 |
Drumul dintre Sanctuarul Gherga şi Hilarima
|
Sanctuarul Gherga era la relativ mică distanţă de Hilarima / Hylarima, ce a fost un oraş întemeiat de Ghergari odată cu Troia, la începutul mileniului III î.C., în secolul XXX î.C (în mileniul II î.C., Hitiţii au notat localitatea ca Wallarima, la începutul secolului XIV î.C. împăratul Tudhalyia II reuşind să includă oraşul în Imperiul său, stabilind acolo graniţa cu Caria Gherganilor, locul funcţionând ca vamă între cele 2 părţi timp de peste un secol, până la căderea Imperiului Khet / Hitit). Arheologul John Cook 1910-1994 a afirmat: “Valea superioară a Râului Marsyas a fost bogat populată în mileniul III î.C” (iar Sanctuarul Gherga - cel mai mare al Regatului Cariei - a funcționat milenar tocmai pe Valea Marsyas, cea puternic populată încă din Epoca Bronzului). Hilarima / Hyllarima - localitate unde era venerat fiul Ghergarului Hercule, Uriaşul Lidian Hyllos / Hyllus, de la care şi-a luat numele - a fost apoi unul dintre centrele literate ale Cariei, după cum a observat în 2007 cercetătorul Catalan Ignacio Adiego, care a notat despre scrierea Cariană inițială că era în “Uralfabetul” cu alte valori literare decât cele ulterioare Grecești, după cum se poate observa (citit în vechiul stil, GERGA pentru GHERGA / “Gher-Ga” literalmente era “BYTBA” / “But-Ba”, adică “Bâtul Sufletului” - confirmând străvechiul înțeles falic al numelui - căci “Byt” / “But” = “Bât” cu sensul de “drept” iar “Ba” = “Suflet”, deci ar fi însemnat și “Suflet drept”):
| Poarta Hilarimei |
Este de observat că la SV de Hilarima, pe Vârful Kyon, a fost Anticul oraș Kys - Grec zis Palaiopolis - al Cariei (azi Bellibol 37,24 lat. N, 28,28 long. E), care a avut teatru din marmură asemănător celor de la Wallarima / Hilarima și Walliwanda / Alabanda, a emis propriile monezi în secolul I î.C., etc.: numele Kys rezona Pelasg cu Kuș / Cuș (e de știut că la Sumerieni, Zeul Kus a fost al păstorilor iar în Turcă termenul “kus“ = “pasăre”). Precum păsările, Carianii preferau înălţimile - observaţie a dramaturgului Grec Aristofan, care printre altele a remarcat şi figurile “Istriene” ca fiind cele având frunţi tatuate, cu veşminte colorate - iar la decizia din 301 î.C. a guvernatorului Makedon Pleistarchus, oraşul Hilarima s-a întins pe Dealul Kapraklar (în vechea Greacă, “hylaros” însemna “plin de bucurii” / “plăcut”); în 263 î.C., locuitorii săi au dedicat în centrul oraşului un Altar lui Apollo Gergithius iar în perioada 189-167 î.C. localitatea a fost controlată de cei din Insula Rodos (Teatrul Grec - aflat la 780 metri altitudine - a fost dotat cu o scenă nouă în urma vizitei acolo a împăratului Roman Marc Aureliu 121-180, dinaintea timpului căruia oraşul emitea monede cu figura Marii Zeiţe Kybele încadrată de lei):
 |
| Teatrul din Hilarima |
(La rândul lor, Carianii deseori au controlat Insula Rodos / după cum a rămas de exemplu Ptolemaionul acolo). Cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a scris în 2014: “Termenul ‘hilaria’ îşi are semantica în limba sanscrită, având înţelesul de ‘vindecătoare’, de ‘cel care se lamentează’, formă rituală legată de cultul la traco-geto-daci al Mamei-Pământ, Gaya. La sărbătoarea Lingamului în arealul indian privitor la rolul apei, corpul uman era considerat ‘cazanul de aur în care fierbe apa sublimării organice ca emiţător al reproducerii vieţii’. Abluţiunea cu apă a căpătat în timp caracterul de hidroterapie aplicată extern dar şi intern. Antrenamentele călugărilor războinici se făceau, ca moduri de energizări, sub cascade de apă. În practica