208. Gherga în Banat după secolul XVI


Dr. Costin Feneșan în “Diplome de înnobilare și blazon din Banat” - carte apărută la “Editura de Vest” din Timișoara în 2007 - a scris: “Evidențiem faptul că după ocuparea treptată a Banatului de către regatul Ungariei și organizarea comitatelor de acolo în cursul secolului XII, maghiarii n-au dispus de potențialul demografic necesar pentru o colonizare masivă a teritoriului dintre Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați. Elementul etnic maghiar s-a așezat în mod precumpănitor în centrele de putere politico-militară, administrativă și economică (cetăți, castele, orașe și târguri) și doar într-o măsură cu totul nesemnificativă în lumea rurală, astfel încât n-a putut schimba tabloul etnic, covârșitor românesc, al zonei. Nici venirea, începând cu a doua jumătate a secolului XIV, în urma acutizării pericolului otoman, a unor elemente slave sud-dunărene, în speță sârbii, nu a reușit să modifice ponderea etnică majoritară a românilor pe teritoriul Banatului. De altfel, în urma acelei realități, regalitatea ungară s-a văzut nevoită să accepte funcționarea pe mai departe, în cadrul sistemului de comitate și a hotărârilor edictate de Dieta Ungariei, a vechilor forme de organizare ale românilor autohtoni (cnezatele). Dacă în câmpia Banatului acelea și-au pierdut consistența spre sfârșitul secolului XIV, în schimb în zona de deal și de munte ele au supraviețuit, ce-i drept, suferind mutații inerente evoluției generale, pentru mai bine de un secol. Se mai cuvine evidențiată și realitatea - de destule ori uitată de istorici - că, spre deosebire de voivodatul Transilvaniei, comitatele din Banat au fost subordonate direct autorității regale și Dietei Ungariei, în care erau reprezentate. Nu trebuie omis nici faptul că atât banii Severinului, cât și comiții de Timiș s-au numărat printre marii dregători ai regatului Ungariei, după cum, în secolul XV, ca urmare a permanenței pericolului otoman din zonă, unii comiți de Timiș au deținut și funcția de căpitani ai părților de jos ale regatului’. În acel context, în Banat pot fi sesizate, pe de o parte, elemente comune ale evoluției generale a nobilimii din întregul regat feudal maghiar, pe de altă parte însă caracteristici decurgând din realitățile locale. Modul în care cnezii români au dobândit nobilitatea începând cu secolul XIV l-a reprezentat confirmarea, prin documente regale, în stăpânirea vechilor lor bunuri funciare, făcându-se referire expresă la serviciile lor credincioase, mai întotdeauna de natură militară. În cazul Banatului din secolul XV, proprietatea nobililor români asupra pământului a avut un caracter particular: ea a fost în esență nobiliară prin statutul privilegiat al deținătorilor ei, dar diferită prin modul de atribuire al nobilimii beneficiare (donatare). În vreme ce nobililor români le era întărită printr-un act de nouă danie proprietatea cnezială ereditară asupra pământului, acel act constituind în același timp și confirmarea nobilității, nobilii beneficiari se bucurau de o danie viageră sau perpetuă; în realitate, nu era înnobilat individul, ci pământul pe care îl stăpânea, pierderea aceluia putând atrage după sine încetarea calității de nobil. Nu e mai puțin adevărat că ne sunt cunoscute și cazuri când nobili români din Banat au beneficiat și de danii propriu-zise, ca răsplată a serviciilor credincioase, mai ales de natură militară. Noua danie reprezenta probabil o formă specifică’ de înnobilare sui-generis practicată de regalitatea maghiară în raporturile ei cu cnezimea română, posesoarea tradițională a pământurilor în virtutea vechiului drept cnezial (ius keneziale’). Straniu este faptul că actele de nouă danie nu fac referire la apartenența confesională a beneficiarilor, iar aceasta cu atât mai mult cu cât prevederile restrictive ale diplomelor regale din 28 VI 1366 și 2 XII 1428 nu fuseseră nicidecum anulate. Șansa cnezilor nobili din Banat de a evita constrângerea trecerii la catolicism a fost, pe de o parte, pericolul otoman crescând, care impunea recurgerea la capacitatea lor militară și asigurarea unei fidelități statornice față de regalitate, pe de altă parte politica de centralizare și de întărire a puterii centrale promovată de Sigismund de Luxemburg, Iancu de Hunedoara și Matia Corvin, în cadrul căreia cnezimea nobilă din Banat își avea rosturile ei. Odată cu secolul XVI s-au creat premise pentru distanțarea elitei românești din Banat de prototipul micii nobilimi inițiat în secolele XIV-XV, perturbându-se evoluția ei pe o traiectorie oarecum tradițională. Înnobilarea fără condiția de a stăpâni vreo proprietate imobiliară și fără dania vreunei moșii, însoțită în schimb de acordarea blazonului nobiliar, avea să ducă într-un interval de timp destul de scurt la nașterea unei categorii numeric tot mai însemnate a nobilimii mici începând cu a doua jumătate a secolului XVI și secolul următor: nobilii de blazon. În acel fel, blazonul a devenit practic unul din cele mai importante elemente ale nobilității. Cu toate acelea, datorită rosturilor militare, ca veritabilă marcă de graniță, succesoare a vechiului banat al Severinului, în banatul Caransebeșului și Lugojului s-au regăsit elemente specifice pentru nobilimea locală, în bună parte românească, aflată acolo în număr deosebit de mare. Toți străinii ajunși în acele părți cu diferite rosturi au fost unanimi în a socoti părțile Caransebeșului și Lugojului drept un teritoriu prin excelență românesc. Astfel, Giovandrea Gromo îl numea, la 1564-1567, când Valachia citerior’, când Valachia cisalpina’ (Țara Românească de dincoace de munți). Iezuitul Ferrante Capeci - rectorul Colegiului iezuit din Cluj - scria în 1584 că Lugojul și Caransebeșul sunt în Valahia’ iar Giovanni Campani, provincial iezuit în Polonia, afirma în același an că părțile Caransebeșului și Lugojului sunt o provincie românească’ (provincia Valachica’). Ioan Szamoskozi, care numai de simpatie pentru români nu poate fi bănuit, afirma despre Caransebeș că era târgul românilor’ (Valachorum oppidum’). Iezuitul Antonio Possevino socotea Caransebeșul anilor 1583-1584 reședință de nobili’ iar misionarul iezuit Valentin Lado, aflat la Caransebeș în 1586, era impresionat de numeroasa nobilime’ (magna nobilitas’) de acolo. În același timp, putem constata că, prin înnobilare, românii din părțile Caransebeșului și Lugojului nu s-au desprins de comunitatea din rândurile căreia proveneau și nu și-au pierdut conștiința apartenenței lor etnice. De altfel, mediul uman de la Caransebeș și Lugoj n-a făcut decât să favorizeze păstrarea acesteia, limba română fiind cea vorbită în mod curent iar maghiara și latina folosite doar în ocazii oficiale și la redactarea documentelor. Semnificativă este în acest sens constatarea făcută în 1586, la Caransebeș, de misionarul iezuit Valentin Lado, care afirma că acolo am fost silit să le predic în românește, limba lor, deoarece puțini știu ungurește’. Realizarea Paliei de la Orăștie’ (în 1582), ce-i drept un instrument al prozelitismului calvin, s-a datorat în mare parte unor români bănățeni: Herce Ștefan, propoveduitorul evangheliei în orașul Căvăran-Sebeșului, Zacan Efrem dascălul Sebeșului și Pestișel Moisi, propoveduitorul evangheliei în orașul Lugojului’. În orice caz, eșecul acțiunilor de propagandă, atât catolică dar mai ales calvină, în rândul românilor bănățeni s-a făcut simțit și în rândul nobilimii locale; astfel, în 1630, franciscanul Serafin Kun se vedea nevoit să constate cu amărăciune că românii sunt toți schismatici, cu excepția câtorva persoane nobile’. La rezistența confesională a românilor caransebeșeni a contribuit și școala gramaticească’ a episcopului Artenie Cărturarul’ 1628-1638. În 1640, Ștefan Geleji - supraintendentul bisericii calvine din Transilvania - îi propunea principelui Gheorghe Rakoczy ca Meletie, candidatul la scaunul vlădicesc vacant, să se oblige printre altele ca, în cazul acceptării sale, să scrie, să tipărească și să facă să cânte în biserică în fiecare zi cântările noastre traduse în limba română, de care se servesc caransebeșenii și lugojenii înainte și după rugăciunea predicii’. Propaganda și prozelitismul catolic, respectiv calvin, chiar dacă au înregistrat, de multe ori formal, progrese în rândul nobilimii românești din părțile Caransebeșului și Lugojului, credem că au alterat doar în mică măsură conștiința etnică a acesteia. În banatul Caransebeșului și Lugojului lingua franca’, inclusiv cea a marii părți a elitelor, a continuat să rămână româna”.
