217. Ghergarii și Maghiarii

În Epoca Modernă, îndeosebi unii protocroniști Maghiari au cercetat temeinic legăturile Asiatice ale Hunilor / care au stăpânit aproape tot spațiul Românilor, al Ungurilor / care au ajuns să stăpânească în interiorul arcului Carpaților, ș.a.; în prezent, pare a fi chiar nepotrivită neadmiterea amestecului Românilor - autohtonii Carpaților și al spațiului înconjurător - cu acei Estici. “Chronicon Pictum” - zisă “Cronica pictată de la Viena” fiindcă a fost mult timp păstrată acolo, înaintea întoarcerii sale în Ungaria - terminată de scris în 1358 și de ilustrat în 1373, a consemnat în capitolul 2 despre “Prima origine a răspândirii Ungurilor în Orientul Sciției” că “în Țara băltoasă Meotida, vecină cu patria Persia a fraților Hunor și Magor, urmași ai lui Iafet, cei 2 au luat de soții pe cele 2 fete ale lui Dule, șeful Alanilor; din acele femei și-au tras originea toți Hunii și Ungurii”: “Accidit autem Dule principis Alanorum in illo prelo inter illos pueros duas filias conprehendi, quarum unam Hunor, aliam Magor sibi sumpserunt in uxorem. Ex quibus mulieribus omnes Huni sive Hungari originem sumpserunt”. În 2018, Bak Janos și Veszpremy Laszlo - editorii acelei cronici Medievale - au comentat despre Dule, prințul Alanilor: “Dula poate provenea din Tradiția Bulgară Dunăreană iar privind Alanii - ziși și As - se știe că Ungurii timpurii s-au învecinat o vreme cu ei în regiunea Caucaziană, înaintea migrării spre apus”; la Dunăre, înainte de Dula a existat Dinastia Dura/s - regală Dacă - iar strămoșii Alanilor au fost MasaGeții: din secolul V - după apogeul Hunilor prin împăratul Attila - dintre dinaștii urmași Dulo au fost cârmuitorii vechilor Bulgari și vechilor Unguri (așa cum au consemnat scrierile Medievale timpurii).

Născut în Crișana de Orădeana Erzse Gargücs, cu tatăl fost judecător în Transilvania - decapitat de principele Gheorghe Racoți II în 1659 - Ion Nadanyi a scris în 1663 “Istoria Transilvaniei și Ungariei” / ca “Florus Hungaricus”, referindu-se la Huni drept inclusiv cei ajunși în Panonia la sfârșitul secolului IX (de genul că urmașii Hunilor s-au întors dinspre răsărit în arealul pe care l-au stăpânit strămoșii lor anterior cu jumătate de mileniu). S-a demonstrat că în actuala Panonie, fondul genetic uman e covârșitor vechi Românesc dar fondul cultural e Maghiar, datorită Ungurilor = Ugro-Finicilor veniți în Evul Mediu (la fel ca anteriorii Hiperborei). Dr. Arthur Koestler - Evreu din Ungaria, născut în Budapesta, al cărui tată era din Mișcolț - a scris în 1976: “Ce știm cu certitudine despre originea maghiarilor este că se înrudeau cu finlandezii și că limba lor aparține familiei denumită finico-ugrică, alături de cele ale vogulilor și osiacilor, populații care trăiesc în regiunile păduroase din nordul Uralilor. Astfel, la origine nu erau înrudiți cu națiunile slave și turcice din stepe, în mijlocul cărora au venit să trăiască. Ungaria modernă nu are legături lingvistice cu vecinii ei; maghiarii au rămas o enclavă etnică în Europa, având doar niște veri, pe îndepărtații finlandezi. La o dată necunoscută din primele secole ale erei creștine, acel trib nomad a fost alungat de pe arealul său inițial din Urali și a migrat spre sud prin stepe, într-un târziu stabilindu-se în regiunea dintre apele Donului și Kubanului. Astfel au ajuns vecini cu khazarii încă dinainte ca aceștia din urmă să devină importanți. O vreme au făcut parte dintr-o federație de populații seminomade, ‘onogurii’ (cele ‘10 săgeți’ sau 10 triburi); se crede că numele de ‘ungar’ / ‘ungur’ reprezintă o versiune slavă a cuvântului respectiv, în timp ce ‘maghiar’ este numele pe care și l-au dat ei înșiși din vremuri străvechi și l-au păstrat până azi. Până la sfârșitul secolului IX au fost supuși ai imperiului khazar. La strângerea tributului, khazarii recurgeau la maghiari ca perceptori, deși fără îndoială că maghiarii căutau și ei să profite în propriul lor folos de acea funcție. Sosirea neamului rus a schimbat radical acea convenabilă stare de lucruri. Maghiarii au ocupat stepa de la apus de Don cu voia suzeranilor lor khazari. Întrucât regiunea de stepă aparținuse mai înainte khazarilor și întrucât maghiarii erau aliații și subordonații acelora, putem trage concluzia că maghiarii nu s-au așezat pe acel teritoriu khazar fără voia stăpânilor. Ba mai mult decât atât, putem trage concluzia în privința khazarilor că pe lângă permisiunea acordată maghiarilor de a se așeza la apus de Don, ei chiar îi implantaseră acolo pentru a sluji propriilor lor scopuri. Reașezarea popoarelor supuse, din motive strategice, era un truc practicat și anterior de făuritorii de imperii nomade. De pe noul lor loc de așezare, maghiarii îi puteau ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea spre sud a neamului rus. Învoiala a mers strașnic și a dat roade vreme de aproape un secol. În tot acel timp relațiile dintre maghiari și khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu 2 evenimente care au lăsat urme trainice asupra națiunii ungare: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară; în al doilea rând, mai multe triburi khazare s-au unit cu maghiarii și le-au transformat fundamental caracterul etnic. Primul episod a fost descris de împăratul bizantin Constantin ‘Porfirogenetul’ în ‘Administrarea Imperiului’ (secolul X) și a fost confirmat de faptul că numele pomenite de el au apărut independent în prima ‘Cronică Ungară’ (secolul XI). Împăratul a scris că înainte de a interveni khazarii în treburile interne ale triburilor maghiare, aceia nu aveau nici un fel de rege, ci doar căpetenii de trib; la solicitarea kaganului - șeful khazarilor - maghiarii l-au ales pe Arpad, fiul lui Almus, să le fie rege. Ceremonia instalării lui Arpad s-a desfășurat ‘după datinile și obiceiurile khazarilor, prin ridicarea pe scuturile luptătorilor; înainte de acel Arpad, maghiarii nu avuseseră nici un alt conducător: drept care până în ziua de azi conducătorul lor este ales din neamul lui’. (‘Ziua de azi’ în care scria Constantin ‘Porfirogenetul’ era aproximativ anul 950). Dinastia lui Arpad a domnit până la 1301 și numele lui este unul dintre primele pe care le învață școlarii unguri. Al doilea episod pare să fi exercitat o influență încă și mai profundă asupra caracterului național al ungurilor. La o dată nespecificată - relatează Constantin ‘Porfirogenetul’ - a avut loc o rebeliune a unei părți a națiunii khazare împotriva conducătorilor. Insurgenții constau din 3 triburi, ‘care se numeau kavari / kabari’ și care erau chiar din neamul khazarilor. Cârmuirea a ieșit învingătoare; unii dintre răsculați au fost măcelăriți iar alții au fugit din țară și s-au așezat împreună cu maghiarii, împrietenându-se mult cu ei. De asemenea, i-au învățat pe maghiari limba khazarilor și până în ziua de azi vorbesc același grai dar mai vorbesc și limba maghiarilor. Și pentru că s-au dovedit mai vrednici în războaie și cel mai vârtos dintre toate triburile și buni conducători de oști, au fost aleși să alcătuiască prima hoardă iar printre ei se află un conducător care este mai mare peste cele 3 hoarde ale kavarilor / kabarilor, până în ziua de azi. Ca să pună punctul pe ‘i’, Constantin ‘Porfirogenetul’ și-a început capitolul următor cu o listă ‘a hoardelor kavarilor / kabarilor și maghiarilor; întâi este cea care s-a despărțit de khazari, acea menționată hoardă a kavarilor / kabarilor’ ș.a.m.d. Cei care-și spuneau maghiari veneau abia după ei. S-ar părea că maghiarii primiseră - metaforic dar poate chiar și ‘ad litteram’ - o transfuzie de sânge din partea khazarilor. Asta i-a afectat în mai multe feluri. În primul rând aflăm, spre marea noastră surprindere, că cel puțin până la mijlocul secolului X se vorbea în Panonia atât maghiara, cât și khazara. Rezultatul acestei limbi duble îl constituie caracterul amestecat al maghiarei moderne; deși ungurii au încetat demult să mai fie bilingvi, au fost astfel la începuturile lor panonice, după cum dovedesc și împrumuturile din vechiul dialect ciuvaș al limbii turce pe care-l vorbeau khazarii. Strânsa colaborare dintre khazari și maghiari a luat sfârșit în 896 când cei din urmă și-au luat adio de la stepele eurasiatice, au străbătut lanțul Carpaților până în Panonia și au cucerit teritoriul ce urma să devină habitatul lor de lungă durată. Și împrejurările acelei migrații sunt destul de controversate, dar cel puțin în linii mari o putem înțelege. În ultimele decenii ale secolului IX încă un jucător sălbatic a intrat în jocul nomazilor ‘scoală-te tu, să mă așez eu’: pecenegii. Constantin ‘Porfirogenetul’ a descris acel trib turanic ca o hoardă de barbari lacomi, nesățioși, care cu bani buni puteau fi cumpărați ca să lupte împotriva altor barbari și a neamului rus. Locuiau între Ural și Volga sub suzeranitatea khazarilor; după Ibn Rusta, khazarii ‘îi prădau anual’ sau mai bine zis strângeau birurile pe care le datorau pecenegii. Spre sfârșitul secolului IX, pecenegilor li s-a întâmplat o catastrofă (de un gen nu chiar atât de neobișnuit): au fost alungați din țara lor de către vecinii de la răsărit; acei vecini nu erau alții decât ghuzii / oguzii, unul dintre nenumăratele triburi turcice care din când în când se desprindeau din locul de ancorare din Asia Centrală și porneau în derivă spre apus. Pecenegii dislocați de ei au încercat să se așeze în Khazaria dar khazarii i-au bătut și i-au izgonit. Pecenegii și-au continuat bejenia spre apus, au trecut Donul și au năvălit peste teritoriul ocupat de maghiari. Aceia au fost siliți la rândul lor să se strămute mai departe spre apus într-o regiune dintre Nipru și Bug; ei au botezat acea regiune ‘Țara dintre ape’. Se pare că ei s-ar fi stabilit acolo în anul 889; dar în 896 pecenegii i-au izbit din nou, în alianță cu bulgarii de pe Dunăre, drept care maghiarii s-au repliat în Ungaria de astăzi. În linii foarte mari, aceasta este povestea plecării maghiarilor din stepele răsăritene și așa s-a sfârșit legătura dintre maghiari și khazari. Ne intrigă aparenta contradicție dintre imaginea maghiarilor ca războinici măreți și retragerea lor lipsită de glorie din habitaturi succesive. Aflăm despre o înspăimântătoare ciocnire pe care a avut-o cu hoarda maghiară Sfântul Chiril - apostolul slavilor - în 860, când se afla în drum spre Khazaria: tocmai își spunea rugăciunile când s-au năpustit asupra lui ‘urlând după obiceiul lupilor’ (dar sfințenia personajului l-a ocrotit de orice rău). S-ar părea că obiceiul raidurilor l-au deprins maghiarii abia în a doua jumătate a secolului IX, cam atunci când au primit acea esențială transfuzie de sânge din partea khazarilor. Se prea poate să se fi dovedit o binecuvântare: kabarii / kavarii, care erau ‘mai vrednici la război și mai vârtoși’ au ajuns tribul conducător și au adus gazdelor lor o infuzie de spirit de aventură care avea să-i prefacă foarte curând într-un flagel al Europei, cum fuseseră mai înainte hunii. Ei i-au învățat pe maghiari ‘acele tactici cu totul deosebite și caracteristice, folosite din vremuri străvechi de toate națiile turcice și de nimeni altcineva, anume cavaleria ușoară folosind vechile scheme: fuga simulată, tirul din goana calului, șarjele neașteptate însoțite de urlete înspăimântătoare ca de lupi’. Asemenea metode s-au dovedit de o eficacitate ucigătoare în secolele IX-X când năvălitorii prădalnici unguri au invadat centrul și apusul Europei, în schimb nu au prea avut efect împotriva pecenegilor care foloseau aceleași tactici și erau în stare să-ți dea fiori de spaimă cu urlete cel puțin la fel de înfiorătoare. Grosul națiunii maghiare, adevărații finico-ugrici, agricultori relativ (dar nu chiar foarte) pașnici și sedentari, și-au stabilit sălașele la apus de Dunăre. Câmpia a fost ocupată de neamul nomad al kabarilor / kavarilor, adevărați turci, crescători de vite, călăreți și luptători, forța motrice și oastea națiunii. Acela era neamul care în zilele lui Constantin ‘Porfirogenetul’ încă se mai afla în frunte ca ‘prima dintre hoardele maghiarilor’. După cât credea istoricul britanic Carlile Macartney, mai ales acea seminție a kabarilor / kavarilor îi prăda pe slavii și rușii din stepă; tot ea a condus și campania împotriva bulgarilor în 895. În mare măsură și vreme de mai bine de jumătate de secol, a fost teroarea unei jumătăți de Europa. Și totuși ungurii au reușit să-și păstreze identitatea etnică. Povara principală a celor 6 decenii de războaie agitate și necruțătoare a fost îndurată de kabari / kavari ale căror rânduri trebuie să fi fost groaznic subțiate. Între timp, adevărații maghiari, trăind în pace relativă, și-au sporit rândurile. De asemenea, după perioada bilingvă, au izbutit să-și păstreze limba ugro-finică inițială, spre deosebire de bulgarii poposiți la sud de Dunăre care și-au pierdut limba turanică originară, adoptând paleo-slava, impunând și slavizând limba populației locale din Tracia (traca romanizată)”.

Imperiul Khazarilor s-a întins între Țara Ghergarilor / Albania Caucaziană = fost Regat Hun (cuprinzând inclusiv gura Fluviului Volga) și Bazinul Niprului (cuprinzând inclusiv gura Fluviului Nipru), unde s-a învecinat cu stăpânirea puternicilor Valahi / Rumâni: urmașii direcți ai Geților; la Khazari, centrală era Valea Donului / aflată integral în Rusia (Fluviul Don - lung de 1870 km - a fost vechea delimitare dintre Asia și Europa, gura o are în Marea Azov, în Estul Peninsulei Crimeea); în secolul V î.C., istoricul Herodot Karka 4:123 a descris extraordinara întindere Getă, indicând explicit că la izvorul Fluviului Don / Tanais - azi un oraș mare acolo fiind “Noua Moscovă” = NovoMoskovsk 54,05 lat. N, 38,13 long. E / din regiunea Tula - în vremea sa trăiau “ThyssaGetae” = TisaGeții, vecinii faimoșilor vânători Iurca (notați de Karianul Herodot ca “Iyrkae” în “Istorii” 4:22). Dr. Iris von Bredow 1948-2018 a avut opinia că TisaGeții au fost Finici din Bazinul Volga (istoricul Herodot a scris că prin zona TisaGetă curgea Oarus, Fluviu indicat în “Enciclopedia Britanică” din 1911 de către geograful Rus Peter Kropotkin ca Volga în Antichitate): iată-i deci pe TisaGeți ca formând populația de la contactul Nordicilor Finico-Ugri cu Sudicii Indo-Europeni; de altfel, inclusiv vecinii vânători Iyrkae, considerați nomazi Sciți ori Hyrkani - proveniți de la Marea Hyrkană = Caspică - au fost de asemenea considerați Finici, împreună cu TisaGeții (de exemplu de către cercetătorii Britanici Joseph Wells 1855-1929 și de Walter How 1861-1932). Privind nomenclatura acvatică a arealului TisaGet, pe lângă Volga / “Oarus” și Don / “Tanais”, se poate considera inclusiv Nipru, notat “Ouardanes” / “Var-danu” de geograful Antic Ptolemeu 5:8 (vechii Greci îi ziceau “Bory-sthenes” / “Vory-stana”, Scit fiind Varu-stana” iar Hun simplu Var, așa cum a consemnat cronicarul Iordanes în “Getica” 269), unde au fost semnalați de către geograful Antic Strabon în a șaptea sa carte Sciții Gheorgoi / Gheorghi: așadar, numeroșii TisaGeți s-ar fi regăsit pe marile întinderi din Bazinele Volga, Don, Nipru, etc. (istoricul Antic Herodot indicând în a patra sa carte și unii afluenți din zona TisaGetă); după cum se știe, Bazinul Donului - axa hidrografică TisaGetă - e încadrat la Est de Bazinul Volga / aparținând sistemului Caspic (al Mării Hyrkane) și e încadrat la Vest de Bazinul Niprului / aparținând sistemului Pontic (al Mării Negre, având la apus Ghergani inclusiv acum, în Epoca Modernă).

Sistemul acvatic Don e sub-bazin Pontic

Dinspre acea zonă - Antic TisaGetă - în Evul Mediu s-au petrecut unele mutări de populații înspre spațiul Românesc; la sfârșitul secolului IX, Ungurii din exteriorul arcului Carpatic au trecut în interiorul arcului Carpatic (prin Carpații Nordici) și l-au ucis pe Vodă Gelu care cârmuia NV Ardealului, apoi - fiindcă Vodă Menumorut / stăpânul Crișanei era prea puternic - s-au aliat în secolul X prin cununie politică cu fiica acelui mare lider iar privind Banatul cârmuit de Dinastia lui Glad Vodă au acționat acolo numai după ce Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân a fost distrus de Imperiul Bizantin (secolul XI); la început, Ungurii s-au așezat în Panonia, la Vest de Dunărea mijlocie iar apoi la Vest de Tisa: pătrunderea Ungurilor la Est de Tisa - printre autohtonii Români - a fost greoaie, procesul durând mai multe secole.

În anul 937, eruditul / exegetul Iacob Kirkișani / Qirqisan (A-Dâg din fosta Circassie / Colchis - cu capitala la Soci, pe malul Nord Pontic - mozaic Karait, care nu agrea rabinii) a scris că încă și în timpul lui “Oamenii cavernelor se numeau Magharya”: aceia erau de genul Troglodiților, adică al celor trăind nu în corturi, ci în bordeie săpate în pământ. Academicianul A/Român N. Iorga - născut în N Moldovei / “Mol-dovei” - în “Oamenii Pământului” din 1936 a scris despre Maghiari / Unguri: “Noii veniţi Unguri nu făceau un popor, ci o colecţie de triburi, parte Turceşti, parte Finice. Pentru bizantini ei erau ‘Turci’, după clasa dominantă. Pentru ei înşişi, au ajuns mai târziu numai la un singur nume: când Unguri - cu amintirea Hunilor - când Maghiari”. (Pe de o parte, Ungurii mereu au anunţat apropierea lor faţă de Turci şi Baltici / mai ales Finici; pe de altă parte, Maghiarii mereu au anunţat apropierea lor faţă de Magii / Mezii din N Iranienilor). Înaintea prieteniei dintre Secui şi Huni - despre care a scris “Gesta Hunnorum et Hungarorum” - dovezile istorice au relevat mari prietenii între Huni şi Geţi / Goţi: aceia, formând cei mai mulţi autohtoni din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (Geți care în anul 410 au reuşit și cucerirea Romei) i-au văzut pe Huni ca ajutoare contra restului Romanilor şi chiar ca mai buni parteneri decât unii dintre ei - Geți / Goți - astfel petrecându-se despărţirea definitivă dintre foarte numeroșii OstroGoţi şi ViziGoţi. “Letopisețul Cantacuzinesc” (considerat prima cronică mare a Țării Românești) a arătat: “căci cum s-au zis den istoriile altora că și Dachii și Ghetii dentr-o fântână cu Gotii sunt, încă mulți și Gotii pre atunci le zicea, că tot Schiti erau și tot dintr-a Răsăritului Schitie erau și aceștia toți au izvorât, cum și Ungurii și alții”. Genetic, Gherga, Getic, sunt 3 dimensiuni ale aceluiași context din mileniul I, despre originea unor bărbați înrudiți aflați în legături cu spațiul Român:

1)      Genetic, în grupul masculin uman “LLY22G” / “N*” - acum “X” - al bărbaților Gherga au fost documentați lideri importanți în mileniul I, ca regele Decebal / decedat la începutul secolului II, împăratul Attila / decedat la mijlocul secolului V, guvernatorul Rurik / decedat în secolul IX, comandantul Arpad / decedat la începutul secolului X, ș.a.: ei erau înrudiți deoarece au aparținut aceluiași clan / neam, dezvoltat dintre dinaștii Antici Gherga (rezultați dintre cârmuitorii Cariani / Greci ai coloniilor din Dobrogea Geților); identitatea lor genetică a fost deopotrivă confirmată atât onomastic Gherga, cât și istoric prin aceeași ascendență / anume cea Getică.

2)      Gherga onomastic s-a regăsit în mileniul I cu variante la principalii reprezentanți ca Geto-Dacul Gurag, Gepido-Hunul Gherei, Huno-Bulgarul Gurg / Kubrat, Geto-Rusul Garða, Geto-Ungurul Horka / Korca = Gorga, ș.a. (având înrădăcinarea lingvistică în Anticul Greco-Get Gherga/s); multe din rude au purtat nume apropiate, ca Gheorghe, Grigore, etc. (identitatea lor onomastică a fost deopotrivă confirmată atât genetic, cât și istoric / căci au fost descendenți regali Geți).

3)      Getic, acei Gherghi legați de spațiul Român au fost documentați în mileniul I chiar și după ce unii au ajuns să-i denumească ca Goți: pe lângă dimensiunea genetică identică Gherga și pe lângă dimensiunea onomastică Gherga, această dimensiune Getică pentru Gherga s-a probat și prin știința istoriei (rădăcinile Gete / Gote fiind revelate de către specialiști din mai multe Țări).

Imperiul Bulgaro-Armân / Românesc la începutul secolului IX

(conform Dr. Andrei Groza, 2001)

Legăturile genetice ale bărbaților Gherga din spațiul Românesc al mileniului I (reflectate inclusiv prin tipologiile marilor lideri Decebal Gurag, Attila Gherei, Rurik Garða, Arpad Horka / Korca = Gorga, ș.a.) și-au găsit ecourile în mediul academic de exemplu prin documentarea științifică originală publicată în primul an al mileniului III de către conferențiarul Andrei Groza - doctor în istorie, cadru universitar în Chișinău 47,01 lat. N, 28,52 long. E / capitala republicii Moldova - care în lucrarea “Din istoria necunoscută a românilor” a scris: “În spațiul Carpato-Dunăreano-Nistreano-Pontic s-a format poporul român; limba română are la temelie latina populară / vulgară. Populația a fost atestată că trăia în diferite structuri prestatale - cnezate, jupanate, banate, voivodate - separate. De ce popoarele vecine / străine - pentru care era foarte cunoscut etnonimul ‘român’ - nu ne-au numit cum era și firesc (romanus, rumâni, români) ci au preferat alt etnonim: vlahi, blahi, valahi?” (La semeții Valahi, respectiv măreții Vlahi - înrudiți cu faimoșii Felahi / țăranii orientali - se poate observa caracteristica principală, că erau plini de fală dintotdeauna, încă din vremurile timpurii ale stră-Românilor iar vecinii, nu așa de vechi, când i-au întâlnit, atunci i-au denumit ca atare, inclusiv în spațiul Nistreano-Istrean).

“De ce în istoriografia noastră până astăzi nu se găsește un răspuns clar: când și cum au ajuns românii de la est și sud de Carpați sub sceptrul regilor unguri? De ce istoriografia românească îi numește pe bulgarii din secolele VII-IX ca fiind slavi, când nu există nici o mărturie scrisă în acest sens? În baza căror argumente istoriografia românească admite că triburile așa-numiților ‘rosî’ erau slave, când - de asemenea - nu există nici o mărturie scrisă în acest sens? În primele secole ale mileniului I, pe toată întinderea de la Munții Caucaz până la Munții Apenini, locuia un singur neam (geto-dacii, tracii, ilirii, romanii), care vorbeau o singură limbă; astfel, dacii nu au fost și nici nu puteau fi romanizați. Până în a doua jumătate a mileniului I, întreg spațiul de la Munții Caucaz, Kuban, Don, până în Balcani, a fost populat de un mare și puternic neam: neamul geților, care era fărâmițat în mai multe comunități getice diferite. Astfel, așa-numiții ‘goți’, ‘huni’, ‘avari’ erau geți. Bulgaria în secolele VII-XIV, Rosia / Roșia în secolele IX-XI și Ungaria în secolele X-XIV au fost state românești; cu numele de ‘bulgari’, ‘rosî’ / ‘roși’, ‘unguri’ erau numiți atunci românii. Procesul de constituire a poporului și a limbii române s-a încheiat în secolul X, leagănul de formare al cărora au fost pământurile dintre Dunărea mijlocie, Drina (râu de hotar între Bosnia și Serbia), lacul Ohrid - între Albania și Macedonia - Marea Egee, Marea Neagră / inclusiv Peninsula Crimeea, Niprul inferior, râul Rosi / Ucraina, Carpații de Vest. Etnonimul ‘român’ a provenit nu de la ‘roman’, ci de la cuvântul ‘rumăn’ / ‘rumen’, ceea ce însemna de culoare roșie închisă. La etapa de finalizare a procesului de etnogeneză, românii s-au numit pe sine ‘roși’ și ‘rumâni’. În ambele cazuri etnonimul provenea de la numele indicând culoarea roșie, considerată nobilă / regală. Mai mult chiar, etnonimul folosit de vecini în acea perioadă - ‘vlahi’, ‘blahi’, ‘valahi’ - avea aceeași etimologie, provenind de la grecescul ‘blah’ însemnând ‘brun’ / ‘roșu’. La începutul secolului X, românii au avut cel mai mare stat din Europa; slavii și maghiarii - în diferite perioade, unii un timp îndelungat, alții mai puțin - au fost supuși ai statului român. Chiril și Metodiu au inventat nu alfabetul chirilic, ci glagolitic: așa-numitul alfabet chirilic a fost alcătuit de români și trebuie numit alfabet românesc. Odată cu ieșirea, în secolul XIV, din componența Ungariei române a Munteniei și Moldovei, românii de acolo și-au pierdut rolul conducător în stat iar numele de ‘ungar’ treptat - pe parcursul secolelor - și l-au însușit maghiarii (de altfel, așa cum au procedat și ‘bulgarii’ și ‘rușii’). În secolele I-V, a fost un singur neam de la Munții Caucaz la Apenini. Constatăm un adevăr cunoscut, că dacii erau un popor numeros și populau un teritoriu foarte vast, între Marea Azov, Nipru și Dunărea mijlocie. Ptolemeu a scris că țărmul de la gura cea mai nordică a Dunării până la gura fluviului Borysthene / Nipru și în interiorul teritoriului până la râul Hierassus / Siret, era locuit de carpi / daci. Marcianus din Heracleea Pontică a arătat că Dacia se întindea de la Carpați până la Nipru. Isidor din Sevilla a plasat Dacia între Marea Azov și Germania. Ștefan din Bizanț a afirmat că Dacia era o țară aproape de Nipru. Vasile Pârvan, analizând rezultatele săpăturilor arheologice, a constatat că elementele traco-gete se găseau dincolo de Nipru, chiar până la Munții Caucaz. Nici un izvor scris n-a arătat că limba geto-dacilor era deosebită de cea a romanilor; din contră, unii autori au pomenit despre o limbă comună, pe înțelesul ambelor comunități. Marele poet Ovidiu a scris versuri în limba geților, menționând că a făcut acel lucru organizând cuvintele barbare după regulile latine. Priscus Panites a spus că goții / geții vorbeau aceeași limbă cu italienii. La începutul mileniului I, acest uriaș neam era fărâmițat nu numai politic, dar și sub aspectul ocupațiilor, structurii sociale, credințelor, etc. Unii se ocupau cu agricultura, alții erau crescători de animale. Unii trăiau sedentari în localități, alții erau nomazi, trăind în căruțe și corturi. Unii credeau în Zalmoxe, alții în Zeul Marte. Ceea ce îi lega pe toți și îi făcea să conștientizeze că aveau aceleași rădăcini și erau de un neam era limba vorbită, care - în pofida deosebirilor privind modul de trai, mijloacele de producere, obiectele de uz casnic, etc. - era înțeleasă de toți, indiferent de regiunea unde locuiau. Unii dintre aceia, care locuiau în partea apuseană, în Peninsula Apenină, numindu-se ‘romani’ - după numele orașului Roma - aveau la început de mileniu un stat dezvoltat și destul de puternic, un imperiu chiar: Imperiul Roman. Romanii aveau pretenția de a fi stăpânitori nu numai peste neamuri străine, dar și peste cei mai apropiați dintre consângenii lor: peste iliro-tracii din Balcani. În anul 46, Imperiul Roman a reușit să lichideze ultimul regat din Balcani, astfel Balcanii ajungând în totalitate sub controlul Romei. Romanii deseori își încrucișau săbiile și cu o altă comunitate înrudită, a geto-dacilor, care erau cea mai numeroasă ramificație a acestui neam și stăpâneau întreg teritoriul dintre Dunărea mijlocie și Munții Caucaz. Geții se împărțeau și ei în geți agricultori și geți nomazi: primii populau zona dintre Dunărea mijlocie și Nipru iar ceilalți stepa dintre Nipru și Caucaz; atât unii, cât și ceilalți, erau iarăși divizați, la rândul lor, în numeroase comunități care permanent luptau între ele. Romanii - care se considerau mai superiori - îi numeau pe toți aceia ‘barbari’.”

