Dr. Costin Feneșan în “Diplome de înnobilare și blazon din Banat” - carte apărută la “Editura de Vest” din Timișoara în 2007 - a scris: “Evidențiem faptul că după ocuparea treptată a Banatului de către regatul Ungariei și organizarea comitatelor de acolo în cursul secolului XII, maghiarii n-au dispus de potențialul demografic necesar pentru o colonizare masivă a teritoriului dintre Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați. Elementul etnic maghiar s-a așezat în mod precumpănitor în centrele de putere politico-militară, administrativă și economică (cetăți, castele, orașe și târguri) și doar într-o măsură cu totul nesemnificativă în lumea rurală, astfel încât n-a putut schimba tabloul etnic, covârșitor românesc, al zonei. Nici venirea, începând cu a doua jumătate a secolului XIV, în urma acutizării pericolului otoman, a unor elemente slave sud-dunărene, în speță sârbii, nu a reușit să modifice ponderea etnică majoritară a românilor pe teritoriul Banatului. De altfel, în urma acelei realități, regalitatea ungară s-a văzut nevoită să accepte funcționarea pe mai departe, în cadrul sistemului de comitate și a hotărârilor edictate de Dieta Ungariei, a vechilor forme de organizare ale românilor autohtoni (cnezatele). Dacă în câmpia Banatului acelea și-au pierdut consistența spre sfârșitul secolului XIV, în schimb în zona de deal și de munte ele au supraviețuit, ce-i drept, suferind mutații inerente evoluției generale, pentru mai bine de un secol. Se mai cuvine evidențiată și realitatea - de destule ori uitată de istorici - că, spre deosebire de voivodatul Transilvaniei, comitatele din Banat au fost subordonate direct autorității regale și Dietei Ungariei, în care erau reprezentate. Nu trebuie omis nici faptul că atât banii Severinului, cât și comiții de Timiș s-au numărat printre marii dregători ai regatului Ungariei, după cum, în secolul XV, ca urmare a permanenței pericolului otoman din zonă, unii comiți de Timiș au deținut și funcția de ‘căpitani ai părților de jos ale regatului’. În acel context, în Banat pot fi sesizate, pe de o parte, elemente comune ale evoluției generale a nobilimii din întregul regat feudal maghiar, pe de altă parte însă caracteristici decurgând din realitățile locale. Modul în care cnezii români au dobândit nobilitatea începând cu secolul XIV l-a reprezentat confirmarea, prin documente regale, în stăpânirea vechilor lor bunuri funciare, făcându-se referire expresă la serviciile lor credincioase, mai întotdeauna de natură militară. În cazul Banatului din secolul XV, proprietatea nobililor români asupra pământului a avut un caracter particular: ea a fost în esență nobiliară prin statutul privilegiat al deținătorilor ei, dar diferită prin modul de atribuire al nobilimii beneficiare (donatare). În vreme ce nobililor români le era întărită printr-un act de nouă danie proprietatea cnezială ereditară asupra pământului, acel act constituind în același timp și confirmarea nobilității, nobilii beneficiari se bucurau de o danie viageră sau perpetuă; în realitate, nu era înnobilat individul, ci pământul pe care îl stăpânea, pierderea aceluia putând atrage după sine încetarea calității de nobil. Nu e mai puțin adevărat că ne sunt cunoscute și cazuri când nobili români din Banat au beneficiat și de danii propriu-zise, ca răsplată a serviciilor credincioase, mai ales de natură militară. Noua danie reprezenta probabil o formă ‘specifică’ de înnobilare sui-generis practicată de regalitatea maghiară în raporturile ei cu cnezimea română, posesoarea tradițională a pământurilor în virtutea vechiului drept cnezial (‘ius keneziale’). Straniu este faptul că actele de nouă danie nu fac referire la apartenența confesională a beneficiarilor, iar aceasta cu atât mai mult cu cât prevederile restrictive ale diplomelor regale din 28 VI 1366 și 2 XII 1428 nu fuseseră nicidecum anulate. Șansa cnezilor nobili din Banat de a evita constrângerea trecerii la catolicism a fost, pe de o parte, pericolul otoman crescând, care impunea recurgerea la capacitatea lor militară și asigurarea unei fidelități statornice față de regalitate, pe de altă parte politica de centralizare și de întărire a puterii centrale promovată de Sigismund de Luxemburg, Iancu de Hunedoara și Matia Corvin, în cadrul căreia cnezimea nobilă din Banat își avea rosturile ei. Odată cu secolul XVI s-au creat premise pentru distanțarea elitei românești din Banat de prototipul micii nobilimi inițiat în secolele XIV-XV, perturbându-se evoluția ei pe o traiectorie oarecum tradițională. Înnobilarea fără condiția de a stăpâni vreo proprietate imobiliară și fără dania vreunei moșii, însoțită în schimb de acordarea blazonului nobiliar, avea să ducă într-un interval de timp destul de scurt la nașterea unei categorii numeric tot mai însemnate a nobilimii mici începând cu a doua jumătate a secolului XVI și secolul următor: nobilii de blazon. În acel fel, blazonul a devenit practic unul din cele mai importante elemente ale nobilității. Cu toate acelea, datorită rosturilor militare, ca veritabilă marcă de graniță, succesoare a vechiului banat al Severinului, în banatul Caransebeșului și Lugojului s-au regăsit elemente specifice pentru nobilimea locală, în bună parte românească, aflată acolo în număr deosebit de mare. Toți străinii ajunși în acele părți cu diferite rosturi au fost unanimi în a socoti părțile Caransebeșului și Lugojului drept un teritoriu prin excelență românesc. Astfel, Giovandrea Gromo îl numea, la 1564-1567, când ‘Valachia citerior’, când ‘Valachia cisalpina’ (Țara Românească de dincoace de munți). Iezuitul Ferrante Capeci - rectorul Colegiului iezuit din Cluj - scria în 1584 că ‘Lugojul și Caransebeșul sunt în Valahia’ iar Giovanni Campani, provincial iezuit în Polonia, afirma în același an că părțile Caransebeșului și Lugojului sunt o ‘provincie românească’ (‘provincia Valachica’). Ioan Szamoskozi, care numai de simpatie pentru români nu poate fi bănuit, afirma despre Caransebeș că era ‘târgul românilor’ (‘Valachorum oppidum’). Iezuitul Antonio Possevino socotea Caransebeșul anilor 1583-1584 ‘reședință de nobili’ iar misionarul iezuit Valentin Lado, aflat la Caransebeș în 1586, era impresionat de ‘numeroasa nobilime’ (‘magna nobilitas’) de acolo. În același timp, putem constata că, prin înnobilare, românii din părțile Caransebeșului și Lugojului nu s-au desprins de comunitatea din rândurile căreia proveneau și nu și-au pierdut conștiința apartenenței lor etnice. De altfel, mediul uman de la Caransebeș și Lugoj n-a făcut decât să favorizeze păstrarea acesteia, limba română fiind cea vorbită în mod curent iar maghiara și latina folosite doar în ocazii oficiale și la redactarea documentelor. Semnificativă este în acest sens constatarea făcută în 1586, la Caransebeș, de misionarul iezuit Valentin Lado, care afirma că acolo ‘am fost silit să le predic în românește, limba lor, deoarece puțini știu ungurește’. Realizarea ‘Paliei de la Orăștie’ (în 1582), ce-i drept un instrument al prozelitismului calvin, s-a datorat în mare parte unor români bănățeni: ‘Herce Ștefan, propoveduitorul evangheliei în orașul Căvăran-Sebeșului, Zacan Efrem dascălul Sebeșului și Pestișel Moisi, propoveduitorul evangheliei în orașul Lugojului’. În orice caz, eșecul acțiunilor de propagandă, atât catolică dar mai ales calvină, în rândul românilor bănățeni s-a făcut simțit și în rândul nobilimii locale; astfel, în 1630, franciscanul Serafin Kun se vedea nevoit să constate cu amărăciune că ‘românii sunt toți schismatici, cu excepția câtorva persoane nobile’. La rezistența confesională a românilor caransebeșeni a contribuit și ‘școala gramaticească’ a episcopului Artenie ‘Cărturarul’ 1628-1638. În 1640, Ștefan Geleji - supraintendentul bisericii calvine din Transilvania - îi propunea principelui Gheorghe Rakoczy ca Meletie, candidatul la scaunul vlădicesc vacant, să se oblige printre altele ca, în cazul acceptării sale, ‘să scrie, să tipărească și să facă să cânte în biserică în fiecare zi cântările noastre traduse în limba română, de care se servesc caransebeșenii și lugojenii înainte și după rugăciunea predicii’. Propaganda și prozelitismul catolic, respectiv calvin, chiar dacă au înregistrat, de multe ori formal, progrese în rândul nobilimii românești din părțile Caransebeșului și Lugojului, credem că au alterat doar în mică măsură conștiința etnică a acesteia. În banatul Caransebeșului și Lugojului ‘lingua franca’, inclusiv cea a marii părți a elitelor, a continuat să rămână româna”.