Vodă Mihai “Viteazu” în 20 V 1595, prin tratatul de la Alba Iulia / Bălgrad, oraş în care a intrat pe Poarta Sf. Gheorghe, izbuti să treacă Biserica Ortodoxă Română din Transilvania sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti (următorul pas l-a făcut Gherganul Ioan, vlădica de la Prislop, care în 4 VI 1595 - a doua zi după înfăptuirea sistemului antiotoman de alianţe dintre cele 3 state Române - a dobândit integrarea celor 3 protopopiate din Ţinutul Făgăraşului sub jurisdicţia sa); astfel şi Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae” din Lugoj - condusă de către preotul Ştefan Gherga - a trecut în “ascultarea” Târgoviştei (ea a fost construită în 1402 de Ecaterina Perian şi demolată în secolul XIX / azi mai e doar turnul-clopotniţă, în centrul oraşului - fiind cea mai veche clădire lugojană - renovarea din 1726 de către Ion Raţ acoperind lucrarea din 1580 a lui Ştefan Gherga, la demolare consemnându-se că nu se mai putea recunoaşte “chipul protopopului Gavril”). Conform documentelor vremii, în 1589 administratorul grânelor Gheorghe Gyraka / Giuraca “de Lugas” - înnobilat printr-o diplomă în 18 VII 1590 - avea casa pe strada Herăstrău în vecinătatea caselor chibzuiţilor Lupu Voicu pe de o parte şi Gaşpar Haranga, pedestraş puşcaş, pe de altă parte, casă cumpărată anul trecut de la cinstita Ana Fava, soţia chibzuitului Nicolae de Armadia” iar în 1591 diacul Grigore din Oradea avea în Lugoj casă “pe strada Ţărmurani, în vecinătatea grădinii înţeleptului Ioan Grecu”; în 10 VI 1602, Gheorghe Gyraka / Giuraca a primit de la principele Sigismund Bathory moşia Rădmăneşti / judeţul Timiş iar în 1604 a fost decapitat în Caransebeş / judeţul Caraş-Severin de Simon Ludi, omul generalului Gheorghe / Giorgio Basta. Corespunzător Dr. Costin Feneşan - istoric din Timişoara / reşedinţa judeţului Timiş - în “Documente medievale bănăţene” din 1981, în dealul cu vii al Lugojului / judeţul Timiş unul dintre proprietarii de la 1600 era Radu Giurga. Conform academicianului Alexandru Xenopol, la începutul lui 1601 Mihai “Viteazu” şi-a întărit acolo oastea (Vodă şi-a echipat 100 de soldaţi cu cojoace din Lugoj, din vestita cergă albă produsă acolo, după cum a consemnat şi cronicarul oriental Evlia Celebi); Mihai “Viteazu” a apelat în decembrie 1600 la rudele sale din familia preotului Ştefan Gherga, baza recrutărilor fiind organizată la Hanul Poştei din Lugoj (pe atunci Ghergana Stanca - soţia lui Mihai “Viteazu” - ierna împreună cu fiul lor, prinţul Nicolae, în cetatea Făgăraşului 45,50 lat. N, 24,58 long. E, Vodă Mihai “Viteazu” sosind în Lugoj via Mănăstirea Prislop, unde s-a refugiat după lupta de la Mirăslău 46,22 lat. N, 23,43 long. E / judeţul Alba, din 18 IX 1600, pierdută din cauza dezertării Cazacilor care împreună cu Secuii luptau de partea Valahilor / Românilor contra trupelor habsburge, Sașilor și nobilimii Maghiare: Mihai “Viteazu”, stăpân absolut al Făgăraşului şi al zonei aparţinătoare - invocând vechiul drept al domnilor Ţării Româneşti asupra Ţinutului Făgăraşului - a dăruit cetatea respectivă soţiei sale). Este de ştiut că Vodă Mihai “Viteazu” (al cărui general Baba Novac din Timoc a cucerit Pocuția) în 1600 l-a instalat pe călugărul Serghie - stareţul Tismanei - în Muncaci 48,26 lat. N, 22,43 long. E din TransCarpaţi / acum Ucraina ca episcopul Maramureşului, acela în 1626 întorcându-se ca stareţ la Mănăstirea Tismana, fiind urmat în Muncaci ca episcop de Ioan Grigorie, pentru 7 ani. Este interesant că negustorul Paolo Giorgio / Paul de Giorgio din Ragusa, care a semnalat în 1590 că “Dobrogea era plină de ieniceri” - cu misiune de mare importanţă, devenit agentul imperial al Austriecilor pe lângă Vodă Mihai “Viteazu” începând cu bătălia de la Călugăreni din 1595 - a semnalat în 1599 neînţelegeri în privinţa Ardealului: “Boierii Români - şi mai ales Buzeştilor - nu le place ca domnul să rămâie în această ţară şi s-o ţie pentru el iar boierii Sârbi şi Greci sunt cu totul potrivnici părerilor lor” (şi Cronica Buzeştilor” a consemnat acea împotrivire); Paolo Giorgio afirma că unii oşteni nemulţumiţi voiau să-l părăsească pe domnitor (un document consemnând chiar că Paolo Giorgio i-ar fi îndemnat s-o facă / era de fapt în spiritul retragerii dorite de credincioşii fraţi Buzeşti, sprijinitorii lui Vodă până la moarte). Dr. Petre Panaitescu a sintetizat: “Căderea lui Mihai nu s-a datorat unor greşeli în politica lui socială sau naţională, nici unor greşeli militare, el a căzut pentru că n-a avut înăuntru o temelie economică a operei sale iar în afară a fost victima imperialismelor din jur, toate împotriva lui”. Ienicerii / “Ieni-Cerii” (însemnând “Noii ostași”) erau recrutați la început dintre prizonierii de război iar mai târziu dintre pruncii islamizați ai celor ocupați: islamul e religia păcii (și vestita pace Romană” / “pax Romana” a rămas de pomină); este interesant că șefilor ienicerilor li se ziceau Dahi.