“La începutul secolului II, romanii au reușit să-i învingă și pe geto-dacii din Carpați conduși de Decebal. Spre mijlocul secolului III, cei mai puternici geți dintre Tisa și Nistru au devenit carpii. Romanii au fost nevoiți să-i recunoască pe confrații lor ca ‘federați’ - adică aliați - ai imperiului, plătindu-le anual o sumă; pentru ca teritoriul roman să nu fie devastat, împărații romani plăteau un anumit tribut și geților din nordul Mării Negre (însă totodată, Imperiul Roman a dus o politică de învrăjbire și fărâmițare cât mai pronunțată între comunitățile geților: deseori romanii plăteau unor comunități mai mult, altora mai puțin, cu unele încheiau alianțe iar cu altele le rupeau, etc). Cu toate acestea, hotarele imperiale erau atacate permanent ba de unii geți, ba de alții. Astfel, în anul 249, sub pretextul că romanii au încetat să le mai plătească suma convenită anterior, carpii - în fruntea mai multor comunități getice - au pus stăpânire pe provincia Dacia și au pustiit regiunile din partea dreaptă a Dunării; în acele lupte a căzut împăratul Decius. Geților din Carpați li s-au alăturat geții dintre Nipru și Nistru. În anul 262, trupele geților și sarmaților (o ramură mare a aceluiași neam, care popula toată întinderea dintre Dunărea mijlocie, Vistula și Niprul superior, din care mai târziu s-a constituit comunitatea slavilor) au pustiit Tracia și Macedonia. Corăbiile lor au ajuns pe litoralul asiatic al Mării Egee. Văzând succesele confraților lor, spre Dunăre s-au îndreptat și geții răsăriteni de lângă Marea Azov. Câțiva ani mai târziu, flota unită a geților, în număr de peste o mie de vase, a incendiat orașele de pe litoralul apusean Pontic și au trecut în Marea Egee: Balcanii au căzut pradă trupelor geților. Romanii, mai ales ajutați de ciuma și foametea ce bântuia în rândurile geților, au reușit să-i împingă pe aceia spre Dunăre; treptat, cea mai mare parte a geților care luaseră parte în campanie a fost nimicită sau prefăcută în robi. Un rol important în zdrobirea geților l-a avut Aurelian / comandantul cavaleriei romane, care și el se trăgea din neamul carpilor. E cazul să menționăm că la mijlocul secolului III rolul principal în armata romană îl jucau nu italicii, ci ilirii, tracii și daco-geții. În anul 270, Aurelian - susținut de conaționalii din legiunile răsăritene ale imperiului - a fost ales împărat. Pornind în anul 272 împotriva Palmirei care încerca să iasă din componența Imperiului Roman, Aurelian a luat cu dânsul și legiunile din Dacia iar pe funcționari i-a transferat în Moesia (între Dunăre, Morava și Drina iar nu pe teritoriul Bulgariei de azi, după cum afirmă unii istorici). Pe timpul lui Dioclețian, a fost supusă cea mai mare parte a carpilor iar drept rezultat, unitățile militare romane au fost completate cu geți atât din dreapta, cât și din stânga Dunării; totodată, a crescut ponderea geților nu numai în armata romană, ci și în stat. O asemenea situație probabil l-a și făcut pe împăratul Galeriu 306-311, el însuși de origine dac, să declare la începutul domniei sale că era dușmanul numelui de roman și că voia să schimbe titlul Imperiului Roman în Imperiul Dac. Războaiele interne între împărații legitimi și ei autoproclamați au dus la începutul secolului IV la slăbirea controlului asupra geților din nordul Mării Negre; împărații - ca să fie scutiți de invaziile geților - s-au văzut iarăși nevoiți să plătească acelora an de an tribut în bani. Peste puțin timp însă, între triburile getice a început un război fratricid, sângeros și istovitor, după cum au mărturisit unele izvoare scrise, pus la cale de către Constantin cel Mare; în urma acelui măcel, bizantinii nu numai că au obținut anularea plăților pe care le achitau anual geto-dacilor, ci au preluat chiar controlul asupra unei părți din teritoriul lor. Extinderea puterii imperiului asupra pământurilor din stânga Dunării și slăbirea militară a geților a oferit lui Constantin posibilitatea să reconstruiască unele fortărețe de pe malul stâng și chiar să construiască un nou pod peste Dunăre”.

“Siguranța că hotarele de aici erau inviolabile, că nu exista un pericol real dinspre stepele de la nord de Marea Neagră, i-au permis aceluia să transfere capitala imperială în Bizanț, pe malul european al strâmtorii Bosfor, numit cu acea ocazie Constantinopol. Pentru o anumită perioadă, confruntările militare în stânga Dunării au încetat, fapt ce a permis geto-dacilor să-și restabilească viața economică și culturală. Geto-dacii au reconstruit orașele Alba-Iulia, Arad, Oradea, Galații Bistriței, etc.; un argument important că pe acele teritorii se trăia o viață intensă îl constituie mormintele strămoșilor, ce se întâlnesc în foarte multe locuri. Odată cu recunoașterea de către Constantin a creștinismului drept religie oficială a statului, a început răspândirea sa și mai intensă în rândurile geto-dacilor. Printre cei mai activi apostoli ai religiei creștine au fost episcopii Nechita și Ulfila. Episcopul Ulfila din Dacia a participat în anul 343 la Sinodul de la Serdica / Sofia; acela - după cum au mărturisit istoricii timpului - devenind episcop al geților a inventat literele gotice / getice și a tălmăcit scrierile sfinte în limba getă (cu toate alea, răspândirea religiei creștine printre geți a întâmpinat unele greutăți: mai ales geții de la răsărit de Nipru au rămas fideli religiei lor vechi zalmoxiene). Fiind nemulțumiți de răspândirea religiei creștine în rândurile geților, conducătorii acelora (printre ei s-au evidențiat Ingur / regele geților dintre Kuban și Don și Atanaric / regele tervingilor dintre Nistru și Carpați) au declanșat persecuții în masă împotriva creștinilor. Tot atunci, geții-unguri (de la Ingur / Uingur) au năvălit asupra gelonilor - geți care locuiau între Munții Caucaz și râul Cuban / Kuban - și unindu-și forțele au devenit destul de militanți: au trecut strâmtoarea Kerci și într-un timp scurt au pus stăpânire pe teritoriul geților ostrogoți dintre Don și Nipru. Atunci acele pământuri erau controlate de greutungi - geţi dintre Nipru şi Nistru - în frunte cu regele lor Ermenar (consideraţi de către bizantini cei mai puternici dintre geţi). Ermenar n-a putut opune rezistenţă geţilor veniţi pe neaşteptate din răsărit şi s-a sinucis; nepotul său - fiind copil - la sfatul comandanţilor s-a retras spre apus şi s-a adresat împăratului bizantin cu rugămintea de a fi primit în imperiul lui. Acea nouă situaţie i-a pus în gardă pe bizantini. Ei nu ştiau ce reprezintă în realitate forţele care veneau dinspre răsărit (dinspre Caucaz și Don), din ce neamuri erau alcătuite. Auzind de la refugiaţi că îi numeau pe nomazi ‘unguri’ (în latină ‘hunguri’) au hotărât că aceia erau din neamul hunilor (neam turcic care pustiise Asia Centrală şi la acel moment se afla în stepele din nordul Mării Caspice, nu departe de unde s-au pornit geţii răsăriteni) şi - deci - au început să-i numească ‘huni’. Peste puţin timp, când acele triburi au ajuns la Dunăre, bizantinii şi-au dat seama că cei care veneau cu război nu erau altcineva decât aceiaşi geţi - mai exact o ramură aparte a geţilor - şi au început să-i numească ‘masageţi’, adică geţi puternici. Întrucât însă numele de ‘huni’ se răspândise mult prea repede în mijlocul populaţiei (ca şi orice veste despre vreun mare pericol), el a prins şi cel mai repede rădăcini. Geţii dintre Nipru şi Carpaţi - care până atunci au fost cunoscuţi sub diverse nume, ca greutungi, tervingi, ş.a. - practic n-au mai putut fi deosebiţi după triburi, din care cauză bizantinii i-au numit pe toţi ‘goţi’. De faptul că anume în acea perioadă geţii din nordul Dunării se numeau goţi a vorbit şi Synesios, care a trăit la răscrucea dintre secolele IV şi V: ‘Aceştia (geţii şi masageţii), care obişnuiesc să-şi pună alt nume, ba chiar unii dintre ei îşi schimbă trăsăturile feţei printr-o anumită dibăcie, ca să pară că s-a născut din pământ un neam nou şi îngrozitor, trec Istrul şi cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie’. În lucrarea ‘Despre războaie’ scrisă la mijlocul secolului VI de Procopiu din Cezareea, e arătat: ‘neamurile gotice erau și sunt astăzi multe la număr și deosebite unele de altele; altădată li se spuneau sarmați iar unii îi numeau neamuri getice’. Tot pe atunci - la mijlocul secolului VI - Ioan din Lidia în tratatul său confirma același lucru: ‘goții sunt geți’. Așadar, autorii de atunci arătau că numele de ‘get’ sau ‘got’ denumea aceeași comunitate; în unele lucrări, anumite fapte au fost descrise cu referință la ‘goți’ iar în altele cu referință la ‘geți’: bunăoară, în unele lucrări ale vremurilor, se vorbea că împăratul Decius a căzut în luptă împotriva ‘goților’, despre Constantin cel Mare că i-a înfrânt pe ‘goți’, că Ulfila era episcopul ‘goților’, etc., pe când în alte izvoare istorice se arată că toate acele evenimente s-au întâmplat cu ‘geții’ (de exemplu, Eusebiu din Cezareea a scris că Decius a fost omorât de geți iar împăratul Iulian a arătat despre Constantin cel Mare că a luptat cu geții). Spre sfârșitul secolului IV, geții au început a fi numiți de bizantini goți. În secolul V, acumulând noi forțe (dar mai ales completându-și rândurile cu geții locali), geții-unguri și-au reînceput incursiunile asupra imperiului. O parte dintre supuşii lui Attila, mai ales din rândul foştilor conducători de triburi, nemulţumiţi de situaţia în care au nimerit, au fugit peste Dunăre, unde au cerut azil. Attila a cerut împăratului bizantin să nu-i primească pe fugari iar pe cei aflaţi pe teritoriul imperial să-i retrocedeze. Împăratul a ezitat, încercând să se împotrivească. În anul 442, trupele lui Attila (geto-ungare) au trecut Dunărea şi au început să prade Iliria şi Tracia. Împăratul a încercat să satisfacă cerinţele lui Attila, a avut loc un schimb intens de misiuni diplomatice, dar era târziu. Geto-ungurii (numiţi de bizantini ‘huni’) simţind slăbiciunea imperiului, au continuat să înainteze; acumulând forţe destule, s-au simţit în putere să înainteze cerinţe nu numai împăratului din Constantinopol, ci şi regilor din Europa Centrală”.

“După moartea lui Attila - în anul 453 - în rândurile geto-ungurilor au început certurile. Triburile geților-gepizi, în frunte cu Ardaric, n-au mai dorit să se supună feciorilor lui Attila: susținuți de alți geți, s-au răsculat și în urma unor lupte destul de sângeroase i-au învins pe geții-unguri, punând astfel capăt existenței formațiunii statale a lui Attila. Din cauza rivalităților reciproce, comunitățile geto-dacilor, ale geto-ungurilor și ale slavilor, fiecare în parte, au încercat să capete sprijinul împăratului bizantin; noua situație îi aranja întru totul pe bizantini: aceia - fără a pierde nici un ostaș, fără a depune vreun efort - s-au pomenit în prag cu mulți geți nord-dunăreni și geto-unguri, care nu demult, fiind împreună, erau teama Europei, iar acum rugându-se fiecare în parte să fie ajutați. Împăratul a permis unora dintre ei să se așeze în Panonia și în Moesia Superioară. Geto-gepizii au continuat să locuiască în Carpați. Cei mai mulți dintre geto-unguri s-au îndreptat spre stepele de lângă Marea Azov, ‘spre locurile de baștină’. Analizând campania geților-unguri spre apus și dominația lor într-un interval de timp relativ mic asupra celorlalți geți din tot spațiul dintre Munții Caucaz și Marea Adriatică, putem conchide că getul Attila a fost unul din rarii conducători care a încercat să-i unească pe toți geții într-o singură formațiune statală: în acea mică perioadă de dominație a geților-unguri s-au creat comunități getice mai compacte, stăpânitoare peste teritorii mult mai mari, în care deosebirile economice, culturale și chiar politice au fost reduse considerabil; astfel fusese făcut un pas mare spre realizarea unității naționale a tuturor geților (cu părere de rău, acel proces după moartea lui Attila n-a fost continuat). În 469, geții din Panonia au trecut Dunărea și au pus stăpânire peste orașul Singidunum / Belgrad, bizantinii recunoscându-i ca federați (mai târziu - în 488 - au plecat în Italia, unde s-au așezat printre geții de acolo). La acea vreme, geții - numiți în continuare de bizantini goți - în mișcarea lor spre apus reușiseră să pună stăpânire pe teritoriile de azi ale Italiei, Franței, Spaniei și Portugaliei; contopindu-se cu populația băștinașă, ei au dat naștere unor noi popoare: italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Așadar, de la sfârșitul secolului V numerosul neam al geților a rămas divizat în câteva mari comunități în frunte cu regii săi: comunitățile geților din Europa Apuseană (numiți greșit în istoriografie ‘goți’), comunitatea geților din Balcani / în cea mai mare parte supusă împăratului bizantin, comunitatea geților-gepizi din Carpați și comunitatea geților-unguri, care după moartea lui Attila s-a așezat în stepa din jurul Mării Azov / din nordul Mării Negre, numiți în continuare de bizantini ‘huni’; geții-unguri - la rândul lor - erau împărțiți în câteva uniuni de triburi, printre care se evidențiau utigurii / ‘ut-ingurii’ și cotrigurii / ‘cotr-ingurii’ (o parte neînsemnată dintre geții-unguri - care n-a plecat spre răsărit - s-a așezat în Balcani, printre geții de acolo). Slăbirea geților, divizarea lor și certurile interne, i-au bucurat mult pe bizantini și pe slavi (care - în acea perioadă - s-au constituit într-o comunitate deosebită de a geților, deși se trăgeau din aceeași rădăcină). În secolul VI s-a întărit regatul geților din Italia, ceea ce nu convenea împăraților bizantini. Venind la putere, Iustinian s-a angajat într-un război de lungă durată și destul de costisitor împotriva Romei; cu prețul a zeci de mii de vieți omenești - majoritatea dintre care erau geți - acela a reușit să preia controlul asupra Italiei (în timpul războiului - ca să-și asigure securitatea la nordul Dunării - Iustinian a încheiat alianță cu geții-gepizi, îndreptată împotriva geților-unguri și slavilor). În anul 558, geții-cotriguri - din stepa nord Pontică - au năvălit asupra Imperiului Bizantin iar pentru a-i opri, împăratul Iustinian a recurs - cu ajutorul banilor și obiectelor de preț - la învrăjbirea conducătorilor geți: într-adevăr, în anul 559 geții-cotriguri s-au certat cu geții-utiguri și s-au angajat într-un război fratricid destul de sângeros, care a slăbit considerabil ambele comunități: de acea situație au profitat triburile khazarilor, care au pus stăpânire pe pământurile utigurilor, dintre Caucaz și Don. Situația creată i-a impus pe avari - o uniune de triburi getice dintre Munții Caucaz și râul Cuban / Kuban - să treacă mai întâi în Crimeea, apoi în stepa din nordul Mării Negre. Acolo, deoarece cotrigurii erau răzlețiți, împreună cu ei - la propunerea împăratului Iustinian - geto-avarii au pornit împotriva slavilor care se găseau între Nistru și Carpați (ce săvârșeau incursiuni asupra Imperiului Bizantin). Iustinian le-a promis geto-avarilor acordarea permisiunii de așezare dacă îi alungau pe slavi cât mai departe de hotarele imperiale. După ce slavii au fost alungați spre nord, împăratul Iustin - care în 565 l-a înlocuit la tron pe Iustinian - le-a refuzat însă geto-avarilor dreptul de așezare. Deoarece geto-longobarzii le-au propus ca împreună să-i bată pe geto-gepizi și să le ia pământurile și bogățiile, în anul 567 geto-avarii și geto-longobarzii i-au înfrânt pe geto-gepizi; geto-avarii - ca învingători - s-au stabilit în Panonia, de unde în anul 568 le-au impus geto-longobarzilor să plece cu totul”.

“În anul 580, după lupte înverșunate, geto-avarii au cucerit Sirmium / Mitrovița iar bizantinii au semnat pacea cu ei, recunoscând Dunărea ca hotar între ei. Geto-avarii nu erau numeroși, forțele lor militare erau alcătuite în majoritate din geto-cotriguri și slavi. Birul îl strângeau slavii, având în frunte conducători numiți ‘voivozi’. Pe măsura contopirii geto-avarilor și geto-cotrigurilor cu geto-gepizii (proces ce a durat mai mult de 2 secole), funcțiile de ‘voivozi’ au început să fie îndeplinite de însuși căpeteniile geto-gepizilor; cu timpul, acest cuvânt s-a încetățenit atât de mult în graiul băștinașilor, încât conducătorii lor au fost numiți ‘voivozi’. În anul 635, geto-cotrigurii dintre Don și Nipru în frunte cu Gurg / Cubrat, având sprijinul confraților geto-utiguri (aflați sub stăpânirea khazarilor), s-au declarat independenți iar formațiunea lor statală au numit-o Bulgaria. În scurt timp, geto-cotrigurii (de atunci încolo numiți ‘bulgari’) au reușit să-i includă în componența lor pe slavii dintre Nistru și Carpați. Gurg / Cubrat a stabilit relații destul de bune cu Imperiul Bizantin, pe care le-a menținut până la sfârșitul vieții sale. El a adoptat creștinismul, însă care de fapt n-a reușit să fie acceptat de mase. Ca mulțumire, din partea împăratului bizantin el a primit tilul de ‘patrician’. După o domnie destul de liniștită - el n-a atacat niciodată Imperiul Bizantin - în anul 668 (după alte izvoare 679) Gurg / Cubrat a murit iar feciorii lui, luându-se la ceartă, au dezmembrat statul. Primul fecior a rămas stăpân pe teritoriul dintre Don și Nipru, inclusiv Crimeea, iar puțin mai târziu a fost învins de khazari. Cel de-al doilea a trecut pe teritoriul utigurilor, la răsărit de Marea Azov. Aspa / ‘Aspa-ruh’ - cel de-al treilea fecior - a trecut Niprul și Nistrul, așezându-se la gura Dunării; în anul 680 a impus Imperiului Bizantin să-i recunoască geto-bulgarii ca federați și să primească un tribut anual (cu toate că majoritatea cotrigură a rămas pe teritoriul dintre Nipru și Don, bizantinii au numit formațiunea lui Aspa-ruh tot Bulgaria). Cel de-al patrulea fecior al lui Gurg / Cubrat a fost primit de consângenii geto-avari, din Panonia. În sfârșit, cel de-al cincilea s-a oprit tocmai la Ravena (în nordul Italiei), la geții de acolo. Astfel, la sfârșitul secolului VII, la Dunărea inferioară s-au întâlnit frontierele a 3 state mari: a Imperiului Bizantin, a statului geto-bulgarilor lui Aspa-ruh și a statului geto-avar care cuprindea teritoriile de azi ale Serbiei Nordice, Croației de Est, Ungariei, dintre Tisa și Carpații Occidentali / Vestul României, Slovaciei, Poloniei de Sud-Est, BelaRus și Ucrainei de Vest”.

“Avarii au început să piardă rolul conducător asupra geților-gepizi: aceia aveau o organizare superioară, practicau o agricultură mai avansată, un meșteșugărit și un negoț mai dezvoltat, întrețineau relații cu alți geți, etc. Geto-avarii și slavii au împrumutat de la geto-gepizii din acel stat și de la geții din Balcani scrisul latin, multe elemente de cultură și chiar multe cuvinte. În anul 796, geto-avarii au suferit o înfrângere zdrobitoare din partea francilor. Geto-gepizii din Carpați și slavii dintre Dunărea mijlocie, Vistula și Nipru practic au devenit independenți. Geto-gepizii l-au recunoscut ca rege al lor pe Crumus. O parte dintre slavii apuseni și-au format statul lor, numit Moravia; ceilalți slavi - mult mai numeroși - dezbinați, n-au reușit să-și creeze un stat aparte și în virtutea legăturilor economice, politice și religioase întreținute cu geto-gepizii din Carpați, care constituiau o comunitate mai avansată, au rămas dependenți de statul lui Crumus. În anul 802, Krum / Crumus a reuşit să preia controlul asupra întregului teritoriu dintre Carpaţi şi Nipru; în componenţa statului lui Crumus a fost inclusă şi Peninsula Crimeea (de la numele lui Crumus-Crimeea, în limba rusă = Crâm). În locul Bulgariei lui Aspa-ruh, Imperiul Bizantin s-a pomenit cu o Bulgarie mult mai puternică și mai periculoasă: mai periculoasă măcar și din considerentul că geto-tracii din imperiu au început a privi cu simpatie la frații lor din Carpați care nu plăteau impozite mari, erau mai liberi și aveau deja un nume cunoscut în lumea din jur. În scurt timp, relațiile dintre imperiu și geții de la nordul Dunării s-au înrăutățit și au dus la declanșarea, în anul 807, a unui război. Peste 2 ani, Crumus a cucerit orașul Serdica / Sofia de azi. Geto-tracii (din sudul Dunării) în majoritatea lor erau de partea lui. Armata geților înainta fără a întâmpina greutăți sau vreo rezistență serioasă. În anul 811, în timpul unei lupte cu armata lui Crumus, și-a pierdut viața împăratul bizantin Nichifor. Teritoriul dintre Dunăre, Drina și Munții Rodopi a trecut sub controlul statului get / bulgar. Marea majoritate a geților din Balcani, Carpați, nordul Mării Negre / inclusiv Crimeea - adică a geților care au stat la baza formării națiunii române - au fost uniți în cadrul unui singur stat. În afara hotarelor au rămas geții utiguri, care trăiau în partea de răsărit a Mării Azov și pe care bizantinii îi numeau ‘turci’ de la numele suzeranilor lor, al khazarilor. Astfel, la începutul secolului IX în cadrul statului numit în continuare de bizantini Bulgaria a început procesul de finalizare a constituirii limbii și poporului român, numit de aceiași bizantini ‘bulgar’. Folosirea în acea perioadă, apoi mai târziu până în secolul XIV, a numelui de ‘bulgari’ când în realitate era vorba de români n-a fost un fenomen cu totul ieșit din comun. În istorie sunt cunoscute cazuri când populația țării se numește pe sine într-un fel iar cei străini o numesc cu totul în alt fel. De exemplu, autohtonii din Grecia se numesc pe sine ‘elini’ iar vecinii, inclusiv noi românii, îi numim ‘greci’. Băștinașii din Germania își zic ‘Deutsch’, vecinii le zic ‘germani’ sau ‘nemți’. Populația majoritară din China își zice ‘han’, noi o numim ‘chineză’. Etc. Sunt cunoscute cazuri când unele popoare, trăind un timp împreună, au împrumutat și acum poartă numele vecinilor sau al foștilor stăpânitori. Așadar, Bulgaria lui Crumus era un stat românesc și locuitorii săi - care stăpâneau peste celelalte neamuri - erau românii. Pur și simplu, mai târziu, când majoritatea covârșitoare a românilor din Balcani a fost izgonită sau nimicită iar locul lor l-au ocupat slavii sudici, numele de ‘bulgari’ a fost însușit de aceia iar istoria românilor-bulgari au scris-o ca o istorie a slavilor-bulgari. Astfel au fost lăsate în necunoaștere cele mai adânci și puternice rădăcini ale neamului românesc”.