Vodă Mihai “Viteazu” în 20 V 1595, prin Tratatul de la Alba Iulia / Bălgrad, oraş în care a intrat pe Poarta Sf. Gheorghe, izbuti să treacă Biserica Ortodoxă Română din Transilvania sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti (următorul pas l-a făcut Gherganul Ioan, vlădica de la Prislop, care în 4 VI 1595 - a doua zi după înfăptuirea sistemului antiotoman de alianţe dintre cele 3 state Române - a dobândit integrarea celor 3 protopopiate din Ţinutul Făgăraşului sub jurisdicţia sa); astfel şi Biserica Ortodoxă “Sfântul Nicolae” din Lugoj - condusă de către preotul Ştefan Gherga - a trecut în “ascultarea” Târgoviştei (ea a fost construită în 1402 de Ecaterina Perian şi demolată în secolul XIX / azi mai e doar turnul-clopotniţă, în centrul oraşului - fiind cea mai veche clădire lugojană - renovarea din 1726 de către Ion Raţ acoperind lucrarea din 1580 a lui Ştefan Gherga, la demolare consemnându-se că nu se mai putea recunoaşte “chipul protopopului Gavril”). Conform documentelor vremii, în 1589 administratorul grânelor Gheorghe Gyraka / Giuraca “de Lugas” - înnobilat printr-o diplomă în 18 VII 1590 - avea casa pe strada Herăstrău “în vecinătatea caselor chibzuiţilor Lupu Voicu pe de o parte şi Gaşpar Haranga, pedestraş puşcaş, pe de altă parte, casă cumpărată anul trecut de la cinstita Ana Fava, soţia chibzuitului Nicolae de Armadia” iar în 1591 diacul Grigore din Oradea avea în Lugoj casă “pe strada Ţărmurani, în vecinătatea grădinii înţeleptului Ioan Grecu”; în 10 VI 1602, Gheorghe Gyraka / Giuraca a primit de la principele Sigismund Bathory moşia Rădmăneşti / judeţul Timiş iar în 1604 a fost decapitat în Caransebeş / judeţul Caraş-Severin de Simon Ludi, omul generalului Gheorghe / Giorgio Basta. Corespunzător Dr. Costin Feneşan - istoric din Timişoara / reşedinţa judeţului Timiş - în “Documente medievale bănăţene” din 1981, în dealul cu vii al Lugojului / judeţul Timiş unul dintre proprietarii de la 1600 era Radu Giurga. Conform academicianului Alexandru Xenopol, la începutul lui 1601 Mihai “Viteazu” şi-a întărit acolo oastea (Vodă şi-a echipat 100 de soldaţi cu cojoace din Lugoj, din vestita cergă albă produsă acolo, după cum a consemnat şi cronicarul oriental Evlia Celebi); Mihai “Viteazu” a apelat în Decembrie 1600 la rudele sale din familia preotului Ştefan Gherga, baza recrutărilor fiind organizată la Hanul Poştei din Lugoj (pe atunci Ghergana Stanca - soţia lui Mihai “Viteazu” - ierna împreună cu fiul lor, prinţul Nicolae, în cetatea Făgăraşului 45,50 lat. N, 24,58 long. E, Vodă Mihai “Viteazu” sosind în Lugoj via Mănăstirea Prislop, unde s-a refugiat după lupta de la Mirăslău 46,22 lat. N, 23,43 long. E / judeţul Alba, din 18 IX 1600, pierdută din cauza dezertării Cazacilor care împreună cu Secuii luptau de partea Valahilor / Românilor contra trupelor Habsburge, Sașilor și nobilimii Maghiare: Mihai “Viteazu”, stăpân absolut al Făgăraşului şi al zonei aparţinătoare - invocând vechiul drept al domnilor Ţării Româneşti asupra Ţinutului Făgăraşului - a dăruit cetatea respectivă soţiei sale). Este de ştiut că Vodă Mihai “Viteazu” (al cărui general Baba Novac de la Gherdap a cucerit Pocuția) în 1600 l-a instalat pe călugărul Serghie - stareţul Tismanei - în Muncaci 48,26 lat. N, 22,43 long. E din TransCarpaţi / acum Ucraina ca episcopul Maramureşului, acela în 1626 întorcându-se ca stareţ la Mănăstirea Tismana, fiind urmat în Muncaci ca episcop de Ioan Grigorie, pentru 7 ani. Este interesant că negustorul Paolo Giorgio / Paul de Giorgio din Ragusa, care a semnalat în 1590 că “Dobrogea era plină de ieniceri” - cu misiune de mare importanţă, devenit agentul imperial al Austriecilor pe lângă Vodă Mihai “Viteazu” începând cu bătălia de la Călugăreni din 1595 - a semnalat în 1599 neînţelegeri în privinţa Ardealului: “Boierii Români - şi mai ales Buzeştilor - nu le place ca domnul să rămâie în această ţară şi s-o ţie pentru el iar boierii Sârbi şi Greci sunt cu totul potrivnici părerilor lor” (şi “Cronica Buzeştilor” a consemnat acea împotrivire); Paolo Giorgio afirma că unii oşteni nemulţumiţi voiau să-l părăsească pe domnitor (un document consemnând chiar că Paolo Giorgio i-ar fi îndemnat s-o facă / era de fapt în spiritul retragerii dorite de credincioşii fraţi Buzeşti, sprijinitorii lui Vodă până la moarte). Dr. Petre Panaitescu - fost legionar, membru corespondent al Academiei Române - a sintetizat: “Căderea lui Mihai nu s-a datorat unor greşeli în politica lui socială sau naţională, nici unor greşeli militare, el a căzut pentru că n-a avut înăuntru o temelie economică a operei sale iar în afară a fost victima imperialismelor din jur, toate împotriva lui”. Ienicerii / “Ieni-Cerii” (însemnând “Noii ostași”) erau recrutați la început dintre prizonierii de război iar mai târziu dintre pruncii islamizați ai celor ocupați: se zice despre islam că e religia păcii (și vestita “pace Romană” / “pax Romana” ori apoi “pacea bizantină” au rămas de pomină, vechile “pacificări” efectiv însemnând eliminările fizice ale oponenților); a fost interesant că șefilor ienicerilor li se ziceau Dahi.