Turnul Sf. Nicolae” din Lugoj

În anul următor decesului domnitorului Mihai “Viteazu”, Petru Gherga / fiul preotului Ştefan Gherga - ca primar al Lugojului - i-a scris în 7 VIII 1602 generalului Albanez Giorgio Basta 1544-1604 (ucigaşul în anul precedent al lui Mihai “Viteazu” deoarece Vodă dorea să-şi separe armata de a lui), cerându-i ajutorul împotriva otomanilor, care au atacat şi prădat Lugojul chiar în acea săptămână; Consiliul orăşenesc a adresat o lungă scrisoare generalului, care era implorat să le trimită ajutor împotriva duşmanilor ce năvăliseră în oraş cu 2000 de călăreţi şi 800 de panduri (din 1554 acea zonă Bănăţeană aparţinea Transilvaniei, ea fiind cedată “Vilayetului” - adică Provinciei - Timişoarei abia la 1658 / după cum au observat şi istorici ca Ivanyi Istvan în 1907, Horaţiu Suciu în 2014, ş.a., ultima menţiune documentară despre bătrânul Ştefan Gherga fiind în 1607, ca judele Lugojului: fostul preot ortodox - aproape octogenar, având o vârstă foarte înaintată pentru acele timpuri - judeca pricini Bănăţene în ceea ce pe atunci era Banatul de Lugoj-Caransebeş). În 1609 - după cum a studiat şi istoricul Ivanyi Istvan - pe strada Banului din Lugoj îşi avea casa Garga Gaspar. În 1628 (după cum a documentat istoricul Ivanyi Istvan 1845-1917), notarul târgului Lugoj era cel notat în actele vremurilor ca Lancza Gyorigy. În imaginea următoare este Timişoara otomană, într-un desen foarte corect realizat de Austriacul Henrik Ottendorf la 1663:
În 1877, istoricul Maghiar Pesty Frigyes a scris despre cum era în urmă cu un sfert de mileniu (în secolul XVIII, precedent lui): “Banatul răsăritean, ca şi comitatul Hunedoarei, era plin, în acel timp, de multă populaţie nestatornică, fără stăpân, Valahi, Munteni, Ruşi, pe care alături de dragostea pentru o viaţă dezordonată îi conducea interesul de a se sustrage oricăror impozite sau prestări”. Prezenţa Medievală Gherga în Banat apare şi în documentele de la mijlocul secolului XVII despre înstăriţii oraşului Caransebeş (colaborând cu Gabriel Ivul 1619-1678 / primul filozof Român, Mihai Halici / primul lexicograf Român şi fiul aceluia 1643-1712 / autorul primei ode Române şi al primului cântec de dragoste scris în Română; de exemplu, când în 1657 s-a întemeiat Şcoala Românească la Făgăraş, regulamentul dat de văduva principelui Transilvan impunea ca obligatorie învăţarea cântărilor din Lugoj şi Caransebeş, unde erau prezenţi cântăreţii Gherga: necesitatea acelei culturalizări deriva şi din situaţia descrisă de către Germanul Johann Troster, care în 1666 indica despre Transilvania că era populată de Români “în număr atât de mare încât îi întrec pe Unguri şi Saşi luaţi împreună”).
Populația Maghiară în istorie
Un document aflat la Arhivele Statului din Cluj-Napoca 46,46 lat. N, 23,36 long. E (cele 3 peceţi inelare sunt în ceară verde cu bandă de protecţie îndoită din hârtia documentului, aplicate sub text) menţionează o tranzacţie: “Noi, Ştefan de Marga senior, persoană nobilă locuind în oraşul Caransebeş din comitatul Severinului şi jurat-asesor, Mihail Lazăr şi Gheorghe Toma, persoane nobile locuind în numitul comitat şi oraş, dăm de ştire prin cele de faţă tuturora la care li se cuvine, că ni s-au înfăţişat personal, pe de o parte viteazul Ladislau Găman iar pe de altă parte nobilul domn Nicolae Măcicaş, vicebanul amintitului oraş al nostru, ambii preamilostivi din pomenitul oraş şi comitat iar mai înainte-numitul Ladislau Găman, nesilit de nimeni, din libera lui voinţă, prin viu grai - luând mai înainte asupra sa obligaţiile şi chezăşiile tuturor tulburătorilor - a făcut o astfel de mărturisire, anume că, pentru a îndepărta o anumită nevoie mare a sa, s-a văzut constrâns să ia de la domnul Nicolae Măcicaş 30 de florini ungureşti, pentru care i-a dat domniei sale partea lui de vie aflată în Dealul Teiuşului, care (vie) se află în vecinătatea viei lui Gheorghe Găman, spre a o stăpâni - în schimbul sumei amintite - pe veci, în chip nestrămutat, din tată în fiu, din urmaş în urmaş, luând în considerare şi faptul că deoarece a vândut o bucată de vie lui Vekarnak Gherga din starea orăşenilor, scrisă de către domnul Măcicaş, restituindu-i acestuia, va să zică, cei 16 florini, să o ia înapoi cu dreptul său, deoarece şi această (vie) o lasă în chip asemănător, pe veci, în stăpânirea domnului Măcicaş. Spre dovada cărui lucru am dat şi noi această scrisoare a noastră de dare de seamă cu pecete prin credinţa noastră. Dat la Caransebeş, în a zecea zi a lui martie, în anul 1650”. (Vekarnak - prenumele boierului Gherga “din starea orăşenilor” menţionat în acel document - în limbajul Medieval local însemna “Văcar”: proprietar de vaci). Afacerile aceloraşi s-au reluat luna următoare (original pe hârtie, cu pecetea în ceară verde aplicată sub text): “Noi, Mihail Vaida, prim-jude, Laurenţiu Giuraca, Ioan Ciorcioc, Nicolae Peica, Petru Colovic, Gheorghe Peica şi Ioan Mihnea, juzi-juraţi şi ceilalţi cetăţeni, dimpreună cu toţi consulii oraşului Caransebeş, dăm de ştire prin cele de faţă că au venit în faţa noastră pe de o parte nobilele persoane locuind în oraşul nostru, viteazul Ladislau Găman şi Vekar Gherga din starea orăşenilor iar pe de altă parte domnul Nicolae Măcicaş, viceban al Caransebeşului iar amintiţii Ladislau Găman şi Vekar Gherga, nesiliţi de nimeni, din libera buna lor voinţă, au făcut în faţa noastră o astfel de mărturisire - luând mai întâi asupra lor obligaţiile şi chezăşiile tuturor tulburătorilor - anume că s-au văzut constrânşi, pentru a îndepărta o anumită nevoie a lor, să-i vândă pentru totdeauna domnului Nicolae Măcicaş: Ladislau Găman, strugurii (via) din Dealul Teiuşului pentru 30 de florini iar Vekar Gherga, pentru 13 florini, o parte din via aceluiaşi Ladislau Găman ce se găseşte în aceleaşi hotare, având anume ca hotarnici: spre soare-răsare via lui Lupu Sebeşan, spre miazăzi drumul public ce ţine de vii, bunurile călugărilor şi ale lui Mihail Ţeicu, spre apus şi miazănoapte via lui Gheorghe Găman, pe care o stăpâneşte domnul Măcicaş. Luând pentru acele (vii), Ladislau Găman cei 30 de florini, Vekar Gherga cei 13 florini, au dat în faţa noastră şi au încredinţat cele 2 vii domnului Nicolae Măcicaş, pentru a le stăpâni pe vecie, în chip de nestrămutat, din tată