“Trebuie să menţionăm un lucru: pe teritoriul Bulgariei de azi, până în secolul XI, slavii n-au locuit. Este cunoscut faptul că aceia, în a doua jumătate a secolului VI, au fost aduși într-adevăr de geto-avari și s-au așezat cu traiul pe malul drept al Dunării, pe teritoriul Croației răsăritene. În ceea ce privește teritoriul Bulgariei contemporane, ei s-au stabilit treptat, după secolul XI (de altfel, nu există nici un document care le-ar atesta prezența ca trăitori pe partea dreaptă a Dunării inferioare mai devreme; astfel, atunci când în 680 geto-ungurii - ziși și ‘bulgari’ - au trecut Dunărea, acolo trăiau rudele lor, traco-geții, locuitorii de secole pe acele pământuri). În secolul X, Constantin Porfirogenetul - bun cunoscător al frământărilor etnice din Balcani - făcea o deosebire clară între ‘bulgari’ și ‘slavi’; arătând cine locuia în secolul XI pe teritoriul de azi al Bulgariei, Ana Comnen a spus că acelea erau comunităţile numeroase şi bogate ale tracilor şi dacilor. Autorii cronicii ‘Povesti vremenâh let’ din Rusia Kieveană, care au trăit și au scris la cumpăna secolelor XI-XII, enumerând neamurile slave și arătând locurile unde acelea trăiau, nu i-au numit printre ele pe bulgari. Puteau oare autorii să numească toate comunitățile slave, chiar și cele mai mici, iar pe bulgari, care erau destul de numeroși, să-i treacă cu vederea? Desigur că nu: autorii nu i-au numit pe bulgari printre triburile slave, fiindcă aceia nu erau slavi. Mai mult decât atât, ei vorbeau despre bulgari ca despre un cu totul alt popor. Aceeași lucrare arată despre Chiril, pe care slavii îl consideră, de rând cu Metodiu, întemeietorul alfabetului numit chirilic, întorcându-se din Moravia unde a tradus din limba greacă în limba slavă Psaltirea și alte cărți religioase, că a plecat în Bulgaria, spre a învăța limba bulgară. De aici deducem: dacă limba bulgară ar fi fost slavă, apoi Chiril - după ce a tradus din greacă în slavă - nu ar mai fi avut nevoie să învețe bulgara. Istoricii care au descris asediul Constantinopolului de la 923 de către conducătorul bulgarilor Simeon au menţionat că acela era salutat de armata bulgară în limba romană / adică română; nu cunoaştem nici un caz în istorie când armata unei ţări l-ar fi salutat pe împăratul ei într-o altă limbă decât cea a ţării date. Acest fapt e un argument concludent: cu numele ‘bulgari’ erau numiți românii. La aceeași concluzie ne conduc și mărturiile unor istorici ai timpului, care numeau unul și același popor și ‘bulgar’ și ‘vlah’. Concluzia falsă că bulgarii secolelor VII-XI ar fi fost slavi a fost formulată mult mai târziu. În secolul XVIII, din neamurile care locuiau în Balcani - slavi, români, eleni, turci - nimeni nu se recunoșteau ca bulgari: practic, toți uitaseră că acele teritorii au făcut cândva parte dintr-un stat românesc mare și puternic, numit în izvoarele vechi Bulgaria, după cum au mărturisit contemporanii iar dacă se întâmpla ca cineva dintre străini să-i numească pe slavii de acolo ‘bulgari’, aceia se considerau ofensați. În acea vreme, slavii de acolo - în lupta lor împotriva otomanilor - au început să-și cerceteze propria istorie. Un călugăr slav, pe nume Paisie, care a cutreierat Balcanii și Anatolia, a fost pe la mănăstirile din Muntele Athos și care cunoștea într-o anumită măsură izvoarele scrise vechi, află că în Balcani, cu multe secole în urmă a trăit un popor numit ‘bulgar’, cu o țară mare și puternică pe care grecii o numeau ‘Bulgaria’. Pornind de la acele informații, el a tras o concluzie foarte simplistă și anume: întrucât pe moment slavii erau cei mai mulți, înseamna că trăiau de mai demult și deci statul vechi, numit Bulgaria, a fost statul lor; concluzia părea argumentată, cu atât mai mult cu cât slavii ca neam erau amintiți destul de des în izvoarele scrise din secolele V-VII. Astfel, Paisie a început să lege istoria Bulgariei, a bulgarilor (care în realitate era a românilor) din secolele VI-XIV ca istorie a slavilor. În 1792 el a terminat de scris ‘Istoria slavo-bulgară despre popor și regi’, mai târziu răspândită printre slavi. Tot atunci Imperiul Țarist, în dorința de a pune stăpânire pe strâmtorile Bosfor și Dardanele, a luat cunoștință de lucrarea lui Paisie și a susținut întru totul ideile expuse acolo: ele îndreptățeau acțiunile armatei țariste. Cu sprijinul direct al Rusiei, acolo s-au deschis școli slave (până în secolul XIX, acolo nu existau școli unde s-ar fi studiat în limba slavă sau istoria slavilor), în care bulgarii din trecut erau prezentați drept strămoși ai slavilor. Treptat, spre mijlocul secolului XIX, majoritatea slavilor de acolo au început a se numi ‘bulgari’; numele de ‘bulgari’ s-a încetățenit și mai mult în timpul războaielor contra otomanilor: mai târziu, când slavii din sudul Dunării inferioare au devenit independenți, ei erau deja cunoscuți ca ‘bulgari’ iar țara lor ca ‘Bulgaria’. Istoria Bulgariei române din secolele VII-XIV a fost transcrisă în istoria slavilor din Bulgaria de azi și s-a reușit ștergerea unor episoade cruciale din istoria națională a românilor: că anume în cadrul Bulgariei românești s-a încheiat procesul de constituire a poporului român și a limbii române. Așadar, ‘Bulgaria’ din secolele VII-XIV era un stat românesc; cu numele ‘bulgari’ în acea perioadă erau atestați românii iar limba ‘bulgară’ însemna de fapt limba română. Este interesant să menționăm totodată că românii în acea perioadă mai erau numiți ‘avari’ de către germani. Germanii, care timp de peste 2 secole au luptat cu geto-avarii, geto-gepizii / geto-dacii și slavii, la începutul secolului IX îi aveau în față pe aceiași geto-gepizi, geto-bulgari și slavi; pentru ei - practic - nu s-a schimbat nimic. Din acea cauză, au continuat să le zică locuitorilor Bulgariei ‘avari’; la fel au procedat și bizantinii cu întreaga populație din așa-numita Bulgarie. Să vedem cum înșiși geții din Bulgaria se numeau pe sine: acest neam numeros, mult dezmembrat în trecut, a ajuns la începutul secolului IX alcătuit din geto-gepizi / geto-daci, geto-bulgari, geto-avari și geto-utiguri (aceia aflați încă sub controlul khazarilor)”.

“Geții din Carpați, de sub conducerea lui Crumus, spre a se deosebi de ceilalți geți pe care i-au supus, au început să-și zică ‘roși’, adică geți-regali, mai nobili decât supușii lor; mult mai târziu, numele de ‘roși’, trecut prin filieră slavă, a căpătat forma de ‘rosî’ iar istoricii ruși, întâlnind acest nume în izvoarele bizantine sau arabe, l-au tălmăcit drept nume al strămoșilor lor (exact cum au procedat și bulgarii). În realitate însă, nu există nici un izvor care ar arăta că roșii / rosî din secolele IX-XI ar fi fost de neam slav; ba dimpotrivă, lucrarea ‘Povesti vremenâh let’ - mult apreciată în Rusia, Ucraina, Bulgaria și alte țări - enumerând neamurile slave din acea perioadă, nu i-a numit pe ‘roși’ / ‘rosî’ printre ele: totodată, în ea se arată că numele de ‘roși’ / ‘rosî’ se trage de la străini și nu era nume slav. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul a menționat - la mijlocul secolului X - că slavii erau supușii roșilor și că limba acelora era alta decât cea a slavilor. Despre faptul că roșii / rosî se trăgeau din neamul geto-dacilor a scris și Leon Diaconul în lucrarea ‘Istoria’ din secolul X, în care a descris campania din 972 de la Dunăre împotriva bizantinilor; astfel, înfățișând modul cum roșii își cinsteau după luptă morții, el a arătat că aceia organizau ceremonii funerare conform legilor lor strămoșești, desprinse de la Zalmoxis și Ana-charsis: din cele cunoscute de noi însă, lui Zalmoxis i se închinau geto-dacii (și nu slavii). Tot Leon Diaconul a menționat că roșii ‘niciodată până acum nu s-au lăsat înfrânți de greutăți; ci în momentul când își pierd nădejdea că vor scăpa, își înfig săbiile în măruntaie și se omoară ei înșiși în felul acesta’. Exact așa cum o făceau dacii lui Decebal, am adăuga noi. ‘Făcând așa - a continuat autorul - își câștigă o glorie nespusă; se zice despre cei uciși în luptă că după moarte slujesc în infern celor care i-au omorât’. Un alt argument incontestabil întru susținerea părerii noastre că roșii / rosî nu erau slavi, ci români / rumâni îl constituie afirmația din secolul X a cronicarului arab Al Muqaddasi, care a menționat că ‘o armată rum - care se numește rus - a năvălit asupra khazarilor și a pus stăpânire pe țara lor’. Pe parcursul secolului IX, slavii - îndeosebi cei din răsărit, care practic erau dependenți de români - au atribuit numele de ‘rosî’ / ‘roși’ tuturor românilor. Prin intermediul lor, acest nume a devenit cunoscut popoarelor din bazinele Don și Volga, din Caucaz, inclusiv arabilor, care au lăsat izvoare scrise despre ‘roși’. Arabii s-au întâlnit cu românii în primii ani ai secolului IX, imediat după ce ‘roșii’ au pus stăpânire pe pământurile din nordul Mării Negre și Peninsula Crimeea, pornind incursiuni în Caucazul de Nord, zona de influență a arabilor. Numele de ‘roși’ provine de la culoarea roșie. La geți dar și la romani însemna culoarea vitejiei și mândriei; veșminte roșii purtau funcționarii de stat, oamenii bogați, conducătorii uniunilor de triburi: acest neam chiar și zeii săi îi reprezenta ca roșcați. Cu numele de ‘roșii’, ‘roșu’, ‘roșie’, românii din Carpați își numeau munții, trecătorile, râurile, localitățile, etc. (e destul să privim harta României de azi). Putem presupune că românii din stânga Dunării își numeau Carpații ca Munții Roșii. Aceasta ne-o dovedește denumirea celui mai mare râu din centrul Carpaților - Mureșul - și denumirile localităților amplasate în bazinul său. Maghiarii (care au trecut pe acolo la răscrucea secolelor IX-X) așa și au păstrat numirea râului - Muroș - adică râul din Munții Roșii; tot așa, pe parcursul secolelor, târgul din Munții Roșii s-a transformat în Târgu Mureș, etc. Trecuți prin filiera slavă, Munții Poiana Roșie s-au transformat în Poiana Ruscă, vârful Roșu în vârful Ruscă, etc”.

Rascia la sfârșitul Medieval

“La începutul secolului IX, implicându-se în ciocnirile fratricide dintre slavii din Panonia, francii au pus stăpânire pe o parte din teritoriul acelora. Noua situație nu-i aranja pe români, cu atât mai mult cu cât în acele regiuni locuia și populație românească. Ca să oprească înaintarea francilor, în anul 827 armata românilor a luat sub control teritoriul dintre Drava și Sava iar peste 2 ani, francii și românii au încheiat un tratat de delimitare al zonelor de influență. În anul 843, rege al românilor a devenit Boris (acest nume provine probabil de la ‘Boreas’ însemnând ‘Nordic’, folosit și ca Boristene pentru Nipru), care a domnit până în 888 și a jucat un rol deosebit în istoria noastră. Chiar de la începutul domniei, Boris - știindu-și asigurate hotarele la sud și vest - a hotărât să pună stăpânire completă asupra slavilor care trăiau la nord-est de Carpați, între Vistula și Nipru, pe direcția orașului Novgorod de azi. Slavii de acolo se aflau într-o situație dependentă de români, dar într-o dependență relativă; astfel, în numai câțiva ani, pământurile slavilor au fost incorporate în statul român. În fruntea noilor ținuturi au fost desemnați administratori civili, numiți ‘cnezi’ (de la termenul geto-dac pentru ‘cavaler’). Obiceiul de a numi ca șefi ai orașelor sau teritoriilor supuse pe reprezentanții păturii înstărite - a cavalerilor - se trăgea din cele mai vechi timpuri. Cnezii de acolo își îndeplineau obligațiile având în subordinea lor detașamente înarmate, în frunte cu comandanți numiți ‘voivozi’. În cazurile când căpeteniile unor localități sau regiuni manifestau loialitate față de noii stăpânitori și supușenie față de Boris, ei erau desemnați în funcțiile de cnezi și reprezentanți ai statului român în acele locuri; rolul de supraveghetori în asemenea ținuturi îl îndeplineau conducătorii militari. Preluând la mijlocul secolului IX controlul asupra slavilor, românii nu s-au amestecat practic în viața internă. Cnezii - români sau slavi - pentru serviciul lor în folosul lui Boris primeau în proprietate anumite suprafețe de pământ (ce puteau fi vândute, schimbate, lăsate moștenire, etc.); pământul aflat în folosința comună a sătenilor a rămas proprietatea comună a întregului sat: o atare situație îi aranja pe români, deoarece strângeau impozitele nu de la fiecare familie aparte, ci de la satul întreg. În anul 864, Boris - probabil influențat și de soție, care era din Constantinopol - s-a botezat și (conform obieciului) a luat numele nașului, adică al împăratului bizantin Mihail: aceea însemna - de fapt - recunoașterea de către conducătorul românilor a suzeranității patriarhului bizantin; acela, în semn de mare onoare la toate ceremoniile din capitala bizantină, avea primul loc de lângă el rezervat pentru român. În anul 893, conducătorul a devenit Simeon, fiul lui Boris; în timpul domniei lui, țara a ajuns cea mai mare ca teritoriu și cea mai puternică din Europa. În anul 894, când bizantinii i-au strâmtorat pe negustorii români care stăpâneau piaţa din Constantinopol, Simeon ceru împăratului bizantin să fie restabilite drepturile şi privilegiile supuşilor săi. Refuzul primit i-a impus lui Simeon să declare război Imperiului Bizantin. Atunci Leon cel Înţelept s-a adresat după ajutor geto-ungurilor cărora le mai ziceau turci, de la numele stăpânilor lor (al khazarilor). Geto-ungurii în anul 895 au fost transportați de flota bizantină, însă au fost înfrânți de către români și s-au retras. În anul următor, împăratul bizantin i-a propus lui Simeon să încheie pace. Simeon a refuzat, spunând că are de gând să-și mute tronul în Constantinopol: el făcea trimitere la dreptul istoric de a stăpâni imperiul (Simeon era urmaș al geților, Imperiul Bizantin fiind fondat de strămoșii iliro-traco-geți iar Leon n-avea dreptul să se afle la cârma statului). În consecință, geto-ungurii, împreună cu triburile maghiarilor - toţi aflaţi sub stăpânirea khazarilor - au trecut Niprul, apoi Nistrul și au încercat să-i atace pe românii de la sud de Dunăre. Geto-ungurii și maghiarii, temându-se să nu fie atacați în spate de românii care se găseau în taberele militare din Kiev, Novgorod și alte orașe nordice, s-au întors. Simeon a întreprins un atac prin surprindere asupra taberei geto-ungare dintre Prut și Nistru iar detașamentele geto-ungare și maghiare care ajunseseră la Kiev cu gândul să-l asedieze, când au primit știrea că Simeon le-a distrus tabăra lăsată în Basarabia, au renunțat la plan”.

“În anii 899-900, geto-ungurii şi maghiarii au acceptat statutul de vasali ai lui Simeon, care le-a permis să se așeze în câmpia Panoniei, geto-ungurii în stânga Dunării până la Tisa iar maghiarii în dreapta Dunării. Astfel, la sfârșitul secolului IX, odată cu includerea geto-ungurilor în statul român, s-a definitivat procesul de constituire a poporului român. Simeon a luat hotărârea de a crea pentru limba română propriul alfabet, deosebit atât de cel grecesc, cât și de cel latin. În anul 899, Simeon l-a însărcinat pe episcopul Clement să elaboreze un alfabet și să transcrie cu ajutorul lui în limba română Evanghelia, Psaltirea și alte cărți religioase (Clement a trăit în mănăstirea de lângă lacul Ohrid până în 916). După distrugerea, la începutul secolului XI, a statului român de către bizantini, geții-unguri și maghiarii au trecut la alfabetul latin iar românii și slavii au continuat să se folosească de alfabetul românesc. La începutul secolului X, Simoen și-a întărit considerabil pozițiile asupra slavilor de răsărit și a pământurilor din dreapta Niprului; astfel, partea de nord a Mării Negre până la râul Don a trecut toată sub controlul lui (prin strâmtoarea Kerci, Marea Azov, în sus pe râul Don și coborând pe Volga, vasele militare ale românilor ajungeau - și deseori au fost depistate - în largul Mării Caspice: acolo, în anul 910 românii au incendiat orașul Sari de pe litoralul sud Caspic / Iranul de azi). În anul 911, între români și bizantini s-a dezlănțuit un nou război. În 913, Simeon în fruntea unei armate numeroase a asediat Constantinopolul; neavând altă ieșire din situație, patriarhul din Constantinopol (împăratul Constantin Porfirogenetul încă era copil), însoțit de cei mai mari demnitari, s-a prezentat la Simeon și l-a rugat să nu distrugă orașul: atunci patriarhul a recunoscut ceea ce n-a dorit s-o facă, anume dreptul lui Simeon de a fi împăratul românilor (după cum au povestit izvoarele scrise, patriarhul a așezat personal pe capul lui Simeon coroana (Simeon a considerat acea împlinire drept o victorie și a ordonat retragerea). Armata - care simțise șansele unei victorii într-o eventuală luptă decisivă iar odată cu ea și posibilitățile de a se căpătui cu bogățiile din Constantinopol - s-a arătat nemulțumită; Simeon a hotărât să-i folosească imediat pe ostașii gata de luptă în altă direcție: mii de militari îmbarcați pe 500 de vase s-au îndreptat spre strâmtoarea Kerci și în scurt timp au pus stăpânire pe fostul teritoriu al geților-utiguri (al bulgarilor din partea de răsărit a Mării Azov). Simeon s-a proclamat și țar / împărat al Bulgariei (al bulgarilor). Unele detașamente ale românilor - în care erau probabil și mulți slavi - nu s-au oprit acolo și au cerut de la conducătorul khazarilor permisiunea de a trece prin teritoriul stăpânit de el spre Marea Caspică. Khazarii au acceptat iar în anul 914 - după cum au mărturisit istoricii timpului - detașamentele românilor au ars multe orașe de pe litoralul Caspic. Simeon s-a reangajat în război contra bizantinilor, deoarece aceia au refuzat să recunoască stăpânirea românilor asupra bulgarilor din răsăritul Mării Azov. În anul 917, într-o bătălie grandioasă, bizantinii au suferit o înfrângere catastrofală. În anul 918, papa i-a trimis lui Simeon coroana de împărat și l-a recunoscut ca împărat al românilor. Pe pecetea sa împărătească, Simeon a încrustat următoarele cuvinte: ‘Simeon, întru Christos, împărat al românilor’ (după cum se vede, era împăratul românilor și nu al bulgarilor). După cum arată izvoarele scrise, garda împăratului Simeon purta armură de aur şi argint, salutându-l pe acela în limba română (ostaşii lui purtau platoşe şi coifuri de fier, ceea ce pentru acele timpuri însemna că împărăţia era bogată şi puternică). În vara anului 923, Simeon a ajuns cu armata sa la zidul Constantinopolului și atunci împăratul bizantin l-a rugat să-l primească pentru a-i vorbi; Simeon a fost de acord și pe când se îndrepta printre ostași pentru a-l întâlni pe împăratul bizantin, aceia îl salutau cu zăngănit de arme și cu urale în limba română: după câte știm, n-a fost nici un caz în istorie când armata l-ar fi salutat pe împăratul său într-o altă limbă decât cea a țării. La întâlnire, împăratul bizantin i-a reproșat lui Simeon că era mare păcat să verse sânge de creștini iar acela și-a retras armata (ca mai târziu, la începutul secolului următor, bizantinii - fără teamă de Dumnezeu - să treacă prin foc și sabie localitățile românilor). În primăvara anului 927, Simeon a murit; împărat al statului român a devenit Petru, unul din cei 4 feciori ai săi (era căsătorit cu nepoata împăratului bizantin)”.

“Schimbarea radicală în politica externă a statului român era cauzată atât de situația internă, cât și de cea externă. Mihai - fratele mai mare - se simțea obijduit că nu i-a revenit lui tronul și cu susținerea anumitor grupări boierești revendica puterea supremă în stat. Tot atunci pecenegii - prin incursiunile lor - i-au determinat pe geto-ungurii care mai rămăseseră pe teritoriul dintre Nipru și Nistru să se refugieze complet peste Carpați, creând astfel o ruptură însemnată în linia de apărare de pe malul drept al Niprului. În perioada 930-940 de sub controlul efectiv al împăratului Petru a ieșit unul dintre cei mai puternici cnezi, Ingoros / Ingor din Crimeea, care concentrase în mâinile sale încă din timpul campaniilor militare în Caucaz și Marea Caspică forțe destul de însemnate; el administra Crimeea și teritoriul ținutului Krasnodar de azi (Bazinul Kuban), ca un domnitor independent. Interesant de menționat că dânsul purta același nume de Ingur / Uingur ca și conducătorul geților răsăriteni de la sfârșitul secolului IV; iar întrucât consolidarea cnezatului și separarea lui de centru n-a avut loc într-o zi - sau chiar într-un an - acel proces n-a fost fixat în izvoarele istorice, cu atât mai mult cu cât Ingor a rămas supus formal împăratului Petru. Românii din Balcani și Carpați, care se considerau totuși superiori celor din Crimeea, măcar și prin faptul că în acea parte se afla capitala - reședința împăratului Petru, recunoscut de toți ca suzeran - au început a se numi pe sine ‘rumâni’ iar țara ‘Rumânia’ (de la cuvântul ‘rumân’însemnând culoarea roșie închisă / brună, ce se considera mai nobilă decât cea simplă roșie); tradus în limba greacă de atunci acel cuvânt însemna ‘blah’ / ‘vlah’. Amintim că împăratul Constantin VII a fost numit mai târziu Porfirogenetul pentru că s-a născut în palatul împărătesc, în sala purpurie (roșie închisă, rumână) care în limba greacă se numea ‘Blaherna’. De la greci, numele ‘blah’ - oficialitățile foloseau și numele de ‘bulgar’ - a fost împrumutat și de alte neamuri (la germani și englezi, cuvântul ‘blach’ cu sensul de ‘negru’ a mai păstrat și azi sensul de ‘brun’ (roșu închis, rumen), specificându-se că e un arhaism. Slavii răsăriteni - aflați sub controlul românilor - au început a-i numi pe strămoșii noștri așa cum se numeau ei înșiși, pe sine: ‘rumâni’. Așadar, în prima jumătate a secolului X, românii din Balcani și din Carpați se numeau pe sine ‘rumâni’ iar străinii le traduceau numele și îi numeau ‘vlahi’ / ‘blahi’; mai târziu - când se scria istoria noastră și a apărut necesitatea de a explica cum s-a întâmplat că românii, descendenți din daci, vorbesc o limbă asemănătoare cu cea italiană - s-a presupus că dacii au fost romanizați iar numele de ‘rumân’ transformat în ‘român’. Astăzi cunoaștem că acea tălmăcire nu are o acoperire științifică, întrucât românii nu sunt daci romanizați și cu atât mai mult nu se trag din coloniștii romani. Românii sunt urmașii geto-dacilor, înrudiți cu albanezii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii și alte comunități, ele toate având un suport etnic comun, numai că nu cel roman, ci elementul getic”.