 |
| Turnul “Sf. Nicolae” din Lugoj |
În anul următor decesului domnitorului Mihai “Viteazu”, ca primar al Lugojului, Petru Gherga / fiul preotului Ştefan Gherga i-a scris în 7 VIII 1602 generalului Albanez Giorgio Basta 1544-1604 (ucigaşul în anul precedent al lui Mihai “Viteazu” deoarece Vodă dorea să-şi separe armata de a lui), cerându-i ajutorul împotriva otomanilor, care au atacat şi prădat Lugojul chiar în acea săptămână; Consiliul orăşenesc a adresat o lungă scrisoare generalului, care era implorat să le trimită ajutor împotriva duşmanilor ce năvăliseră în oraş cu 2000 de călăreţi şi 800 de panduri (din 1554 acea zonă Bănăţeană aparţinea Transilvaniei, ea fiind cedată “Vilayetului” - adică Provinciei - Timişoarei abia la 1658 / după cum au observat şi istorici ca Ivanyi Istvan în 1907, Horaţiu Suciu în 2014, ş.a., ultima menţiune documentară despre bătrânul Ştefan Gherga fiind în 1607, ca judele Lugojului: fostul preot ortodox - aproape octogenar, având o vârstă foarte înaintată pentru acele timpuri - judeca pricini Bănăţene în ceea ce pe atunci era Banatul de Lugoj-Caransebeş). Este de știut cutuma ortodoxă la restauratorii Medievali - zidari sau zugravi / pictori - că nu erau acceptați decât sănătoși, fără vreo infirmitate fizică ori mentală detectabilă (așa ceva se baza și pe ideea ca vreo infirmitate să nu-și transmită energia în lucrarea meșterului); ca atare, viața lungă trăită de preotul Ștefan Gherga, mare restaurator de Biserici Românești în Evul Mediu, corespundea pe deplin stării corporale cerută profesional. În 1609 - după cum a studiat şi istoricul Ivanyi Istvan - pe strada Banului din Lugoj îşi avea casa Gárga Gáspár; în 1628 (după cum a documentat același istoric Ivanyi Istvan 1845-1917), notarul târgului Lugoj era cel notat în actele vremurilor ca Lancza Gyorigy. În imaginea următoare este Timişoara otomană, într-un desen foarte corect realizat de Austriacul Henrik Ottendorf la 1663:
În 1877, istoricul Maghiar Pesty Frigyes a scris despre cum era în urmă cu un sfert de mileniu (în secolul XVIII, precedent lui): “Banatul răsăritean, ca şi comitatul Hunedoarei, era plin, în acel timp, de multă populaţie nestatornică, fără stăpân, Valahi, Munteni, Ruşi, pe care alături de dragostea pentru o viaţă dezordonată îi conducea interesul de a se sustrage oricăror impozite sau prestări”. Prezenţa Medievală Gherga în Banat apare şi în documentele de la mijlocul secolului XVII despre înstăriţii oraşului Caransebeş (colaborând cu Gabriel Ivul 1619-1678 / primul filozof Român, Mihai Halici / primul lexicograf Român şi fiul aceluia 1643-1712 / autorul primei ode Române şi al primului cântec de dragoste scris în Română; de exemplu, când în 1657 s-a întemeiat Şcoala Românească la Făgăraş, regulamentul dat de văduva principelui Transilvan impunea ca obligatorie învăţarea cântărilor din Lugoj şi Caransebeş, unde erau prezenţi cântăreţii Gherga: necesitatea acelei culturalizări deriva şi din situaţia descrisă de către Germanul Johann Troster, care în 1666 indica despre Transilvania că era populată de Români “în număr atât de mare încât îi întrec pe Unguri şi Saşi luaţi împreună”). De exemplu - după cum a fost prezentat inclusiv la Conferința din Palatul Trianon / Paris de la sfârșitul primului război mondial - statisticile despre 1720 au arătat că pe atunci în Ungaria trăiau 55% alte naționalități și doar 45% Maghiari; în Buda trăiau 38% Germani și doar 8% Maghiari iar în Pesta trăiau 36% Germani și doar 20% Maghiari: Maghiarii erau minoritari atât în propria Țară, cât și în propria capitală (așa cum se poate vedea în continuare, înmulțirea Maghiarilor a început abia din secolul următor, XIX).
 |
| Populația Maghiară în istorie |
De altfel, autorul prezentei lucrări în timpul propriei vieți a fost contemporan celei mai numeroase populații din istoria României: la sfârșitul secolului XX - în vremea Revoluției Române - Țara a avut cei mai mulți cetățeni Români vreodată; în prezent, atât România, cât și vecinele sale, sunt în scăderi demografice. Un document aflat la Arhivele Statului din Cluj-Napoca 46,46 lat. N, 23,36 long. E (cele 3 peceţi inelare sunt în ceară verde cu bandă de protecţie îndoită din hârtia documentului, aplicate sub text) menţionează o tranzacţie implicându-l pe Medievalul Gugulan Gherga: “Noi, Ştefan de Marga senior, persoană nobilă locuind în oraşul Caransebeş din comitatul Severinului şi jurat-asesor, Mihail Lazăr şi Gheorghe Toma, persoane nobile locuind în numitul comitat şi oraş, dăm de ştire prin cele de faţă tuturora la care li se cuvine, că ni s-au înfăţişat personal, pe de o parte viteazul Ladislau Găman iar pe de altă parte nobilul domn Nicolae Măcicaş, vicebanul amintitului oraş al nostru, ambii preamilostivi din pomenitul oraş şi comitat iar mai înainte-numitul Ladislau Găman, nesilit de nimeni, din libera lui voinţă, prin viu grai - luând mai înainte asupra sa obligaţiile şi chezăşiile tuturor tulburătorilor - a făcut o astfel de mărturisire, anume că, pentru a îndepărta o anumită nevoie mare a sa, s-a văzut constrâns să ia de la domnul Nicolae Măcicaş 30 de florini ungureşti, pentru care i-a dat domniei sale partea lui de vie aflată în Dealul Teiuşului, care (vie) se află în vecinătatea viei lui Gheorghe Găman, spre a o stăpâni - în schimbul sumei amintite - pe veci, în chip nestrămutat, din tată în fiu, din urmaş în urmaş, luând în considerare şi faptul că deoarece a vândut o bucată de vie lui Vekarnak Gherga din starea orăşenilor, scrisă de către domnul Măcicaş, restituindu-i acestuia, va să zică, cei 16 florini, să o ia înapoi cu dreptul său, deoarece şi această (vie) o lasă în chip asemănător, pe veci, în stăpânirea domnului Măcicaş. Spre dovada cărui lucru am dat şi noi această scrisoare a noastră de dare de seamă cu pecete prin credinţa noastră. Dat la Caransebeş, în a zecea zi a lui martie, în anul 1650”. (Vekarnak - prenumele boierului Gherga “din starea orăşenilor” menţionat în acel document - în limbajul Medieval local însemna “Văcar”: proprietar de vaci). Afacerile aceloraşi s-au reluat luna următoare (original pe hârtie, cu pecetea în ceară verde aplicată sub text): “Noi, Mihail Vaida, prim-jude, Laurenţiu Giuraca, Ioan Ciorcioc, Nicolae Peica, Petru Colovic, Gheorghe Peica şi Ioan Mihnea, juzi-juraţi şi ceilalţi cetăţeni, dimpreună cu toţi consulii oraşului Caransebeş, dăm de ştire prin cele de faţă că au venit în faţa noastră pe de o parte nobilele persoane locuind în oraşul nostru, viteazul Ladislau Găman şi Vekar Gherga din starea orăşenilor iar pe de altă parte domnul Nicolae Măcicaş, viceban al Caransebeşului iar amintiţii Ladislau Găman şi Vekar Gherga, nesiliţi de nimeni, din libera buna lor voinţă, au făcut în faţa noastră o astfel de mărturisire - luând mai întâi asupra lor obligaţiile şi chezăşiile tuturor tulburătorilor - anume că s-au văzut constrânşi, pentru a îndepărta o anumită nevoie a lor, să-i vândă pentru totdeauna domnului Nicolae Măcicaş: Ladislau Găman, strugurii (via) din Dealul Teiuşului pentru 30 de florini iar Vekar Gherga, pentru 13 florini, o parte din via aceluiaşi Ladislau Găman ce se găseşte în aceleaşi hotare, având anume ca hotarnici: spre soare-răsare via lui Lupu Sebeşan, spre miazăzi drumul public ce ţine de vii, bunurile călugărilor şi ale lui Mihail Ţeicu, spre apus şi miazănoapte via lui Gheorghe Găman, pe care o stăpâneşte domnul Măcicaş. Luând pentru acele (vii), Ladislau Găman cei 30 de florini, Vekar Gherga cei 13 florini, au dat în faţa noastră şi au încredinţat cele 2 vii domnului Nicolae Măcicaş, pentru a le stăpâni pe vecie, în chip de nestrămutat, din tată în fiu, din urmaş în urmaş. Spre dovada cărui lucru am dat şi noi scrisoarea noastră întărită cu cea mai veche pecete a acestui oraş al nostru şi fiind făcută publică - potrivit obiceiului - la 3 scaune de judecată în zile deosebite, nimeni nu s-a pronunţat împotriva ei. Dat la Caransebeş, în ziua de 20 IV, în anul 1650”. Este de știut că după aproape un secol - în anul 1749 - Protopopiatul Caransebeșului (al Gugulanilor) a fost organizat temeinic din porunca episcopului Ioan Georgevici al