în fiu, din urmaş în urmaş. Spre dovada cărui lucru am dat şi noi scrisoarea noastră întărită cu cea mai veche pecete a acestui oraş al nostru şi fiind făcută publică - potrivit obiceiului - la 3 scaune de judecată în zile deosebite, nimeni nu s-a pronunţat împotriva ei. Dat la Caransebeş, în ziua de 20 IV, în anul 1650”. Este de știut că după aproape un secol - în anul 1749 - Protopopiatul Caransebeșului (al Gugulanilor) a fost organizat temeinic din porunca episcopului Ioan Georgevici al Caransebeșului, Lugojului, Vârșețului, Palancei și Mehadiei (care de atunci a păstorit credincioșii ortodocși din Banat timp de 2 decenii); iată ce a scris despre el istoricul Ljubivoje Cerovic în 2005: “Iovan Gheorghevici a venit la Karlovci / Carloviț din Mănăstirea Deciani unde era arhimandrit în timpul celei de-a doua migrații a sârbilor în anul 1737, fiind în suita patriarhului și cel mai apropiat colaborator al aceluia. În calitatea sa de episcop a construit Palatul Episcopal de la Vârșeț. În 1769 a devenit mitropolit la Karlovci. A ctitorit biserica barocă a Mănăstirii Grgeteg” (e de știut că în Panonia au existat mulți preoți ortodocși Români Georgevici). Dr. Maria Pariza a scris în studiul despre “Contribuții ale cărturarilor de obârșie aromână”: “Zaharia Karkaleki s-a născut în 1784 la Brașov, ca fiu al lui Gheorghe Karkaleki, negustor aromân și al Mariei Ciurcu, având aceeași ascendență aromână. În matricula bisericii macedo-române din Budapesta se găsește însemnarea ‘16 IX 1812: S-a cununat Zaharia Karkaleki din Bressovo în prima căsătorie cu fecioara Anastasia Pafke prin preotul Teodor Georgevici’. Din rândul coloniei macedo-române de la Budapesta atunci s-a ridicat Zaharia Karkaleki și colaboratorul său, Emanoil Gojdu (fiul negustorului aromân Atanasie Popovici, numit Gojdu), cărora soarta le-a rezervat roluri mărețe în analele culturii românești: ambii s-au remarcat - în mod strălucit - în întărirea legăturilor dintre românii de pretutindeni, primul prin meșteșug și al doilea prin mecenat. De numele lui Zaharia Karkaleki ‘ferlegherul de cărți a Crăeștii și mai marii tipografii din Buda a Universității Ungariei’ s-a legat apariția revistei ‘Biblioteca Românească’, apărută în 1821, reprezentând cea mai veche revistă literară editată în străinătate (și infiripată din suflul curentului cultural pornit de reprezentanții Școlii Ardelene)”. Dr. Aurel Cosma 1867-1931 (artizanul unirii Banatului cu România, a cărui mamă Aromână era înrudită cu Aromânii Mocioni) a scris “Din trecutul Românilor Timișoreni” despre protopopul Vasile Georgevici 1764-1826: “S-a sfințit ca preot în anul 1800 pentru parohia din Cernăteaz; s-a tras dintr-o familie Bănățeană, a cărei sentiment național nu putuse fi alterat de influența ierarhiei Sârbești, oricât ar fi încercat să-și impună supremația prin diferite mijloace, între care și Sârbizarea numelui de Vasile George în Vasa Georgevici, adăugând în actele oficiale la vechiul nume de George ce-l purtaseră strămoșii lui caracteristica terminațiune de ‘vici’. În 1814 s-a stabilit la Timișoara și din 1818 a fost protopopul orașului iar în 1826 a ridicat Biserica Ortodoxă Română Sf. Ilie’ în cartierul Fabric, demolată însă în 1913, din cauza sistematizării Begăi”. În susul Râului Bega, pe fosta moşie Bejan din Belinţ, liberă din 1650, familia Gherga s-a mutat în 1690 cu ocazia reformei agrare din Banat - prin care s-a acordat dreptul de proprietate, vânzare şi schimb asupra pământului - însă toate titlurile dinaintea anului 1716 n-au mai fost recunoscute ulterior de habsburgii care au ocupat regiunea de atunci pentru 2 secole (ca de exemplu cum au fost cazurile lui Iancu Gherga şi fiului său Petru Gherga, din casele 11 şi 12 / după vechea numărătoare din Belinţ, aşa cum a rămas în documentele din 1779 - de când Banatul a fost încorporat Ungariei - salvate din incendiul de la luptele de după 9 ani, din 1788, păstrate în Arhivele Statului din Timişoara); instalarea Gherga la 110 ani după stabilirea din Lugoj în comuna vecină Belinţ a fost pe urmele stăpânirii dinaintea sosirii otomanilor în Banat (Districtul Bel/inţ aparţinând din secolul XI urmaşilor lui Cinad, ginerele domnitorului Ahtum / Optum): azi până şi în comuna Boldur - vecină cu Belinţ - în satul Ohaba-Forgaci 45,43 lat. N, 21,44 long. E unul din loturile mari de teren arabil se numeşte Gherga. Banatul a fost pentru Imperiul Habsburgic cea mai agricolă provincie, fiind în acele timpuri “grânarul Europei” (de pildă, în secolul XVIII, o mulțime de Austrieci s-au stabilit în regiune, aglomerând Timișoara ca “Mica Vienă” iar o mulțime de Catalani s-au stabilit în regiune, numind mai jos pe Râul Bega ca “Barcelona Nouă” localitatea Becicherecu Mare / acum Zrenjanin în Banatul Sârbesc, etc). În cartea “Deocamdată enigme”, autorul Român Dan Apostol nota că un fapt neobişnuit s-a petrecut în seara de 6 XII 1737, ce a atras atenţia celor din Coştei 45,44 lat. N, 21,51 long. E (localitatea dintre Belinţ şi Lugoj, dacă nu cumva era Coştei 45,02 lat. N, 21,23 long. E - acum în Banatul Sârbesc - la S de Vârşeţ, spre Naidăş / localitate azi în Banatul Românesc, de asemenea cu populaţie Gherga), consemnat ca important într-un manuscris Bănăţean: “şi-a făcut apariţia un mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, ce a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou” (posibil să fi fost fenomenul Fata Morgana, ca reflexie pe cer datorată focurilor mari de sărbătoarea Moşului Nicolae). Este de ştiut că până în secolul XVI în EurAsia şi Africa nu existau cartofi, porumb, fasole, roşii, floarea-soarelui, cacao şi alte plante - aduse de peste Oceanul Atlantic, din America - până în Epoca Modernă alimentaţia oamenilor fiind foarte diferită de ceea ce e azi (de pildă, mămăliga până atunci era doar o fiertură produsă din mei, numită bel-moş / balmoş sau balmeş); odată cu coloniştii apăruţi în Banat după trecerea regiunii în stăpânirea Vienei, plugarii Gherga s-au evidenţiat printre localnicii harnici cultivatori şi consumatori ai acelora, de exemplu soiul de cartof roz din Belinţ (cultivat acolo din 1767) fiind şi azi celebru datorită unei buruiene - costreiul - ce face pieliţa cojii cartofului aşa de fină, pâsla de costrei apărând leguma de insecte şi ger.