“În secolul X, întru afirmarea tendințelor de nesupunere împăratului Petru, românii din Crimeea au continuat să-și numească cnezatul așa cum se numea întreg teritoriul românesc încă de la începutul secolului IX: ‘Roșia’ iar pe sine ‘roși’. Încercarea Roșiei de a se afirma ca un cnezat independent avea caracter secesionist și în mare măsură a fost susținută de împărăția din Constantinopol; Ingor văzând că împăratul Petru nu era dispus să folosească forța împotriva lui și-a extins stăpânirea asupra slavilor din partea dreaptă a Niprului înspre nord până la Novgorod; garnizoanele românești aflate în localitățile de acolo au recunoscut suzeranitatea lui Ingor iar slavii plăteau în continuare bir, numai că nu lui Petru, ci lui Ingor. După omorârea lui Ingor, în fruntea cnezatului Roșia a rămas soția sa Elena; acea succesiune la tron a fost un fapt obișnuit, dacă ținem cont de mărturia diplomatului Ibn Fadlăn - aflat în 922 în vizită la bulgarii de pe Volga - că femeile roșilor purtau arme și deseori luau parte la campaniile militare de rând cu bărbații. La separarea regiunilor de răsărit de restul statului român din Carpați și Balcani au contribuit mult și invaziile pecenegilor. Pecenegii treceau Niprul la pragurile de jos și întreprindeau regulat incursiuni spre Dunăre, impunând românilor din acele locuri să se refugieze, unii spre Carpați, alții spre Crimeea. Petru nu avea motiv să se neliniștească, întrucât românii de pe litoralul nordic al Mării Negre, din Crimeea și din bazinul Cuban, niciodată nu declaraseră deschis că ies din componența statului român, formal rămânând supuși ai statului românesc ‘Rum’ / ‘Rumânia’. Zăbovim încă asupra unui argument în favoarea afirmației și convingerii noastre că roșii din secolele IX-X, așezați în teritoriile de la nordul Pontului, în Crimeea și Cuban - nominalizați în izvoarele bizantine și arabe - nu erau slavi: rezultatele săpăturilor arheologice, recunoscute chiar de istoricii ruși, mărturisesc că atât pe teritoriile de la sud de râul Rosi - ce se varsă în Nipru - cât și în Crimeea, n-a fost depistată nici o urmă a slavilor în perioada dată. După jumătatea secolului X, din componența Rumului / Rumâniei au ieșit sârbii: unii cnezi români - mai ales cei care stăpâneau asupra slavilor de apus și a maghiarilor - după exemplul cneazului din Crimeea s-au impus tot mai insistent ca niște domnitori independenți. La dezvoltarea tendințelor separatiste au pus umărul deopotrivă patriarhul bizantin și papa; aceia, simțind slăbiciunea statului român și dorind să-și lărgească sfera de influență, au susținut activitățile cnezilor îndreptate spre dezmembrarea statului: patriarhul din Constantinopol miza pe slavii răsăriteni iar papa pe slavii apuseni și maghiari. În anul 958, la Constantinopol a sosit Elena / văduva lui Ingor și - după cum a scris ‘Povesti vremenâh let’ - i s-a oferit o primire foarte călduroasă; susținând-o și încurajând-o, Imperiul Bizantin câștiga îndoit: în primul rând, făcea imposibilă restabilirea unității teritoriale a statului român de care se temea atât de mult, și în al doilea rând, Crimeea / Roșia putea deveni dependentă de Constantinopol, deoarece recunoașterea supremației patriarhului bizantin însemna de facto recunoașterea suzeranității Constantinopolului. În anul 965, marele cneaz al românilor / roșilor din Crimeea / Roșia a devenit Ștefan / fiul lui Ingor, numit de slavi Svan / Sven (de la Stepan). Conform tradiției, românii îi ziceau cneazului Ștefan slavul, adică stăpânitorul slavilor, slavii însă îl numeau Svanslav / Svenslav; mulți din urmașii lui Ștefan - care pretindeau a fi stăpâni peste slavi - au făcut același lucru: la numele de botez și-au adăugat sufixul ‘slav’. Moștenind puterea în cnezat, Ștefan ‘slavul’ a moștenit de la taică-său și caracterul războinic, neastâmpărat; practic, tot timpul s-a aflat în campanii militare. După ce o delegație bizantină trimisă în Crimeea, cu ajutorul banilor și probabil speculând caracterul lui Ștefan-slavul, l-au făcut pe acela să pornească la luptă contra lui Petru (de partea sa trecând o parte din românii nemulțumiți de activitatea lui Petru), în anul 967 românii / roșii au pus stăpânire pe mai multe localități de la gurile Dunării; dar tot atunci, fiindcă pecenegii amenințau să atace Crimeea / Roșia, Ștefan-slavul a fost nevoit să se întoarcă, să-i învingă pe pecenegi și să le impună alianța cu roșii. Între timp, în 969, a murit împăratul Petru. Feciorul lui cel mai mare, Boris - abia căsătorit, destul de tânăr - se afla în Constantinopol; el nu se prea grăbea acasă să moștenească tronul sau poate că Constantinopolul făcea totul ca acela să mai zăbovească, întrucât astfel favoriza tendința marilor cnezi spre destrămarea statului român: nemulțumiți de aceasta, cnezii apuseni s-au răzvrătit și l-au proclamat țar pe un boier de viță veche, bogat și destul de energic, pe nume Șișman. Înspăimântați totuși de acest lucru, bizantinii i-au dat drumul lui Boris, care a fost recunoscut ca împărat / țar doar de cnezii din regiunile limitrofe de la sud de Dunăre. De situația creată s-au folosit și cnezii români stăpânitori peste slavii de apus și maghiari: aceia nu l-au recunoscut pe Șișman dar nu voiau să asculte nici de feciorul lui Petru. În același timp, Ștefan-slavul - care era unul din cei mai puternici cnezi români și îi avea sub controlul său pe slavii de pe Nipru iar pe pecenegi ca aliați, a hotărât să pună mâna pe tron și să se proclame țar. Astfel, în fruntea unei armate destul de numeroase s-a apropiat de gurile Dunării și în scurt timp, cu sprijinul unei părți considerabile a românilor de acolo, l-a făcut prizonier pe Boris, declarându-se stăpânitor asupra acelor pământuri (el chiar plănuia să-și mute traiul acolo); la cererea împăratului bizantin de a pleca, altfel trupele bizantine pornind contra lui, Ștefan-slavul a răspuns că se afla acasă și că n-avea de gând să plece iar bizantinii să nu-și facă probleme venind la Dunăre, întrucât el singur urma să ajungă la Constantinopol. De rând cu pregătirea militară, bizantinii au întreprins acțiuni de a-i atrage de partea lor pe toți cei nemulțumiți de cneazul Ștefan. Bizantinii au declarat că nu doreau decât să învingă și că nu aveau de gând să zăbovească pe teritoriile românilor. Tactica în cele din urmă a reușit, mulți români trecând de partea bizantinilor. Ștefan-slavul, nemulțumit de acea atitudine, a ordonat executarea mai multor boieri români învinuiți de trădare, dar acel pas l-a îndepărtat și mai mult de populația din acele ținuturi. În anul 972, în urma unor lupte destul de grele, cneazul Ștefan-slavul a fost nevoit să încheie pace cu bizantinii și să se retragă în Crimeea. Pecenegii - folosindu-se de slăbirea considerabilă a armatei roșilor - l-au pândit pe Ștefan-slavul când trecea Niprul ca să revină în Crimeea, l-au atacat pe neașteptate și l-au omorât. După omorârea lui Ștefan, împăratul bizantin și-a dat arama pe față, refuzând să-și retragă armata, declarând acele pământuri parte componentă a imperiului. El a răsfoit istoria și a amintit românilor că demult - cu secole în urmă - teritoriile acelea intrau în componența Imperiului Bizantin. Lui Boris i-a impus să se dezică de tron, primind titlul de mare funcționar al statului. Patriarhul român - nevoit de situație - și-a mutat reședința lângă lacul Ohrid (acolo unde populația română trăia mai compact și era destul de numeroasă). În anul 976, împărat al Rumului / Rumâniei a devenit Samuil, unul din feciorii lui Șișman. Acela chiar de la început a dat de înțeles că nu se împăca cu ocuparea de către bizantini a pământurilor românești de la sudul Dunării. El i-a susținut pe românii de acolo când s-au răsculat (în 977), le-a acordat ajutor și în decurs de un an administratorii bizantini - inclusiv garnizoanele străine - au fost alungați. Hotarele statului român erau din nou la gurile Dunării și Marea Neagră. În timpul răscoalei, feciorii lui Petru - Boris și Roman - au evadat din Constantinopol, însă în drum spre casă Boris a fost luat drept elen și omorât iar Roman a fost primit de Samuil și numit comandantul Skopiei (capitala de azi a Macedoniei). Samuil și-a instalat capitala în orașul Ohrid de pe malul lacului cu același nume. Împăratul bizantin Vasile II a întreprins în 986 o campanie de proporții împotriva lui Samuil: a asediat Serdica / Sofia dar neputând-o cuceri, s-a retras; pe drum, în munți, armata sa a fost încercuită de români și distrusă iar împăratul a scăpat cu fuga. Succesele obținute de Vasile II împotriva arabilor și poate teama de Samuil care a fost recunoscut de papă ca împăratul tuturor românilor l-au făcut pe Vladimir 980-1015, feciorul lui Ștefan-slavul, cneazul românilor din Crimeea / Roșia, să recunoască supremația patriarhului bizantin: Bizanțul mai făgăduise recunoașterea dreptului românilor de acolo de a avea mitropolie (aceia - făcând parte din biserica română - aveau numai episcopii); în anul 988, Vladimir s-a botezat bizantin (adoptarea oficială a avut loc în orașul Korsuni / Crimeea iar împăratul bizantin drept mulțumire și ca garant al sprijinului său i-a dat ca soție pe una din fiice). În 996, armata română pentru prima oară a suferit o înfrângere grea: însuși Samuil a scăpat fugind, peste munți, la lacul Prespa; după aceea, fiind trădat de unele rude, a pierdut din cetăți și până în 1002 o parte din teritoriul sudic a trecut în mâinile bizantinilor. Spre sfârșitul secolului X, cnezii români din stânga Dunării - care în realitate de mai mult timp nu se mai supuneau lui Samuil - s-au declarat independenți și l-au rugat pe papă să-i recunoască de regi; papa - care și până atunci întreprinsese multe acțiuni ca să-și lărgească influența asupra româno-ungurilor, maghiarilor și slavilor apuseni - evident că a fost de acord: în anul 1000, reprezentantul papei l-a recunoscut ca rege al Panoniei pe cneazul român de acolo Ștefan, tendințele separatiste devenind tot mai evidente. În anul 1014 - după o domnie de 38 ani - Samuil a murit: s-a stins din viață chiar la începutul unei noi campanii militare împotriva Constantinopolului. Urmașii lui n-au putut găsi limbajul comun și ciocnirile au fost una după alta: în lupta lor pentru putere, au apelat la ajutorul vecinilor, îndeosebi al bizantinilor. Împăratul bizantin s-a folosit de acea situație pentru a cuceri Rumul; în timp de 3 ani, Vasile II - cu concursul unor trădători - a reușit ceea ce n-a putut face nici un împărat bizantin de-a lungul mai multor secole: în 1018 a cucerit capitala statului român”.

“Bizantinii - conștienți de faptul că nu erau în stare să-i supună pe români dacă aceia erau uniți - au întreprins anumite măsuri caracteristice tuturor stăpânilor: au atras de partea lor mulți boieri - din cei înstăriți - permițându-le să se instaleze cu traiul în Constantinopol, chiar la curte, să ocupe înalte funcții în stat și armată, le-au păstrat anumite privilegii, etc.; cele mai bune detașamente militare românești au fost angajate în serviciul împăratului și trimise în Asia Mică pentru a lupta împotriva arabilor (și altor neamuri). Știindu-și forțele nu prea puternice, bizantinii n-au încercat să treacă Dunărea, dar obiectiv nici nu prea aveau nevoie s-o facă: românii de acolo - rămași fără țar - s-au divizat și mai mult; voivozii - conducătorii districtelor militare, pomenindu-se independenți - n-au dorit să întreprindă nimic contra bizantinilor (postura de lideri și libertatea de acțiune pe care o aveau îi aranjau mult). Așadar, în anul 1018 a încetat existența statului românesc Rum / Rumânia: românii din sudul Dunării au devenit supușii Imperiului Bizantin, cei din nordul Dunării erau liberi dar divizați - în ceartă și neînțelegere - iar cei din Crimeea au început a pierde controlul asupra slavilor răsăriteni. În acea perioadă românii din sudul Dunării au început a fi numiți și de oficialii bizantini ca ‘vlahi’ / ‘blahi’ - așa cum elenii simpli numeau populația românească încă de demult. Treptat, pe parcursul secolului XI, bizantinii au extins utilizarea numirii de ‘vlahi’ deja asupra tuturor românilor, inclusiv asupra acelora din nordul Dunării, care erau divizați în mai multe cnezate / voivodate și - deci - nu purtau un nume comun. Urmând exemplul bizantinilor, slavii, maghiarii și alte neamuri tot mai des au utilizat numele de ‘vlahi’ (un timp anumit în izvoarele elene s-a putut întâlni alături atât numele de ‘vlahi’, cât și de ‘bulgari’, astfel fiind numiți cei din unul și același popor); trebuie să menționăm că românii nu se numeau pe sine ‘vlahi’. Tot în acea perioadă - în anul 1015 - a murit Vladimir, marele cneaz al românilor / roșilor din Crimeea; și acolo urmașii au râvnit puterea: acel cnezat foarte mare în teritoriu, populat de români (regiunea Krasnodar de azi, Crimeea, litoralul nordic al Mării Negre) și slavi (nordul Ucrainei de azi, BelaRus, ținuturile Novgorodului și Moscovei) s-a pomenit împărțit. După 4 ani de lupte, pe teritoriul dat s-au constituit 2 cnezate, unul sudic cu centrul în Crimeea și unul nordic cu centrul în Kiev: ca mare cneaz a fost recunoscut la sud Mista-slavul / Mistislav și la nord Imeri-slav / Iaroslav; după ani îndelungați de alte lupte, în 1036 Imeri-slav l-a învins pe Mista-slav și a devenit singurul stăpânitor al întregului teritoriu controlat cândva de români / roși (el a continuat să-și numească țara Roșia / Rosia iar pe sine cneaz al roșilor). Pe timpul lui a început scrierea ‘Povesti vremenâh let’ / ‘Cronica vremurilor trecute’. În a doua jumătate a secolului XI, când cumanii au cucerit stepa nord Pontică și au pus stăpânire pe o parte din Crimeea, numele Roșia / Rosia a rămas să desemneze numai teritoriile populate de slavi, în frunte cu conducătorii din viță de români. Iată așa numele românilor / roșilor din Carpați a dat nume cnezatului din Crimeea iar apoi și unei țări întregi: Rusia. Așadar, în secolul XI, după aproape 4 secole, românii și-au pierdut influența asupra slavilor; în acea perioadă slavii, prin intermediul românilor, au adoptat creștinismul, și-au creat statul lor național. Tot de la români - căci ei au fost primii - au deprins multe lucruri avansate, printre care putem menționa lucrarea pământului, și-au creat o nouă cultură, au moștenit scrisul, și-au îmbogățit limba (dacă am analiza cuvintele de proveniență românească în fondul lexical al limbilor slave am constata un număr destul de însemnat). Limba română a fost izvor de îmbogățire nu numai pentru limbile slave, ci și pentru cea maghiară. După includerea teritoriilor românești de la sud de Dunăre în componența Imperiului Bizantin, o parte din români s-a acomodat la noile condiții; o altă parte n-a dorit să se împace cu noii stăpânitori și a continuat lupta împotriva imperiului. În anul 1040, în Macedonia de azi a izbucnit o răscoală care ar fi putut avea sorți de izbândă dacă liderul ei Petru Delian / Deleanu n-ar fi fost trădat și înlăturat de unul dintre apropiații lui. Tot în anul 1040, cumanii - venind dinspre Volga și Don - i-au împins pe pecenegi spre Dunăre și Carpați (cei din urmă au luat sub control partea de sud a teritoriilor dintre Bug și Carpați). Stepa din nordul Mării Negre a trecut complet în mâinile nomazilor; românii din Crimeea și unele orașe românești de pe litoralul mării depindeau de cumani. În anul 1185, românii din Imperiul Bizantin - conduși de frații Asan - s-au răsculat și au proclamat constituirea unui nou stat românesc; izvoarele germane și multe din cele grecești au numit acea țară ‘Vlahia Albă’ (ceea ce pe atunci însemna ‘Vlahia împărătească’ / cuvântul ‘împărătească’ în perioada dată însemna un stat independent, în frunte cu un monarh): folosirea în paralel a numelor ‘vlah’ și ‘bulgar’ dovedește încă o dată că acelea în realitate nominalizau unul și același popor, român. Pe timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), Vlahia Albă a devenit un stat destul de puternic; conform izvoarelor scrise, anume în acea perioadă s-a pomenit pentru prima dată de Moldova: pe lângă titlurile ce le avea, împăratul îl mai purta și pe cel de stăpânitor al MoldoVlahiei. După moartea lui Ioan Alexandru (1331-1371), Vlahia Albă s-a destrămat; cnezii români - în luptele dintre ei - au recurs la ajutorul străinilor (și mai ales la detașamentele de otomani din Anatolia: aceia i-au ‘ajutat’ în așa fel încât în scurt timp au devenit stăpânitorii / în 1380 au cucerit Sofia, în 1393 Târnova - capitala Vlahiei Albe - și în 1396 Vidinul, ceea ce a însemnat că acel stat român a încetat să existe). Nimerind în componența Imperiului Otoman, teritoriul de la sud de Dunăre, care era populat de români, a fost numit Rumelia (de la Rumânia). Românii de acolo nu s-au împăcat niciodată cu stăpânirea otomană; pe parcursul secolelor XV-XVIII (timp de 4 secole) numărul românilor din Balcani a descrescut permanent iar locul lor l-au ocupat la E turcii, la S elenii, la V sârbii”.

“Privind românii din cealaltă parte a Dunării: la începutul secolului XI erau fărâmițați în mai multe cnezate, din care cauză au dus lupte pentru supremație, de selectare a celui mai puternic; învingători în acea competiție au devenit urmașii unuia din cei rămași după 1018 fără țar, anume Ștefan (1000-1038). Odată cu consolidarea și lărgirea teritoriului noului stat, aceia au căutat să-și legifereze existența: astfel, în anii 1077-1083, pe timpul regelui Ladislau (în limba maghiară Laslo), pentru prima oară a fost scrisă istoria statului și - așa cum era de așteptat - ea a început cu Ștefan; statul a început să fie numit Ungaria iar românii de acolo ‘unguri’ - ca urmași ai geto-ungurilor - cunoscuți încă de la sfârșitul secolului IV. Am dori să mai aducem câteva argumente care dovedesc că numele de ‘unguri’ îl purtau românii. Astfel, Ana Comnen, descriind campania pecenegilor împotriva bizantinilor, a menționat că în rândurile acelora se găseau mulți daci în frunte cu regele lor Solomon (rege ungur în 1063-1074); tot ea - menționând niște ceremonii la palatul imperial - a arătat că erau prezenți solii regelui Coloman din Dacia (rege ungar în 1095-1116). Este interesant faptul că în cazul dat, ca și în cazurile cu bulgarii-slavi și roșii-slavi, nu există izvoare scrise care ar confirma că numele de ‘unguri’ în acea perioadă îi viza pe maghiari. Cum și-au însușit ei denumirea: primul care s-a intitulat rege al întregii Ungarii a fost Coloman (în timpul său, sub stăpânirea regilor româno-ungari se aflau toți maghiarii și cea mai mare parte a slavilor apuseni); în secolele XI-XIV, capitale - centre administrative ale statului român Ungaria - au fost orașele Arad, Timișoara, Oradea și alte orașe românești (tot acolo - printre cei de un sânge cu ei - erau îngropați și regii români / astfel, la Oradea au fost îngropați Ladislau și Ștefan II, or nu e cunoscut nici un caz când un neam care se află la conducerea statului și-ar îngropa regii printre străini). În secolele XII-XIII, regii Ungariei române au dus războaie cu românii din stânga Dunării - din Bulgaria - cu bizantinii, cu pecenegii, cu cumanii, cu slavii; în Ungaria, pe parcursul întregii perioade s-au luptat tacit cele 2 curente creștine: catolic și ortodox. La fel ca și celelalte state, la sfârșitul secolului XIII, Ungaria a fost afectată de dezmembrarea feudală; în anul 1301 a murit Andrei III, care nu avea urmași: ca rezultat, s-a accelerat procesul de divizare a țării. Adunați pentru a alege un nou rege - după cum era de așteptat - cnezii români n-au reușit să fie de acord asupra unei persoane care să convină tuturor; după mai mulți ani de ceartă - cu încăierări armate - la insistența papei, în 1308 majoritatea a căzut de acord ca la tronul țării să fie invitat Carol Robert (un străin catolic) dar românii ortodocși nu l-au recunoscut ca rege: cneazul din Transilvania Ladislau Can - care avea ‘în păstrare’ coroana regală, a restituit-o regelui abia în 1310; în anul 1330, Basarab a reușit chiar să obțină o victorie asupra trupelor trimise de Carol Robert. Folosindu-se de faptul că regii Ungariei erau angrenați în luptele din apus, voivozii Munteniei / Țării Românești se comportau ca niște domnitori independenți. La rândul său, Ludovic - care nu era român și nu se simțea prea bine printre români - în anul 1350 și-a mutat reședința în Buda, între maghiari, care îl sprijineau și care astfel sperau să iasă de sub controlul românilor; treptat, în cele mai importante posturi în stat au început a fi numiți maghiarii. După mijlocul secolului XIV, de sub controlul efectiv al regelui din Buda au ieșit și voivozii moldoveni; românii rămași sub sceptrul lui Ludovic nu mai alcătuiau rolul principal în Ungaria. Pentru a reduce posibilitățile românilor de a se afla la cârma statului, în anul 1366 Ludovic - prin act regal - i-a lipsit de calitatea nobilă pe românii care nu erau catolici; de atunci, majoritatea posturilor în stat din Ungaria au trecut treptat în mâinile maghiarilor. De la sfârșitul secolului XIV, numele ‘ungar’ tot mai mult s-a asociat cu cel de ‘maghiar’ (din acea cauză, mai târziu - când maghiarii au început să-și scrie istoria - au copiat întreaga istorie a Ungariei ca pe o istorie proprie, al lor / a maghiarilor, ceea ce constituie un fals cras); românii din sudul Carpaților (până la Istru / Dunăre) au început să-și zică ‘munteni’ iar românii din estul Carpaților (până la Nistru) au început să-și zică ‘moldoveni’. În secolul XV, românii din Ungaria, folosindu-se de lupta internă, au încercat să preia controlul asupra țării, însă - fiind în minoritate - n-au reușit”.

Veche Unguroaică

Așadar - conform și studiului istoric din 2001 al Dr. Andrei Groza - nu numai primii șefi Unguri au fost de fapt Români, ci și primii șefi ai Rușilor, cei din Dinastia Rurik (toți bărbați genetic Gherga) au fost “viță de Români”: elitele Medievale din jurul actualului spațiu Românesc descindeau din elita Antică Geto-Dacă; faptul că ei - dar și unii regi ai Poloniei sau unii Sași / Germani - și-au anunțat mândri în Evul Mediu rădăcinile Dace au fost realități motivate mai mult de străvechea etichetă nobiliară decât de unele interese pecuniare. Steagul Polonez redă culorile drapelului “Marii” Lituanii - dungile orizontale albă și roșie ale Mărțișorului, emblematice g/herbului = blazonului Gherga - formațiunea Medievală (din care s-a individualizat Polonia) fiind cârmuită de nobilii dinastici Ghedimini, bărbați genetic Gherga; în Europa, Austria Superioară și Tirolul au flamuri ce s-ar confunda cu steagul Polonez iar drapelul Monaco are benzile orizontale dispuse invers, sus roșie și jos albă.

Steagul Polonez

În secolul IX, după emanciparea unor Români față de Imperiul Bulgaro-Armân / Scito-Vlah prin “Vlașca de la Dârstor” / Silistra (după cum academicianul A/Român N. Iorga a numit prima Țară Română independentă), a apărut în Garða / Nov-gorod primul cârmuitor al Rușilor “Ru-ric” / Rurik iar apoi nepotul său “Ar-pad” / Arpad Korca / Gorga ca primul cârmuitor al Ungurilor în Panonia (“Al-moș” - sau Almos din aspirația “Zalmos” însemnând “Urs” - tatăl lui “Ar-pad”, era văr primar cu Ingor / Igor, părinții lor Jilka / tatăl lui Almos și Rurik / tatăl lui Ingor fiind pruncii prințului Urus / Leon, fratele mai mare al împăratului bizantin Vasile I Macedonul, fondatorul Dinastiei Macedone a Imperiului Bizantin; de altfel, în secolul XII “Cronica notarului anonim” a Ungurilor a precizat în partea 7 despre tatăl lui Arpad că “a plecat din pământul Scit spre apus și era din neamul regal Magog” - “sunt de terra Scithia versus occidentem...Almus dux, de genere Magog regis” - deci moșul provenea dintre regii Marilor Geți). Păgânul cneaz, respectiv prinț Ingor / Igor din Crimeea - fiul păgânului cârmuitor Rurik care a stăpânit din Novgorod / Garða - a murit în 945, pe când colecta taxele pe malul drept al Niprului, în zona Cherkasy (la circa 200 km Sud de Kiev, târg unde și-a stabilit capitala pentru ceea ce a fost Rutenia / Rusia). Sf. Vladimir / nepotul lui care l-a avut ca socru pe împăratul bizantin Romanus II - din Dinastia Macedonă, în Tradiția cununiilor dintre rude pentru prezervarea puterii - a creștinat Rușii începând din Crimeea, ce pe atunci (la sfârșitul secolului X) era dominată de Români. Este de ştiut despre “Cronica Pascală” 1:587 - din Constantinopolul Latin al începutului de secol VII - că l-a caracterizat pe împăratul Attila al Hunilor ca fiind din neamul Gepid (adică al pruncilor Geţilor): “ton genos ton Gepedon Hounnon”. Academia Română a consemnat în “Istoria românilor”: “Potrivit estimărilor arheologilor şi lingviştilor, din ansamblul ugro-finic în mileniul III î.C. s-a desprins grupul ugrian, din care la mijlocul mileniului I î.C. s-au structurat ungurii, între fluviul Obi din Siberia şi Volga (cel mai mare fluviu european); în mileniul I, intrarea triburilor maghiare în stepa din nordul mărilor Caspică şi Neagră le-a obligat la restructurarea modurilor de viaţă, în sensul abandonării economiei ancestrale bazată prioritar pe cules şi vânătoare (specifică populaţiilor ugro-finice) în favoarea păşunatului intensiv, din acel punct de vedere suferind influenţa oamenilor stepelor” (de aceea, bizantinii mai ales zicându-le şi Turci). Atraşi şi de sarea abundentă din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Ungurii au venit în Panonia din Magna Hungaria - de lângă Bulgaria “Mare”, respectiv “Neagră” sau Nordică, de pe Ră / Volga, atunci parte din “Marele Israel” = Khazaria - la invitaţia împăratului bizantin Leon “Filozoful”, fiul împăratului bizantin Mihai “Beţivul”, cu motivul ca să atace Sciții / Bulgarii din Balcani; capitala Khazarilor a fost în Astra-khan / Astrahan - la gura Volgăi - denumirea provenind de la Tarkhan, nume Ghergan (la Caspica - fosta Mare Ghergană - principalii locuitori au fost Ghergarii timp de milenii, Astrahan fiind la N de Aluania / Albania Caucaziană). Se poate observa că la Bașkiri - în fosta Ungarie “Mare”/ “Magna Hungaria” - exista demnitatea Altaică de “Tarkhan”, ei având atestat tribul Tarjân; așa cum a studiat în 2019 cercetătorul Basarabean Vlad Cubreacov în materialul “Bozgor, un vechi nume etnic adus de pe Volga”, de la Bașkiri s-a tras la Unguri vechea denumire de Bozgori. Ungurii au fost vecinii Românilor în NV din 896 (călugărul Ricardus - după 340 de ani, în 1236 - scria că atunci când Ungurii au ajuns în Panonia aceea era ştiută ca “Păşunea Românilor” / Valahilor, de exemplu Lacul Balaton perpetuând - prin similaritatea “B”/“V” denumirea Valaton, a Lacului Valah sau a celui cu valuri); după cum și-a publicat lucrarea în 1937 la Oradea / reședința județului Bihor, arheologul Maghiar Lukacs Karoly 1882-1954 a identificat în regiunea Balatonului urmele materiale din secolul X de conace, Biserici și cetăți Românești (adică tocmai din timpul invaziei migratorilor Unguri în Panonia).

Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân în secolele IX-X

Ungurii timpurii erau cârmuiți de Korcan (scris şi Kurszan / Kartal - de presupus cu “K”/“C” ori “T” peste “G” având sensul Gorgan / Gargal - considerat de unii savanţi Maghiari ca fratele mai mare al lui “Ar-pad” / Arpad, ambii avându-l drept tată pe “sacrul bătrân” Al-moş / Almos, liderul Ungurilor până la invazia lor în Panonia), prim lider al Ungurilor, asasinat de regele Ludovic “Copilul” din Carintia / ultimul din Dinastia Carolingiană, care în 904 l-a invitat pentru negocieri: atunci Arpad / “Ar-pad”, care declara că era urmaş al împăratului Attila / “Ge-pid” = “prinț Get”, el ca “Ar-pad” fiind “prunc Ar”, într-adevăr fiind fiul moșului Al / Ar, adică Almos / “Al-moș”, a luat cârmuirea Ungurilor, însurându-şi în răsăritul Panonic fiul Zulta / Zolta - ce prin suprapunerile “Z”/“T” peste “G” şi “L” peste “R” poate fi interpretat ca Gorga - cu fiica lui Menumorut, cârmuitorul Românilor şi Khazarilor din Bihor, cununie salutată de Secui, care au agreat manevra Ungurilor (în secolul VI, generalul Procopiu din Cezareea a considerat în “Războiul Gotic” 4:18 că Secuii erau urmaşii contingentului aliat Hun de 3 mii militari notat de el Zekul - cantonat în Ardeal în secolul precedent lui - iar conform cronicii “Faptele Ungurilor”, anterior sosirii Ungurilor cu jumătate de mileniu “Secuii au fost oamenii Hunilor, Vlahii constituind populaţia stabilă din Panonia după căderea Imperiului Hun”). S-ar observa că “Al-mos” (originar poate “Ar-moș” / translația “L” peste “R” fiind frecventă) era tatăl iar “Ar-pad” era pruncul: Almos / “Al-moș” = Ar tatăl l-a avut pe Arpad / “Ar-pad” = Ar fiul. În 2019, Helen Post de la Universitatea din Tartu / Estonia, Endre Nemeth de la Muzeul de Istorie al Ungariei, Hovhannes Sahakyan de la Academia Armeniei, Bayazit Yunusbayev de la Institutul de Genetică din Ufa / Rusia, ș.a. au studiat legăturile Ungurilor timpurii cu populațiile din zona Urală și Vest Siberiană: “Maghiarii care trăiesc astăzi în Europa Centrală sunt cei mai occidentali vorbitori Uralici. În ciuda rădăcinilor propuse de limba Maghiară în zona Volga-Ural / Vestul Siberian, actualul fond de gene Maghiar este foarte similar cu cel al populațiilor învecinate Indo-Europene. Cu toate acestea, o porțiune limitată de linii cromozomiale paterne specifice din haplogrupul ‘N’, uneori asociată cu răspândirea limbilor Uralice, leagă Maghiarii Moderni de populațiile care trăiesc aproape de lanțul Montan Ural de la granița Europei cu Asia. Limbile Uralice acoperă astăzi un teritoriu larg al Nordului EurAsiei, din Vestul Siberiei până în Estul Europei. Milioanele de Maghiari formează cel mai mare grup de vorbitori Uralici din lume; astăzi locuiesc în Europa Centrală, departe de restul membrilor familiei lor lingvistice. În acord cu rezultatele lingvistice, majoritatea arheologilor au propus că patria presupusă a strămoșilor populației de limbă Maghiară trebuie să fi fost în Siberia Vestică. Anumite linii paterne din haplogrupul ‘N’ au fost asociate cu răspândirea limbilor Uralice. Până în prezent, ‘N’ nu a fost raportat pentru populațiile vorbitoare Indo-Europene din Europa Centrală; acolo este prezent în rândul Maghiarilor, deși proporția ‘N’ în rezerva de gene paterne a Maghiarilor actuali este doar marginală (până la 4%) comparativ cu alte populații vorbitoare Uralic. Este de remarcat faptul că unele eșantioane Maghiare din secolele IX-X din interiorul Carpatic erau ‘N’: 3 eșantioane găsite în zona Tisei Superioare (Karos / Ungaria, Streda nad Bodrogom / Slovacia) și 2 în cimitirele Tisei Mijlocii (Nagykörű și Tiszakécske). Distribuția spațială ‘N’ și a subcladelor sale este importantă pentru a distinge rădăcinile paterne ale Maghiarilor. Diferite linii de haplogrup bărbătesc ‘N’ printre eșantioane de ADN din Asia Estică și regiunea Baikal arată că ‘N’ a fost frecvent și divers în China neolitică și regiunea Baikal deja cu mai mult de 6 milenii în urmă. Apariția ‘N’ printre rămășițele indivizilor aflați în cimitirele cele mai bogate arheologic din secolul X ale cuceritorilor Maghiari în interiorul Carpatic oferă sprijin ideii că regiunea Ural a fost de origine pentru cel puțin o parte a cuceritorilor Maghiari”. Tot în 2019, Neparaczki Endre de la Universitatea din Szeged / Ungaria, Gal Szilard de la Muzeul Mureș / România, Balogh Csilla de la Universitatea din Istanbul / Turcia, ș.a. au studiat grupurile genetice bărbătești ale Hunilor, Avarilor și Ungurilor cuceritori ai Panoniei dar și ai Transilvaniei: “Rămășițele umane confirmă afinităților Hunilor cu strămoșii Xiongnu, ale Avarilor cu cei din arealul Buriat iar ale Ungurilor cu un amestec dintre Asia Interioară și Stepa Nord Pontică. Istoria populației din interiorul Carpaților a fost profund determinată de invazia diverselor grupuri nomade din Stepele EurAsiatice în Evul Mediu. În anii 400-453, Hunii au posedat Panonia, aducând o populație care s-a remodelat în toată Europa. Datele genetice recente conectează Hunii Europeni de Xiongnu din Asia Interioară; raportăm 3 haplogrupuri bărbătești din rămășițele Hunilor. Din 568, Avarii au înființat un Imperiu cu o durată de aproape 250 de ani, până când au fost învinși de Bulgari și Franci în 803, apoi Imperiul lor de Stepă s-a încheiat în jurul anului 822. La început, Avarii au controlat un teritoriu care se întindea de la Stepa Caspo-Pontică până în Panonia, dominând numeroși oameni, inclusiv Onogur-Bulgarii, care la mijlocul secolului VII și-au stabilit statul independent Magna Bulgaria. Apoi Avarii și-au redus dominația, raza lor corespunzând bine cu cea a Regatului Maghiar care a urmat. Avarii au ajuns în valuri multiple în interiorul Carpatic iar perioada Avară a lăsat o vastă moștenire arheologică cu peste 80 de mii de morminte excavate în Ungaria actuală. Rămășițele perioadei Avare sunt antropologic extrem de eterogene, cu o proporție Mongolo- Europeană de circa un sfert în Marea Câmpie Maghiară, atestând că interiorul Carpatic a fost martorul celei mai mari invazii de Asiatici în acea perioadă. Majoritatea indivizilor îngropați cu bunuri funerare bogate prezintă caractere Mongoloide, ceea ce indică originea elitei Avare dintre Rouranii Asiei Interioare. Deși Khaganatul Avar a încetat să mai existe în jurul anului 822, populația sa a supraviețuit și a fost încorporată în statul Maghiar ce a urmat. Este relevant de reținut că sursele Medievale Maghiare nu știau despre Avari, probabil pentru că nu s-au deosebit de Huni, deoarece multe surse Medievale străine au identificat Avarii cu Hunii, de exemplu Avarii care s-au creștinat și au devenit vasali ai Imperiului Franc au fost numiți Huni în 871. Prezența Maghiarilor în interiorul Carpatic a fost documentată din 862 iar în 895-905 aceia au preluat controlul într-o bună măsură. Maghiarii au format o uniune tribală cârmuită de prințul Álmos și fiul său Árpád, despre care se știa că erau descendenți direcți ai marelui lider Hun, împăratul Attila, devenind fondatorii dinastici ai Maghiarilor. În Europa Centrală au existat Maghiari de la 862 până în 1000, apoi regele István I Sfântul - care era al cincilea descendent al lui Álmos - i-a organizat în Regat creștin. Analiza noastră recentă a Maghiarilor Cuceritori a arătat că originea ascendenței lor materne poate fi urmărită înapoi în părți îndepărtate ale Stepei EurAsiatice; o treime din ascendențele materne au derivat din Asia Central-Interioară și cele mai probabile surse finale ale acelora au fost Scite Asiatice. Analizele genetice ale Cuceritorilor au relevat că aveau cele mai strânse legături cu strămoșii Onogur-Bulgari ai Tătarilor de pe Volga. Genetica arată că invaziile nomade nu au fost expediții militare pure în care bărbații raidurilor au luat femei locale, ci societăți întregi, atât bărbați, cât și femei, au migrat împreună. Datele cromozomiale masculine sunt de așteptat să ofere informații mai relevante despre structura și originea Cuceritorilor decât ADN-ul matern. Până în prezent, s-au dezvăluit prezențele ‘N-M46’ (numit anterior ‘Tat’ sau ‘N1c’), ‘I’ și ‘R’. Pentru a genera suficiente date privind evaluarea statistică și a compara descendenții paterni și materni ai aceleiași populații, am determinat grupurile genetice bărbătești din aceleași cimitire de unde aveam ADN matern. Cimitirele studiate reprezintă în principal elita Cuceritorilor din grupul bărbătesc ‘N’ (secolele IX-X de la Karos, Kenezlo-Fazekaszug) și am completat studiile noastre cu eșantioane din grupurile precedente de elită ale puterii Avare genetic ‘N’ (secolele VI-VII de la Homokbanya, Kapolnadulo, Kiskoros-Vagohid, Kunbabony, Mako-Mikocsa, Oromdulo) și eșantioane disponibile din perioada Hună, pentru a testa posibilele relații genetice. Dintre Cuceritori, 3 eșantioane ‘N’ au aparținut ramurii Finnico-Permice cea mai frecventă în rândul Saami, Karelilor și Finlandezilor, precum și al Tătarilor de pe Volga și Bașkirilor din arealul Volga-Ural (acest profil este prezent, de asemenea, cu o frecvență mai scăzută în rândul Neneților, Nganasanilor, Dolganilor, Khanty, Mansi și Tătarilor Siberieni). În Panonia, frecvența considerabilă a haplogrupului masculin ‘N’ la Cuceritorii Unguri și mai ales la Avari facilitează o altă analiză în care distribuția de frecvență a ramurilor lor ‘N’ poate fi comparată cu cea a tuturor populațiilor EurAsiatice care au transportat acest haplogrup. Analizele întregului bazin de cromozomi ai Cuceritorilor și descendențele lor ‘N’ indică faptul că sursele lor de amestec au fost în grupurile Asiei Centrale și din Estul Europei / Stepa Pontică, o constatare comparabilă cu ceea ce fusese descris pentru descendențele materne. Compoziția descendenților paterni ai Cuceritorilor este foarte asemănătoare cu cea a Bașkirilor, în timp ce compoziția lor maternă a fost găsită cel mai asemănătoare cu Tătarii Volgăi. Aceste populații moderne sunt situate una lângă alta, au o preistorie similar și o structură genetică derivată din aceleași surse de amestec detectate în Cuceritori. Mai mult, trebuie remarcat faptul că distribuția lor ‘N’ este destul de similară, astfel că rezultatele AND materne sunt în concordanță cu cele cromozomiale paterne. Relațiile Bașkiri-Cuceritori sunt, de asemenea, susținute de surse istorice, deoarece au fost relatări despre primii Maghiari din interiorul Carpatic ca fiind identici cu Bașkirii de către istorici precum al-Masudi, al-Qazwini, al-Balhi, al-Istahri și al-Garnati (acesta din urmă a vizitat ambele grupuri în jurul anului 1150 și a folosit termenul de Bașkiri pentru a se referi la Ungurii din interiorul Carpaților). În plus, au fost găsite paralele între mai multe nume de triburi ale Cuceritorilor și ale Bașkirilor iar Bașkiria a fost identificată cu Magna Hungaria, patria Cuceritorilor. Grupul de lideri militari Avari studiat a avut o origine mult mai uniformă. Grupul Avar a apărut ca descendent în conformitate cu originea cunoscută din Asia Interioară, dedusă din paralelele arheologice și antropologice, precum și din sursele istorice. Cu toate acestea, prevalența neprevăzută a haplogrupului ‘N’ Siberian aruncă o nouă lumină asupra preistoriei. Acceptarea presupusei origini Rouran ar implica o pătură conducătoare cu ascendență Siberiană în Asia Interioară înainte de preluarea Turcească. Frecvența surprinzător de mare a haplogrupului ‘N’ relevă faptul că strămoșii Siberienilor și Buriaților contemporani ar putea da o parte considerabilă a elitei Rouran și Avară. Profilul genetic al grupurilor liderilor Avari și Unguri Cuceritori pare considerabil diferit, deoarece ultimul grup se distinge prin prezența semnificativă a haplogrupurilor Europene ‘I’ și ‘R’ împreună cu ramura Finnico-Permică ‘N’. Subclada Siberiană ‘N’ indică, de asemenea, diferite populații sursă în rândul strămoșilor Yakuți și Evenki. În general, se acceptă faptul că limba Maghiară a fost adusă în interiorul Carpatic de către Cuceritori. Populațiile vorbitoare sunt caracterizate printr-o frecvență ridicată a haplogrupului ‘N’, care a fost adesea interpretată ca un semnal genetic de ascendență comună. Elita Cuceritorilor avea o proporție semnificativă a haplogrupului ‘N’, de 17%. Datele genetice ale populației poziționează mai degrabă elita Cuceritoare în rândul grupurilor Turcice, Bașkirilor și Tătarilor Volgăi, în acord cu relatările istorice contemporane care îi numeau pe Cuceritori ca Turci. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca limba Maghiară să fi putut fi prezentă și în alianța tribală, evident, foarte eterogenă, probabil multietnică, a Cuceritorilor”.

Originea filogeografică a Ungurilor Cuceritori

Sasul Georg von Reicherstorffer 1495-1554 (notar în Sibiu) în “Chorographia Transylvaniae, Quae Dacia olim appellata, aliarumque provinciarum & regionum succincta descriptio & explication” a numit ca Ciculi pe Secui: “Țara Ciculilor e un colț al Daciei vecin cu Moldova iar locuitorii acestui pământ se numesc Ciculi, neam Scit, după cum spun ei, din care și-au tras obârșia. Ei trăiesc după legile și moravurile lor și împart slujbele lor prin tragere la sorți. Nimeni la ei nu e socotit de neam prost, chiar dacă ține coarnele plugului cu mâna sa ori își mână turma de capre. Căci este un neam aspru și aprig, ca născut pentru luptă, care după moravuri, grai și port nu pare să se deosebească mult de Unguri. Aceștia sunt cei mai vechi dintre Huni pe care unii preferă să-i numească Ciculi, căci își trag neamul de la Sciți”. (Într-adevăr, Saka - denumire folosită pentru Sciți - rezona cu Secui; cândva, înaintea folosirii denumirii Scită / Saka, în Transilvania a fost atestat alt nume, cel de Sâgi). După sosirea și așezarea Ungurilor în Panonia - proces demarat de la sfârșitul secolului IX - Rumânii / Valahii se întindeau în miazănoapte până la Ruși / Varegi iar în răsărit până la Meotida / Mlaștina Meotică, respectiv Marea Karga / Azov; atlasul publicat în 1824 la Berlin a prezentat Românii în anul 900 ca vecini la N cu Polonii și Varegii / Rușii, la E cu Kazarii (granița fiind pe Fluviul Don), la S cu Bulgarii și la V cu Ungurii:

Estul Europei în anul 900

Scriitorul Ardelean Ferenczy Gyorgy 1901-1967 a notat în 1937: “Potrivit izvoarelor Germane (‘Annales Regni Francorum’, ‘Poeta Saxo’, ‘Analele Fuldense’, etc.), Secuii sunt urmașii Avarilor de neam Turcic sau Oguz care au întemeiat 2 puternice kaganate în Panonia, în anii 567-587 și 675-680. Trăind în Ducatul Bihorului, Secuii au luptat în 903 și la începutul lui 904, ca aliați ai lui Menumorut, împotriva Ungurilor și aliaților lor. Arpad și-a revizuit politica față de Secui, trimițând Secuilor emisari din rândul aliaților Turcici și a reușit să îi cumpere. Din anul 904, de când s-au prezentat în tabăra de campanie a lui Arpad de la Korogy / Kurca, Secuii au devenit vârful de lance a Ungurilor. Regiunea Românească pe care astăzi Maghiarii și Maghiarizații o revendică în limba Maghiară (nu Secuiască / Avară), în numele defuncților Secui, drept ‘Ținut Secuiesc’, era numită de Cancelaria Ungară în 1222 ‘Țara Românilor sau a Secuilor’, pentru că puțin numeroșii Secui erau așezați în mijlocul băștinașilor Români în munții de margine”. De altfel, în secolul XVI diplomatul Dalmat Anton Verantius - de la gura Râului Krka - a scris: “Secuii se deosebesc de Unguri în aproape toate obiceiurile, legile și felul lor de a trăi, afară de religie și nu se aseamănă nicidecum, nici ca limbă, când vorbesc după chipul strămoșilor”. Anturajul lui Zolta / Gorga a fost format din Tărcani / Gărgani - cu trăsături etnografice specifice - sedentarizaţi în Crişana (istoricul Rus Sergei Soloviev a indicat că şefii militari erau ştiuţi Khazar ca Tarkani); e de observat că Zoltes - conform şi Dr. Ioan Russu în “Limba traco-dacilor” din 1967 - era inclusiv un nume Get, legat de proto Indo-Europeanul “Ghel” pentru “soare” / “strălucitor”, respectiv “galben” (aceeaşi rădăcină lingvistică având-o mai vechiul Gherga).

Prinţul Arpad

În 895-904, Arpad (al cărui strămoş a fost Gurg / Kubrat, descendent al împăratului Attila după cum a documentat şi cercetătorul Evreu Arthur Koestler în 1976) a fost asociat la cârmuirea Ungurilor împreună cu Korcan / Gorgan - care avea ca simbol şoimul / vulturul - iar după moartea aceluia, Arpad pentru 3 ani, până a răposat, a cârmuit singur, fiind considerat fondatorul Dinastiei Arpadiene, pe linie masculină aparţinând grupului genetic “N”, ca Gherga; Dr. Anatoly Klyosov - președintele “Academiei de genealogie genetică” - a explicat raritatea actuală a bărbaților “N” printre Maghiari: “Invazia Tătaro-Mongolă după 4 secole (în secolul XIII) aproape că a distrus Finicii din Panonia, în Ungaria Modernă limba rămasă confirmând noțiunea că în vremuri de catastrofe limba se păstrează pe linie maternă, transmisă copiilor de mame și de babe”. Totuși, nici acele femei (care au transmis limba) nu erau toate urmașele inițialelor Unguroaice - sosite împreună cu bărbații lor cârmuiți de nobilul Arpad - căci analizele au demonstrat la succesoarele din Ungaria că au aceleași gene Valahe ca vecinele din actuala Românie: asprele vremuri Medievale de fapt au dus în timp la extincția serioasă a migranților răsăriteni, rămânând în majoritate persoanele din fondul genetic indigen / autohton. În 2011, Dr. Nandor Dreisziger din Ungaria - profesor emerit de istorie la “Colegiul Regal Militar” al Canadei - a enunţat: “Noua ştiinţă a geneticii e utilă studiului trecutului. Geneticienii au aplicat rapid această ştiinţă în examinarea istoriei Ungariei, în special pe subiectul originilor. Cele mai recente cercetări despre etnogeneză - în special asupra aşa-numitei cuceriri de la sfârşitul secolului IX - conduc la revizuirea fundamentală a poveştii. Ştiinţa geneticii arată cine au fost strămoşii şi cine a dat naştere naţiunii care a apărut în Ungaria cu mai mult de un mileniu în urmă. Echipa Dr. Rasko Istvan (unul dintre cei mai buni geneticieni din Ungaria) după 4 ani de cercetări a luminat aşa-zisa cucerire de la sfârşitul secolului IX a Bazinului Carpatic, printr-un proiect de comparare genetică a populaţiilor actuale din Transilvania şi Ungaria cu scheletele din secolul X. Pe partea maternă, actualele femei din Secuime ori din Ungaria nu sunt descendentele nevestelor sau fiicelor cuceritorilor, ci ale populaţiilor obişnuite din spaţiile respective, legăturile genetice fiind puternice între femeile existente acum şi cele existente în aceleaşi locuri înaintea cuceririi, ceea ce înseamnă că imigrarea din ultimul mileniu nu a reuşit înlocuirea populaţiei. Pe partea paternă, au fost comparaţi bărbaţii elitei din mormintele secolului X cu Secuii şi Maghiarii moderni. Rezultatele investigaţiilor au fost surprinzătoare: alela comună polimorfismului cuceritorilor e absentă printre bărbaţii actuali; altfel exprimat, războinicii prinţului Arpad aparţineau grupului genetic ‘N’, ceea ce nu se mai regăseşte acum în Ungaria (cu alte cuvinte, nu s-a găsit nici o legătură genetică între luptătorii lui Arpad şi actuala populaţie masculină a Ungariei). Completând acest proiect cu cercetările altor geneticieni, au fost găsite unele similarităţi din grupul genetic ‘N’ numai la câţiva bărbaţi dintre actualii Secui şi Slovaci, ceea ce înseamnă că la majoritatea bărbaţilor din Ungaria nu e posibilă descendenţa din luptătorii nomazi ai secolului IX. Un alt studiu genetic - implicând şi cercetători din alte ţări decât Ungaria - a dus de asemenea la rezultate remarcabile: toţi cuceritorii erau intoleranţi la lapte (populaţia autohtonă înaintea lor, ca şi cea de acum, prezintă procente semnificative de toleranţă), concluzia fiind că ‘s-au găsit diferenţe semnificative între cuceritori şi actualii vorbitori de Maghiară, însă nu s-au găsit diferenţe între actualii vorbitori de Maghiară şi populaţiile obişnuite autohtone anterioare’. Aceste rezultate arată clar ‘cuceritorii’ ca membrii unui grup etnic diferit de cel al populaţiei cucerite şi de asemenea arată că actualele populaţii din Secuime şi din Ungaria nu descind din ‘cuceritori’, ci din populaţiile anterioare ale Bazinului Carpatic. O altă descoperire este şi mai importantă: ‘cuceritorii’ sosiţi în Bazinul Carpatic la sfârşitul secolului IX n-au fost numeroşi; ei reprezentau doar un mic procent din populaţia totală (dacă ar fi avut o proporţie semnificativă, ar fi lăsat ‘urme genetice’ în populaţia în sânul căreia s-au stabilit). Această idee nu e nouă: eminentul Medievalist Malyusz Elemer 1898-1989 a estimat mărimea populaţiei cuceritoare la 70 de mii, arheologii Erdelyi Istvan şi Makkay Janos au afirmat că erau sub 100 de mii, etc. La sfârşitul secolului IX, cuceritorii datorită poziţiei lor politice şi sociale superioare au ‘impus’ limba Maghiară - pe care o vorbeau - localnicilor din Bazinul Carpatic. În toate cazurile Medievale timpurii din Europa, după ce un trib războinic cucerea indigenii, autohtonii îl asimilau. Casa Arpad în Ungaria a domnit în primele 4 secole şi acum - după peste un mileniu - poporul crede că descinde din luptătorii nomazi ai prinţului Arpad. Cei mai mulţi istorici Unguri au supraestimat numărul cuceritorilor şi au subestimat mărimea populaţiei anterioare din Bazinul Carpatic”. Este de observat că regele Decebal s-ar fi sinucis, dacă nu cu otravă din seva tisei / ca alți lideri Antici, atunci cu curbata “Sica” Dacă (iar Secuii de la curbura Carpaţilor pot fi văzuţi ca tribul războinicilor buni mânuitori ai săbiilor “Sica”, căci în Ţinutul Secuiesc - nu în Ţinutul Herțegului / Haţegului - s-a constatat cea mai mare densitate de fortificaţii Geto-Dace din Carpaţi); când Ungurii au sosit în Ardeal au ajuns să folosească alfabetul Latin iar Secuii utilizau runele, în Evul Mediu Secuii au avut stare politică distinctă faţă de Unguri, etc.: sunt multe elemente esenţiale ce-i despart pe Secui de Unguri (între care şi faptul că la sfârşitul secolului IX, când au sosit Ungurii, aceia au fost întâmpinaţi de Secui, ceea ce înseamnă că Secuii erau mai vechi decât Ungurii şi în plus că Secuii erau autohtoni, nu nomazi ca Ungurii / detașările pentru paza hotarelor Ungurilor ale unor străjeri Secui - fiind buni războinici - nu însemna că erau migratori); e de știut despre analizele recente că genetic masculin au fost găsite rămășițe umane din grupul Gherga “N” în Crișana Ungurească a secolului X, pe fostele moșii Geysca / azi Örménykút 46,49 lat. N, 20,44 long. E, Kegyos / azi Szabadkígyós 46,37 lat. N, 21,06 long. E (ambele în județul Bichiș / Békés), etc. Poate spre dezamăgirea unor Maghiari, mai apropiat genetic decât majoritatea Ungurilor de Attila / împăratul Hunilor - strămoșul lui Arpad - e Românul Gherga; de altfel, datele istorice şi datele genetice indică inclusiv apropierea Secuilor mult mai mare de Români decât de Unguri (inclusiv poziţia geografică a Secuilor - în centrul României, departe de Ungaria - întărind aşa ceva). Faptul că în Epoca Modernă Secuii preferă identitar să fie Maghiari - toţi vorbesc foarte bine Maghiara / chiar dacă unii nu literar Modern, spre hazul celor din Ungaria - pare o prelungire a timpurilor Medievale, când privilegiile lor au fost cultivate în Transilvania în mod deosebit faţă de Români (iar o reparare onestă a adevărului istoric - fără mistificări Maghiare - poate fi mai eficace dacă ar fi emisă în primul rând de către învăţaţii Secui): un exemplu de greşeală Românească a fost la sfârşitul secolului XX - după Revoluţia anti-totalitară din 1989 - cu eroarea respingerii oficiale a înscrisurilor Secuilor dublând Româna cu rune, ceea ce atunci i-a determinat să utilizeze în schimb masiv inscripţiile bilingve Româno-Maghiare (indicându-şi public identitatea cu rune, Secuii implicit și-ar fi demonstrat foarte vizibil - ei înșiși - deosebirea încă o dată față de Unguri).

În 1941, Gheorghe Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Ungurii la venirea lor în Europa Centrală erau organizaţi în triburi; aveau 8 triburi, fiecare în frunte cu câte un şef, numit ‘voivod’. Triburile locuiau de-a lungul apelor, după numirea cărora se şi chemau; de altfel, în acea privinţă, nu se deosebeau de Români, care - de asemenea - se numeau după apele în jurul cărora trăiau: Moldoveni, Olteni, Timoceni, ş.a. Hrana primitivă a Ungurilor fiind peştele, era natural ca ei să se fi aşezat în apropierea apelor. Când se întâmpla ca un trib - care trăiau independent unele de altele - să fie atacat, toate celelalte aveau obligaţia să-i sară în ajutor. Triburile se subîmpărţeau în familii şi fiecare familie îşi avea proprietatea sa particulară. Şefii familiilor erau ereditari, nu aleşi. În general, în toate relaţiile lor, Ungurii se conduceau după dreptul eredităţii, nu după dreptul alegerii; exista - prin urmare - atât în chestiunile religioase, cât şi în cele sociale, o aristocraţie de naştere. Şi Secuii aveau concepţia ereditară, dinaintea colonizării Germanilor (ei păzind deja graniţa răsăriteană pe atunci / secolul XII). Secuii n-au făcut parte din cele 8 triburi care au venit împreună cu Arpad. După cum în toate ţările masa mare a poporului - fie în Galia, în Germania sau în alte părţi - a rămas pe loc, cu toate vicisitudinile vremurilor, tot astfel şi neamurile vechi din Dacia, inclusiv stratul Trac, au rămas pe loc, înfruntând urgiile năvălirilor, cultivându-şi pământurile şi (mai ales) crescându-şi vitele, principala lor ocupaţie. Dintre toate populaţiile Barbare care s-au abătut asupra Daciei, numai Ungurii au avut norocul să fie favorizaţi de soartă: în loc să distrugă opera civilizatoare a împăratului Carol cel Mare, Ungurii s-au făcut propagandiştii civilizaţiei apusene, în Evul Mediu; din acel moment, contactele Ungurilor cu Românii au devenit inevitabile şi simbioza Maghiaro-Română a trecut azi de un mileniu ca vechime. Simbioza aceasta a fost poate câteodată fatală elementului Unguresc; ea însă - şi aceasta e sigur - a fost fatală Românilor din răsăritul Ardealului, unde, deşi pare a fi fost mai natural ca Secuii să fi fost Românizaţi, ei totuşi au fost, din cauza unor împrejurări speciale, deznaţionalizatorii Românilor. La sosirea Ungurilor în Pannonia se găsea o masă vastă şi întinsă de Români nu numai în Ardeal dar şi în Nordul Ungariei şi chiar dincolo de Tisa şi Dunăre, Români care s-au menţinut numai dincoace de Tisa; iar aceia care trăiau prin Pannonia, la venirea Ungurilor, s-au împrăştiat, unii apucând calea pribegiei, alţii Maghiarizându-se şi îngroşând masa cuceritorilor. Dacă Secuii ar fi fost Huni, după cum susţin cronicarii sau ar fi fost rămăşiţele Gepizilor, cum susţinea preotul Karácsonyi Janos, ori resturile Avarilor, după părerea lui Sebestyén Iuliu, unde ar mai fi atunci unitatea sufletească Maghiară şi cum ar putea pretinde omogenitatea rasei lor? Secuiul Sándor Imre a scris despre descendenţa Secuilor din Huni şi colonizarea lor cu elemente din Ungaria, într-o publicaţie sub auspiciile Ministerului Cultelor din Budapesta (deci oarecum purtând pecetea oficialităţii Maghiare). Atât în timpul notarului regelui Bela II / secolul XII, cât şi în timpul cronicarului regelui Ladislau IV / secolul XIII, îşi făcuse curs ideea că Ungurii erau urmaşii Hunilor. Szabo Carol - proprietarul unei mari colecţii de documente Secuieşti - susţinea tradiţia Hunică, intrată în conştiinţa populaţiei şi consemnată în cronici, în Secui el văzând nişte urmaşi ai Kazarilor, adică ai Bulgarilor. Nagy Géza - după o amănunţită cercetare lingvistică - a constatat că mai întâi Secuii au trăit în Valea Dunării din Pannonia şi au trecut în Ardeal înaintea formării regalităţii Ungare, fixându-se la graniţa de răsărit. Tagányi Carol - mare istoric Maghiar - i-a considerat pe Secui ca apărătorii aşa numitelor ‘gyepu’ = ‘prisăci’, adică fortificaţiile de la fruntariile ţării, pentru împiedicarea duşmanilor din afară. Fehér Géza a căutat să dovedească originea Avară a Secuilor. În rezumat, Secuii ar fi venit de peste Dunăre, de la apus spre răsărit, până la izvorul Mureşului. Istoricul Maghiar Hunfalvy Paul - cu mult simţ critic - a studiat Secuii ca apărătorii hotarelor răsăritene Ardelene, existenţi dinaintea coloniştilor Saşi: el a observat că nu există nici o sursă documentară despre aşezarea Secuilor acolo. În documente din 1116 şi 1146 au fost menţionaţi ‘Secuii netrebnici’ (‘Syculi vilissimi’): în sentimentele lor patriotice, Ungurii n-ar fi putut numi netrebnici o parte din naţia lor; de asemenea, în documente din 1213, 1260, etc., Secuii erau notaţi ca naţie deosebită de cea a Ungurilor. În primele secole ale stăpânirii Maghiare în Pannonia şi Dacia, numele de Secui însemna o profesie iar nu o populaţie iar mai târziu, Secuii dobândind privilegii şi constituindu-se într-o organizaţie închisă, cu drepturi separate, a fost firesc să fie consideraţi o naţie deosebită. Conform preotului Karácsonyi Janos, cuvântul ‘Secui’ ar fi de origine Gepidă, derivat din ‘sechel’ = ‘seceră’ (cuţit încovoiat): ‘Secui’ însemna ‘purtător de cuţit’ (după cum ‘lăncier’ însemna ‘purtător de lance’). Admiţând că acele denumiri erau de origine Germană (Gotă sau Gepidă), totuşi nu rezultă că Secuii ar fi de obârşie Nemţească. E adevărat că după părăsirea Daciei de către Romani, ţara s-a numit ‘Gothia’ iar mai târziu, după retragerea Hunilor, ‘Gepidia’ şi că în Ţinutul Secuiesc dar şi în apropierea sa a fost Cauca-landul pomenit de Ammian Marcellin. Istoricul Fehér Géza din Ungaria a constatat că după moartea împăratului Attila, de la gurile Dunării până la Don, stăpâneau Hunii uniţi cu Bulgarii; împinşi de Kazari, o parte din acei Huno-Bulgari au ocupat ţinuturi la Nord de fluviul Volga iar altă parte a trecut la Sud de fluviul Dunărea, în Imperiul Bizantin. Plecând de la constatările istoricului Hóman Valentin că pe la sfârşitul secolului XI exista în Ungaria conştiinţa, pe de o parte, că Secuii erau urmaşi ai Hunilor iar pe de altă parte, că regii din Dinastia lui Arpad se trăgeau din aceiaşi Huni, Fehér Géza a afirmat că tradiţia Hunică n-a putut veni în Ungaria decât prin mijlocirea Avarilor (care n-au fost alţii decât părinţii Secuilor de mai târziu). După moartea împăratului Attila, mezinul aceluia (Maghiarizat ‘Csaba’) a plecat la bunicii săi din Grecia - el fu născut de o principesă Greacă - de unde nu s-a mai întors; de aceea s-a şi născut la Secui proverbul: ‘Atunci să te întorci, când se întoarce Csaba’. După distrugerea Imperiului Hunilor, aşa cum notează cronica, 3 mii de Secui, retraşi în ţinutul înconjurat de prisăci = ‘gyepu’, au trăit izolaţi până la venirea Ungurilor, pe care - ieşindu-le înainte - i-au ajutat să cucerească Pannonia; acei Secui nu erau - corespunzător lui Fehér Géza - decât Avarii, care şi ei (având tradiţia Hunică) se socoteau urmaşi ai Hunilor: acei Avari - descendenţi ai Hunilor - erau Secui, aşa explicându-se faptul că numirea de Avari a dispărut cu totul şi împrejurarea că cei dintâi Secui au fost întâlniţi nu în Ardeal, ci în Nordul Ungariei (spre a dovedi identitatea dintre Avari şi Huni, o scriere a împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul - care a trăit în timpul sosirii Ungurilor - îl numea pe Attila ‘rege al Avarilor’, de asemenea popoarele apusene Europene considerându-i întotdeauna pe Avari drept Huni)”.