Caransebeșului, Lugojului, Vârșețului, Palancei și Mehadiei (care de atunci a păstorit credincioșii ortodocși din Banat timp de 2 decenii); iată ce a scris despre el istoricul Ljubivoje Cerovic în 2005: “Iovan Gheorghevici a venit la Karlovci / Carloviț din Mănăstirea Deciani unde era arhimandrit în timpul celei de-a doua migrații a sârbilor în anul 1737, fiind în suita patriarhului și cel mai apropiat colaborator al aceluia. În calitatea sa de episcop a construit Palatul Episcopal de la Vârșeț. În 1769 a devenit mitropolit la Karlovci. A ctitorit biserica barocă a Mănăstirii Grgeteg” (e de știut că în Panonia au existat mulți preoți ortodocși Români Georgevici). Dr. Maria Pariza a scris în studiul despre “Contribuții ale cărturarilor de obârșie aromână”: “Zaharia Karkaleki s-a născut în 1784 la Brașov, ca fiu al lui Gheorghe Karkaleki, negustor aromân și al Mariei Ciurcu, având aceeași ascendență aromână. În matricula bisericii macedo-române din Budapesta se găsește însemnarea ‘16 IX 1812: S-a cununat Zaharia Karkaleki din Bressovo în prima căsătorie cu fecioara Anastasia Pafke prin preotul Teodor Georgevici’. Din rândul coloniei macedo-române de la Budapesta atunci s-a ridicat Zaharia Karkaleki și colaboratorul său, Emanoil Gojdu (fiul negustorului aromân Atanasie Popovici, numit Gojdu), cărora soarta le-a rezervat roluri mărețe în analele culturii românești: ambii s-au remarcat - în mod strălucit - în întărirea legăturilor dintre românii de pretutindeni, primul prin meșteșug și al doilea prin mecenat. De numele lui Zaharia Karkaleki ‘ferlegherul de cărți a Crăeștii și mai marii tipografii din Buda a Universității Ungariei’ s-a legat apariția revistei ‘Biblioteca Românească’, apărută în 1821, reprezentând cea mai veche revistă literară editată în străinătate (și infiripată din suflul curentului cultural pornit de reprezentanții Școlii Ardelene)”. Este de știut că Dr. Sterie Stinghe 1874-1957 a evidențiat în Brașovul anului 1800 existența negustorilor Aromâni acolo ca Iancu Georgiu / “Cuțo-Vlah”, Marcus Georgiu, Nicolau Georgiu / “Greci”, ș.a. (în vremea primului război mondial la Brașov a studiat Smarandița Gherga - vara primară a bunicului autorului - iar în oraș inclusiv acum există Silviu Gherga, instructor de ski). Dr. Aurel Cosma 1867-1931 (artizanul unirii Banatului cu România, a cărui mamă Aromână era înrudită cu Aromânii Mocioni) a scris “Din trecutul Românilor Timișoreni” despre protopopul Vasile Georgevici 1764-1826: “S-a sfințit ca preot în anul 1800 pentru parohia din Cernăteaz; s-a tras dintr-o familie Bănățeană, a cărei sentiment național nu putuse fi alterat de influența ierarhiei Sârbești, oricât ar fi încercat să-și impună supremația prin diferite mijloace, între care și Sârbizarea numelui de Vasile George în Vasa Georgevici, adăugând în actele oficiale la vechiul nume de George ce-l purtaseră strămoșii lui caracteristica terminațiune de ‘vici’. În 1814 s-a stabilit la Timișoara și din 1818 a fost protopopul orașului iar în 1826 a ridicat Biserica Ortodoxă Română ‘Sf. Ilie’ în cartierul Fabric, demolată însă în 1913, din cauza sistematizării Begăi”. În susul Râului Bega, pe fosta moşie Bejan din Belinţ, liberă din 1650, familia Gherga s-a mutat în 1690 cu ocazia reformei agrare din Banat - prin care s-a acordat dreptul de proprietate, vânzare şi schimb asupra pământului - însă toate titlurile dinaintea anului 1716 n-au mai fost recunoscute ulterior de Habsburgii care au ocupat regiunea de atunci pentru 2 secole (ca de exemplu cum au fost cazurile lui Iancu Gherga şi fiului său Petru Gherga, din casele 11 şi 12 / după vechea numărătoare din Belinţ, aşa cum a rămas în documentele din 1779 - de când Banatul a fost administrat de Maghiari în cadrul Imperiului Habsburgic - salvate din incendiul de la luptele de după 9 ani, din 1788, păstrate în Arhivele Statului din Timişoara); instalarea Gherga la 110 ani după stabilirea din Lugoj în comuna vecină Belinţ a fost pe urmele stăpânirii dinaintea sosirii otomanilor în Banat (Districtul Bel/inţ aparţinând din secolul XI urmaşilor lui Cinad, ginerele domnitorului Ahtum / Optum): azi până şi în comuna Boldur - vecină cu Belinţ - în satul Ohaba-Forgaci 45,43 lat. N, 21,44 long. E unul din loturile mari de teren arabil se numeşte Gherga. Iată stăpânirile Habsburge din acele vremuri (când Banatul a fost preluat de către Imperiul Habsburgic de la Imperiul Otoman):
Banatul a fost pentru Imperiul Habsburgic cea mai agricolă provincie, fiind în acele timpuri “grânarul Europei” (de pildă, în secolul XVIII, o mulțime de Austrieci s-au stabilit în regiune, aglomerând Timișoara ca “Mica Vienă” iar o mulțime de Catalani s-au stabilit în regiune, numind mai jos pe Râul Bega ca “Barcelona Nouă” localitatea Becicherecu Mare / acum Zrenjanin în Banatul Sârbesc, etc.); pe de altă parte, Dr. Vasile Șoimaru din Basarabia a documentat în N Caucazian - la actuala graniță a Rusiei cu Georgia - că încă există sate ale Românilor Bănățeni emigrați acolo din Imperiul Habsburgic în 1751: ei au plecat din Banat după începerea colonizării regiunii lor natale - inclusiv de către Maghiari - pentru libertatea religioasă ortodoxă din “Estul sălbatic” și pentru pământul oferit acolo de către Imperiul Țarist (în drum, o parte a rămas între Bug și Nipru, denumirile zecilor de sate ale lor din Stepa Ucrainei repetându-le pe cele originare, de lângă Mureș).
În cartea “Deocamdată enigme”, autorul Român Dan Apostol nota că un fapt neobişnuit s-a petrecut în seara de 6 XII 1737, ce a atras atenţia celor din Coştei 45,44 lat. N, 21,51 long. E (localitatea dintre Belinţ şi Lugoj, dacă nu cumva era Coştei 45,02 lat. N, 21,23 long. E - acum în Banatul Sârbesc - la S de Vârşeţ, spre Naidăş / localitate azi în Banatul Românesc, de asemenea cu populaţie Gherga), consemnat ca important într-un manuscris Bănăţean: “şi-a făcut apariţia un mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, ce a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou” (posibil să fi fost fenomenul Fata Morgana, ca reflexie pe cer datorată focurilor mari de sărbătoarea Moşului Nicolae). Este de ştiut că până în secolul XVI în EurAsia şi Africa nu existau cartofi, porumb, fasole, roşii, floarea-soarelui, cacao şi alte plante - aduse de peste Oceanul Atlantic, din America - până în Epoca Modernă alimentaţia oamenilor fiind foarte diferită de ceea ce e azi (de pildă, până atunci mămăliga - ce desigur nu era din mălai, adică din făina porumbului - era doar o fiertură produsă din mei, numită bel-moş / balmoş sau balmeş); odată cu coloniştii apăruţi în Banat după trecerea regiunii în stăpânirea Vienei, plugarii Gherga s-au evidenţiat printre localnicii harnici cultivatori şi consumatori ai acelora, de exemplu soiul de cartof roz din Belinţ (cultivat acolo din 1767) fiind şi azi celebru datorită unei buruiene - costreiul - ce face pieliţa cojii cartofului aşa de fină, pâsla de costrei apărând leguma de insecte şi ger.
 |
| Diversitatea genetică umană a Estului Europei în Epoca Modernă |
 |
| Belinţ, 1772 |
Lângă Lugoj, la Belinţ / reşedinţa Districtului Medieval Bel, unde Gherga la începutul Epocii Moderne era cel mai numeros nume de familie - năşită de familia Veche - şi era sediul Protopopiatului, numit al Hasiaşului şi Sărazului, între 17 III 1785 şi 10 IX 1788 (când a fost ars de otomani) a funcţionat primul Atelier de legat cărţi din Banat. La soborul de la Timişoara din 1790 - la care au participat ierarhii Români, Aromâni şi Sârbi din răsăritul Panoniei, printre care şi Petar Gerčić, protopopul Aradului - s-a analizat starea ortodoxiei în Banat, astfel încât curând după aceea a început reconstrucţia Bisericii din Belinţ, distrusă de ultimul raid otoman. La ridicarea Bisericii Ortodoxe Belinţ pe locul celei vechi, cneziale (terminată în 1797) a contribuit şi Gherga: Biserica - acum monument istoric - de 27 metri lungime şi 10 metri lăţime este zidită din piatră (la temelie) şi cărămidă, în stil baroc / la fel şi interiorul, ca iconostasul din zid de cărămidă, uşa împărătească, etc.; mobilarea este cu străni de lemn din secolul XIX, pictura murală fiind în frescă.
