Când limba e amestecată cu alte limbi, devine “jargon”: el este un limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorinţele celor ce-l vorbesc de a se distinge de marea masă a vorbitorilor, caracterizându-se prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor pretenţioase; uneori, noţiunea de jargon este confundată cu cea de argou, diferenţa constând în faptul că argoul se doreşte a fi înţeles doar de cei care-l folosesc. De exemplu, în limba Vikingilor - vechea Norsă / Graiul Europenilor Nordici - pentru “taifas” se folosea denumirea Ghelga / “Gelga”, cu regăsire în limbile Românice ca Jargonul Gherga (Românii - dar şi Arabii, ş.a. - zicând “trăncănelii” şi gargară). Spre exemplu, chiar această lucrare, prin text - cu unele părţi acentuate de majuscule, îngroşări, ghilimele, etc. - dar şi prin felul exprimării, se distinge în peisajul cărturăresc (aşa cum lingvistic în general o face şi Jargonul ori Graiul într-un limbaj). Muzicianul Veneţian Antonio Molino 1495-1571 utiliza în Veneţia “Gherghesca”: gen vocal în vogă în Veneţia secolului XVI, înrudit cu “madrigalul” - cu cântece pastorale de “cameră”, adică folosind puţine instrumente - având textele într-un amestec de Greacă, Dalmaţiană, Istriană şi Veneţiană. Gorga a rămas ca termen generic pentru ornamentaţia de virtuozitate improvizată - adică succesiunea rapidă de sunete, în scări / arpegii, ca sinonimul “ruladă” - la modă în arta vocală de acolo; prin “gorgoană” sau “gurguraş”, s-a fixat în muzica bisericească psaltică trilul din gâtlej, marcat printr-un semn aşezat lângă o notă, determinându-i intonarea la ridicarea mâinii, prin scurtarea la jumătate a duratei notei precedente. De altfel, e de știut că Armânii Medievali nu foloseau instrumente muzicale, ei cântându-și în grup - împreună - legile, din voci; muzica Armânească în forma ei originală avea caracteristic modul de cântare:
· omofonic (tehnica în care o voce predomina iar celelalte o acompaniau)
· eterofonic (devierea vocilor mai multor cântăreți care improvizau aceeași melodie)
· polifonic (arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrându-și în ansamblu individualitatea melodică)
Ordinul Iezuiţilor - cunoscut ca “Societatea lui Iisus” / de unde numele de Iezuit - a fost fondat în 15 VIII 1534 (atunci când Biserica Anglicană - întemeiată în mileniul anterior cu sprijin Ghergan - s-a separat de cea Catolică), de un Basc provenit din N Văii Valdorba, de pe domeniul castelului Gherga, pentru a apăra papalitatea şi a converti la creştinism necredincioşii din multe locuri, având caracteristici care îl deosebesc clar de Ordinele anterioare creştine / ale Benedictinilor şi Franciscanilor din Italia, Cistercianilor şi Dominicanilor din Franţa, etc.: membrii nu sunt obligaţi să rostească rugăciuni specifice ori să poarte sutane şi nici să trăiască izolaţi în Mănăstiri; acest Ordin religios se află în serviciul direct al papei, subordonarea respectivă eliberând Iezuiţii de intervenţia altor autorităţi (sinonim cu rolul avut anterior de Templieri).
Organizarea Ordinului Iezuit este similară unei asociaţii militare, în frunte având un “general”, cu mandat pe viaţă (a fost aprobat de papă în 27 IX 1540). Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a prezentat: “Geniul religios al lui Ignaţiu de Loyola - întemeietorul Ordinului Iezuit - s-a exprimat mai cu seamă în ‘Exerciţii spirituale’, manual indicând rugăciunile zilnice şi meditaţiile folositoare celui retras în singurătate; metoda aminteşte anumite tehnici meditative indiene: cel retras în solitudine învăţa să sacralizeze spaţiul, proiectându-l - prin puterea imaginaţiei - în istoria sfântă (să vadă Ierusalimul din vremea lui Iisus ori chiar când mânca să-şi închipuie c-o făcea împreună cu apostolii). Purificarea celui supus unor aşa exerciţii nu pregătea deloc o uniune mistică; obiectivul era pregătirea de ‘atleţi’ spirituali pentru a merge în lume”. Filologul Francois Villon de la Universitatea Oxford a cercetat în 1884 Jargoanele Medievale şi a considerat Jargonul Gherga ca sacru şi secret, de sorginte Grec, utilizat numai de către cei iniţiaţi (spre exemplu, în prima Biserică a Iezuiţilor - Gesu, adică Iisus, din Roma / Italia - în cronica unui călugăr Jargonul Gherga era consemnat special, la 27 IV 1567; acel prim aşezământ religios al Iezuiţilor a constituit modelul baroc pentru construcţia Bisericilor, stilul baroc fiind răspândit în lume mai ales de către Iezuiţi).