Avarii la mijlocul secolului VII

O observație: așa cum a studiat și istoricul Român Iosif Șchiopul în 1945 “Secuii au fost complet maghiarizați în secolul XVIII când și-au pierdut definitiv limba”. O remarcă: “principesa Greacă” - menţionată de savantul Român - probabil era prinţesa Kerka, înrudită în Dinastia Teodosiană a Imperiului Bizantin, despre care Medieval s-a ştiut după un mileniu ca strămoaşa nobilei Bănăţene Elisaveta Morsina din Margina / judeţul Timiş, mama domnitorului Ioan / Iancu “de Hunedoara”.

Schiţa academicianului Petriceicu Haşdeu

În 1282, cronicarul Simon de Keza de la curtea regelui Ladislav / Ladislau Cumanul, respectiv regele Cuman Ladi, echivalentul Românesc onomastic fiind Radu, stăpân și peste Slavi, Ladislau fiind versiunea Maghiară pentru Vladislav / “Vladi-Slav”, a notat în “Gesta Hunnorum et Hungarorum” - ce era o extensie a cronicii inițiale a Ungurilor “Gesta Hungarorum” - despre numărul celor intraţi în interiorul Carpaţilor că doar “108 familii, nu mai multe, descinzând din fiii lui Hunor şi Magor” au exercitat prima cârmuire a Ungurilor / Maghiarilor (“Almanahul Ungariei” din 1778 precizând că din acelea 2 erau regale, 24 erau ale baronilor şi 82 erau ale conţilor); ar fi de menționat că ultimul vorbitor de Cumană din Panonia a fost considerat Varro Ștefan din Cârceag / Karcag 47,18 lat. N, 20,54 long. E - oraș aflat în Crișana Maghiară / Ungurească - decedat în 1770 (Dr. Pericle Papahagi a susținut în 1907 pentru Academia Română că “la Kargaț s-a cântat Românește, atârnând de Episcopia Română din Arad”). Situația lingvistică actuală se poate vedea în răspândirea ramurilor limbilor Turkice, printre cele importante Cumane / Kumane fiind Kyrgyza și Kazaha, Oguze / Oghuze fiind Turca, Turkmena, etc., Siberiene fiind Altaica, Yakuta, etc. iar Karluke / Karluce fiind Uzbeka și Uigura:

Ramurile Turkice azi
(limbile Kumanice cu violet)

În 2009, Dr. Grandpierre Attila a enunţat că denumirea de “Maghiari” provenea din regalitatea Magilor / Mezilor (din Ghergania / Hyrcania), aceeaşi care a produs şi “Hunii Albi” (la vechii Chinezi - unde prima dinastie regală a fost Hună - “Ho” însemna “Râu”): “Primul rege post-diluvian menţionat de istoricul Herodot a fost Harghita, un nume Maghiar; ‘Tarihi Ungurus’ - adică istoria dinainte de Arpad, acum păstrată în Istanbul - îl indică pe Maghiar mai vechi decât Hun, numele de Maghiar putând fi urmărit îndărăt până la Potop. Cei mai mari savanţi Greci au fost crescuţi de Magi, nu în stil patronal, ci generos, pentru umanitate; indubitabil, Magii au constituit cea mai veche naţiune învăţată. Eroii culturali în timpurile străvechi au existat fizic peste tot în lume iar realizările lor n-ar fi fost posibile fără putere magică; acei ‘eroi culturali’ au fost numiţi ‘Magi’ de către contemporanii lor. Magii erau gardienii străvechii cunoaşteri a universului, obţinută în zorii omenirii. Viziunea lor asupra lumii era ştiinţifică şi fundamental completă; ştiau nu numai un sistem mai complet de legi decât cunoaştem azi, ci şi primele principii de psihologie, biologie şi fizică. Sistemul lor tridimensional se baza pe o viziune globală a ştiinţelor naturii (popular exprimat, implicând armonia trupului, sufletului şi spiritului); materia, simţurile şi gândirea nu erau doar complete, ci şi însoţite de energii motivante, într-o viziune trinitară asupra lumii: fizica, biologia şi psihologia le împleteau într-un întreg universal (ceea ce e esenţa unicităţii trinităţii). Străvechiul sistem Magic era Magic deoarece unea omul cu Universul, pe baza legii fundamentale a naturii: legea universală a vieţii. Trinitatea este reprezentată pe emblema Maghiarilor, prin coroana şi crucea dublă; conform simbolisticii naţionale, Maghiarii formează poporul cunoaşterii universale, cu dorinţa înălţării şi motivarea din cele mai nobile sentimente: o identitate cu a Magilor regali. Corespunzător cercetărilor istoricilor, inclusiv pe baza recentelor dovezi arheologice, civilizaţia s-a răspândit în lume prin mici grupuri de Magi, posedând înalte niveluri de cunoaştere. Spre exemplu, din Ardeal au fost demonstrate mai multe valuri succesive de migări în stepele EurAsiei începând cu mileniul VI î.C.; apare întrebarea: de ce acei oameni - avansaţi cultural - au decis să meargă spre răsărit, într-un plan de re-repatriere? Clement din Alexandria 1:15 a notat că ‘Pitagora şi Platon au învăţat cele mai grozave lucruri de la Magi’ iar Aristotel afirma că ‘Magii susţineau despre stele ca fiind din foc, Luna este eclipsată prin acoperirea sa de către umbra Pământului, sufletul supravieţuieşte decesului, ploaia se datorează schimbărilor atmosferice, ei explicând toate fenomenele, deoarece au fost descoperitorii astronomiei, aritmeticii, geometriei şi altor arte’. În Maghiară, ‘Magus’ înseamnă ‘sublim’ iar în lume, din el derivă ‘magistru’, ‘magnat’ sau ‘magna’, adică ‘mare’; în Sanscrită, pentru ‘măreţie’ se folosea ‘mah’: ‘ma’ e peste tot feminin (de pildă ‘ma-ma’ e relevantă), adăugarea ‘gy’ / ‘gi’ la ‘ma-’ fiind de la Mama Natură, elevata forţă a vieţii. Conform lui Herodot 1:101, Magii şi Mezii erau echivalenţi, ei fiind Nordicii stimaţi de vechii Greci; corespunzător lui Clement din Alexandria 4:27, ‘artele Magice au provenit de la Nimrod’ iar Cuş - fiul lui Ham - a fost atât tatăl vânătorului Nimrod (‘cel dintâi viteaz pe pământ’), cât şi strămoşul Magilor: originea Magilor e imediat post-diluviană (Ham fiind feciorul patriarhului Noe). Magii au format şi Sciţii regali, ei răspândindu-se de-a lungul mileniilor în multe părţi ale lumii: erau gardienii / paznicii străvechilor cunoştinţe; Iordanes a scris despre Magul Deceneu al Dacilor secolului I î.C. din Ardeal că ‘acela i-a învăţat pe Gheţi filozofia şi cum să gândească logic, astronomia şi fizica (de exemplu, cum Soarele e un corp ceresc de multe ori mai mare decât Pământul’). Druizii Celţi au fost Magi iar însuşi Zeul Odin era rege Mag. De-a lungul mileniilor, Magii şi-au stabilit centre din care păstrau legăturile între ei; răspândirea Magilor a fost între India - unde denumirea era Madra - vechiul Egipt / unde pe amuletele din mileniul IV î.C. erau prezenţi Magii şi Arhipelagul Britanic (ca de pildă Stonehenge), un centru important fiind în Ardeal. Vechii Indieni credeau că ‘Era de Aur’ s-a întâmplat între Munţii Hindu Kuş şi Fluviul Oxus / Amu Darya; în vechea Indie, brahmanii Magi - savanţii care au jucat rolul onorant în cultură - se numeau ‘Maga’ iar filozofii războinici se numeau ‘rajanya’ / ‘ksatriya’, epitetul ‘nandini’ al sfintei vaci simbolizând-o pe Zeiţa Cerească (Mama Durga, soţia strălucitorului Rudra): legenda Maghiară despre ‘Cerbul miraculos’ era legată de mitologia Indiană (apoi, însuşi Buda a fost Mag). Magii au pregătit prinţii Perşi pentru regat, justiţie, bravură şi independenţă; conform Anatolianului Strabon, Parţii aveau regii dintre Magi iar generalul Ammianus Marcellinus a scris că regii Asiei nu-şi conduceau războaiele fără să-i aibă înaintea lor pe Magii care cărau eternul foc din Rai: Magii regali îi conduceau pe regi. În 2001, Douglas Price şi colegii au demonstrat - pe baza analizelor ceramicilor liniare cu izotopii de stronţiu - că prima Cultură Europeană s-a transmis începând cu mileniul VI î.C. din Bazinul Carpatic; de atunci, Magii au răspândit primele temple solare - cercuri de piatră - din Carpaţi până şi în Asia Centrală şi sceptrul ca simbolul regalităţii. Iluminarea interioară provocată de cunoaşterea indusă de Magi a fost conectată cu manifestarea iluminării exterioare a Soarelui: divinizarea respectivă a condus la religia solară propagată de preoţii Magi, în Asia Centrală ‘Mazda’ fiind utilizat pentru doctrina înţelepciunii iar ideea regalităţii a provenit din venerarea Soarelui; coroana solară a devenit simbolul natural regal iar regalitatea oriunde a avut caracter divin (primul rege din istoria umanităţii - în ‘Era de Aur’ - a fost Mag, apoi toate imperiile au fost guvernate de ‘sfinţi’ conducători). Vechiul cuvânt Unguresc ‘kor’ însemnând ‘cerc’ se regăseşte atât la coroană, cât şi la crai / rege, fiind moştenirea religiei solare (când se utiliza ceremonialul încoronării şamanice ca iniţierea în arta cunoaşterii cosmosului / universului). Cheia înţelegerii denumirii Maghiare e rolul străvechilor Magi - pruncii Marii Mame, protectorii / gardienii Pământului - care au însămânţat omenirea din timpuri străvechi”.

Regatul Ungurilor a luat fiinţă în anul 1000 sub cârmuirea lui Ştefan “cel Sfânt” (primul rege din Dinastia Ungaro-Română Arpadiană - strănepot al lui Korkan / Horka - un imperialist condus de conceptul că “ţara ce cuprinde un singur neam e slabă”) şi este în forma actuală de stat din 1920; Ştefan “cel Sfânt” - care atunci când s-a creștinat a renunțat la tengriism / religia incluzând șamanismul, animismul, totemismul dar și cultul morților - a fost regele Panoniei până în 1038 (titlul de “regele Ungariei” a apărut după el, mai târziu, în timpul lui Căliman / Coloman “Cărturarul”): în 1015, regele Ştefan “cel Sfânt”, a cărui soră era măritată în Veneția cu dogele Urseolo, l-a invitat pe stareţul Georgii al Catedralei San Giorgio Magiore din Veneţia, care până în 1012 a fost profesor de drept pe Insula Burano - sosit la curtea lui datorită sfatului stareţului Rasina de lângă Istriana Pola / Pula - să-i fie dascăl fiului său Emeric / “Eme-ric” 1007-1031, preluând de la g/herbul = blazonul acelei rude Gherga / Zorzi modelul alb-roşu, ca al Mărţişorului, cu dungi orizontale, pentru g/herbul = blazonul Dinastiei Ungaro-Române Arpadiene, din care era pe linie paternă primul rege (heraldic păstrat în g/herbul = emblema Ungariei până azi).

Steagul Marchizatului Istriei (secolul XIX)

“Acta Croatica” = “Enciclopedia familiilor Croației” - din 2007 - a redat răspândirea familiilor Ghergorici în V Croat (cu precădere în orașele Labin 45,06 lat. N, 14,07 long. E și Pula din Peninsula Istria):

Ghergorici acum în Croația

Nobilii urmași ai cârmuitorului Arpad / “Ar-pad” știau că erau dinaștii împăratului Attila Gherei, similar cum știau și dinaștii Gherghi (din Balcani, inclusiv Venețienii Zorzi) că erau urmașii aceluiași strămoș dar și ai aceluiași neam regal, cu înrădăcinarea în foștii Geto-Daci din spațiul Românesc: dungile orizontale purpurii pe fond alb de pe g/herbul = blazonul Arpazilor se bazau pe dunga orizontală purpurie pe fond alb / argintiu de pe g/herbul = blazonul anterior din Veneția al rudelor Zorzi (același model existând și între zonele influențate de Venețienii Zorzi, respectiv de Ungurii Arpazi, așa cum se regăsește astăzi pe steagul Austriecilor, ale cărui dungi orizontale roșii încadrează o panglică albă, model preluat de la dinaștii Babenberg din Carintia, înrudiți cu dinaștii Basarabi ai Românilor).

Steagul Arpadian

Născut Voicu / însemnând “Puternic” (bunica lui a fost fiica lui Menu-morut) în Dinastia Ungaro-Română Arpadiană în 969 şi botezat Ştefan - la fel ca primul creştin din lume - cel dintâi rege al Ungurilor / Maghiarilor a primit coroana de la împăratul bizantin, după cum scrie pe ea în Greacă; el a trăit înaintea schismei - ce a împărţit creştinii în ortodocşi / drepţi, respectiv în catolici / universali - şi i-a creştinat forţat pe Unguri / Maghiari: cine nu voia, era executat (o acţiune bazată nu pe iubire, ci pe teamă, instituţionalizată prin Inchiziţia catolicilor din secolul următor). Pe coroana Greacă a regelui Ungurilor apare icoana Sf. Gheorghe (similar cu modelul de milenii al coroanei faraonice Gherga - formată din 2 părţi - ca o diademă îmbinându-se cu coroana Latină primită de la papă, aşezată pe ea), în vârf având crucea / stratificare realizată pentru întregirea Magicei trinităţi:

Până la Voicu / Vajk, bizantinii numeau ceea ce stăpâneau Ungurii din Dinastia lui Arpad / “Ar-pad” = “prunc Ar” ca Turkia iar pe Unguri ca Turki (un leagăn recunoscut al Turkilor a fost Peninsula Tauridă = Crimeea). În 972 botezat Ştefan de călugărul Bruno de la Mănăstirea Benedictină St. Gallen / de lângă Lacul Constanz dintre izvoarele Dunării și Rinului, regele Voicu al Ungurilor îşi avea unele rude pe Valea Mureşului: în Alba Iulia pe Iuliu / Gyula (fratele mamei Şarolta / “Șar-Olta” = “Apa Oltului” / “Oltul-Roșu”, referința fiind despre zona ei de baștină, Oltul superior din Ținutul Făgărașului) şi în Morisena / acum Cenad pe nepotul Cinad, ambii apropiaţi de Români, unchiul Iuliu ca aliat cu herţegul Kean, stăpânul Sudului Ardealului şi nepotul Cinad ca ginerele domnitorului Ahtum / Optum, stăpânul Banatului, Hațegului și Crişanei; imediat după ce Imperiul Bizantin a desfiinţat Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, regele Voicu-Ştefan “cel Sfânt” din Dinastia Ungaro-Română a Arpazilor (care îl avea foarte apropiat pe Sf. Gherhard / Gellert, cu care vorbea în Română = limba maternă a ambilor) a susţinut ideea unirii celor dintre Mările Neagră şi Adriatică într-un stat - continuator al fostului Imperiu Vlaho-Scit / Armâno-Bulgar - însă proiectul n-a demarat prin cooperare, ci prin pretenţia ca Maghiarii să conducă, el dorind Ardealul datorită filierei feminină a neamului său regal dar majoritatea Valahă / Română a spaţiului respectiv n-a agreat planul aşa, mai ales că precedentul imperial fu creat de înaintaşii lor direcți. În “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, istoricul Nicolae Bălcescu a scris: “Potopul de naţii Barbare şi furtunele veacurilor ce trecuseră peste pământul vechei Dacii, de la descălecarea lui de Romani, nu-l putură deşărta de aceşti locuitori, care prinsese rădăcină puternică şi adânc înfiptă aici. Românii se păstrară dar în toată întinderea Daciei, cu limba, cu obiceiurile străbune, cu caracterul lor naţional, fără a se împestriţa cu alte neamuri străine. În Valahia şi Moldova se păstrară locuitorii în cea mai mare omogenitate; în Transilvania însă, pe alocurea, se aşezară, în puţin număr, Săcui, Saşi şi Unguri, precum şi Sârbi în Banat dar în toate locurile majoritatea era Români. Timpul viforos al Evului Mediu împărţise pământul Românesc în 3 ţări: Transilvania cu Banatul, Moldova şi Ţara Românească; dar în inimile tuturor Românilor rămase neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa d-a-l înfiinţa din nou. În acele timpuri grele ale năvălirei Barbarilor, în 2 rânduri Moldova şi Ţara Românească se pustiiră, locuitorii trăgându-se la munte şi în Ardeal, de unde, când Barbarii deşertară locurile, ei se reîntoarseră supt domnii lor la vechile lor vetre”. (Este de observat că autorul mason a murit cu 7 ani înaintea Unirii Principatelor Române - Moldova cu Ţara Românească - şi cu 66 de ani înaintea formării României Mari, când începutei construcţii statală Română s-au alăturat Transilvania şi Banatul). În continuare se poate vedea steagul Moldovei Medievale și împărțirea în Epoca Modernă a Moldovei de 3 state (acum de România, republica Moldova, Ucraina):

Steagul Moldovei și împărțirea Moldovei de 3 state
(România, republica Moldova, Ucraina)

Preotul Paisios Ligaridis 1610-1678 din Insula Chios, profesor la Şcoala Greacă şi Latină de la curtea domnitorului Matei Basarab (după care s-a mutat în Moscova, lângă patriarhul Ruşilor), a consemnat o Tradiţie interesantă: “Valahul Muntean (Negru Vodă), ieşind din Ungaria de Jos - din aşa-zisa Panonia - a venit şi a locuit pentru prima oară la Câmpulung. Acel Valah (Negru Vodă) era - după cum scriu unii - fiul regelui Ungariei, care s-a dus la mama lui pentru a fi recunoscut ca fiu de rege; s-a întâmplat ca mama lui să scoată pe lângă un pârâu inelul pe care i-l dăduse craiul şi să răpească un corb acel inel. Întristându-se foarte mult că mama sa a pierdut inelul de logodnă, Valahul, fiul ei, a tras cu săgeata şi, nimerind corbul, a luat inelul şi l-a dat mamei sale; de aceea are Valahia până în ziua de azi drept stemă un corb, iar după ce s-a creştinat, ca semn al creştinismului, a fost adăugată şi crucea în ciocul lui”. Legenda aceasta a atras atenția și academicianului Român Gheorghe Brătianu 1898-1953 în “Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, căci poate reflecta situația fondatorului Dinastiei Negre, adică povestea bastardului Gyorgy / Gheorghe - fiul ilegitim al regelui Arpadian Andrei I - din secolul XI, născut în Banat de nepoata lui Ahtum Vodă (o descendentă a ei a fost Bănățeana Elisabeta de Margina - mama lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara - despre care în epica Sârbă din antologia de cântece eroice “Junacke pesme” apare că l-a născut pe acela ca pruncul ilegitim al fiului țarului Lazăr / domnitorul Ștefan “cel Înalt” 1374-1427 iar la curtea nepotului ei, regele Matia Corvin, se vehicula că l-ar fi avut pe Iancu de Hunedoara cu regele Sigismund al Ungariei).

Stăpânirile Vlahilor Gherbali Lazăr / tatăl și Ștefan / fiul
(1371-1427)

Ca să marcheze venirea la putere a partidei Craioveştilor, Vodă Neagoe Basarab a repus corbul pe g/herbul = stema Ţării Româneşti / prima oară, corbul a figurat într-o pecete din 1390 a domnitorului Mircea “cel Bătrân”. Este interesant că împăratul Attila al Hunilor a avut ca totem Sfânta pasăre “Turgul”, Ungurii atribuind mitica pasăre - căreia i-au zis “Turul” - clanului Arpad, adesea închipuind-o cărând sabia divină ori coroana: reprezentarea sa simbolică era ca mare răpitoare, gen şoim sau uliu Nordic. De altfel, asemănător cu înţelesul numelui Gepid / “Ge-pid” de “pui Get”, înţelesul numelui Arpad / “Ar-pad” a fost de “sămânţă”. Istoricul Eero Kuussaari a studiat în 1935 răspândirea milenară a Finicilor în Estul Europei:

Finicii la momentele migrărilor Hunilor (sfârșitul secolului IV) și Ungurilor (sfârșitul secolului IX)

Filologul şi folcloristul Aromân Pericle Papahagi 1872-1943 a fost în 1907 la Mişcolţ şi a scris în revista “Transilvania”: “Pe prima pagină a registrului cu numele coloniştilor Daco-Români şi Aromâni se găseşte că ‘Colonia Greacă / Română a venit pe Dunăre la 1100; aceştia erau Români’. Ei sunt înregistraţi după naştere, botez, nuntă, moarte, pentru prima dată la 1606. Românii de aici sunt sub protecţia bisericească a Ohridei, a Primei Justiniene. Cred că nu-s fără interes numele şi prenumele următoare, luate din matricola naşterilor de la 1728 (majoritatea literelor sunt Greceşti): Gherga Lina, Gherga Pati, ş.a. În curtea bisericii, ce servea altădată drept cimitir, zac o mulţime de pietre tumulare pe care sunt săpate numele celor ce zac somnul de veci, multe acoperite de pulbere, tocite de vreme şi prea puţine în stare a fi desluşite”. Deplasarea coloniștilor Greci / adică ortodocși pe Dunăre după schismă - “la 1100” - s-a încadrat în mișcările menționate de “Letopisețul Cantacuzinesc” despre unii Rumâni din Balcani, care au “pribegit spre miazănoapte” după ce Imperiul Bulgaro-Armân / Scito-Vlah bazat pe Makedoni și-a încetat existența din cauza Imperiului Bizantin bazat pe Traci: atunci - la sfârșitul secolului XI - erau 2 decenii de la întemeierea de către bastardul Arpadian Gyorgy a statului Românesc din Estul Banatului și Sudul Ardealului (de la Defileul Dunării până la Oltul superior), având la apus statul Unguresc cu baza în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii. Este de observat că Medieval prin Greci nu se înţelegeau în mod necesar etnicii de acel fel, cât ortodocşii; atunci când coloniștii Armâni au ajuns, localitatea respectivă era condusă de clanul “Moșului Colț” = “Moș-Colț” (din anturajul lui Arpad / “Ar-pad”, fiul lui Almos / “Al-Moș”, de unde numele orașului “Miș-Colț” = Mișcolț), clan dezmoștenit în 1312 de primul rege străin, Carol Robert d’Anjou: probabil că membrii clanului conlucrau prea strâns cu Cavalerii Templieri, al căror Ordin a fost atunci desființat în Europa de familia primului rege Angevin (în sens onomastic Românesc, “Ar-pad” / “Har-pad” putea însemna “Prunc plăcut” sau “Prunc dăruit” / “cu har” iar înaintașului său Attila - “Tătucul” împărat / basileu - îi putea fi asociat ca atare “Vasile”). “Cronica lumii” scrisă de Austriacul Rudolf (forma Germanică a Românescului Radu) von Ems 1200-1254 menţiona Valahi în Panonia, coloniştii consemnaţi de registrul Bisericii Aromânilor din Mişcolţ ca sosiţi la sfârşitul secolului XI fiind desigur atunci - în secolul XIII - în areal dar şi în secolul XV, când despotul George Brancovici de la gura Moravei / malul Dunării a dus colonişti din Timoc pentru extinderea Podgoriilor Tokay.