 |
| Biserica Ortodoxă Română din Belinţ, județul Timiș |
Belinţ este în apropierea unei falii tectonice şi localitatea a fost des zguduită de cutremure în Epoca Modernă, fiind resimţite mai ales cele din 26 II 1797, 14 X 1802, 15 III 1818, 29 III 1818, 18 III 1821, 13 XI 1829, 11 I 1838, 23 I 1838, etc. Deoarece prima fotografie din lume a fost realizată abia înaintea Revoluţiei Paşoptiste, pozarea în Banat n-a fost decât după aceea - înaintea utilizării lămpii electrice ori a introducerii curentului electric - cea mai veche imagine Gherga disponibilă fiind a preotului ortodox Damaschin Gherga, născut în Belinţ (fiul lui Achim Gherga 19 XII 1819 - 21 II 1895 şi al Evei / născută Balint 7 I 1820 - 20 II 1899), absolvent în 1869 al Preparandiei din Arad 46,10 lat. N, 21,18 long. E, în Lugoj debutul fotografiei fiind prin atelierul Şvabului Hess 1862-1868, continuat de Maghiarul Tarco:
Damaschin Gherga scria Româna foarte îngrijit, cu ambele alfabete, Latin şi Slavon (care a fost oficial până în 1868); vorbea şi Maghiara. În Școala primară din Belinţ, învăţător i-a fost Ioan Haţeg; de exemplu, în anul şcolar 1856-1857 (când erau 105 elevi) iar director era protopopul Constantin Gruici, el a învăţat: Gramatica Românească, Citirea cu litere Romane, Vocabularul Româno-German, Citirea Germană, Aritmetica, Geografia, Cântarea Sfintei Biserici, Istoria Biblică, Datorinţele supuşilor, Ceaslovul, Psaltirea, Octoinul şi Purtarea morală. A studiat în 1867-1868 la Institutul Teologic Ortodox din Arad iar apoi, în 1868-1869, la Institutul Pedagogic Român Greco-Oriental (Preparandia) din Arad. În Belinț a existat - ca un avatar - dublura Damaschin Gherga, în paralel / în același timp: numiți la fel, unul a devenit preot iar unul a devenit dascăl (similari din Belințul secolului XIX au fost inclusiv Gherganii Constantini, Corneli, ș.a). Strămoșul direct Damaschin Gherga al autorului = a fost bunicul bunicului a părăsit Belinţul - localitate care atunci când a plecat avea 3473 locuitori / azi în comuna Belinț sunt mai puțini localnici - pentru postul de preot ortodox în Pădurani, unde a funcţionat între 1869 şi 1902; a fost căsătorit doar 4 ani (în 3 II 1869 - 31 VII 1873) cu Ana, născută Petrovici, fiica lui Vincenţiu şi a Mariei, care a murit tânără, la numai 23 de ani, lăsându-l văduv pe când el avea 30 de ani: tragedia preotului Damaschin Gherga - rămas văduv devreme - s-a repetat la nepot, preotul Aureliu Gherga, rămas văduv pe când soția lui (preoteasa a fost bunica autorului lucrării “Originea Gherga”) a căzut răpusă de tuberculoză având împliniți doar 35 de ani. S-ar remarca o legătură Gherga-Petrovici mai timpurie cu jumătate de secol față de cununia lui Damaschin Gherga cu Ana Petrovici: tatăl său Achim Gherga a fost botezat și uns cu mir în Belinț de preotul Damaschin Petrovici așa cum apare în actul de la 1819 (transcriere din vechiul alfabet):
“ÎNSEMNĂRILE CELOR CE S-AU BOTEZAT
1819
ÎN LUNA
decembrie
ZIUA 21
S-A NĂSCUT PRUNCUL PARTE bărbătească ÎN LUNA decembrie ZIUA 19, ANUL MAI SUS PUS. TATĂL PRUNCULUI Rusalin Gherga ŞI MAMA lui Anişca, LOCUITORI în Belinţ. S-A BOTEZAT ŞI S-A UNS CU SFÂNTUL MIR PRIN MINE, PREOTUL Damaschin Petrovici, PAROH AL SFINTEI BISERICI Învierea Domnului, CARE SE AFLĂ ÎN satul Belinţ, ÎN LUNA ŞI ZIUA CE S-AU PUS SUB AN ŞI S-A DAT ÎN SFÂNTUL BOTEZ PRUNCUL CU NUMELE Achim. NAŞUL SĂU A FOST Iovan Veche, LOCUITOR.”
 |
| Act din urmă cu peste 2 secole: Registrul botezaților (1819, Belinț / județul Timiș) |
 |
| Preotul Ioan Gherga, soția Talida și pruncul Aureliu |
La sfârşitul secolului XIX, când era regimul Austro-Ungar, în 18 XI 1899 - pe atunci Aureliu Gherga, bunicul autorului “Originea Gherga” avea peste un an, deci vorbea şi umbla - gazeta “Tribuna Poporului” din Arad a publicat un articol despre tatăl aceluia, Ioan Gherga (respectiv străbunicul autorului), intitulat “După 6 ani”: “Atâta a fost purtat pe la procuror, jude de instrucţie şi pe la tribunal d. Ioan Gherga (actual preot în Icloda), pentru că în anul 1894, pe când era în Seminariul din Arad, cică ar fi vărsat sânge d’al patrioţilor nevinovaţi. Se întâmplase adecă în restaurantul lui Nagy Lajos ca Românii, petrecând, să cânte şi ‘Gott erhalte’. Atâta le-a trebuit însă patrioţilor. S’au năpustit asupra Românilor, dintre cari profesorul Petran le era mai la îndemână, stând resleţ la o masă. Teologii, dintre cari unii cu părinţii, erau la o masă mai mare. Vezând pe părintele Petran în primejdie, i’au sărit în ajutor, iar Nagy Lajos a sărit între combatanţi. S’a ales cu o trânteală, de a stat 3 săptămâni în pat şi se credea că teafăr nici nu se mai scoală, fiind rănit la cap. Direcţia Seminariului l’a dat atunci drept jertfă pe d. Gherga, care era să fie şi eliminat. A rămas deci pus sub acuză şi după multe peripeţii, procesul a ajuns ieri înaintea tribunalului din Arad. Apărător a fost dr. Ştefan Pop, în urma pledoariei căruia d. Gherga a şi fost achitat. Felicităm şi pe acuzat şi pe apărător iar cât pentru judecata tribunalului, iarăşi numai bine putem scrie”. “Gott erhalte” era Imnul Austriac iar “patrioţii” erau Maghiarii care voiau statul doar al lor, Ioan Gherga în vârstă de 24 ani având la acel restaurant din Arad vizita fratelui său Nicolae Gherga / de 20 ani, a tatălui lor Damaschin Gherga de 51 ani - preotul ortodox din Pădurani - şi a bunicului, Achim Gherga din Belinţ, de 75 ani (iar vărul său primar Ștefan Gherga de 21 ani din Belinț - tatăl aceluia Constantin era frate cu preotul Damaschin Gherga - tocmai absolvise atunci Preparandia din Arad); în 1812, la 5 ani după ce preotul Dimitrie Ţichindeal 1775-1818 a trimis - din Belinţul dominat de Gherga - împăratului Habsburg petiţia prin care susţinea numirea de directori Români la şcolile din Banat, acela a ajuns să fie primul director al Preparandiei din Arad, filozofia, matematica şi fizica acolo fiind predate de Iosif Iorgovici 1793-1821 / nepotul cărturarului Paul Iorgovici 1764-1808 din Vărădia Cărășană iar gramatica fiind predată de Constantin Loga 1770-1850 / nepotul zugravului de Biserici Vasile Loga din Tismana, judeţul Gorj: unul dintre patronii Preparandiei a fost Ștefan Georgevici - căpitanul magistratului Timișoarei - care a donat la întemeiere 50 de bucoavne / abecedare. (Este de știut că în Vărădia Cărășană înainte cu 2 secole de învățații Iorgovici / Gheorgos cea mai de vază familie acolo era Gherga iar după cum a documentat în 2001 Dr. Constantin Vert de la Facultatea de Geografie a Universității de Vest din Timișoara în “Tipuri de peisaje rurale din Banat”, în 1736 Vasile “Diaconu” Loga - cărturar și pictor la Mănăstirea Tismana - s-a pus în fruntea unui grup de familii Românești din Bănie care s-au mutat în Banat la Vârșeț, Oravița Montană, Reșița Montană, Bocșa Montană, etc).