cultului vedic, înghiţirea salivei combinată cu anumite tehnici respiratorii se considera că avea efecte benefice asupra întregului organism. La indo-tibetani exista conceptul că ‘băutul progresiv a câte unei porţii de apă proaspătă conduce la dispariţia tuturor bolilor şi la prelungirea vieţii’. La frigieni exista un demers cultic privind apa. În viziunea greco-romană, existau ‘forţe’ conţinute în apă. Dacii aveau înalte concepţii legate de folosirea apei în cult. În tradiţia populară românească - moştenită prin daci - există conceptul de Apă Vie / Apă Moartă. Apa Vie simbolizează fluidul vital, fluidul nemuritor ridicat la nivelul cel mai înalt de subtilitate; conform mitologiei populare, este fluidul alcătuit din ‘apă’ şi ‘humă’: e conceptul de bipolaritate, reflexie a aceluiaşi principiu existent la vedici şi se regăseşte din extremitatea Asiei până în Europa. În istoriografia greacă el e menţionat de Thales din Milet ca fiind ‘cel care constituie hrana puterii astrelor şi soarelui’. Tradiţia populară la români caracterizează ‘Apa Vie’ drept ‘substanţa de la marginea Pământului în locurile neumblate de om; cine ajunge acolo şi o bea devine nemuritor’. Un alt concept popular e cel de ‘Apă Neîncepută’; conform definiţiei, ‘apa neîncepută e aceea luată din izvor dimineaţa, înainte de a fi luată de către altcineva’. Privită prin concepţia vedică de unde provine, luarea de apă care în prealabil a fost în contact cu altă persoană, aceasta ar putea s-o impurifice, putând transmite eventuale ‘negativităţi’ (intruziuni info-energetice cu caracter parazitar) pe care persoana respectivă le-ar fi putut avea, conştient sau nu, în corpul său subtil (apa are capacitatea de a acumula informaţii cu suport energetic precum rostirile de cuvinte, ca exprimări de gânduri). Într-o altă variantă, ‘Apa Neîncepută’ e aceea care este prevalată imediat după miezul nopţii. În tradiţia populară la români mai există credinţa că o apă curgătoare devine ‘curată după ce trece peste 7 pietre’; această credinţă e o reminiscenţă a ritualului vedic de purificare a apei: apa - ca simbol vedic lichid al fluidului vital - devine pură, similară ipostazei ei în corpul uman, când trecând prin cele 7 chakre, se purifică (e transpunerea populară la nivel fizic al unui proces subtil). În tradiţia populară / în cultul popular, sunt forme de manifestări în care apa e considerată element purificator; astfel e obiceiul spălării picioarelor la sărbători: reflectare a ritualului de obârşie vedică de purificare cu apă, considerându-se că astfel se păzea trupul de ‘vlăguirea’ provocată prin atacul duhurilor rele (prin spălare, ele erau eliminate în apă şi prin aruncarea apoi a apei erau încredinţate Mamei-Pământ). Un alt obicei e când cea mai vârstnică femeie ‘scoate la poartă’ un vas cu apă aşezat pe un strat de pelin verde (în credinţa populară, curtea casei e considerată loc sacralizat iar împrejmuirea e considerată similară unui cerc magic; în cultul vedic - în mod similar - împrejmuirea casei era considerată cerc magic): ea spală toţi membrii familiei, care trebuie să stea în picioare, cu faţa spre răsărit. După ritual, apa se aruncă într-una curgătoare; în magia populară, pelinul şi usturoiul erau considerate mijloace de protecţie îndreptate contra duhurilor rele. Obiceiul popular este o moştenire a ritualului vedic de purificare cu apă, existent şi în prezent: ritualul constă în punerea picioarelor într-un vas cu apă până la glezne în prezenţa unei lumânări aprinse dedicate zeului Surya / Agni; conform credinţei la vedici, eventualele duhuri