Schiță din 1941 de Nicolae Constantinescu (1885-1971)

La poalele Dealurilor Tokay, în Mişcolţ / Miskolc, din 1606 (când prin Tratatul din Viena s-a făcut pace cu otomanii, zona fiind oarecum liberă) erau sute de negustori Armâni / Aromâni - mulţi cu familiile lor, unii ajunşi acolo la acel timp mai ales din Moscopolia, Graba, Lunca, Civara, etc. - căci au obţinut dreptul de a exercita comerţul şi astfel vinurile şi lemnele din toată Ungaria au intrat pe mâinile lor / pe care le exportau îndeosebi în Polonia; reședința Mișcolț și județul său se aflau în partea Vestică a Principatului Transilvaniei, așa după cum se poate vedea pe harta stăpânirii de către Gabriel Bethlen 1613-1629 (academicianul Român Ioan Aurel Pop a scris în “Istoria Transilvaniei” că familia aceluia - născut în 1580 pe Valea Mureșului în Ilia / județul Hunedoara, la limita Banatului cu Ardealul - descindea din clanurile Gergely-Becse ale sfârșitului secolului XII, de peste Tisa):

Transilvania Medievală a fost mai întinsă ca Ungaria actuală

În 1687, când otomanii au pierdut definitiv controlul zonei, Armânii / Aromânii au primit drept de autoguvernare în Mişcolţ - era reședința judeţului Borsod - şi în 1700 deja aveau acolo, pe Str. Szechenyi, la Nr. 12, o Casă de rugăciuni cu hramul “Sfântul Naum al Ohridei”, devenită din 1745 Capelă (dascălul Armân / Aromân Naum a fost ucenic al fraţilor Armâni / Aromâni Metodiu 815-885 şi Chiril 827-869, lucrând plin de râvnă împreună cu aceia, fondând Mănăstirea ce-i poartă numele, pe malul Ohridei); atunci - în 1745 - a murit în Ohrid mitropolitul Aromân Iosoaf din Moscopole (în funcție întâi la Korcea, din 1709), bogata sa mitră împodobită cu pietre scumpe fiind păstrată la Ohrid în Biserica Sf. Clement / întemeietorul din secolul IX al Școlii Ohridei. Premisele instalării Armânilor / Aromânilor în Mişcolţ au fost favorizate ulterior şi de migraţia spre N din 1690, când mulţi locuitori din Balcani - începând din Coşava / Kosova - au răspuns invitaţiei împăratului Habsburg de a se instala în Imperiul său; de altfel, conform cercetătorului Bănăţean Sorin Forţiu, când în 1716 Austriecii au cucerit Banatul de la otomani, atunci în toată regiunea Banatului istoric erau doar 2 localităţi Maghiare. Este de știut despre Kosovo - fosta zonă Dardară, dintre Macedonia de Nord și MunteNegru - că e vecina Nordică a zonei Vardară (în Epoca Modernă, ambele formațiuni teritoriale au aparținut Iugoslaviei: fosta zonă Dardară ca provincie autonomă în Sudul Serbiei iar zona Vardară organizată acum ca republica Macedoniei Nordice).

Când erau doar 3 ani de la stabilirea pe Defileul Gherdap a frontierei dintre Imperiile Habsburg şi Otoman, acum granița dintre România și Serbia - dintotdeauna Gherdap fiind limita dintre Banat și Balcani - negustorii Alex Gherga și Dimitrie Gherga = tată și fiu din Moscopole / Albania au început să dezvolte afaceri de tot mai mare succes în Ungaria (marele negustor Alexiu / Alex Gherga, știut ca Alessio de Venețieni, împreună cu fiul său Dimitrie Gherga - acela fiind Dimitrie la fel ca unchiul său / fratele tatălui Alex - stabiliți în Mișcolț din 1721, au ținut legăturile cu Moscopole mulți ani, până la sfârșitul vieților lor / metropola Aromână fiind cea mai mare aglomerare umană din Balcani după capitala otomană, în mare avânt economic pe atunci: marele negustor Alex Gherga ajuns în Mișcolț îl avea pe fratele Mihail Gherga rămas în Moscopole, afacerile Casei Comerciale Gherga dezvoltându-se atât în Mișcolț, cât și în Moscopole / acolo până la atacurile otomanilor care în acel secol XVIII au ajuns să distrugă metropola Aromână).

Proprietățile Aromânilor Gherga în centrul istoric al orașului Mișcolț (Crucea marchează Capela Aromânilor)

Autori Maghiari - printre care Komaromy Jozsef în 1968, Sasvari Laszlo în 1977, Dobrossy Istvan în 2001, Nagy Vince în 2012, ș.a. - au scris despre Aromânii Gherga din Mișcolț (orașul se află la 146 km NE de capitala Budapesta a Ungariei; e reședința județului său, la granița cu Slovacia). În imaginile următoare se pot vedea dintre clădirile Aromânilor Gherga de la Mișcolț pe cele legate de marele comerciant Alex Gheorghiu / Gherga din Moscopole, ajuns la Mișcolț în 1721 - despre care a scris și academicianul A/Român Niculae Iorga - anume cea cu adresa Rakoczi 4 (reconstituire, ampla reședință ajungând ulterior împărțită ca Nr. 2-4-6, putându-se observa stilul clasic Armân / tipic Vlah - preponderent Balcanic - cu etajul ieșit în afara nivelului inferior) și cea din apropiere, cu adresa Kossuth 11, în care a locuit strănepotul Adam Gherga / al cărui fiu a fost nașul lui Șaguna, din 1987 găzduind “Alianța Franceză” din Mișcolț, de utilitate publică):

Alex/is Gherga a ajuns să-şi dezvolte reședința din Mișcolț de pe actuala Str. Rakoczi, Nr. 4, inclusiv lângă (azi Rakoczi 2 și Rakoczi 6, în care i-au trăit nepoții născuți în Mișcolț, Gherga Pati și Gherga Lina); în corpul central al complexului, adică Rakoczi 4, s-a instalat nepotul Gherga Gheorghe 1727-1778, născut în Moscopole, care i-a continuat o parte din afaceri (cercetătorul Maghiar Dobrossy Istvan a scris în 1985 că văduva lui Gheorghe Gherga încă avea clădirea Rakoczi 2 în 1817 / apoi locul - cu pivniță generoasă - ajungând o cramă de succes a orașului); în prezent, aripa scurtă a fostei reședințe Gherga din Mișcolț - adresa fiind Rakoczi 2 - găzduiește Galeria de artă a orașului:

Muzeul de Artă din Mișcolț - parte din fostul complex Gherga - cu blazonul la poartă

Născut în 1755, feciorul lui Gheorghe Gherga, anume Adam Gherga = strănepotul negustorului Alexis / Alex Gherga, a cumpărat în 1793 clădirea din Kossuth 11 de la șeful Judecătoriei Mișcolț, pentru a locui acolo (a trăit încă 2 decenii, căci a răposat în 1813); băiatul său Atanasiu Gherga a fost nunul = nașul lui Șaguna (casa lor, anume casa Gherga din Mișcolț, Str. Kossuth, Nr. 11, a rămas Bisericii Ortodoxe Aromâne, ce în 1903 a vândut-o Asociației Industriașilor din Mișcolț, care și-a organizat sediul în imobil). Fiul Dimitrie Gherga al marelui negustor Alexi/s Gherga a deschis în Mișcolț un Han în Piața Varoshaz, Nr. 5, ce secolul următor, în timpul Revoluţiei Paşoptiste, a fost Cazinoul oraşului, patronat de familia Gherga (Casele Gherga din Mişcolţ erau considerate interesante datorită decoraţiunilor portalurilor şi interioarelor, cu semne tipice barocului, un exemplu al arhitecturii secolului XVIII fiind clădirea refăcută de Gherga - cu farmacia la parter și locuința la etaj - în locul cafenelei de pe Str. Szechenyi, Nr. 11, existentă din 1521, casa ajungând preluată apoi de un librar local în 1845, acolo fiind mare vad, tronsonul cu spațiile comerciale de la Nr. 3-5-7-9-11 de pe Strada Szechenyi, din fața Capelei Aromâne, ce era pe Strada Szechenyi la Nr. 12, fiind cumpărat, așa cum a documentat în 1968 cercetătorul Maghiar Komaromy Jozsef, “de la baronul Dory Laszlo de bogatul negustor Gheorghe Gherga, care a murit în 1778 și a fost îngropat la dorința sa în Mănăstirea Ortodoxă Sf. Onufrie, la 14 ore distanță de Lublin” / la actuala graniță a Poloniei cu Belarus, Țară ce de peste un secol se străduie să adopte drapelul Gherga, anume dunga orizontală roșie pe fundal alb: înhumarea Gherga așa departe spre miazănoapte a fost ca “o chemare a străbunilor” Nordici).

Strada din Mișcolț pe care se aflau Capela Aromână și acele clădiri aparținând Aromânului Gheorghe Gherga a fost denumită doar ulterior, după Szechenyi Istvan 1791-1860 zis “Cel mai mare Maghiar” (care a sprijinit editarea în Buda din 1821 de către Aromânul Zaharia Karkaleki a revistei “Biblioteca Românească”): a fost ministrul transporturilor - a negociat cu Clujanul Gyergyai Ferenc / Francisc 1799-1874 realizarea căii ferate între Ungaria și Transilvania - și a susținut realizarea în capitala Ungariei a “Podului cu lanțuri” peste Dunăre = primul pod care a legat vreodată Buda de Pesta, inaugurat în 1849 (imediat după Revoluția Pașoptistă), pod realizat pe banii bancherului Aromân Gheorghe Sina 1782-1856; în Mișcolț, Szechenyi era Strada Principală ori a Pieții - cu denumirea populară astfel, în Maghiară “Fő” ori “Piac” - având direcția din Piața Principală / în Maghiară “Városház Ter”, literalmente însemnând “Piața Primăriei”, la morile de pe Szinva (canal colmatat după marile inundații din secolul XIX).

Clădirea negustorului Gheorghe Gherga din Mișcolț, Str. Szechenyi, Nr. 3

Este de știut că Rakoczi Ferenc a condus “Revolta Curuților” (a Maghiarilor contra Habsburgilor) în 1703-1711 și în Mișcolț a fost găzduit de baronul Dory Laszlo, negustorii Armâni Gherga din Moscopole cumpărând de la acela proprietăți când s-au instalat în oraș; pentru domeniul Rakoczi, Gherga a fost chiar în proces cu vecinii, din cauza extinderii. Privind domeniul Szechenyi, de pe Strada Principală, la 2 ani după decesul negustorului Gheorghe Gherga în Lublin / Polonia - adică în 1780 - în clădirea cu etaj din Str. Szechenyi, Nr. 5 / Mișcolț ce i-a aparținut s-a instalat familia Aromână Roja (din 1760 Naum Roja a lucrat pentru Gheorghe Gherga); e de remarcat că Aromânul Gheorghe Roja 1786-1847, născut în Monastir / Bitolia dar care se prezenta ca Vlah Moscopolean, după ce și-a făcut studiile elementare în Timișoara - prin grija unui unchi din capitala Banatului - și-a luat doctoratul în medicină la Viena cu dizertația de pionierat despre efectele psihiatrice ale polipragmaziei (abuzului de medicamente), publicând pe când era student și 2 lucrări nemedicale, la Buda: “Cercetări asupra Românilor și Vlahilor care locuiesc pe ambele părți ale Dunării din timpuri străvechi” în 1808 și “Măiestria citirii Românești cu litere Latine” în 1809 (așa cum a documentat în 2016 Dr. Virgil Ciobanu, după absolvire Aromânul Gheorghe Roja a ocupat funcția de “physicus onorar” al Timișoarei, apoi s-a însurat în Oravița, unde a lucrat ca medic farmacist până la sfârșitul vieții). După cum a documentat în 1985 cercetătorul Maghiar Dobrossy Istvan, clădirea din Str. Szechenyi, Nr. 7 se afla în 1912 ca parte a patrimoniului Bisericii Ortodoxe Aromâne din Mișcolț; iar la Nr. 9 de pe Str. Szechenyi a funcționat până în 1971 un restaurant, popular îndeosebi printre artiștii locali. În 1968, istoricul Maghiar Komaromy Jozsef a observat că în orașul Mișcolț viața comercială a cunoscut o dezvoltare accentuată începând cu anul 1721, datorită aportului Aromân: așa ceva a corespuns tocmai perioadei de la instalarea în localitate a puternicilor negustori Gherga din Moscopole (metropola Aromână din S Ohridei atingându-și apogeul chiar în acea vreme); e interesant că tot din anul 1721 - de la Moscopole iar nu de altundeva - sunt deopotrivă crucea altarului și potirul Bisericii Ortodoxe Aromâne din Mișcolț (acelea fiind aduse de marele negustor Alex Gherga și de fiul său Dimitrie Gherga din Moscopole, pe atunci în Mișcolț existând doar Casa de Rugăciuni a Aromânilor, transformată apoi în Capela Aromânilor).

Cele mai vechi odoare bisericești în Mișcolț au fost aduse de Aromânii Gherga din Moscopole în 1721

În 1998, Dr. Maria Berenyi, directoarea “Institutului de Cercetări a Românilor din Ungaria”, a consemnat că în primele registre matricole din Mişcolţ se găsea numele Gherga; în 1784, împăratul Habsburg a permis acolo ridicarea Bisericii Ortodoxe Aromâne - cu hramul “Sfânta Treime” - pe faţada căreia inscripţia scrie că a fost construită numai pe cheltuiala Armânilor / Aromânilor din Mişcolţ, printre primii donatori figurând Gherganii Adam, Gheorghe şi Mihai (“epoca de înflorire a coloniei se poate data în perioada 1770-1830; erau dinastii de comercianţi, ca: Gherga, Ghica, Patachi și Pamperi”). Dintre Aromânii din Mișcolț, la Cazinoul lui Spiru / Spiridon Gherga, restaurantul era condus de tânărul Iosif Gherga; acela a studiat dreptul și apoi s-a implicat în justiție. Dr. Pericle Papahagi a găsit în 1907 inscripţii cu multe nume semnificative la mormintele din jurul Bisericii Aromâne de la Mișcolț, ca de exemplu “Însemn din ele: Iosif Gherga, oficiant de tribunal, mort la 19 XII 1881; soţia lui iubită (născută Duresza), cea neuitată, a trăit 36 de ani fericiţi”.

Icoană dăruită Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ

În 1881, Aromânul Petrescu Cruşoveanu în “Mostre de Dialectul Macedo-Român” a evidenţiat faptul că “nun” în Macedonia era omul care boteza: Makedonii / Armânii ziceau “nun” pentru “naş” (nunii erau părinţii “crescători” ai copilului, nu părinţii trupeşti). Specialiștii au evidențiat în Epoca Modernă asemănările genetice ale bărbaților Români astfel (întâi cu Makedonii):

Când la 20 XII 1808 în Mişcolţ s-a născut Şaguna (ai cărui părinți se ocupau de comerțul cu vinuri), acela a fost botezat în 28 XII 1808 cu nunul / naşul Atanasiu Gherga = fiul lui Adam Gherga. Nașul / Nunul Atanasiu Gherga - care era nepotul marelui negustor Gheorghe Gherga - în Mișcolț întâi, în 1 V 1802, i-a cununat pe părinţii viitorului mitropolit, tatăl fiind văduvul Naum Şaguna (fost angajat al marelui negustor Gheorghe Gherga) iar mama fiind Muciu / Mocioni, din bogata familie Aromână ce în zonă deţinea o parte din celebra Podgorie Tokay 48,09 lat. N, 21,21 long. E iar în Banat avea numeroase proprietăţi: la “1 V 1802 Naum, fiul lui Evreta Şaguna, după a treia vestire în biserică a luat în a doua căsătorie de muiere legitimă pe Anastasia, fiica lui Mihail Muciu şi s-au cununat prin mine, preotul Constantin. Naş a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga”. Familiile Muciu / cu forma N Dunăreană Mocioni (rădăcina onomastică fiind aceeaşi cu a denumirii de Mocani), Şaguna şi Gherga proveneau din acelaşi areal Balcanic: din apusul Meteorei, Graba / Grabova, respectiv Moscopolia.

Europa în ajunul Revoluției Pașoptiste

Revoluția pașoptistă se știe că a început în Palermo / capitala Siciliei. Romulus Seișanu a scris în “Atlasul României”: “La 29 V 1848, Dieta Transilvaniei, ai cărei membri erau în majoritate Maghiari, a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria, dar votul nu a fost legal. Războiul civil a izbucnit. Ungurii au ridicat armele împotriva Austriecilor; iar Românii, sub conducerea eroului Avram Iancu, au luptat vitejește împotriva Ungurilor. Austria a cerut ajutorul Rusiei și armata Maghiară a fost silită să capituleze. Transilvania a rămas dependentă de Austria și independentă față de Ungaria. În urma războiului Austriaco-German, Austria fiind învinsă, Maghiarii au profitat de acea situație, ca să silească Austria să încheie compromisul din 1867 (denumit ‘dualism’) și să recunoască oficial anexarea Transilvaniei de Ungaria în 1869. Românii au protestat împotriva acelei anexiuni forțate, invocând drepturile lor istorice imprescriptibile, principiul naționalităților și principiul autodeterminării, dar protestul și drepturile lor n-au fost luate în seamă”. Pe cel care în Ardeal a condus Adunarea de pe Câmpia Libertăţii în Revoluţia Paşoptistă şi a ajuns să separe oficial Biserica Ortodoxă Română de cea Sârbă la 24 VI 1868 îl chema de fapt Anastasiu iar abia la 1 XI 1833, după ce s-a călugărit în Voivodina - a intrat în monahie după stagii de teologie la Episcopia din Vârşeţ și ca secretarul Mitropoliei la Carloviț - a primit binecunoscutul nume Andrei Şaguna. Interesantă privind relaţia Româno-Sârbă e sărbătoarea capitalei Bănăţene ce în prezent aniversează anual ca Ziua Timişoarei intrarea armatei Române după retragerea celei Sârbe: 3 VIII 1919; atunci grupul major al populaţiei Banatului era Român, însă al Timişoarei era German / în aceeaşi zi, trupele Române au intrat şi în Budapesta / Ungaria, căci Imperiul Austro-Ungar - fost Habsburgic - a fost înfrânt în “Marele Război”, adică învins în primul război mondial iar intervenția Română acolo a alungat comuniștii conduși de Evreul din Ardeal Kun Bela 1896-1938, prin acel ajutor Românesc fiind permisă existența democrației în Ungaria până după al doilea război mondial, când în ambele țări vecine a fost introdusă dictatura comunistă, prin forța sovietică. În “Istoria Bisericească a Românilor Ardeleni” din 1918, Dr. Ioan Lupaş a scris: “În protocolul botezaţilor din Mişcolţ s-a păstrat despre naşterea şi botezul acestui minunat copil Şaguna următoarea însemnare: ‘Anastasiu, fiul lui Naum Şaguna, s-a născut în 20 XII şi s-a botezat şi miruit în 28 XII 1808 prin mine, preotul Constantin Vulco. Naşul lui a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga’.” Naum Şaguna întâi a fost însurat cu Ghergana Aromână Ecaterina - zisă “Magiaro” fiindcă a ajuns în Ungaria din Balcanicul Părleap / Perlepe - care a murit la naşterea fiului lor, numit prin urmare Gheorghe: a fost fratele vitreg mai mare al lui Anastasiu / Andrei Şaguna, de aceea şi nunul / naşul Atanasiu Gherga fiind la recăsătorirea văduvului Naum Şaguna şi botezarea următorilor săi copii, Evreta în 15 II 1803, Ecaterina în 2 IX 1806 iar apoi Anastasiu (Gherganul - după mamă - frate mai mare al mitropolitului Românilor din Ungaria, Gheorghe Şaguna, a ajuns arhitect în Moldova iar fiul său Constantin Şaguna a fost general al armatei Române în Războiul de Independenţă de la 1877, păstrând constant de-a lungul vieţii sale legăturile cu Gherganii din Mişcolţ şi cu preoţii Bănăţeni Gherga, urmaşii săi fiind azi în Galaţi / autorul acestei lucrări a fost botezat de o strănepoată a sa; Dr. Ioan Lupaș a scris în “Vieața unei mame credincioase” din 1913 că generalul Constantin Șaguna pe atunci trăia “în retragere la București” / a murit în anul următor, când a început “Marele Război” = primul război mondial). În “Aromânii” din 1936, autorul Anastase Hâciu a scris despre Magiari și Perlepe: “În atât de însemnatul târg Perlepe s-au așezat colonii Moscopolene: importanța sa n-a putut să scape acelor Fenicieni ai Balcanilor. Pe lângă stratul Moscopolean, s-a așezat și unul Grămostenesc, la care s-a suprapus - în vremuri mai recente - și o colonie Crușoveană. Aromânii din Perlepe erau toți în fruntea negoțului. Magiarii duceau piei în Austro-Ungaria - în Magiaria, de unde le-a rămas numele - iar de acolo aduceau manufacturi. În Perlepe mari manufacturiști erau și membri din vechea familie Ghira, Moscopoleni ai căror strămoși au avut legături de comerț cu Veneția”.

(în hibru, naşul Gurie Tavsance = “Adăpostul căprioarei”)

Este de ştiut că Anica Pantazal / Pantazopol-Costandache din Galaţi s-a măritat cu Gheorghe Şaguna iar ulterior vărul ei după mamă Alexandru Ioan Cuza 1820-1873 (care locuia tot în Galaţi) s-a lansat public, ajungând concomitent la începutul anului 1859 domnitorul Moldovei şi Ţării Româneşti, truc politic ce a însemnat unirea celor 2 principate, fiind astfel creat statul Modern Român; Gheorghe Șaguna a fost primul născut al lui Naum Șaguna, tată care a murit în 1815 după ce în ultimii săi ani de viață s-a defectat (după decesul bătrânului unchi și partener din Polonia, Naum Șaguna fiind probabil mare consumator de vin Tokay, ceea ce i-a grăbit sfârșitul): afacerile nu i-au mai mers iar Naum Șaguna - după ce s-a tocmit cu episcopul catolic, pentru bani - și-a schimbat confesiunea (atunci Gherga s-a ocupat de primul născut Șaguna iar Muciu / Mocioni s-a ocupat de ceilalți copii Șaguna / socrul lui Naum ajungând să se adreseze - în manieră tipică Mocionească - însuși împăratului Habsburg pentru ajutor față de problemele în care i-au ajuns nepoții minori). Este de știut că în trecut marele Râu Tisa era navigabil de la Podgoriile Tokaj la Vale până la gura din colțul Sud-Vestic Bănățean; între orașele Tokaj și Mișcolț - reședința județeană - distanța e de 54 km (după mijlocul secolului XV, moșia Tokay a fost proprietatea familiei Huniade / Corvinilor din Timișoara / “capitala” Banatului).

Tokay în 1664

În 2017, profesorul Bănățean Nicolae Moacă a scris în “7 zile - Ziarul Gugulanilor din Caransebeș”: “În anul 1853, Imperiul Otoman, sprijinit de Imperiile Britanic și Francez, a declarat război Imperiului Țarist. Imperiul Habsburgic s-a implicat şi el în acel conflict armat, trecând graniţele Moldovei și Ţării Româneşti, asigurând Imperiul Otoman că se va retrage între propriile granițe după terminarea conflictului, și pe Imperiul Țarist că prin acea participare putea acţiona cu toate forţele pentru respingerea atacanţilor. Iată că nu degeaba acvila imperială era bicefală… Alertarea regimentului 13 Româno-Bănățean din Caransebeș a fost făcută la începutul anului 1854, iar în vara aceluiaşi an s-a făcut mobilizarea lui, plecând prin Ardeal spre Moldova și ajungând în Galaţi, unde a rămas până în vara anului 1855. Conform dispoziţiilor habsburgilor, la părăsirea hotarelor Imperiului, fiecare batalion avea în componenţă 6 companii de câte 200 de ostaşi, fiecare companie având, la rândul ei, câte 6 subunităţi (plutoane) de câte 33 de ostaşi, efectiv pe care îl găsim înscris pe un frumos steag bisericesc mare, cu 3 prăjini, care se mai află la Biserica Ortodoxă din Rusca. În partea din faţă a steagului este pictată Învierea Domnului, cu îngerul şi mironosiţele în jurul mormântului, pictura fiind înconjurată de cei 4 evanghelişti, iar sub aceia sunt Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Nicolae, având între ei înscris, cu alfabet chirilic, următorul text: ‘s-au jertfit prin aceşti următori spre a lor pomenire şi podoabă Sfintei Biserici a satului Rusca pe vremea Înaltului Împărat Franz Josef, fiind în oraşul Galaţi anul Domnului 1855, caporalul Ioan Moacă, fruntaşii Ioan Gherga, Iacob Gherga, Iancu Gherga, Mihail Gherga, Solomon Gherga, Ştefan Gherga, ș.a’. Sub acest înscris se află stema habsburgă. Dedesubt este pictată Adormirea Maicii Domnului. Nu se cunoaşte locul unde a fost confecționat steagul, cert fiind că a fost comandat de participanţii din Rusca înscrişi pe steagul a cărui montare şi sfinţire s-a făcut cu mare fast în prezenţa lor, a luptătorilor, şi a autorităţilor laice şi bisericeşti, steag care i-a însoţit inclusiv pe ultimul drum. În podul casei locuitorului Ioan Gherga, cunoscut cu porecla ‘Moacă’, se află lada în care a fost adus acest steag şi - nu întâmplător - în imobil a locuit numitul Ioan Moacă, nume purtat de caporalul care deschidea lista celor înscrişi pe steag. Steagul respectiv a fost scos din biserică atât la marile ceremonii religioase, cât şi cu ocazia Zilei eroilor, renunţându-se la aceasta din cauza degradării în timp a materialului din care a fost făcut şi a înscrisurilor de pe el, fiind dat jos de pe prăjini în anul 1984 de către preotul Ianăş Humiţa, care l-a trimis în anul 1986 pentru restaurare la Patrimoniile Naţionale din Bucureşti şi din acelaşi an l-a expus în balconul corului, alături de alte 2 steaguri de patrimoniu, al coriştilor şi unul funebru, unde se găseşte şi astăzi. După opinia mea, acest frumos şi valoros steag s-a făcut pentru comemorarea evenimentului, a bucuriei întâlnirii cu cei de acelaşi grai şi religie şi - mai ales - întoarcerea la vatra strămoşească a tuturor participanţilor la lupte, ei dobândind prin aceasta NEMURIREA”.

Naționalitățile la formarea Austro-Ungariei

Se poate observa că în nici 6 secole, 3 uniri ale Românilor au implicat Ghergani, căci după familia G/herţegului Negru-Vodă / clanul Basarabilor (care a întemeiat Ţara Românească) şi primii cârmuitori care au unit statele Românilor din N Dunării i-au avut pe Ghergani ca rude: Ghergana Stanca, cu care s-a însurat Vodă Mihai “Viteazu”, respectiv Gheorghe Şaguna - fiul Gherganei Ecaterina - cu care s-a măritat vara celui devenit apoi domnitorul Unirii (redacția revistei “Historia” a anunțat în 2016 și că “unele legende vorbesc despre faptul că la Ghergani a fost plănuită Unirea Principatelor Române”). Imediat după Unirea Principatelor Române, la Bucureşti în 1860 a luat fiinţă primul Comitet Macedo-Român, din care făceau parte şi fraţii Goga din Clisura / în Greacă, termenul “kleidas” = “chei” (într-un memorandum adresat împăratului Napoleon III al Franţei 1808-1873, afirmau că numărul Armânilor atunci era de 4 milioane). Este de știut că ambasadorul Imperiului Țarist în capitala Imperiului Francez în timpul împăratului Napoleon Bonaparte a fost Alexander Kurakin 1752-1818 din Dinastia Ghedimină / genetic patern ca Gherga: era strănepotul prințului Boris Kurakin 1676-1727, cu care a fost cumnat împăratul Petru “cel Mare” al Rușilor 1672-1725 (împăratul / țarul rămas în istorie și deoarece a poruncit ca Rușii - cu excepția preoților - să se radă, pentru ca astfel să devină “mai Europeni”; pe atunci - în Imperiul Țarist - purtatul bărbii era un atribut de onoare al omului liber, tunsul echivalând cu amputarea vreunui membru).