Belinţ, 1772

Lângă Lugoj, la Belinţ / reşedinţa Districtului Medieval Bel, unde Gherga la începutul Epocii Moderne era cel mai numeros nume de familie - năşită de familia Veche - şi era sediul Protopopiatului, numit al Hasiaşului şi Sărazului, între 17 III 1785 şi 10 IX 1788 (când a fost ars de otomani) a funcţionat primul Atelier de legat cărţi din Banat. La soborul de la Timişoara din 1790 - la care au participat ierarhii Români, Aromâni şi Sârbi din răsăritul Panoniei, printre care şi Petar Gerčić, protopopul Aradului - s-a analizat starea ortodoxiei în Banat, astfel încât curând după aceea a început reconstrucţia Bisericii din Belinţ, distrusă de ultimul raid otoman. La ridicarea Bisericii Ortodoxe Belinţ pe locul celei vechi, cneziale (terminată în 1797) a contribuit şi Gherga: biserica - acum monument istoric - de 27 metri lungime şi 10 metri lăţime este zidită din piatră (la temelie) şi cărămidă, în stil baroc / la fel şi interiorul, ca iconostasul din zid de cărămidă, uşa împărătească, etc.; mobilarea este cu străni de lemn din secolul XIX, pictura murală fiind în frescă.
Biserica din Belinţ

Belinţ este în apropierea unei falii tectonice şi localitatea a fost des zguduită de cutremure în Epoca Modernă, fiind resimţite mai ales cele din 26 II 1797, 14 X 1802, 15 III 1818, 29 III 1818, 18 III 1821, 13 XI 1829, 11 I 1838, 23 I 1838, etc. Deoarece prima fotografie din lume a fost realizată abia înaintea Revoluţiei Paşoptiste, pozarea în Banat n-a fost decât după aceea - înaintea utilizării lămpii electrice ori a introducerii curentului electric - cea mai veche imagine Gherga disponibilă fiind a preotului ortodox Damaschin Gherga, născut în Belinţ (fiul lui Ioachim Gherga 19 XII 1819 - 21 II 1895 şi al Evei / născută Balint 7 I 1820 - 20 II 1899), absolvent în 1869 al Preparandiei din Arad 46,10 lat. N, 21,18 long. E, în Lugoj debutul fotografiei fiind prin atelierul Şvabului Hess 1862-1868, continuat de Maghiarul Tarco:

Scriitorul Bănăţean Vlad Delamarina 1870-1896 (a cărui mamă - înrudită cu familia Brediceanu - era din Chizătău, comuna Belinţ / judeţul Timiş) a scris despre traiul din acel timp, în acea zonă: “Viaţa pe atunci în casa unui preot la sat era patriarhală. Era belşug acolo şi oamenii din sat intrau în casa preotului cu aceeaşi smerenie ca în biserică. Nu intra unul cu pălăria pe cap, fără să sărute mâna doamnei preotese, fie tânăr, bătrân, bărbat sau femeie. Când ieşea vreun membru al familiei preotului cu vreun oaspe din oraş pe stradă şi se apropiau de vreun grup de ţărani, aceştia se ridicau toţi în picioare. Această veneraţie provenea pe atunci în urma subjugării, asupririi românilor, erau ţăranii mai modeşti şi priveau la preotul satului ca la un adevărat părinte”. În fotografia următoare din Banat se poate vedea preotul ortodox Ioan Gherga / înalt de aproape 2 metri - primul născut al preotului ortodox Damaschin Gherga - împreună cu preoteasa şi pruncul, la sfârşitul secolului XIX:
Preotul Ioan Gherga, soția Talida și pruncul Aurel
La sfârşitul secolului XIX (când era regimul Austro-Ungar), în 18 XI 1899 - pe atunci Aurel Gherga, bunicul autorului “Originea Gherga” avea peste un an, deci vorbea şi umbla - gazeta “Tribuna Poporului” din Arad a publicat un articol despre tatăl aceluia, Ioan Gherga, intitulat “După 6 ani”: “Atâta a fost purtat pe la procuror, jude de instrucţie şi pe la tribunal d. Ioan Gherga (actual preot în Icloda), pentru că în anul 1894, pe când era în Seminariul din Arad, cică ar fi vărsat sânge d’al patrioţilor nevinovaţi. Se întâmplase adecă în restaurantul lui Nagy Lajos ca Românii, petrecând, să cânte şi ‘Gott erhalte’. Atâta le-a trebuit însă patrioţilor. S’au năpustit asupra Românilor, dintre cari profesorul Petran le era mai la îndemână, stând resleţ la o masă. Teologii, dintre cari unii cu părinţii, erau la o masă mai mare. Vezând pe părintele Petran în primejdie, i’au sărit în ajutor, iar Nagy Lajos a sărit între combatanţi. S’a ales cu o trânteală, de a stat 3 săptămâni în pat şi se credea că teafăr nici nu se mai scoală, fiind rănit la cap. Direcţia Seminariului l’a dat atunci drept jertfă pe d. Gherga, care era să fie şi eliminat. A rămas deci pus sub acuză şi după multe peripeţii, procesul a ajuns ieri înaintea tribunalului din Arad. Apărător a fost dr. Ştefan Pop, în urma pledoariei căruia d. Gherga a şi fost achitat. Felicităm şi pe acuzat şi pe apărător iar cât pentru judecata tribunalului, iarăşi numai bine putem scrie”. “Gott erhalte” era Imnul Austriac iar “patrioţii” erau Maghiarii care voiau statul doar al lor, Ioan Gherga având la acel restaurant din Arad vizita tatălui său Damaschin Gherga - preotul ortodox din Pădurani - şi a bunicului, Ioachim Gherga din Belinţ; în 1812, la 5 ani după ce preotul Dimitrie Ţichindeal 1775-1818 a trimis - din Belinţul dominat de Gherga - împăratului habsburg petiţia prin care susţinea numirea de directori Români peste şcolile din Banat, a fost primul director al Preparandiei din Arad, filozofia, matematica şi fizica acolo fiind predate de Iosif Iorgovici 1793-1821 / nepotul cărturarului Paul Iorgovici 1764-1808 din Vărădia iar gramatica fiind predată de Constantin Loga 1770-1850 / nepotul zugravului de biserici Vasile Loga din Tismana, judeţul Gorj: unul dintre patronii Preparandiei a fost Ștefan Georgevici - căpitanul magistratului Timișoarei - care a donat la întemeiere 50 de bucoavne / abecedare. (Este de știut că în Vărădia Cărășană înainte cu 2 secole de învățații Iorgovici / Gheorgos cea mai de vază familie acolo era Gherga iar după cum a documentat în 2001 Dr. Constantin Vert de la Facultatea de Geografie a Universității de Vest din Timișoara în “Tipuri de peisaje rurale din Banat”, în 1736 Vasile “Diaconu” Loga - cărturar și pictor la Mănăstirea Tismana - s-a pus în fruntea unui grup de familii Românești din Bănie care s-au mutat în Banat la Vârșeț, Oravița Montană, Reșița Montană, Bocșa Montană, etc). La șes, în zona Belinţului, au existat cele mai vechi coruri ţărăneşti documentate din România, între corişti prezenţa constantă Gherga constituind prin tonurile lor grave timbrele vocale cele mai puternice (în Europa se ştie că interpretările corale îşi au provenienţa în străvechile onorări ale lui Dionisie / Bachus); exemple de “export” au fost de pildă iniţiativa lui Toma Gherga din Belinţ a înfiinţării în 1883 la Izvin 45,48 lat. N, 21,27 long. E / judeţul Timiş a “Reuniunii Române de cânt”, după un deceniu înfiinţarea în 1893 a “Corului bisericesc” din Nerău 45,58 lat. N, 20,33 long. E / comuna Teremia Mare, judeţul Timiş prin angajarea conducătorului de cor Dimitrie Gherga de la Chizătău / comuna Belinţ, judeţul Timiş, etc. Ca fapte diverse: filozoful Lucian Blaga (1895-1961) - Aromân după mamă - a caracterizat Cultura Bănăţeană ca reprezentând “barocul etnografiei româneşti”; imediat după fondare, prima lucrare de analiză ştiinţifică făcută de Institutul Social Banat-Crişana” a fost în Belinţ, decizia de a începe chiar acolo - era în perioada interbelică - fiind luată din capitală de către Aromânul Dimitrie Gusti 1880-1955 (creatorul Muzeului Satului”, cel care avea să devină preşedintele Academiei Române) tocmai datorită caracterului localităţii ca specific Românesc Bănăţean.