 |
| Eugen Gherga în costum popular, vegheat de tatăl Vasilie Gherga |
 |
| Gherga în Belinţ |
În 1939, Dr. Aurel Contrea publica lucrarea “Belinţul - cadrul fizic şi etic al unui sat bănăţean”, în care descria băştinaşii (pentru timpurile mai recente, comuna a fost unul dintre ”rezervoarele” Gherga în Banat), el remarcând ascendenţa Balcanică a unora: “Cei veniţi dinspre miazăzi sunt bruni, cu ochi negri şi păr negru ca pana corbului. Aceştia ţin de tipul mediteran şi reprezintă cam o treime din locuitori. Hainele strâmte şi uşurinţa mişcărilor trădează că trebuie să fi coborât din regiuni deluroase. Îmbrăcămintea însă, albă, înflorită, de un pitoresc desăvârşit, este hotărât bănăţeană, aşa cum se îmbracă popoarele sudice, obişnuite să trăiască în deplina strălucire a soarelui”. În 2003 Dr. Constantin Stan / muzicolog Bănăţean a documentat că Sabin Drăgoi 1894-1968, compozitorul primei opere Române (care a fost directorul “Institutului de Folclor” din România), a realizat Monografia Muzicală a Belinţului şi a compus “Rapsodia din Belinţ” / cunoscută şi ca “Rapsodia Bănăţeană” - bazată pe melodia celebrei balade “Mioriţa” - dedicând-o apoi academicianului George Enescu 1881-1955 şi dirijată de acela, în premieră, în 12 XII 1943, la Bucureşti. De altfel, în Banat teme muzicale ca de exemplu “Brâul lui Gherga” - de la Naidăş 44,53 lat. N, 21,35 long. E / judeţul Caraş-Severin - sunt de succes şi la începutul mileniului III / cum ar fi în interpretarea Dr. Marius Cîrnu, dirijorul Orchestrei Radio Timişoara, etc. (făcând parte din colecţia de “folclor autentic din Banat”). Prima vizită canonică în Belinţ a fost efectuată la 1861, de către episcopul - ulterior mitropolitul - Şaguna, când prefectul, cu sediul în apropiere, la Lugoj, era Aromânul Emanoil Gojdu 1802-1870 (acela în 1861, imediat după ce s-a instalat ca prefect în Lugoj, a vrut să angajeze funcționari Români - populația fiind majoritar Românească - dar a constatat că localnicii Români nu erau suficient de școlarizați și a fost nevoit să aducă personal Românesc din alte părți); până la acel moment, tânărul Damaschin Gherga din Belinț - care avea 18 ani - s-a remarcat ca ajutorul preotului Dimitrie Petrovici zis Stoichescu din Belinț (fostul profesor de teologie în Vârșeț al lui Șaguna, apoi protopop al Lipovei și vicar al Banatului în Revoluția Pașoptistă), care a murit tocmai în acel an 1861. Aromânul Şaguna a fost, din 4 XI 1861, primul preşedinte al “Astrei” = “Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, cu mare prestigiu ulterior în Ardeal şi Banat - ce există şi azi, ca fiind cea mai veche organizaţie neguvernamentală din România - iar Emanoil Gojdu a fost unul dintre cei mai bogaţi Români vreodată, care a lăsat moştenire ortodocşilor Români vestita sa Fundaţie. Atunci, cu prilejul vizitei sale oficiale la Belinţ, Aromânul Şaguna a dăruit un “Kiriakodromion” editat la Sibiu 45,47 lat. N, 24,09 long. E în 1855 - îşi avea limitele sale / păstra alfabetul chirilic - atât localităţii, cât şi ca semn de preţuire pentru profesorul său belinţean de muzică (ascendent al lui Damaschin Gherga 16 VI 1843 - 27 II 1902, devenit parohul ortodox al Păduranilor 45,53 lat. N, 22,04 long. E din comuna Mănăştiur / judeţul Timiş). Ar fi de observat coeziunea mai accentuată și pe mai multe planuri dintre Aromâni și Români după Revoluția Pașoptistă, când Aromâni puternici ca Mocioneștii, Șaguna, Gojdu, ș.a. s-au remarcat în spațiul Românesc prin acțiuni deosebite: Mocioneștii au finanțat studiile unor Români din Banat, Șaguna a sprijinit dezvoltarea Bisericilor Românești, etc.; cu ocazia prezenței episcopului Șaguna în 1861 la Protopopiatul din Belinț s-a decis și viitorul preoțesc ortodox al tânărului de 18 ani din localitate Damaskin Gherga, după discuția cu părinții Akim și Eva (Akim / Achim fiind orfan de mic, de la 11 ani - prin decesul prematur al tatălui Rusalin Gherga, în 1830 - s-a dovedit a fi părinte responsabil). De altfel, pe atunci funcționa în județul Arad de pildă preotul ortodox Leontie Gherga: era un exemplu concret că încă se putea dezvolta viață religioasă. În secolul XIX, Bănățenii Gherga au fost vânjoși gospodari = “paori” puternici dar nu erau la nivelul prosper al Aromânilor Gherga din Mișcolț (care aveau acolo mai multe clădiri semnificative, între care și Cazinoul orașului / Șaguna - născut în Mișcolț - a plecat definitiv din oraș în 1823); cu talentatul cântăreț Damaschin Gherga de față (isteț și la învățare, harnic în comunitate), Andrei Șaguna / șeful Bisericii Ortodoxe împreună cu Achim Gherga / șeful familiei Gherga au convenit pentru ce va urma, o parte din școlarizare fiind finanțată de către familia Mocioni: astfel a debutat - cu rădăcina în Belinț - un secol de manifestări a mai multor preoți Gherga, ca Aureliu Gherga, Constantin Gherga, Corneliu Gherga, Damaschin Gherga, Ioan Gherga, Nicolae Gherga, Sergiu Gherga, Traian Gherga, ș.a., în mai multe parohii Bănățene (desigur că în raportul Gherga-Șaguna a contat și eticheta conferită de numele Gherga, căci Șaguna nu doar că avea fratele vitreg mai mare Ghergan, ci și a fost botezat în Mișcolț la 1808 de Gherga iar cununia părinților Șaguna a fost nășită în 1802 de Gherga). Pe de altă parte, se poate constata prețuirea acordată de Belințeni studioșilor, astfel cum - în spiritul vremii - a rămas scris în documentul din 1 II 1862 către Emanoil Gojdu: “Noi în lista alăturată subscrișii locuitori din comunitatea Belinț, cunoscând lipsele cu care au de a se lupta tinerii noștri pe la universitățile și școlile străine, și iară prevăzând foloasele care le vom putea avea noi și națiunea întreagă dacă vom ajuta cu toții să ni se sporească inteligența, contribuind fiecare după putință am adunat suma de 36 florini și 40 kreițari vechi Austrieci care trimițând-o Domniei Voastre ca președintelui comissiunei în cauza ajutării studenților săraci, rugăm pe onorata comissiune a împărți și micul nostru dar între tinerii lipsiți după cum va afla a fi mai bine. Primiți totodată o salutare frățească de la connaționalii Domniei Voastre cari vă poftesc mult spor și ajutoriu din toate părțile”. Academicianul Bănățean Athanasie Marienescu a scris: “Eu de aci, de la râul Timişului, să vă povestesc cum fraţii Români din Macedonia au ajuns până la noi, ca destinaţi de provedienţă, ca să ne fie spre ajutorul şi mântuirea noastră, căci mari necazuri, necazuri de secole, au ars inima noastră. Şi mare mângâiere ne-au adus fraţii noştri din Macedonia. Puţinii nobili Români mai de frunte erau ca ameţiţi în epoca nouă, se legănau oare că sunt mai mult nobili Maghiari sau mai mult nobili Români? Poporul Român în ora scăpării sale se văzu sărac şi necult, şi fără fruntaşi care să-l conducă bine de a se folosi de darurile libertăţii popoarelor. Iată că în această oră se arată pe terenul luptelor naţionale Şaguna şi Mocioni, apoi la fapte mari binefăcătoare şi Gojdu, îngeri apărători şi ajutători ai Românismului. Aceste familii sunt Macedo-Române. Ele şi cu alte familii au părăsit în secolul trecut Macedonia şi au aflat altă patrie, popor iarăşi Român apăsat. Aci, providenţa le-a dat rol ca să se înalţe în fruntea celora care le cereau ajutorul şi au întins mâna de conducători şi ajutători”. Familia Mocioni investea și în imobiliare (de exemplu, așa cum a documentat Dr. Maria Berenyi, în centrul Pestei a ajuns să dețină 17 clădiri); Aromânii Mocioni din Foeni / județul Timiș au cumpărat moșii în Muntenegrul Banatului = Dealurile Lipovei (Nordul Banatului - pe Valea Mureșului - unde au ridicat conace): Ioan Mocioni - tatăl Ecaterinei Mocioni din Foeni măritată din 1836 cu ruda Mihail Mocioni din Tokay / având, conform Dr. Maria Berenyi, casă inclusiv în Mișcolț, unde a locuit și fiul lor Petru Mocioni - a luat Căpâlnaș 45,58 lat. N, 22,13 long. E în 1853, fratele Antoniu mai mic al Ecaterinei Mocioni a luat Bulci 46 lat. N, 22,06 long. E în 1854, fratele Gheorghe și mai mic al Ecaterinei Mocioni a luat Birchiș 45,57 lat. N, 22,10 long. E în 1859; între acele proprietăți din NE Banatului ale Aromânilor Mocioni și-a început preoția ortodoxă Aromânul Laurențiu Barzu, la Bacău de Mijloc 45,58 lat. N, 22,06 long. E, în 1857 (era tocmai însurat cu frumoasa Flore din apropiere, de la Julița 46,02 lat. N, 22,08 long. E / județul Arad - din Crișana - fiind și de aceeași vârstă, ambii născuți în 1834). Este de știut că la poalele Dealurilor Tokay, în Mestecănești / Nyíregyháza 47,57 lat. N, 21,43 long. E - reședința județului din Ungaria vecin cu România / județele Bihor și Satu-Mare, cu Ucraina și cu Slovacia - în secolul XVIII familia Barzó era foarte puternică / așa cum a documentat cercetătorul local Galambos Sándor iar în secolul XIX avea fabrica de cărămidă cu care s-a ridicat o bună parte din oraș (descendenții Mihail 1857-1909 și Andrei 1898-1953, tată și fiu, au fost renumiți artiști, acum cu plăci memoriale acolo); pe de altă parte, se poate observa că în Crișana / județul Arad există comuna Bârsa, în Maghiară Barza 46,23 lat. N, 22,04 long. E (cu atestare Medievală). Absolvent al Academiei Regale din Budapesta, unde a fost bursier Gojdu, preotul Traian Barzu - fiul preotului Laurențiu Barzu - s-a încuscrit cu preotul Damaschin Gherga de la Pădurani / comuna Mănăștiur (de pe partea cealaltă / Sudică a Dealurilor Lipovei = MunteNegrului Bănățean), căci copiii lor s-au cununat: Talida Barzu și Ioan Gherga au avut nunta la Bacamezeu / Bacău de Mijloc; e de știut - așa cum a publicat săptămânalul “Biserica și Școala / Foaia bisericească, scolastică, literară și economică” din Arad la 7 I 1879 - că la 25 I 1879 în Hotelul Național din Pesta, fiind un an de la decesul Ecaterinei Mocioni, moderatorul comemorării a fost Traian Barzu sau că la 21 III 1882 deputații aleși în Sinodul Eparhial Arădean din partea Cercului Birchiș au fost Traian Barzu / fiul preotului Laurențiu Barzu din Bacamezeu și Eugen Mocioni / fiul Ecaterinei Mocioni cu Mihail Mocioni (evidența rezultată fiind desigur conlucrarea acelor Aromâni - Barzu și Mocioni - atât în generația părinților, cât și în generația fiilor). În 1895, săptămânalul “Biserica și Școala / Foaia bisericească, scolastică, literară și economică” din Arad a reluat de câteva ori anunțul preotului Damaschin Gherga / “președintele comitetului parohial” și al preotului Ioan Gherga - tată și fiu - pentru angajarea unui preot și totodată învățător la Bunea Română (azi Bunea Mare 45,54 lat. N, 22,06 long. E / județul Timiș) din vecinătatea Păduranilor, respectiv a Făgetului, cu textul că “doritorii au a se prezenta la biserica din loc pentru a-și arăta dexteritatea în cânt și oratorie; totodată, alesul preot și învățător este obligat a se îngriji și de cântul bisericesc Duminicile și de Sărbători” (iar “recursele adjustate să fie adresate administratorului Protopopiatului în Chizătău” / comuna Belinț). De altfel, așa cum a anunțat în 19 IX 1897 același săptămânal, Nicolau Gherga - fiul preotului Damaschin Gherga, respectiv fratele preotului Ioan Gherga - până atunci a fost învățător în Remetea-Luncă / localitate aparținând comunei natale Mănăștiur (pe atunci, preoții deseori erau și dascăli); pe lângă aceea și părinteasca Pădurani, comuna cuprinde inclusiv Topla, a cărei Biserică de lemn - cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil - acum e centrală în “Muzeul Satului Bănățean” din Timișoara. Este de remarcat că în 1921 Dr. Gheorghe Gerda / George Gârda 1879-1948, fiul “chinezului”, respectiv cneazului din Mănăştiur - numele aşezării reflectând urma unei vechi Mănăstiri - a popularizat vestita vorbă “Tăt Banatu-i fruncea” iar Dr. Gheorghe Gârdu 1925-2007 a documentat că distinsa familie Brediceanu din Lugoj era cea boierească din Brădiceni 45,03 lat. N, 23,04 long. E, comuna Peştişani / judeţul Gorj = comuna natală și a familiei Brâncuși, vecină cu comuna Tismana, familia Brediceanu mutându-se în Banat după Tratatul din 1739, când Oltenia a intrat din nou sub stăpânire otomană, împreună cu foștii negustori Bulgari refugiaţi din Ciprovţi 43,22 lat. N, 22,52 long. E / Timoc, aşezare Montană supranumită “Floarea Bulgariei” datorită frumuseţii, distrusă din cauza răscoalei antiotomane din 1688 (erau urmași ai deportaților acolo - pe partea dreaptă a Dunării - în secolul IX de către bizantini a Mesopotamienilor care refuzau Sfintele Taine), ce-i avea pe moşia Brădiceni, ajunşi la Recaş / judeţul Timiş iar apoi la Dudeştii Vechi / judeţul Timiş, deveniți catolici scriind Latin: un alt flux de colonişti în “Mica Valahie” / Banat.
 |
| G/herburi Bulgare (secolele XIII și XVIII) |
 |
Bacău de Mijloc (Banatul Nordic, 2020) |
 |
| Ctitorul Bisericii Ortodoxe Icloda |
 |
| Monumentul funerar al preotului Bănățean Ioan Gherga (în Icloda / județul Timiș) |
 |
Biserica Ortodoxă Română din Icloda, județul Timiș Ctitor Ioan Gherga |
Abia în 18 X 2015, mitropolitul Banatului - Înalt Prea Sfinția Sa Ioan Selejan - a târnosit Biserica din Icloda; la drumul principal - lângă Biserica Ortodoxă Română din Icloda - se află unul dintre foarte puținele monumente din Țară de pe vremea monarhiei (adică din timpul ultimului Regat Român), realizat din marmură albă în 1946, care a reușit să depășească dictatura expus în public, rămas nedistrus de comuniști / dedicat eroilor Iclodei, ridicat și “prin osteneala preotului Aureliu Gherga”:
 |
| Monumentul regalist din Icloda |
 |
Bunica paternă a autorului: Domnica Gherga / născută Jugariu 17 IX 1902 - 23 III 1938 |
 |
Stema MunteNegrului
|
Cercetătorul Român Emil Giurgiuca 1906-1992 a scris: “Ilustrul lingvist German Ernst Gamillscheg susține că Valea Timocului a constituit unul din leagănele formării neamului Românesc. Acești Români Timoceni au format un fel de punte de legătură între elementul Românesc din Nordul Dunării și Aromânii din Sudul Balcanic. În lungul secolelor, ei au avut o organizație politico-socială proprie, independentă. Sunt filologi - ca Sextil Pușcariu sau Van Wijk - care cred că fenomenul existenței a 2 dialecte Slave la dreapta Dunării (Sârbesc și Bulgar) se datorește tocmai interpunerii Românilor, în Valea Timocului, între cele 2 popoare care le vorbesc”.
În 1916 - când avea 18 ani, întors în Icloda de la studii din Ungaria - Aureliu Gherga a scris pe cartea de psalmi a tatălui său Ioan Gherga: “Când mă scăldam în Râul Pogonici / soarele vărsa căldură de credeam că se aprinde pământul / eu mă simţeam foarte bine / auzind glasul mult iubiţilor mei părinţi / şi graiul cel dulce al poporului Românesc / care e aşa de dulce ca sunetul unei harfe / însă când mă văzui depărtat de căminul părintesc şi mă văzui între străini / a căror limbă nu o cunoşteam atunci / atunci am ştiut numai să preţuiesc căminul părintesc / limba şi poporul Românesc”; Aureliu Gherga apoi a urmat Institutul Teologic din Caransebeș, pe care l-a absolvit în 1918.