Biserica Ortodoxă Aromână din Mişcolţ

Este de remarcat că în secolul XVII orașe ca Mișcolț (acum în Ungaria), Cașovia / Kosice (acum în Slovacia), Muncaci (acum în Ucraina), etc. făceau parte din Principatul Transilvaniei (din care la un moment dat au făcut parte inclusiv orașele Bănățene Caransebeș și Lugoj de pe Râul Timiș, în ale căror cetăți pe atunci trăiau nobili Gherga). “Etnografia şi folclorul Carpatic” din 1988 a acordat atenţie amplă bogaților comercianți Aromâni Gherga din Mişcolţ / Ungaria iar “Monografia Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ” coordonată în 2001 de istoricul Maghiar Dobrossy Istvan (1946-2015) a descris câţiva Gherga, pe mai multe pagini, găsindu-i ca foarte pitoreşti: “la Mişcolţ au fost 4 generaţii Gherga, într-o familie numeroasă - chiar cu numărul mare de decese infantile - ajungând la peste 50 de persoane menţionate; un lucru e sigur - că pe lângă Cazinoul Gherga era prezentă la mijlocul secolului XIX în reclame şi Casa Gherga (=‘Gerga-haz’) ca un loc notoriu / faimos: punct de orientare în oraş” (privind generațiile Aromânilor Gherga din Moscopole în Mișcolț - înregistrate vreme de un secol și jumătate - împreună cu bătrânii / vârstnicii veniți și cu tinerii plecați, se poate contura chiar număr dublu, de pildă în 2013 Dr. Konstantina Karakosta notând că “bogatele familii Moscopolitane - ca Gherga - au rămas în Mișcolț = principala destinație din Ungaria, înaintea Budapestei, timp de peste 5 generații, fiind în fruntea vieții comerciale și financiar-economice a orașului, influențând de asemenea climatul intelectual și politic al noii țări”, după disparițiile lor rămânând numeroase morminte Gherga în Mișcolț, așa cum au rămas numeroase morminte Gherga în Moscopole). Exemple de descrieri: născut în 1727 la Moscopole în marea familie a negustorilor din Casa Comercială Gherga, nepotul Gheorghe Gherga al bătrânului Alex/is Gherga, pe când avea 11 ani, anume în 1738 - atunci fiind o epidemie de ciumă odată cu invazia otomană - a ajuns la Timișoara iar apoi via Kecskemet s-a mutat la Mişcolţ, întâi pe Str. Rakoczi, Nr. 4, după cum a documentat în 1968 muzeograful Maghiar Komaromy Jozsef, devenind “bărbat înalt, proporţional, cu figură prelungă şi ochi negricioşi, frunte destul de lată, ridată, părul, sprâncenele şi mustaţa apoi toate negre; în Lublin a suferit de ‘o boală gravă’ - nu știm exact ce a fost - și a murit la 23 XI 1778, lăsându-și afacerile prin contract partenerului Gheorghe Pataky / Patachi de 49 ani din Mișcolț, Str. Sczechenyi, Nr. 9, care i-a inclus ca asociați pe Adam Gherga și pe Atanasie Pescar (voința lui Gheorghe Gherga a fost consemnată de Naum Șaguna - tânărul asistent al lui Gheorghe Pataky - care îl însoțea în Polonia). La afacerea preluată de la răposatul Gheorghe Gherga s-au mai implicat în Mișcolț ca asistenți Mihail Muciu, Ștefan Roja, Gheorghe Dona și Mikloș Kilitza, care au devenit nume cunoscute în comerțul orașului. Muzeul Mișcolț păstrează testamentul marelui negustor Gheorghe Gherga, din care transcriu: ‘Întrucât eu, Gheorghe Gherga, am căzut așa de bolnav încât nu mai văd lumina zilei și nu mai cunosc nici trecerea timpului, ci îmi văd doar moartea, iată ce act fac cu înțelepciunea minții mele, în fața lui Dumnezeu, pentru succesorii și legatarii mei, mărturisind ce las: despre bogăția mea, privind firmele îl aleg pe partenerul meu Gheorghe Pataky - pe care-l consider ca fratele meu - și pe Adam Gherga ca să fie îndrumat iar privind capitalul, se împarte egal soției dragi și copiilor; banii pe care îi am cu mine să ajungă la nunta nepoatei mele, fiica lui Simion Gherga - căci am promis cadou - iar cu restul să fie achitată datoria la Moscopole. În ceea ce privește Biserica din Mișcolț, dacă va fi construită, atunci să se contribuie din profitul afacerii, domnul Atanasie Pescar ocupându-se de socoteli. Semnat Gheorghe Gherga, cu sigiliu inelar, scris de Naum Șaguna, cu 2 martori în Lublin, 20 XI 1778’. Textul contractului social ce a urmat testamentului a luminat puternic afacerile acelor vremuri, începând astfel: ‘Slavă Majestății Sale și tuturor Sfinților. Noi, Gheorghe Gherga și Gheorghe Pataky, am tranzacționat mulți ani fără nici un contract social, doar cu inventarul conturilor noastre și dorind ca la decesul oricăruia din noi să nu fie discuții de succesiune, am convenit ca burlacii Adam Gherga și Atanasie Pescar să fie cuprinși în acest contract despre capitalul nostru, cu drepturi și obligații egale’. Comerțul lor a fost cu vin, coloniale, textile, diverse materii prime și produse finite, continuând în Mișcolț până în 1791”. Se pare că întreruperea activităților comerciale în Mișcolț a fost datorită nunții Anastasiei Gherga - fiica răposatului Gheorghe Gherga / respectiv sora lui Adam Gherga - care s-a măritat cu Aromânul comerciant de vin Ion Pamperi în 1790, la Varşovia (din avutul Gherga desprinzându-se zestrea ei, în fața casei fratelui Adam Gherga 1755-1813, familia Pamperi / Pompery avându-și casa în Mișcolț, Str. Kossuth, Nr. 12); asociatul Gheorghe Pataky / Patachi 1729-1804, născut în Moscopole, după aceea și-a trăit bătrânețea în Mișcolț iar nepotul Pompery Janos 1819-1884 (numit la fel ca bunicul, în versiunea Maghiară) s-a născut în casa Gherga din Mișcolț - Str. Szechenyi, Nr. 3 - și a devenit membru corespondent al Academiei Ungare: așa cum a scris istoricul Maghiar Komaromy Jozsef - în 1969, pentru Muzeul din Mișcolț - “luxul familiei Gherga (a văduvei negustorului Gheorghe Gherga și a copiilor, începând cu cei mari, Adam și Anastasia) a fost evident, rămânând date despre sofisticatele lor gospodării, abundențele de mărfuri scumpe și consumurile mari de cafea, caviar, mirodenii / ca înalt apreciata vanilie, băuturi / în primul rând lichior, rochii la modă, etc., ei în final mutându-se - prin cununii - din Mișcolț”. Galiția, aflată în Nordul Bucovinei și Maramureșului / la poalele Nordice ale Carpaților, avea după capitala Liov / Ucraina drept cel mai mare oraș Cracovia / fosta capitală a Poloniei, fiind locuită într-o bună parte de Leahi / Leși, după cum au fost numiți urmașii lui Lech - primul născut al prințului Pan al Panonilor - migrați în N până în Lituania, Varșovia ajungând capitala Poloniei din 1596, când s-a încheiat cârmuirea dinaștilor Iagelo = Jogaila / Ghioga-ilă, patern genetic Gherga). În secolul XVII, cronicarul Miron Costin a scris despre ce se știa pe atunci că a fost în secolul I: “Litva în Crăiia Leșască direpți Râmléni suntŭ, însă acel neam al Litvei nu de Râmleni aduși suntŭ pre acéle locuri, unde lăcuiescŭ acum, ci de tirăniia lui Neron împăratului al Râmului. Multe case mari cu gloatile sale, cu domnul lor Lizbon, fugând de răotățile lui Neron la Némți și de acolo cumpărându-și vase de Mare, pre Marea céia ce lovéște la Gdansca au mersŭ, pănă la Liflantŭ, o Țară, și de acolo descălecândŭ malul, s-au lățitŭ pănă unde ieste Litva acum. Mulți ani suptŭ ascultarea Rusilor au fostŭ, pănă înmulțindu-să din an în an, apoi ei au supus pre Rusi, de le suntŭ vecini Rusii acei a toate Țări”. Academicianul A/Român N. Iorga a consemnat că în Liov / Galiția la 1500 exista Jurjea Grecul = “Jurzi Grecus” (adică ortodoxul - posibil Aromânul - George); în prezent, analizele genetice au documentat că există bărbați genetic “N” ca Gherga atât în Liov, cât și lângă oraș, la Bibrka 49,38 lat. N, 24,17 long. E, ș.a.m.d. Autorul Anastase Hâciu a scris în studiul “Aromânii” din 1936 că “știm despre negustori Aromâni în Polonia secolului XVI, care - natural - își întindeau afacerile și în Rusia (de unde luau blănuri). În 1791, la secretariatul expediției Rusești în Mediterana și apoi la secretariatul Congresului de la Iași era un învățat care a fost în serviciul diplomatic vreme de 22 ani, Moscopoleanul Atanasi Bala. Acel înalt dregător - foarte considerat în corpul diplomatic - a putut să se dezvolte numai într-un mediu Moscopolan așezat demult în Rusia. Părinții lui Ivan Gurco - generalul Rus din 1877 - erau Aromâni Mețoveni”. (Din Mețovo a fost și Armânul Nicolae Zurzuli / Zerzoulis = Cercel, matematician fost director al Școlii de pe Sf. Munte și șeful Academiei de la Iași în 1766-1772; Mețovo / Aminciu 39,46 lat. N, 21,11 long. E în secolul XVII a populat cu coloniștii săi un cartier din Moscopole iar în secolul XX - în al doilea război mondial - a fost centrul / capitala Principatului Pindului: stat Aromân fascist în 1941-1943).

Un istoriograf din Mişcolţ / Panonia a descris procedura alegerii electorilor din perioada Reformei Habsburge şi a specificat faptul că tribuna negocierilor politice era Cazinoul Gherga: “Cazinoul de atunci se afla într-o casă cu un singur etaj, pe strada principală, unde proprietarul era Spiridon Gherga 1791-1869, cu o bucătărie foarte bună; în perioada Revoluţiei Paşoptiste tinerii numeau acel loc de relaxare”. Trecerea prin Mişcolţ a marelui revoluţionar al Ungariei, Petofi Şandor 1823-1849 (de fapt tânărul poet Balcanic Ştefan Petrovici - avansat în gradul de maior la asedierea Timişoarei, în 3 V 1849 - mort la Sighişoara, care afirma că “Ungaria nu există fără Ardeal”) a rămas consemnată de Maghiari prin faptul că “a fost găzduit în 1847 de Spiridon Gherga şi în cinstea lui s-au adunat tinerii din Mişcolţ iar pentru prânz a fost invitat la Cazinou” / în prezent, pe fațada clădirii este o placă memorială despre acel eveniment; acela a fost coleg de şcoală cu Kerkapoly Karoly, care a devenit în 1859 membru corespondent al Academiei Ungare şi ministrul finanţelor Ungariei “Mari” în 1870-1873 (“Ungaria Mare” nu a existat niciodată de sine-stătătoare, ci era parte a Imperiului Austro-Ungar, fiind o elaborare similară de exemplu cu “Bazinul Carpatic”, altă sintagmă eronată Maghiară: spre comparație, după disoluția Ungariei Mari - de la sfârșitul primul război mondial - existența României Mari nu a fost conectată de nici o structură imperială, Țara fiind independentă / de sine-stătătoare, ca România “Mare” iar nu ca parte din vreun sistem super-statal, cum a fost Ungaria “Mare” în cadrul Austro-Ungariei, putându-se și observa că după disoluția Austro-Ungariei a lipsit jalea după Austria “Mare”, artificiul cu mărirea fiind unilateral Maghiar). Este de ştiut că ministrul justiţiei paşoptist Deak Ferencz 1803-1876, declarat de Maghiari drept “Înţeleptul naţiunii” - care l-a simpatizat şi l-a protejat pe Kerkapoly Karoly - se înrudea cu familia Aromână Pescar/iu din Mişcolţ iar generalul Gorgey Artur 1818-1916 (a cărui familie, când regele Geza II, însurat cu Eufrosina Kievului, a domnit peste Ungaria, Croaţia şi Dalmaţia, a emigrat de pe moşia Gorgo în N Panoniei) a primit comanda Revoluţiei Paşoptiste de la conducătorul ei, masonul Kossuth Lajos 1802-1894, însă în 13 VIII 1849 a capitulat la Şiria 46,16 lat. N, 21,38 long. E / judeţul Arad şi s-a retras la Vişegrad 47,47 lat. N, 18,58 long. E, ca inginer feroviar: 13 militari dintre colaboratorii lui - printre care erau 4 Maghiari - au fost executaţi în 6 X 1849 la Arad de Austrieci, care au sărbătorit momentul ciocnind cu bere (ceea ce i-a determinat pe Maghiari ca de atunci să nu mai ciocnească berea); în Mișcolț, mama Aromânului Spiru / Spiridon Gherga - proprietarul Cazinoului, strănepotul lui Dimitrie Gherga / Gheorghiu din Moscopole - era fiica negustorului Aromân Naum Pescariu. Revoluţia Paşoptistă în Ungaria s-a declanşat mistic la Idele lui Martie şi a rămas sărbătoarea anuală a Maghiarilor de pretutindeni.

Cazinoul Gherga din Mișcolț

În lucrarea “Vieața unei mame credincioase” din 1913 - despre doamna Șaguna, fostă Muciu / Mocioni, răposată la vârsta de 51 ani, în 1836 - Dr. Ioan Lupaș a scris că în Mișcolț “la anul 1728 erau 300 de familii ale negustorilor Români” iar Dr. Pericle Papahagi a consemnat pentru Academia Română cum a fost după 7 decenii în același secol XVIII, anume că “numai la Mișcolț erau peste 350 de familii în 1798 veniți de pe la Moscopole”; de altfel, în 2013 Dr. Konstantina Karakosta - de la Facultatea de Istorie a Universității din Salonic - a prezentat statistica proveniențelor negustorilor în Mișcolț la începutul Epocii Moderne, relevând că majoritatea erau din Moscopole:

Cu albastru: Moscopolenii în Mișcolț

Dr. Konstantina Karakosta a scris în 2013: “După încheierea în 1718 a Tratatului dintre Imperiile Habsburg și Otoman, au fost conferite numeroase drepturi celor din Imperiul Otoman care voiau să se așeze în Imperiul Habsburgic (taxe reduse, libertate religioasă, etc.); forma de organizare preferată de negustorii Makedoni în noua țară a fost prin case de comerț (companii / firme). La Kecskemet erau vite iar la Tokay erau vinuri, așa că Mișcolț - plasat între acelea - a fost locul potrivit ca piață și ca domiciliu: specialiști în comerțul internațional, negustorii Moscopoliți au depășit cu mult comercianții locali, desfăcând în Polonia și secundar în Imperiul Țarist. Istoricul Maghiar Ödön Fϋves a afirmat despre caravanele Moscopoliților că se întorceau după livrări cu saci de aur, ceea ce a dus - din cauza puterii pe care o arătau și a geloziei pe care o atrăgeau - inclusiv la conflicte cu băștinașii / indigenii necapabili de asemenea performanțe; negustorii Makedoni - veniți din Moscopole în Mișcolț - erau fie temporari, fie permanenți: cei care s-au așezat în Mișcolț au putut ajunge cetățeni imperiali dar și puteau ajunge Maghiarizați. În secolul XVIII, negustorii Makedoni au achiziționat - în mod gradual dar cvasi-compact - circa 200 de clădiri în centrul istoric al orașului Mișcolț; casele pe care le aveau, împreună cu prăvăliile, cu stilul luxos de viață și cu obiceiurile prezervate, au influențat imaginea urbei: negustorii Makedoni formau 2% din populație, însă aveau majoritatea capitalului. Istoricul Maghiar Bárány Péter a afirmat că ‘locuiau în cele mai frumoase imobile, aveau cele mai bune podgorii, posedau cele mai bune locuri; nimeni din județ ori din județele învecinate nu-i putea ajunge ca nivel de trai’. Negustorii - prin legăturile existente - au provocat un lanț de migrări; bazele rețelelor umane dezvoltate au fost familiile, care împărtășeau aceleași origini, amintirile acelorași proveniențe, înrudirile și prieteniile formate, etc.: așa ceva a definit profilul economic al comunității, care în societatea Maghiară a ajuns să capete recunoaștere oficială prin faptul că Moscopoliții - printre care de vârf au fost cei din familia Gherga - au generat capital timpuriu, au creat burghezie, au introdus spirit antreprenorial, au dezvoltat comerțul, au îmbunătățit suflul economic al zonei, ș.a.m.d. Dinamica a fost susținută până spre sfârșitul secolului XIX, după care a urmat decăderea: descendenții bravilor pionieri - ai marilor negustori de la început - au investit în sistemul bancar, s-au implicat în noile întreprinderi ori în viața publică, etc. și s-au dispersat; așa ceva nu a fost unic (ca un caz izolat, pentru Mișcolț), căci însuși Imperiile - Habsburgic, Țarist și Otoman - au dispărut: în viitor, cercetătorii ar putea studia diaspora Moscopolită din Mișcolț, prin analize de gen sociologic ori antropologic”. La 9 IX 1802, în capitala Ungariei, din partea Armânilor / Aromânilor “a fost ales unanim Theodor Papa Georgi ca preot, episcopul Budei fiind rugat să-l sfinţească de paroh al Comunităţii din Pesta”. În 1814, profesorul Nicola Nicolau - autorul în Buda a cărţii “Gheografia - scrierea pământului” l-a avut printre prenumeranţi (adică finanţatori) pe “cinstitul Ioan Gherga”, după cum stă scris la sfârşitul primului tom: Ioan Gherga - notat documentar Johann Gyerga - era un membru Vlah / Armân de bază al Bisericii Ortodoxe din Pesta; așa cum a documentat în 2017 Dr. Maria Berenyi în lucrarea “Familii și personalități macedoromâne din Pesta (secolele XVIII-XIX)”, în anii 1820-1821 printre Vlahii Pestei - din scriptele Bisericii Aromâne de acolo - au fost consemnate inclusiv votările lui Johann Gyerga = Ioan Gherga la disputele cu Elenii, acela mai existând ca demn contact Vlah în Pesta indicat documentar și la 1833. Este de remarcat - după cum a studiat inclusiv Institutul de Cercetări a Românilor din Ungaria - că negustorii Macedo-Români între ei vorbeau “Vlașka” = Graiul Armân (iar nu Greaca); în acele vremuri de începuturi ale Epocii Moderne, Aromânii în Imperiul Habsburgic nu doar și-au păstrat identitatea în Ungaria și în Austria, ci au și sprijinit decisiv afirmarea identității Românești autentice în provinciile Române ocupate: Banat, Transilvania și Bucovina.

Portul vapoarelor cu aburi, în fața Bisericii Aromâne din Pesta

Pare semnificativ că în Imperiul Habsburgic al anului 1860 (imediat după Unirea Principatelor Române Moldova și Valahia), consilierii imperiali pentru cele 3 provincii Românești incluse - Bucovina, Transilvania, Banat - au fost 3 Aromâni invitați de către împăratul Francisc Iosif / Franz Josef: baronul Nicolae Apostol Petrino (cu care se înrudea familia Hurmuzaki) pentru Bucovina, episcopul Andrei Șaguna - nășit de Gherga - pentru Transilvania, respectiv pentru Banat judele primar al nobililor, adică prim-pretorul Andrei Mocioni / a cărui familie a finanțat pe Gherga. În “Memoriul către împărat pentru autonomia Banatului”, Andrei Mocioni atunci - în 28 IX 1860 - a prezentat personal suveranului și a lăsat scris (“sprijinit temeinic pe argumente istorice indiscutabile” după cum a consemnat Dr. Teodor Botiș în “Monografia familiei Mocioni” din 1939): “Banatul a fost o parte a Daciei antice, și sub Romani se chema ‘Dacia Ripensis’ în urma faptului că cele 3 laturi ale sale sunt spălate de râurile Mureș, Tisa și Dunăre. Populația constă mai ales din străvechii săi locuitori, adică din Români, care se întind de la un capăt până la celălalt. După ce Banatul ajunse sub Imperiul Roman iar mai târziu - după multe prefaceri - sub suzeranitatea Maghiarilor, a rămas, ce e drept, un șir lung de ani, cu întreruperi neînsemnate, ca o provincie aparținătoare sceptrului regilor Ungariei, dar până pe la sfârșitul domniei împărătesei Maria Terezia, de glorioasă memorie, totdeauna autonomă. După ce Maghiarii pe la anul 896 s-au așezat în Ungaria de astăzi, sub regele Geza țara se împărți în scopul unei administrațiuni mai îndemânatece în comitate, fără ca în catalogul acelor comitate să fie numit și Banatul. Ba tocmai regele Geza dete Banatului o situație autonomă sub guvernator militar, cu titlul de: ‘Comite al Banatului’. Puțin după aceea Banatul fu ocupat de Emanuil, împăratul bizantin, care înaintase până la Tisa contra lui Ștefan II, regele Ungariei. După ce s-au retras bizantinii, Andrei II regele Ungariei prin o lege din anul 1212 1-a așezat, ca pe o provincie de mare însemnătate, într-un rang cu principatul autonom al Transilvaniei, iar de comite a numit pe un oarecare Martin. În anul 1242 Banatul, împreună cu Ungaria, fu devastat de Tătari, iar după retragerea lor păstrându-și autonomia, cu demnitatea de comite fu onorat magistrul Laurențiu. Sub regele Carol Robert și sub fiul lui, Ludovic cel Mare, Banatul a rămas pururea o țară a coroanei, despărțită de Ungaria și administrată de comitele Ștefan din Loșint, iar mai târziu de Filip de Ozora. Acestora le-a urmat, sub regele Sigismund, Ștefan de Rozgony și Nicolae de Ujlac, iar sub regele Vladislav I, gloriosul Român Ioan Huniade. După moartea lui Ioan Huniade, Banatul a rămas sub domnia văduvei sale Elisabeta, iar dupa moartea ei sub regele Matia Corvin, fiul lui Ioan Huniade, demnitatea de comite se dete lui Pavel Cneazul și după moartea aceluia, sub regele Vladislav II, lui Iașa Som. La anul 1552 Banatul căzu sub stăpânirea otomanilor, afară de ținuturile Lugojului, Caransebeșului, Mehadiei și de ținuturile lui muntoase, care s-au încorporat la Transilvania și până la reocuparea Banatului rămaseră încorporate tot la Transilvania. La anul 1716, împăratul Carol VI îi dădu Banatului, câștigat prin armele împărătești, autonomia lui de mai înainte, și îl puse apoi sub administrația unui comandant general și a unui președinte civil. Populațiile Banatului se simțiră fericite sub acea administrație, pentru că erau libere de orice prestație iobăgească și se administrau prin organele lor autonome, adică de către dregători aleși de popor, sub nume de Cnezi-primari. Împrejurarea că generalul comandant, contele Mercy, realiză opere minunate pentru prosperarea agriculturii și a industriei, adăugă mult la fericirea lor. Totuși acele populații nu se putură bucura îndelung de bunăstarea lor, pentru că în anul 1780, adică după 64 de ani de administrație autonomă, împărăteasa Maria Terezia, fără a întreba populațiile Banatului, ci în contra intereselor lor, decretă anexarea Banatului la Ungaria, ca un act de recunoștință față de Maghiari. Din cele zise până aici se vede că Banatul, de la înființarea lui până la anul 1538, prin urmare timp de 644 ani, s-a ținut, ce e drept de sceptrul regilor Ungariei, iar de la anul 1716 până la 1780, adică în decurs de 64 de ani, se bucură iarăși de o situație autonomă și aparține coroanei Austriei. Prin urmare Banatul în decurs de 872 de ani nu a fost deloc încorporat la Ungaria. De la anul 1780 până la anul 1849, adică numai 69 ani, a fost anexat Banatul la Ungaria și administrat în sensul fostei constituțiuni Ungurești. La anul 1849 Majestatea Voastră, considerând meritele Românilor, v-ați îndurat a restaura Banatul în situația lui autonomă de mai înainte, iar cu considerare la meritele Sârbilor ați creat Voivodina Sârbească, din comitatul Baci și din o parte a Sirmiului, iar apoi unindu-le pe amândouă le-ați înălțat prea grațios la rangul de provincie autonomă a coroanei. În consecință, dupä istorie, Banatul a format mai în toate timpurile o individualitate istorică proprie și ca atare mai fericit a fost atunci, când a atârnat de-a dreptul de Viena. Deci a-1 uni cu Ungaria înseamnă a repeta o eroare, care acum cu atât mai puțin se poate întâmpla, cu cât însăși Ungaria e în prezent numai o țară de coroană a Austriei, prin urmare Banatul ar ajunge sub supunere dublă: a Vienii și a Pestei, ceea ce ar fi evident o anomalie. Totala contopire a Banatului cu Ungaria pot să ceară numai dușmanii acelei țări și a poporului ei. Precum este evident din istorie că în contra autonomiei Banatului nu se poate ridica nici o obiecțiune întemeiată, tot astfel vorbesc aici meritele Românilor și ale Sârbilor. Deci după ce Majestatea Voastră, luând în considerare istoria Banatului, meritele Românilor și ale Sârbilor, nationalitățile ambelor acestor popoare, prin urmare și principiul egalității de drepturi, enunțat de către Majestatea Voastră pentru toate popoarele, precum și având în vedere administrația neliniștită a provinciilor de coroană Banat și Voivodina Sârbească, v-ați îndurat a le înălța ca autonome; după ce dorințele ambelor acestor popoare se manifestă neîncetat pentru susținerea autonomiei, eu - ca reprezentant al său - îmi țin de datorință ca temeiurile de mai sus să le înaintez Majestății Voastre cu acea prea umilită rugăminte ca să vă îndurați a le lua în preagrațioasă considerare, cu atât mai vârtos că, prin o anexare a Banatului și a Voivodinei Sârbești la Ungaria, Românii și Sârbii ar deveni subordonați națiunii Maghiare, când din contră, Majestatea Voastră chiar și în prea-înaltul cuvânt către Senatul imperial actual ați binevoit a enunța pentru toate popoarele și țările egală protecțiune, cum și egale drepturi și datorințe, în concordie frățească”. Dr. Teodor Botiș în “Monografia familiei Mocioni” a scris: “Ținuta bărbătească și demnă a senatorului Andrei Mocioni displăcu, bineînțeles, înaltei aristocrații feudale ce se afla la cârma monarhiei; la întoarcerea de la Viena, scăpă de un atentat, în gara Seghedin, grație prezenței de spirit a soției sale”. În 1866, la București, 2 Bănățeni au fost printre puținii membri fondatori ai Academiei Române: Aromânul Andrei Mocioni 1812-1880 din Foeni / județul Timiș, împreună cu administratorul stipendiilor = burselor Mocioni, anume Vikentie / Vincențiu Babeș 1821-1906 (al cărui tată biologic a fost Gheorghe “Crâșmaru” din Moșnița Veche 45,44 lat. N, 21,19 long. E / județul Timiș, după decesul timpuriu al aceluia socrul adoptând pruncul), fiul Victor numit așadar prin adopție Babeș 1854-1926 devenind academician, autorul primului tratat de bacteriologie din lume, fondatorul Școlii Românești de microbiologie și ajuns - printre altele - în denumirea celei mai bune Universități din România, în capitala Ardealului, urmată și de Eugen Gherga, autorul prezentei lucrări “Originea Gherga”.