Gherga în Belinţ

În 1939, Dr. Aurel Contrea publica lucrarea “Belinţul - cadrul fizic şi etic al unui sat bănăţean”, în care descria băştinaşii (pentru timpurile mai recente, comuna a fost unul dintre ”rezervoarele” Gherga în Banat), el remarcând ascendenţa Balcanică a unora: “Cei veniţi dinspre miazăzi sunt bruni, cu ochi negri şi păr negru ca pana corbului. Aceştia ţin de tipul mediteran şi reprezintă cam o treime din locuitori. Hainele strâmte şi uşurinţa mişcărilor trădează că trebuie să fi coborât din regiuni deluroase. Îmbrăcămintea însă, albă, înflorită, de un pitoresc desăvârşit, este hotărât bănăţeană, aşa cum se îmbracă popoarele sudice, obişnuite să trăiască în deplina strălucire a soarelui”. În 2003 muzicologul Bănăţean Constantin Stan a documentat că Sabin Drăgoi 1894-1968, compozitorul primei opere Române (care a fost directorul Institutului de Folclor” din România), a realizat monografia muzicală a Belinţului şi a compus “Rapsodia din Belinţ” / cunoscută şi ca “Rapsodia Bănăţeană” - bazată pe melodia celebrei balade “Mioriţa” - dedicând-o apoi academicianului George Enescu 1881-1955 şi dirijată de acela, în premieră, în 12 XII 1943, la Bucureşti. De altfel, în Banat teme muzicale ca de exemplu “Brâul lui Gherga” - de la Naidăş 44,53 lat. N, 21,35 long. E / judeţul Caraş-Severin - sunt de succes şi la începutul mileniului III / cum ar fi în interpretarea Dr. Marius Cîrnu, dirijorul Orchestrei Radio Timişoara, etc. (făcând parte din colecţia de “folclor autentic din Banat”). Prima vizită canonică în Belinţ a fost efectuată la 1861, de către episcopul - ulterior mitropolitul - Şaguna, când prefectul judeţului Timiş era Aromânul Emanoil Gojdu 1802-1870. (Aromânul Şaguna a fost primul preşedinte al Astrei, din 4 XI 1861 = “Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, cu mare prestigiu ulterior în Ardeal şi Banat - ce există şi azi, ca fiind cea mai veche organizaţie neguvernamentală din România - iar Emanoil Gojdu a fost unul dintre cei mai bogaţi Români vreodată, care a lăsat moştenire ortodocşilor Români vestita sa Fundaţie). Atunci, cu prilejul vizitei sale oficiale la Belinţ, Aromânul Şaguna a dăruit un Kiriakodromion” editat la Sibiu 45,47 lat. N, 24,09 long. E în 1855 - îşi avea limitele sale / păstra alfabetul chirilic - atât localităţii, cât şi ca semn de preţuire pentru profesorul său belinţean de muzică (unchi al lui Damaschin Gherga 16 VI 1843 - 27 II 1902, devenit parohul ortodox al Păduranilor 45,53 lat. N, 22,04 long. E din comuna Mănăştiur / judeţul Timiş, care slujea şi în bisericuţa de lemn ce în prezent a devenit inima Muzeului Satului” din Timişoara). În 1895, săptămânalul “Biserica și Școala” din Arad a reluat de câteva ori anunțul preotului Damaschin Gherga / “președintele comitetului parohial” și al preotului Ioan Gherga - tată și fiu - pentru angajarea unui preot și totodată învățător la Bunea Română (azi Bunea Mare 45,54 lat. N, 22,06 long. E / județul Timiș) din vecinătatea Păduranilor, respectiv a Făgetului, cu textul că “doritorii au a se prezenta la biserica din loc pentru a-și arăta dexteritatea în cânt și oratorie; totodată, alesul preot și învățător este obligat a se îngriji și de cântul bisericesc Duminicile și de Sărbători”. Este de remarcat că în 1921 Dr. George Gerda / Gheorghe Gârda, fiul “chinezului”, respectiv cneazului din Mănăştiur - numele aşezării reflectând urma unei vechi mănăstiri - a popularizat vestita vorbă “Tăt Banatu-i fruncea” iar Dr. Gheorghe Gârdu 1925-2007 a documentat că distinsa familie Brediceanu din Lugoj era cea boierească din Brădiceni 45,03 lat. N, 23,04 long. E, comuna Peştişani / judeţul Gorj, mutată în Banat după tratatul din 1739, când Oltenia a intrat din nou sub stăpânire otomană, împreună cu Bulgarii refugiaţi din Ciprovţi / Timoc, aşezare supranumită “Floarea Bulgariei” datorită frumuseţii, distrusă din cauza răscoalei antiotomane din 1688 (erau urmași ai deportaților acolo - pe partea dreaptă a Dunării - în secolul IX de către bizantini a Mesopotamienilor care refuzau Sfintele Taine), ce-i avea pe moşia Brădiceni, ajunşi la Recaş / judeţul Timiş iar apoi la Dudeştii Vechi / judeţul Timiş, deveniți catolici scriind Latin: un alt flux de colonişti în “Mica Valahie” / Banat.
