpaţi şi Rin iar Țara lor s-a numit Deutsch; în vechime, Valea Dunării - între Pădurea Neagră şi Marea Neagră - a fost locuită de cei care o venerau pe Dochia, populaţie organizată pe cursul inferior de Romani în secolele II şi III ca a Daciei (e de ştiut că pe continentul European graniţa Nordică a Imperiului Roman era pe Fluviile Rin şi Dunăre, Banatul - dominat în partea muntoasă de Gugulani / “Gugu-Alani” şi din anul 21 de Sarmaţii Iazygi / Aszi din Iran, rude cu Roxolanii / “Rox-Alanii” din Bărăgan şi cu Alanii din Oseţia, ce-şi creşteau caii Altaici în mlaştinile regiunii - fiind prima regiune inclusă de Romani de pe partea cealaltă a Fluviului, provincia Dacia din care făcea parte regiunea Banatului fiind şi singura Romană ce a fost pe malul stâng al Dunării: aceasta datorită bogăţiei sale, împăratul cuceritor Marcu Traian considerându-şi reuşita drept cea mai mare vreodată pentru Imperiul Roman, aflat atunci la apogeul său / şi a ţinut de aceea cea mai mare petrecere din istoria omenirii - de 123 de zile - fostul senator Dio Cassius 155-229 din Bitinia / Anatolia în “Istoria Romană” 68:15 consemnând că datorită înfrângerii Geto-Dacilor “după întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor Barbari şi de la Inzi”). În schiţa următoare - realizată în 2009 de geneticienii Maghiari Biro, Pamjav, Volgyi şi Zalan - se pot vedea legăturile filogenetice mai apropiate ale Germanilor cu Oseţii şi Kurzii, respectiv cu Uigurii şi Uzbekii:
Apropierile filogenetice ale nemţilor
Cronicarul Widukind 925-973 de la Biserica Corvey 51,46 lat. N, 9,24 long. E / Germania în “Istoria Saxonilor” a scris că Saxonii / Germanii s-ar fi întâlnit - fiind vechi Greci - şi în armata lui Alexandru Macedon / cel Mare”, ei continuând Cultul lui Hercule şi Cultul lui Apollo; de asemenea, el a mai afirmat că Ungurii erau Avari, Avarii erau Huni iar Hunii veneau de la Goţi. În Evul Mediu, Cronica Poloniei Mari” a scris: “Germo era plugul tras de boi iar astfel, Germanii şi Slavii - având graniţă comună - trag împreună; nu există mai buni vecini în lume, prietenoşi şi familiari, decât Germanii și Slavii” (ambele mari familii Europene au rezultat din 2 valuri succesive de roiri Geto-Dace, din spațiul strămoșesc Românic). Un studiu filogenetic arată și înrudirile apropiate ale populațiilor din România / fosta Dacie și din Germania / Deutsch-land:
Academicianul Austriac Herwig Wolfram a scris în 1997 despre Germanii Antici: “Nume ca Alamani, Franci, Bavarezi, ş.a. sunt forme recente reproducând vechile organizări tribale; înţelesurile sunt transparente şi reprezintă evenimente ce pot fi reconstruite, ca Alamani = uniunea tuturor oamenilor, Franci = cei liberi, Bavarezi = originari din Boemia, etc. (la început erau puţini şi au migrat cândva pentru vieţi mai bune, sub îndrumare divină)”.

Migrarea Volcae
Savantul Cicerone Poghirc - mentor al filozofului religiilor Dr. Petru Culianu - despre “Numele populaţiilor romanizate în Balcani” a considerat că “denumirea vechiului trib ‘volcae’, vecin cu germanii, a devenit pentru ei numele celţilor în general şi - după romanizarea Galiei - a fost aplicată tuturor popoarelor românice (conform cuvântului german ‘walh’); în ce-i priveşte pe latinii orientali, pentru a-i diferenţia, în germană se folosea ‘wlach’ pentru aromâni şi ‘wallach’ pentru români, denumiri ieşite din uz actualmente. De la germani numele a trecut la slavi, cei sudici folosind ‘vlachu’ pentru italici iar cei nordici ‘volosi’ pentru români şi ‘vlochi’ pentru italieni, etc”. (În abordarea Valach - apropiat de Balach, ca Valachi în Balcani - e de observat că vechile denumiri Peninsula “Hemului” şi Munţii “Hemului” au devenit Peninsula “Balkanică” şi Munţii “Balkani”, pe rădăcina “Balk” / “Volk”, adică “lup”, atât în Germană, cât şi în Slavă). În 1995, etimologul Francez Bernard Sergent a enunţat: “De la ‘migratori’ provin termeni ca ‘volci’ (şi ‘lupi’), pelasgoi, ş.a. iar de la ‘lup’ provin termenii ‘volcae’ (pentru marele popor celt), ‘hirpini’ (pentru sabinii din Italia), ‘daci’, ‘varkana’ / ‘hyrkanoi’ (iranicii de la sudul Caspic, din Hyrkania), ş.a. De regulă generală, predomină sensurile de ‘oameni’ (prin excelenţă) sau ‘războinici’ cel puţin în cazurile ‘dahae’ şi poate ‘gothi’.” Strămoşii migratori Pelasgi / Pelasgoi efectiv au fost şi “lupii mărilor”, adică marinari; expresia valabilă pe uscat pentru Pelasgi - ca veritabili “lupi” - s-a dovedit valabilă şi pe ape, ca “lupii apelor” (contextul iniţial al mişcărilor Pelasge deopotrivă fiind pe pământ dar şi paleo-acvatic, prin navigări pe bogatele hidro-reţele rezultate din topirea calotei la sfârşitul ultimei glaciaţiuni). Poporul Celt / Kelt - vecin celui German / Gherman - era, corespunzător regulilor lingvistice, suprapunerea peste Gherg: cel Gerg / Gherg era vecinul celui German / Gherman. De exemplu, în 1221 Ioan Apokaukos - şeful Bisericii din Nafpaktos / Naupactus 38,23 lat. N, 21,49 long. E - a notat că “omul de rând îi numeşte Vlahi pe coloniştii Romani”; ca şi vechea împărţire Geto-Dacă (Geţii în văi - şi la şes - iar Dacii pe înălţimi) şi în Medievalii Balkani / Balcani s-ar putea recunoaşte aceleaşi poziţionări: Vlahii - foşti Celţi şi urmaşii coloniştilor Romani - în văi şi la şes iar Aromânii / Armânii (respectiv coloniştii Armeni Romanizaţi) pe înălţimi. Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009 a afirmat: “Termenul de valah / vlah defineşte nu doar pe români, ci populaţiile românice, în general. Slavii l-au preluat de la germanici, termen cu care aceia denumeau în egală măsură pe celţi, pe romani şi - probabil - pe geto-daci (pe ne-germanici, în general). Astfel, în vechea germană ‘walah’ / ‘walh’ însemna celt, gal sau roman, etc. Termenul germanic provenea de la volcae, numele unui puternic trib celt aflat pe actualul teritoriu al Germaniei (primul trib celtic cu care au ajuns în contact germanicii la mijlocul mileniului I î.C.), radicalul la slavi având şi forme similare cu sens de ‘mag’, la ei ‘volos’ însemnând ‘divinitate păgână’; în finică - ca şi în vechea rusă - ‘velho’ = ‘mag’. Există o tendinţă - mai puţin academică - după care ‘valah’ ar proveni de la acelaşi radical ca şi ‘pelasg’, tendinţă greşită desigur, deoarece românul valah şi grecul pelasg nu provin din aceeaşi sursă, chiar dacă denumirea de pelasgi se referă la proto-traci iar cea de valahi la români. Herodot a arătat că primii locuitori ai Greciei au fost pelasgii, care încă trăiau - pe vremea sa - alături de greci. Grecul ‘pelasgoi’ însemna ‘oamenii mării’; ‘pelasgos’ = ‘întinderea mării’. Acea denumire li s-a tras de la faptul că proto-tracii au fost primii navigatori din Europa şi au controlat căile maritime din Marea Neagră şi Marea Mediterană până la căderea Troiei (după care, controlul acelor căi maritime a fost preluat încet-încet de către greci). Nu este exclus ca pelasgii sau anumite triburi pelasge să se fi numit ei înşişi cu un termen similar, provenind de la acelaşi radical pre indo-european ‘pelag’ însemnând ‘plat’ / ‘întins’, un termen ‘pelagos’ însemnând ‘cei mulţi’ / ‘cei numeroşi’ iar grecii, prin etimologie populară, l-au adaptat limbii lor, făcându-l ‘pelasgoi’ - adică ‘oamenii mării’ - deoarece aceia au fost cei mai mari navigatori ai timpurilor vechi, pre-greceşti. Dacă admitem această ipoteză ca bază de pornire pentru explicarea etnonimului ‘pelasg’, nu se poate admite că acest termen avea aceeaşi origine cu numele triburilor volcae. Denumirea de ‘popoarele mării’ a apărut şi în textele vechi egiptene, denumire care se referea fără îndoială la aceeaşi ‘pelasgi’ sau proto-traci, adică oameni ai mării. De menţionat că autorii vechi greci şi romani numeau ‘pelasgi’ şi pe unii din vechii locuitori ai peninsulei italice, nu numai pe cei din peninsula balcanică; deci e vorba despre o populaţie străveche pe acele locuri, care avea o origine comună, mai exact erau triburi proto-trace a căror civilizaţie a stat la baza culturii europene antice şi moderne. Trebuie accentuat că ‘valah’ / ‘vlah’ este un etnonim pe care atât românii din nordul Dunării, cât şi cei din sud nu-l folosesc pentru a se denumi pe ei înşişi, termen cu care numai străinii îi numesc aşa, ceea ce este un indiciu foarte clar că termenul este de origine străină pentru români (ba mai mult, acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte naţiuni românice); termenul este folosit de către nordici - şi astăzi - pentru a denumi toate aceste popoare”. Cândva, din Pamir / Asia Centrală, zonă locuită până în Antichitate de Dakhi, au plecat în Europa roiuri de Gherghi, regăsiţi printre interesante duplicate onomastice “D”/“G”, răspândite cronologic şi geografic (de la răsărit la apus, în timp), ca de exemplu:
·         în E Mării Negre - la limita Europei cu Asia - Daghii Caucazieni şi Ghesii Anatolieni (din Pont / Garghia) dar şi Ghergari din vecinele Georgia, Cerchezia, etc.
·         în V Mării Negre - în Bazinul Dunării - Dacii şi Gheţii / Geţii
·         în centrul continentului European, Germanii - autonumiţi “Deutsch”, în pronunţie “Doici” - îi au ca vecini în Peninsula Iutlanda pe Danezi (în vechime Iuţi / Juţi - în pronunţie “Giuţi” - o rezonanţă cu Goţi / Geţi)
Caracterul războinic al Dacilor (de care Antichitatea a fost impresionată) s-a regăsit în caracterul Nemțesc / Deutsch, care a ajuns să provoace 2 războaie mondiale în secolul XX (de care Epoca Modernă a rămas puternic impresionată): de la Daci la Deutsch s-a transmis mai mult decât onomastica; au mai fost și alte însușiri comune, ca abilitatea organizatorică, corectitudinea tehnică, hărnicia, etc. (actualii Deutsch reproduc multe de la foștii Daci).
Steagul German