 |
| Panoul castelului Gascon / Basc Gherga |
 |
| Prima Biserică Iezuită |
Jargonul Gherga era cunoscut de către prezicătorul Nostradamus 1503-1566 din fosta Galie - practicant al cristalomanţiei, procedură existentă din Epoca Pietrei prin care privitul îndelungat al unei suprafeţe reflective ca luciul unei ape, un glob de cristal, metal lustruit, o oglindă sau chiar o picătură de sânge, ducea la posibilitatea intrării în transă generatoare de viziuni - care şi-a început scrierile în 1550 şi le coda spre a nu fi acuzat de vrăjitorie; fenomenul fonetic Gorgia al Renaşterii era puternic pe atunci şi în Florenţa 43,47 lat. N, 11,15 long. E / Italia (locul unde în 1488 s-a tipărit pentru prima oară în lume “Iliada”), oraşul unor artişti ca Leonardo da Vinci 1452-1519, Michelangelo Buonarroti 1475-1564, etc. Istoricii Germani au reliefat în “Cronica ilustrată a omenirii”: “Datorită căderii Bizanţului, numărul învăţaţilor care au preferat să se instaleze în Italia a crescut vertiginos. Odată cu ei, deschiderea intelectuală a lumii antice a ideilor, cum a fost ea secole la rând întreţinută în Bizanţ, şi-a făcut intrarea solemnă în centrul vieţii spirituale europene; datorită moştenirii Constantinopolului a apărut Renaşterea culturii europene: căderea Constantinopolului a dus la un exod al învăţaţilor, ceea ce a avut drept consecinţă înflorirea lumii spirituale a Occidentului” (de exemplu, Cosimo de Medici 1389-1464, fondatorul dinastiei politice de Medici, tatăl unui fiu ilegitim cu frumoasa Circasiană Magdalena, doar într-un singur an a primit în Florenţa câteva mii de învăţaţi refugiaţi din Imperiul Bizantin / ultimul împărat bizantin a fost Constantin Paleologu, a cărui familie descindea din Dinastia Comnen, înrudită cu Gherga). De altfel, însuşi denumirea de “Jargon” a provenit din “Jerga”, însemnând vorbirea Gherga; în 1609, la Barcelona / capitala Catalană a fost publicat un studiu despre jargoane, Jargonul Gherga - de fapt un pleonasm - fiind menţionat în pronunţie rustică şi guturală ca acela folosit de toreadorii Spanioli, cu răspândire din Italia secolului XIII (conform Academiei Crusca înfiinţată în Florenţa Renaşterii) şi Germania de atunci până în America, unde se regăseşte şi în prezent, folosit de unele grupuri periferice / e de remarcat - printre motivele existenţei Jargonului Gherga - că s-a datorat mai ales presiunii otomane, când învăţaţii Greci din Bizanţ s-au mutat în Peninsula Italică, determinând acolo inclusiv Renaşterea: Dr. Neagu Djuvara - în “Civilizații și tipare istorice” - a observat că Renașterea a pornit din Toscana, vechiul leagăn Etrusc (savantul mai afirmând și că Latina deformată de urmașii Etruscilor a devenit limba Italiană). Istoricul religiilor Mircea Eliade a indicat că “euforia şamanică a reprezentat unul din izvoarele lirismului universal: când îşi pregătea transa, şamanul bătea toba, chema spiritele ajutătoare, vorbea un ‘limbaj secret’, imita glasul animalelor şi ajungea la o stare ce declanşa mecanismul creaţiei lingvistice; tocmai pornind de la aşa inspiraţie s-a cristalizat limbajul alegoric” (Jargonul Gherga încadrându-se acelei geneze). De exemplu, Iezuitul Spaniol Juan Cortes 1623-1688 a scris despre “căluşul Gherga: o blasfemie”; e de știut - de pildă - că în Sant Miquel de Campmajor 42,08 lat. N, 2,40 long. E / Catalania în secolul XVIII a trăit familia Gierga (acolo Pera Gierga și-a însurat fiul în 15 II 1733, Salvi Gierga și-a măritat fiica în 19 VII 1735 iar Madalena Gierga și-a botezat fiul în 15 XII 1744).