malefice ‘cuibărite’ în chakrele corpului subtil ale persoanei în cauză erau astfel forţate să iasă în apă prin degetele picioarelor (locurile reflexiilor chakrelor în membrele inferioare). Ştergerea picioarelor de apă se făcea cu o pânză albă simbolizând puritatea şi împiedica transmiterea mai departe altora; după spălare, apa se arunca într-una curgătoare ‘fără a privi înapoi’, existând credinţa că ‘privirea este receptacol, de asemenea al duhurilor rele’. În cadrul ritualurilor vedice asociate celor de purificare era implicată acordarea iertării participanţilor precum şi a ‘propriei persoane’, pentru faptele săvârşite cu sau fără ştiinţă: ceremonia era considerată o acţiune de ‘re-echilibrare’ la nivel cosmic, o ‘compensare’ a efectelor negative datorate acţiunilor ego-ului uman. În tradiţia populară mai există obiceiul ‘spălării cu rouă’ de Sărbătoarea Sf. Gheorghe / 23 aprilie: obiceiul se săvârşeşte discret, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, de către fete / femeile tinere; desculţe - fără veşminte - ele se tăvăleau prin iarbă sau holdele de grâu. Spălarea ritualică a părului are o obârşie arhaică, vedică: în apa în care se făcea spălarea se fierbeau anumite plante cu caracter magic (urzică, etc.), rostindu-se formule magice; în concepţia vedică, părul despletit era potenţial receptor al duhurilor rele din Akaşa / Inconştientul Colectiv. Tăierea ritualică a părului cu ocazia înmormântărilor reflecta actul magic al împiedicării pătrunderii în persoanele participante de eventuale duhuri malefice ‘ce părăsesc corpul defunctului, căruia nu îi mai pot exploata energia corpului subtil care pleacă odată cu el’. Mitologia populară a românilor acordă o atenţie deosebită apei în procesul Creaţiei Universului. Conform mitologiei, ‘la început, când nu era nimic, era ca un noian întins de ape’: astfel, apa apare ca un simbol al re/generării, un izvor al vieţii; apa e considerată ca având funcţie purificatoare. După Creaţie, funcţia sacră a apei - ‘a convieţuirii Apei cu Pământul’ - s-a materializat ca un organism cosmic, atunci când apele erau izvorâte din adâncuri, când pământul a fost ‘rănit’ natural, precum ‘Sângele Pământului’. Astfel, apa a căpătat capacitatea purificatoare asemenea sângelui jertfelor: această aserţiune face trimitere la cultul vedic, în care în ritualuri apa era considerată un element major purificator. De-a lungul timpurilor, în cultul vedic primar - în forma sa arhaică - sângele victimelor sacrificiilor era oferit ca ofrandă şi considerat mediu purificator; ulterior, el a fost înlocuit cu apă (în ritualurile cultice vedice în care se făcea asocierea între foc şi sângele victimelor sacrificiului, aceasta a fost substituită ulterior, făcându-se între foc şi apă). În mitologia românească, focul este elementul purificator al sufletului şi spiritului iar apa a materiei (bolnavii trataţi cu ‘Apa Neîncepută’ aveau şansa regenerării). Motivul învierii eroului din basme scăldat în 2 ape - ‘Apa Moartă’ şi ‘Apa Vie’ - nu este o dualitate antitetică, ci complementară; motivul ‘Apei Moarte’ şi ‘Apei Vii’ îşi are obârşia în cultul vedic. În practica rituală a cultului vedic, corespondenţei ‘Apei Moarte’ ca fluid magic îi corespunde energia care se adresează părţii materiale a trupului fizic uman (fiziologic-somatic). Toată străvechimea ritualului de purificare cu apă presupune moartea şi învierea”. (Foarte posibil, în micile clădiri de piatră ale Sanctuarului Gherga - permanent luminate de opaițuri - se practicau inhalații, în apa fiartă sfințită fiind diverse infuzii aromate).