G/herbul Bulgariei
Este de ştiut că în secolul dinaintea Sfântului Şaguna, formatorul ortodox Nicolae Chircea / Circea din Bosnia - fiul Aromânilor / Vlahilor Maxim şi Maria, stabiliţi apoi în Croaţia - călugărit în 1738 lângă Ierusalim, a intrat în 1744 în Banat (după cum a scris Stoica de Haţeg 1751-1833 în “Cronica Banatului”) şi Ardeal (unde a predicat la Dobra 45,44 lat. N, 22,34 long. E / Ţinutul Pădurenilor - însoţit de negustorul Makedon Nicola Gheorghe din Lipova - ajungând până în Săliştea 45,47 lat. N, 25,53 long. E şi Mărginimea Sibiului), declanşând rezistenţa în faţa uniaţiei, fapte pentru care a murit închis în Tirol, fiind canonizat ca Visarion Ieromonahul / Sarai - era deja considerat sfânt când era în viaţă - cu pomenire la 21 X. Localităţi ca Bunea, Făget, Leucuşeşti, Mănăştiur, Pădurani, Remetea, etc. făceau parte din Districtul Bel - cu centrul în Belinţ, existent dinaintea sosirii otomanilor în Banat - şi apoi (după izgonirea otomanilor din Banat) din Protopopiatul Belinţ, ce era pe aproape acelaşi areal; conform cercetării “Belinţ 730” din 2015 a profesorului Simion Dănilă, Belinţ a fost atestat documentar din 1285, ca aflat pe atunci în stăpânirea comitelui Toma, descendent al lui Cinad / ginerele lui Ahtum (ultimul Vodă al Banatului independent): moşia Margina - cuprinzând şi Făgetul - era în marginea sa Nord-Estică, la întâlnirea cu Ţinutul Pădurenilor. Biserica Ortodoxă Belinţ cu hramul Învierea Domnului” - azi monument istoric - a fost terminată în 1797 şi cu contribuţia Gherga / printre alţii (pe atunci, cea mai importantă familie din Belinţ era Gherga); în timp, Gherga s-a mai remarcat prin construcţia de biserici, cum ar fi a unui fiu de belinţean, preotul Ioan Gherga 4 I 1870 - 16 IX 1941, ctitorul la 1901 al Bisericii Ortodoxe Române cu hramul Naşterea Maicii Domnului” din Icloda 45,39 lat. N, 21,25 long. E / judeţul Timiş, în fotografia următoare la uşa bisericii, etc. (pictura din Biserica Ortodoxă Icloda a fost făcută pe spesele socrului său, Aromânul Traian Barzu, asesorul consistorial al Episcopiei Caransebeşului - pe atunci nu exista Mitropolia Banatului - biserica fiind vizitată canonic în 22 IX 1935 de fostul episcop, ulterior devenit primul mitropolit al Banatului, Vasile Lăzărescu 1894-1969 / născut la Corneşti, judeţul Timiş).
Ctitorul Bisericii Ortodoxe Icloda (tabloul său e la intrare)
“Foaia diecesană” / organ al Eparhiei Greco-Ortodoxe Române din Caransebeş a consemnat o corespondenţă din 9 III 1896 de la Parohia Icloda - de pe Râul Pogăniş - despre proaspăta instalare acolo a preotului Ioan Gherga (fiul lui Damaschin Gherga, preot ortodox în Pădurani): “Că părintele Gherga a ştiut în scurt timp să câştige în o măsură aşa de mare iubirea credincioşilor săi, la aceasta a contribuit numai exteriorul şi glasul său simpatic, daruri Dumnezeeşti, care cu adevărat sunt o podoabă la un preot, iar noi aşteptăm de la domnia sa ca de aici înainte prin zel învăpăiat şi prin dragoste neadormită către chemarea sa cea sfântă să-şi câştige merite nepieritoare pentru biserica şi turma care i s-au încredinţat lui spre păstorire, ca aşa prin o lucrare neobosită, făcând ca biserica să se răsară din cenuşă mai frumoasă şi mai falnică decât cum a fost, care apoi să fie o vie mărturie a vredniciei sale. Dumnezeu aşa să-i ajute!” În imaginile următoare se poate vedea captura unei pagini de la sfârșitul secolului XIX din Arhiva Bisericii Ortodoxe Române a Iclodei / județul Timiș și familia ctitorului / preotului ortodox Ioan Gherga - străbunicul autorului acestei lucrări - care a fost “înconjurat” de biserică toată viaţa (în sensul că toate rudele sale apropiate - fie de gen feminin sau masculin - au avut “treabă” cu preoţia: tata - preot, mama - fiică de preot, fratele - preot, soţia - fată de preot, fiica - măritată cu un preot, fiul - preot).
Din 1910, până la unirea Banatului cu România, Ioan Gherga a fost la “Revista preoţilor” din Timişoara în comitetul de redacţie (tipărirea era la Lugoj). În piatra monumentului său funerar stă scris: “Luptă bună am luptat / Credinţa am păstrat / Lucraţi şi vă rugaţi / Că pe Dumnezeu nu uitaţi”.
Monumentul funerar al preotului Bănățean Ioan Gherga (în Icloda / județul Timiș)
Iată o fotografie a Bisericii Ortodoxe Române din Icloda, realizată în 2011 de Talida Gherga, la 110 ani de la ctitorirea sa de către bunicul bunicului ei:
Biserica din Icloda

Abia în 18 X 2015, mitropolitul Banatului a târnosit Biserica din Icloda; la drumul principal - în fața Bisericii Ortodoxe Române din Icloda - se află unul dintre foarte puținele monumente din Țară de pe vremea monarhiei (adică din timpul ultimului Regat Român) care a reușit să depășească dictatura expus în public, rămas nedistrus de comuniști:
Monumentul regalist din Icloda
Fiu al preotului Damaschin Gherga, înaltul preot Ioan Gherga, care a ctitorit aşezământul ortodox de zid din Icloda, în urma cununiei din 6 II 1896 cu Aromâna Talida Barzu la Bacamezeu / Bacău de Mijloc 45,48 lat. N, 22,06 long. E / acum comuna Bata, judeţul Arad, din Dealurile Lipovei = MunteNegrul Banatului / Ienopol, l-a avut ca băiat pe Aurel Gherga 27 I 1898 - 9 I 1958 (înalt de 2 metri, devenit preotul ortodox al Blajovei interbelice 45,35 lat. N, 21,28 long. E / judeţul Timiş, bunicul autorului), care - preocupat de realizarea Monografiei Gherga - afirma şi el ascendenţa Aromână a neamului Gherga; necrologul soţiei sale (bunica autorului prezentei lucrări), publicat de “Foaia diecesană” din Caransebeş 14 / 1938 a fost: “Domnica Gherga soţia preotului nostru Aurel Gherga din Blajova a adormit în Domnul în vârstă numai de 36 ani. Durerea preotului şi a celor 4 copilaşi orfani este fără de sfârşit, căci ceea ce au avut ei mai bun, de acum au pierdut. Dumnezeu cu darul Său să mângâie pe cei întristaţi iar pe răposata să o aşeze între cei buni ai Săi!”