Cărţi Italiene din 1750 ori “Dicţionarul Veneţian” al lui Giuseppe Boerio din 1867 de asemenea au menţionat Jargonul Gherga (în 1889 şi lucrarea lui Albert Barrere despre argourile din Paris a fost explicată drept bazată pe sacrul Jargon Gherga, cunoscut doar puţinilor iniţiaţi).
“A cârti”, adică a-şi exprima nemulţumirea sau a “certa”, se află etimologic în legătură cu Gherga; verbul “a cârti” în Banat - cu originea Traco-Dacă dovedită, după cum a consemnat Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române” din 2009 - are şi sensul de “a sfâşia” / “a rupe în bucăţi” (despărţirea Graiului în silabe - pentru a vorbi îndărăt, întors sau păsăreşte - era “gargariseală”, procedură văzută de cei exteriori drept “cârteală”). În jargon Românesc, pentru ţăran înalt - ca o aluzie la Grecescul Gheorgoi - a apărut un cuvânt folosit câteodată peiorativ: “gherţoi”; derivatul Ghergan “gherţeg” a fost termenul înalt nobiliar pentru “herţeg” - echivalentul European al ducelui / al lui Vodă - egalitatea dintre titlul aristocratic de duce şi numele Gherga provenind de la recunoaşterea Medievală a liderilor Daci Gherga (Dinastia Gurag / Zuraz - compusă din Gherghi = Gherghiţi - a cârmuit Geto-Dacii timp de peste un mileniu urmaşii Goţi fiind la putere în mileniul I prin multe părţi ale continentului). În 1868, filologul Heliade Rădulescu (1802-1872), primul preşedinte al Academiei Române, a scris în “Geniul limbilor”: “Limba decrepită ia nume de gergu, de jargon, de gâscănărie. În glosă se vede inocenţa pruncului, în gergu se vede ignoranţa şi corupţia disperată a celui învechit în rele. Gergu vine cu servitutea, cu ignoranţa popoarelor decăzute. Descendenţii foştilor Eleni şi Romani, ca ignoranţi devin Barbari, fără vigoarea Barbarilor primitivi ca a Pelasgilor şi ca a Barbarilor moderni ce veniră a domina şi Orientul şi Occidentul. Limba devine limbuliţă, gergu. Cauzele ce degradează o limbă până la gergu sau gâscănărie sunt: climele defavorabile, ignoranţa, Barbarii, lipsa gustului şi a demnităţii de om (cu un cuvânt, ce se zice bădăranie)”. În aceeaşi gamă, vocabularul uzual Român mai cuprinde cuvinte rezonând cu Gherga, ca fiind un “gâgă” cel iraţional, o “gagă” pentru o femeie însemnând un termen respectuos, ca având “gărgăuni” pentru ideile extravagante (“zărghit” însemnând “zăpăcit”), ca “gargară” pentru sunetul produs expirând aer printr-un lichid, “gârgăriţa” / “gărgăriţa” - “paparuga” / buburuza, asociată primăverii şi căldurii - pentru simpatica insectă din familia cărăbuşilor / având de obicei aripile roşii cu pete negre, etc.