Cuvântul Grecesc “episkope” a avut - încă din vechime - o conotaţie religioasă, aşa cum s-a impus apoi în creştinism (“episcopia” era funcţia demnitarului care supraveghea ceea ce se petrecea sub jurisdicţia sa, “episcopoi” semnificând “supraveghetori”): creştinii timpurii au considerat episcopii drept succesorii apostolilor. Localitatea Hilarima a găzduit de timpuriu episcopatul zonei pentru că după funcţionarea timp de aproape un mileniu a Templului Gherga, consolidarea creştinismului în Romania (adică nou apărutul Imperiu Bizantin) s-a datorat şi contribuţiei Gherghiţilor din Văile înconjurătoare Sanctuarului Gherga, care s-au mutat în zonele atunci fertile vieţii: agricole / mulţumitoare sufleteşte şi creştine / mulţumitoare spiritual; dedicarea lor creştină (pornită din Galileea în secolul I inclusiv prin neamul Gherghe-seului exorcizat de Iisus în Gherga-sa, după cum a relatat Biblia prin Noul Testament) a determinat apariţia în apropierea Templului Gherga a primelor altare creştine din regiune. Realitatea a fost că în mileniul I principala răspândire a numelui şi neamului Gherga era în Imperiul Bizantin (prezenţa semnificativă Ghergană în lume mai fiind atunci în E - Asia Centrală, respectiv Caucaz - şi în N, dincolo de Marea Neagră). Pe atunci, Biserica era esenţială în exercitarea puterii imperiale; prin numărul mare de episcopi implicaţi în importantele întruniri / sinoduri, Gherganii reprezentau practic în Anatolia o forţă (declanşată mai ales în secolul IV de martiriul Sfântului Gheorghe). În secolul V, eminentul Hierocles din Hilarima Gherganilor a ajuns şeful filozofilor din Alexandria / capitala pe atunci a Egiptului, remarcându-se prin legăturile făcute între păgâni şi creştini, elogiat de enciclopedia bizantină “Suidas”: “el reunea gândirea cea mai înaltă cu un mod de exprimare măreţ şi direct; strălucea prin uşurinţa limbajului şi era atât de inspirat în alegerea sensului cuvintelor şi frazelor sale, încât îşi încânta de fiecare dată auditoriul”. Sinodul din 692 în Tracia la Constantinopol - numit “al doilea Trulan” după numele sălii unde s-a ţinut, în palatul împăratului - a completat administrativ pe cele din anii 553 şi 680 (când a fost primul sinod Trulan), cu 102 canoane şi decizii disciplinare; a întrunit 240 de ierarhi - dintre care 211 episcopi - toţi din Imperiul Bizantin (papa a refuzat semnarea, deoarece printre altele a fost condamnat celibatul preoţilor - ceea ce a prefigurat schisma creştinilor - catolicii interzicând căsătorirea clerului). La sinodul Trulan II - convocat de împăratul bizantin Iustinian II, ultimul din Dinastia Heracliană / era fiul împăratului bizantin Constantin “cel Nou”, care a convocat sinodul Trulan I - a luat parte şi episcopul Gherga din Hilarima / Hylarima (Episcopia bizantină Hyllarima / Hyllarimensis a fost condusă mai ales de Ghergani; de la începuturile sale a beneficiat în Biserică de imigranţi din Decapolis - inclusiv Gherasa - în zonă stabilindu-se şi Evrei vechi din Galileea, care şi-au deschis în oraş o sinagogă în secolul III: un aport de populaţie manifestat din secolul II până în secolul V, căci pentru jumătate de mileniu Evreilor le-a fost interzis accesul în Ierusalim, în perioada 138-638 / până la cucerirea de către Arabi, acei Semiți permiţându-le întoarcerea din diasporă; e de ştiut că primii colonişti Evrei în V Anatoliei au fost 2 mii de familii împroprietărite în cele mai bune locuri din Frigia şi Lidia de Antiochus III în 210 î.C., pentru a contracara turbulenţii autohtoni, printre care erau şi Gherghiţi). În