Stema MunteNegrului
Istoricul Sârb Ljubivoje Cerovic a scris: “Muntenegrul de Skopje a intrat în componenţa Imperiului Otoman în 1391; pe la mijlocul secolului XV, pe când Muntenegrul Bănăţean şi-a luat această denumire, ținutul muntenegrean (de acum) încă mai purta numele de Zeta. Printre locuitorii Muntenegrului Bănăţean - sub influenţa majorităţii care în Banatul de nord-est a venit din Muntenegrul Macedon - s-a înstăpânit graiul kosovar, având elemente ale graiului timocean”. Cercetătorul Român Emil Giurgiuca 1906-1992 a scris: “Ilustrul lingvist German Ernst Gamillscheg susține că Valea Timocului a constituit unul din leagănele formării neamului Românesc. Acești Români Timoceni au format un fel de punte de legătură între elementul Românesc din Nordul Dunării și Aromânii din Sudul Balcanic. În lungul secolelor, ei au avut o organizație politico-socială proprie, independentă. Sunt filologi - ca Sextil Pușcariu sau Van Wijk - care cred că fenomenul existenței a 2 dialecte Slave la dreapta Dunării (Sârbesc și Bulgar) se datorește tocmai interpunerii Românilor, în Valea Timocului, între cele 2 popoare care le vorbesc”.
Serbia lingvistică actuală
Ca și căciulile ce au fost răspândite de la Afgani până la Cazaci / Ucraineni (semnificative fiind cele Georgiene numite “papaha”), se poate observa despre actualele cuşme Timocene - căciuli din oaie - că sunt similare cuşmelor Gugulane: la Gherdap / Porţile de Fier - de ambele părţi ale Dunării - e aceeaşi cuşmă tradiţională a autohtonilor Români.
În 1916 - când avea 18 ani, întors în Icloda de la studii din Ungaria - Aurel Gherga a scris pe cartea de psalmi a tatălui său Ioan Gherga: “Când mă scăldam în Râul Pogonici / soarele vărsa căldură de credeam că se aprinde pământul / eu mă simţeam foarte bine / auzind glasul mult iubiţilor mei părinţi / şi graiul cel dulce al poporului Românesc / care e aşa de dulce ca sunetul unei harfe / însă când mă văzui depărtat de căminul părintesc şi mă văzui între străini / a căror limbă nu o cunoşteam atunci / atunci am ştiut numai să preţuiesc căminul părintesc / limba şi poporul Românesc”.

Preotul Aurel Gherga

De altfel, mitropolitul Român Valeriu Anania 1921-2011 referindu-se la Iov 7:6 “Că viaţa mea-n balanţă mai slabă-i decât graiul” a comentat: “Cuvintele, efemeridele despre care se spune că ‘zboară’, sunt mult mai perene decât viaţa omului prin aceea că, scrise sau chiar numai rostite, o transcend şi o prelungesc, aşa cum, în ordinea morală, credinţa şi fapta omului sunt acelea care-i perpetuează statutul fiinţial şi dincolo de moarte” (aceeaşi opinie o aveau vechii Indieni). La preotul ortodox Aurel Gherga - bunicul autorului - având ambii părinți Aromâni din Banat (tatăl născut la Pădurani / în Dealurile Făgetului și mama născută la Bacamezeu / în Dealurile Lipovei), se poate aplica reflecția “Societății Culturale Aromâne” din România: “Aromânii au practicat o endogamie (căsătorii in interiorul comunităţii) şi eugenie (apărarea şi păstrarea zestrei genetice) pozitivă a rasei; moravurile sobre şi viaţa austeră de la munte, cu încrucișări sănătoase de aceeaşi rasă, a făcut să evite neajunsurile prin cunoscutele manifestări recesive în practicarea endogamiei”. La sfârşitul Evului Mediu, Gherganii erau răspândiţi în numeroase localităţi - atât din Banatul Montan cât şi din cel de şes - fiind înaintaşii celor de acum, din Epoca Modernă. În secolul XX, alţi ctitori Ghergani ai bisericilor ortodoxe de zid în Banatul Românesc au fost preotul Nicolae Gherga 4 X 1874 - 8 III 1934 (fratele vitreg mai mic al preotului Ioan Gherga care a ctitorit Biserica Icloda din comuna Sacoşu Turcesc / judeţul Timiş - aveau acelaşi tată, pe preotul Damaschin Gherga - Ana Petrovici, mama lui Ioan, fiind din Pădurani iar Iuliana Cristea, mama lui Nicolae, fiind din Dobra / Ţinutul Pădurenilor), însurat cu Gugulana Victoria Anghel din Caransebeş, el în 1926 ctitorind, în Valea unde se află Peştera Româneşti, Biserica din Fărăşeşti 45,48 lat. N, 22,23 long. E / comuna Pietroasa, judeţul Timiş cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva”, preotul Constantin Gherga care a ctitorit în 1929 Biserica din Rădmăneşti 45,55 lat. N, 21,54 long. E / comuna Bara, judeţul Timiş cu hramul Sfântul Ilie”, preotul Tiberiu Gherga (fiul preotului Nicolae Gherga), însurat cu Valeria Furdian din Leucuşeşti 45,50 lat. N, 22,01 long. E / judeţul Timiş, care a ctitorit în 1938 Biserica din Margina 45,51 lat. N, 22,16 long. E / judeţul Timiş cu hramul Naşterea Maicii Domnului” - construită de el pe când slujea în apropiere, la Coşava 45,51 lat. N, 22,18 long. E din comuna Curtea / judeţul Timiş, biserică în al cărei pomelnic e menţionat deoarece în perioada cât a păstorit-o, începând cu 1924, a strâns fonduri pentru repararea ei / acolo apoi a fost preot Sergiu Gherga, până în perioada postbelică - ş.a. În fotografiile următoare se pot vedea câteva biserici ortodoxe ctitorite interbelic în Banatul Montan, în N fostului judeţ Severin / acum răsăritul judeţului Timiş (cel mai întins judeţ din România), de preoţi Gherga:
Pe atunci - în prima jumătate a secolului XX - pe când cei mai mulți Români Bănățeni abia reușeau cu propriile gospodării (iar unii chiar eșuau), cele realizate de preoții Gherga reflectau foarte concret energiile lor, clar deosebite în societate; preoţi ortodocşi Gherga există şi în prezent, inclusiv în Timişoara, cel mai mare oraş din Banat. În 2012, cercetătoarea Otilia Ţeposu a scris despre caii lui SânToader: “Pietroasele - la poalele Munţilor Poiana Ruscă - e o aşezare risipită pe uliţe înguste, ce coboară toate către albia râului Bega. ‘Caii lui SânToader’ e o sărbătoare veche, foarte respectată în sat. Zilele acelea erau cele mai grele din postul Paştilor şi mai ales femeile trebuiau să se ferească a nu greşi cu ceva (era vai şi amar de cele prinse la tors lâna). Începutul era prin spălatul vaselor din gospodărie cu leşie (cenuşă şi apă) ca să nu fie unse şi să nu miroasă, pentru ca drumul Paştilor să nimerească poteca spre sat”. În imaginea următoare e fostul judeţ Severin - din perioada interbelică, adică dintre războaiele mondiale - din răsăritul Banatului (întins între Gherdap / Dunăre şi Mureş), învecinat cu regiunile Olteniei şi Ardealului, având capitala / reşedinţa de judeţ în oraşul Lugoj:

Fostul judeţ Severin