De altfel, mitropolitul Român Valeriu Anania 1921-2011 referindu-se la Iov 7:6 “Că viaţa mea-n balanţă mai slabă-i decât graiul” a comentat: “Cuvintele, efemeridele despre care se spune că ‘zboară’, sunt mult mai perene decât viaţa omului prin aceea că, scrise sau chiar numai rostite, o transcend şi o prelungesc, aşa cum, în ordinea morală, credinţa şi fapta omului sunt acelea care-i perpetuează statutul fiinţial şi dincolo de moarte” (aceeaşi opinie o aveau vechii Indieni). La preotul ortodox Aureliu Gherga - bunicul autorului - având ambii părinți Aromâni de la poalele MunteNegrului Bănățean, adică de la poalele Dealurilor Lipovei din Banat (tatăl născut la Pădurani și mama născută la Bacamezeu), se poate aplica reflecția “Societății Culturale Aromâne” din România: “Aromânii au practicat o endogamie (căsătorii in interiorul comunităţii) şi eugenie (apărarea şi păstrarea zestrei genetice) pozitivă a rasei; moravurile sobre şi viaţa austeră de la munte, cu încrucișări sănătoase de aceeaşi rasă, a făcut să evite neajunsurile prin cunoscutele manifestări recesive în practicarea endogamiei”. La sfârşitul Evului Mediu, Gherganii erau răspândiţi în numeroase localităţi - atât din Banatul Montan / de Sus cât şi din cel de Șes / de Jos - fiind înaintaşii celor de acum, din Epoca Modernă.
În secolul XX, alţi ctitori Ghergani ai Bisericilor ortodoxe de zid în Banatul Românesc au fost preotul Nicolae Gherga 4 X 1874 - 8 III 1934 (fratele vitreg mai mic al preotului Ioan Gherga care a ctitorit Biserica Icloda din comuna Sacoşu Turcesc / judeţul Timiş - aveau acelaşi tată, pe preotul Damaschin Gherga - Ana Petrovici, mama lui Ioan, fiind din Pădurani iar Iuliana Cristea, mama lui Nicolae, fiind din Dobra / Ţinutul Pădurenilor), însurat cu Gugulana Victoria Anghel din Caransebeş / al cărei tată era preot ortodox în Coșava, el în 1926 ctitorind, în Valea unde se află Peştera Româneşti, Biserica din Fărăşeşti 45,48 lat. N, 22,23 long. E / comuna Pietroasa, judeţul Timiş cu hramul “Sfintei Cuvioase Parascheva”, sfințită în 13 XI 1927, preotul Constantin Gherga care, după peste 2 ani de efort la construire, a ctitorit în 1929 Biserica din Rădmăneşti 45,55 lat. N, 21,54 long. E / comuna Bara, judeţul Timiş cu hramul “Sfântul Ilie”, preotul Tiberiu Victor Gherga (născut în 23 III 1899 la Fărășești / județul Timiș, fiul preotului Nicolae Gherga), logodit în 1 X 1923 și apoi însurat cu Valeria Furdian din Leucuşeşti 45,50 lat. N, 22,01 long. E / judeţul Timiş, care l-a ajutat pe bătrânul preot Serafim Băian / născut în 1872 să termine în 1938 Biserica din Margina 45,51 lat. N, 22,16 long. E / judeţul Timiş cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” - construită pe când preotul Tiberiu Gherga slujea în apropiere, la Coşava 45,51 lat. N, 22,18 long. E din comuna Curtea / judeţul Timiş, Biserică în al cărei pomelnic e menţionat deoarece în perioada cât a păstorit-o, începând cu 1923, a strâns fonduri pentru repararea ei / acolo apoi a fost preot Sergiu Gherga, până în perioada postbelică - ş.a.; în timpul celui de-al doilea război mondial, corespunzător Monitorului Oficial din 25 IV 1942, Veturia Gherga a fost învățătoare, consiliera Centrului Margina (despre Ana Petrovici 1850-1873 / bunica bunicului autorului e de știut că era nepoata revoluționarului pașoptist Dimitrie Petrovici - alias Stoichescu - născut în 1794 în Belinț, fost dascăl în Vârșeț al tânărului Aromân Andrei Șaguna iar în 1848, pe când Șaguna era episcopul Ardealului, a fost ales vicar general al Banatului, fapt însă pentru care a executat 4 ani de temniță politică). Dr. Grigorie / Gheorghe Comșa 1889-1935 / episcopul Aradului și membru de onoare al Academiei Române - după cum a relatat revista “Biserica și Școala” din 3 VI 1934 - a vizitat “Parohia Rădmănești care numără 648 de suflete ortodoxe Române. Preotul local Constantin Gherga în raportul său despre situația Parohiei arată progresele ce le-a făcut Parohia sub păstorirea sa. A sporit avutul Parohiei, a edificat Școală, Casă parohială și acum Biserică. Sectarii n-au putut pătrunde în Parohia sa. Prea Sfinția Sa ține o puternică predică despre minunile mari ce a făcut Domnul prin Biserica Ortodoxă. După încheierea serviciului religios și distribuiri de broșuri, Prea Sfinția Sa distinge pe preotul Constantin Gherga cu înalta sa vizită”. (După 5 ani - în 1939 - preotul ortodox Constantin Gherga din Rădmănești / comuna Bara s-a pensionat; e de știut că preotul ortodox Constantin Gherga 12 XI 1885 - 24 X 1963 a fost fiul lui Constantin Gherga născut la Belinț în 9 VI 1846 - fratele mai mic al preotului ortodox Damaschin Gherga - și al Mariei Bariu, cu care s-a cununat în 15 II 1870). Așadar, primul născut al preotului Damaschin Gherga din Pădurani, anume preotul Ioan Gherga care a făcut Biserica din Icloda, l-a avut ca frate vitreg (mai mic) pe preotul Nicolae Gherga care a făcut Biserica din Fărășești, preotul Constantin Gherga / vărul lor primar a făcut Biserica din Rădmănești iar preotul Tiberiu Gherga - fiul lui Nicolae Gherga / văr primar cu preotul Aureliu Gherga, bunicul autorului lucrării Originea Gherga” - a ajutat terminarea Bisericii din Margina; în fotografia următoare se poate vedea Biserica Ortodoxă de zid ctitorită interbelic de preotul Constantin Gherga în Rădmănești:
Pe atunci - în prima jumătate a secolului XX - pe când cei mai mulți Români Bănățeni abia reușeau cu propriile gospodării (iar unii chiar eșuau), cele realizate de preoții Gherga reflectau foarte concret energiile lor, clar deosebite în societate; preoţi ortodocşi Gherga există şi în prezent, inclusiv în Timişoara, cel mai mare oraş din Banat (despre Biserica Ortodoxă Română din Fărășeșci = Fărășești / comuna Pietroasa - ridicată în locul celei din lemn de la 1891 de preotul Nicolae Gherga în 1926, pe când proprietara majorității pământului acolo era contesa Olivia Mocioni - e de știut că a fost refăcută de la bază după cutremurul din 1977, noua pictură fiindu-i sfințită abia în 2019). În fotografia următoare - din Banatul Montan, făcută în 2020 - se poate vedea Biserica Ortodoxă de zid ctitorită interbelic de preotul Nicolae Gherga în Fărășești:
 |
| Serbia lingvistică actuală |
Ca și căciulile ce au fost răspândite de la Afgani până la Cazaci / Ucraineni (semnificative fiind cele Georgiane numite “papaha”), se poate observa despre actualele cuşme Timocene - căciuli din oaie - că sunt similare cuşmelor Gugulane: la Gherdap / Porţile de Fier - de ambele părţi ale Dunării - e aceeaşi cuşmă tradiţională a autohtonilor Români.
 |
Bunicul patern al autorului: preotul Aureliu Gherga 27 I 1898 - 9 I 1958 |
 |
| Credințional pentru Unire: președinte Nicolae Gherga |
 |
Biserica Ortodoxă Română din Rădmănești, județul Timiș Ctitor Constantin Gherga |
 |
Biserica Ortodoxă Română din Fărășești, județul Timiș Ctitor Nicolae Gherga |
 |
Fostul județ Bănățean Timiș-Torontal în România “Mare” |
În România “Mare”, fostul județ Bănățean Timiș-Torontal (având reședința Timișoara) se învecina la N cu județul Arad din Crișana și cu Ungaria, la V cu Serbia / fosta Iugoslavie, la S cu fostul județ Bănățean Caraș (având reședința Oravița) iar la E cu fostul județ Bănățean Severin (având reședința Lugoj). În imaginile următoare se poate vedea fostul judeţ Severin - din perioada interbelică, adică perioada dintre războaiele mondiale - din răsăritul Banatului (întins între Gherdap / Dunăre şi Mureş), învecinat la răsărit cu regiunile Olteniei și Transilvaniei / Ardealului iar la miazănoapte cu regiunea Crișanei, având capitala / reşedinţa de judeţ în oraşul Lugoj:
 |
| Fostul judeţ Bănățean Severin în România “Mare” |