secolul VII, Arabii au permis Evreilor întoarcerea în Ierusalim; apoi, au atacat grânarul regiunii: Egipt. În Imperiul Islamic - întins între China şi Oceanul Atlantic - prima moschee imperială (ce a fost modelul pentru celelalte mari moschei din lume) a fost cea din Damasc din Decapolis, acum capitala Siriei, ridicată pe locul aşezământului creştin bizantin de acolo, inspirându-se în structură şi ornamentare din acela; era o zonă influenţată Ghergan puternic (de milenii). Episcopul Gherga din Hilarima - notat şi Gheorgu / Georgius - a întâlnit în Tracia la Constantinopol, la sinodul Trulan II, fraţi de credinţă George / Gheorghe, ca apropiaţii episcopi Georgios din Aydîn / Tralles (Antiochia Cariei) = “Γεώργιος ἐλάχιστος ἐπίσκοπος πόλεως Ἀντιοχείας ἐπαρχίας Καρίας”, Codrylus / Codrula şi Syedra 36,26 lat. N, 32,09 long. E în Pamphylia, Xanthus / Licia, din Palaeopolis 37,50 lat. N, 24,56 long. E / Andros, cea mai Nordică Insulă din Ciclade, Irenopolis 37,11 lat. N, 32,14 long. E în Isauria (Neronias / Kilikia) sau cei semnaţi Georgius, ca aceia din Abramissus / Armenia, Aenos 40,52 lat. N, 26,10 long. E / Tracia, Selymbria 41,05 lat. N, 28,15 long. E / Tracia, Cherson / Doras 46,38 lat. N, 32,36 long. E (vizitat de împăratul bizantin ca fugar), Niceea, Synnada 38,32 lat. N, 30,33 long. E / Galatia, Theorina şi Zela 40,18 lat. N, 35,53 long. E / Pontus. La sinodul Trulan I - din 680 - pe când în Tracia la Catedrala “Sfânta Sofia” din Constantinopol (capitala Imperiului Bizantin) funcționa diaconul Georgios / Georgius, au fost episcopii Georgios / Georgius din Insulele Chios și Naxos, din Adrasos 36,38 lat. N, 33,09 long. E / Anatoliana Isuaria, ș.a.; notat Latin Georgius și Grec Gregorios - după cum a observat și Rudolf Riedinger - episcopul Insulei Lesbos (din capitala Mitylene) a participat la toate sesiunile sinodului din 680. Este de ştiut că episcopul Georgius - notat şi Gregorie - din Hyniandos / Oinunda 37,15 lat. N, 29,08 long. E în Licia, a fost prezent la sinodul din Constantinopol / Tracia atât în 680, cât şi în 692; dintre episcopii Gheorgu / Georgius prezenţi în Tracia / Constantinopol la ambele evenimente au fost cei din Cratis / Flaviopolis 38,40 lat. N, 29,24 long. E (azi Usak), Camuliane / Capadochia (din Cezareea / azi Kayseri), Bisya / azi Vize 41,34 lat. N, 27,45 long. E în Tracia, Cadosia / între Frigia şi Bitinia, Camache / Armenia, Insula Thera şi Junopolis / Paflagonia. Episcopii Gheorghe / Georgios al Miletului = metropola Cariei și din Sagalassos 37,40 lat. N, 30,31 long. E / Pisidia - sediul său era în Barla / acum Bedre (Parallos ori Parlais) 38,01 lat. N, 30,46 long. E - au luat parte în Constantinopol / Tracia atât la sinodul din 680, cât şi la cel din 692: ambele sinoduri au fost ţinute în aceeaşi sală Trulan / Trullo - cu cupola conică - a palatului imperial (prima oară - în 680 - a fost osândit monotelismul). La sinodul din 692 au mai fost episcopii Gregorius - ca de exemplu cel din Jutalea, notat Latin şi Georgina - din Evaza / Theodosiopolis al provinciei Asia (lângă Efes), Calbe din Valea Kaystrios / Caistru la gura căruia era portul Efes, Axani / Frigia, Calantes / Bitinia, Synodion şi Tabia / Galatia. Patriarhul Antiochiei în 690-695, cunoscut ca George II, a fost din Sivas / Sebastia 39,45 lat. N, 37,01 long. E (locul martirajului mucenicului Gorgonie / Gorgonius în 316); în 680 era numai călugăr - reprezentantul patriarhului Ierusalimului - iar în 692 la sinodul din Constantinopol / Tracia a luat parte cu deplina sa fericire şi putere.
Din așezarea Gordos a Lydiei - denumită de Romani Iulia Gordos - aflată la izvorul Râului Hyllus, la N de Sanctuarul Gherga (respectiv de Caria), la sinodul din 680-681 de la Constantinopol / Tracia a fost episcopul Isidor iar la sinodul din 787 de la Niceea a fost episcopul Neofit / Neophytus (Râul Hyllus - afluent al Râului Hermus - a fost menționat de Homer în “Iliada” 20:392, Herodot în “Istorii” 1:80, Pliniu în “Istoria naturii” 5:31, ș.a., deoarece era sacru, deopotrivă conectat mitologic cu mezinul Hyllos al Ghergarului Hercule, conectat religios cu orașul Hyllarima de lângă Sanctuarul Gherga al Cariei și conectat istoric cu Hylleanii Dalmați de la gura Râului Kerka (de unde s-a ivit primul cârmuitor al Ilirilor, după Războiul Troian, în Epoca Fierului); așa cum se știe din Epoca Bronzului că Ilos / Hyllos a fost fiul divinului G/Hercule, că Regatul Troian avea capitala Ilion străjuită de fortul Ghergh/is și că în vecinătatea orientală se manifesta forța imperială Huriană / Mitani (a Medianilor / Mezilor), după Războiul Troian - anume, în Epoca Fierului - dinaștii Ghergas au condus religios Caria iar dinaștii Gordias au condus regal Frigia, unde i-au avut alternativ la cârmuire pe dinaștii Midas dintre Mitanii / Mezii originari din Media, cu care erau îndeaproape înrudiți: atunci luminoșii Gherghi din Peninsula Anatolică s-au răspândit masiv și în Peninsula Balcanică, fondându-și structuri de putere dincolo de Mările Marmara și Ionică, la N până între Mările Neagră și Adriatică (iar curând după aceea au înaintat puternic spre miazănoaptea Europei). Deplasările / migrările Gherga în Europa au continuat și după perioada Antică, până în Evul Mediu (de exemplu, un foarte important lider creștin a fost Aromânul Nicolae Gherga din Coșava / Kosovo = Sf. Nicodim de la Tismana, care a consolidat oficial ortodoxia în spațiul Românesc din N Dunării și rudele sale Gherga au fost printre primii dregători Români iar în perioada de după decesul lui până după căderea Bizanțului ortodoxia Țării Românești a fost păstorită la vârful ierarhic numai de către preoți Gherga); printre hotărârile sinodale din secolul VII au fost şi înfiinţarea Episcopiei Trace pe locul unde a activat apostolul Andrei, la Derka / Derkos, azi suburbie a Istanbulului (conform unei notări din secolul XII a lui Balsamon, patriarhul Antiochiei), al cărei prim episcop ştiut documentar a fost Gregoriu în 787, oficializarea reprezentării lui Iisus ca uman, nu ca miel - animal ce se sacrifica de Paşti, de la sfârşitul Epocii Pietrei - luându-se inclusiv deciziile de a condamna prezicerea, ghicirea norocului, aruncarea de vrăji şi superstiţia. Capii Bisericii au considerat avortul drept crimă şi au recomandat creştinilor bolnavi să evite tratarea de către medici Evrei / anterior, în 535 la sinodul / conciliul din Clermont / Franţa - printre participanţi fiind şi fiul senatorului Georgin / Georgius, Sf. Gal, unchiul şi dascălul lui Grigore din Tours, care la rândul său l-a învăţat pe papa Grigore “cel Mare” - au fost interzise atât cununiile dintre rude, cât şi a creştinilor cu Evreii (în 2010, sora autorului acestei lucrări, conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii de Vest din Timişoara, căsătorită cu un Evreu, a observat că măsurile acelea ale creştinilor - din secolul VI de interzicere a cununiilor cu Evrei şi din secolul VII de netratare de către Evrei - erau antisemite; de altfel, exemplul familiei sale e elocvent pentru filiaţie: conform Evreilor, care se iau după mamă, copilul pe care îl are din mariajul respectiv e de naţionalitate Română iar conform Românilor, care se iau după tată, naţionalitatea copilului e Evreiască).
 |
| Gordos la izvorul Hyllus |