“Gărgăriţele mănâncă bucatele bogaţilor” - ştiută şi ca legenda “Gărgăriţa” - a fost culeasă în S Român de academicianul Simeon Florea Marian, în secolul XIX: “Era odată un om putred de bogat, aşa de bogat, încât rânea banii cu lopata şi magaziile lui pline cu bucate erau aşa de mari, cât ar fi putut îndestula un colţ de ţară. Pe cât era însă omul acela de bogat, cu 10 părţi era el mai zgârcit, aşa de zgârcit, că nu-i scăpa din mână nici măcar o bucăţică mucedă la un sărac. Căci aşa au fost şi sunt până şi în ziua de azi bogaţii; lor le este necontenit frică că or sărăci dacă or milui un sărac cu o bucătură cât de mică. Şi în ţara aia, unde era bogatul ăla, se întâmplă într-o vreme o foamete mare, cum nu s-a pomenit în lume, că mureau oamenii şi stârpeau muierile de foame. Mâncau bieţii oameni iarbă şi frunze ca vitele şi nici iarbă şi frunze nu mai erau, căci era o secetă mare, de s-aprindea pământul. Bieţii oameni rodeau cojile copacilor şi mâncau pământ sărat, căci nimeni, nimeni nu avea o boabă de grâu în ţara aia. Numai magaziile bogatului ăla nemilostiv gemeau de bucate, şi el nimănui nu da o fărâmă. Şi cu cât năvăleau oamenii şi cereau bucate, cu atâta el încuia magaziile cu verigi de fier şi punea străjuiri, ca nimenea să nu se apropie. Şi celui ce cerea bucate, îi răspundea ca să-i aducă aur şi argint, şi apoi îi va da. Dar de unde era să-i aducă bieţii săraci aur şi argint? Şi aşa mureau oamenii, de foame, pe lângă magaziile pline cu bucate ale bogatului nemilostiv. De la o vreme însă, Dumnezeu Sfântul, văzând atâta împietrire de inimă la bogatul ăla nemilostiv, îşi întoarse mila şi începu a ploua şi rodiră câmpiile din belşug, încât şedeau acuma bucatele grămezi pe câmpuri. Iar în magaziile bogatului nemilostiv trimise atâtea gărgăriţe, câte boabe erau acolo, şi în puţină vreme toate bucatele nu mai rămaseră decât nişte coji, cari nu erau bune de nimic. Bogatul - de mare ciudă - se îmbolnăvi şi atât de mult zăcu, încât îl mâncară viermii de viu. Şi de atunci a rămas de mănâncă gărgăriţele bucatele de prin magaziile bogaţilor, căci ei ţin grămadă bucatele prin magazii şi de multe ori săracii rabdă foame”. Este de observat că gândacului de hrişcă i se spunea “cărăbuşel” iar celui de grâne “grângoaşă”, în vechiul Egipt gândacul de bălegar - având imaginea foarte respectată, ca simbol al reînvierii - fiind asociat Zeului Khepra, cel care zilnic făcea să răsără soarele:
 |
| Zeul perfect: domnul celor 2 tărâmuri |
Este de remarcat că şi în Templul Nin-Karrak din mileniul III î.C. de la Terga / Terqa - de pe malul drept / apusean al Eufratului, Siria - au fost găsite reprezentările scarabeului (gândacului Khepra); vechii Egipteni vedeau soarele mişcându-se pe cer: împrejurarea simplă că soarele e rotund ca şi globul de gunoi al scarabeului îi făceau să-şi închipuie că şi soarele era împins pe drumul său ceresc de un mare Sfânt scarabeu. Academicianul Sextil Puşcariu în “Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1930 a studiat etimologia “îngurzi” şi “îngurga”: “Îngurzi e cunoscut în cele mai multe regiuni cu sensul special de a confecţiona - din piele udă - opincile, dându-le forma piciorului, prin încreţirea (cu o cureluşă) a marginilor şi prin formarea gurguiului. Prin analogie s-a zis îngurzi şi pentru a coase în mod provizoriu gaura (ruptura) dintr-un sac sau dintr-o albitură, pentru ca să nu se verse conţinutul din sac sau să nu fie prea bătătoare la ochi ruptura. Prin extensie, îngurzi a ajuns să însemne şi ‘a boţi’, ‘a încreţi’ (de exemplu cămăşile, cioarecii, pânza, ochiurile de la marginile plasei, etc). Pe alocuri, se zice că se îngurzesc şi despre fetele care din cochetărie îşi strâng buzele, ţuguindu-le în formă de gurgui. În sfârşit, când grăunţele încep să se ivească, se zice că urzesc sau îngurzesc. Ordinea în care au fost date înţelesurile lui ‘îngurga’ în ‘Dicţionarul Academiei’ indică şi felul cum s-au dezvoltat unul din altul; de la tranzitivul ‘a încurca’ e apoi ‘a încurca lucrurile, a le face fără rânduială’: îngurga nu-i decât o variantă a lui încurca. În această accepţiune, îngurga se atinge cu îngurzi şi mai ales cu opusul său, a dezgurzi, ce înseamnă ‘a descoase opinca’ şi prin extensie - în Banat - ‘a descurca ceva încurcat’. În ceea ce priveşte partea semantică, ‘a îngurga’ corespunde Bulgarului ‘a se lua de gât cu cineva’, în sensul de îmbrăţişare; cuvântul Bulgar e derivat din ‘gâtlej, gât’, tot aşa cum a ‘îngurga’ în limbile Românice are acelaşi sens: gorga / gâtlej. Asemănarea formală se explică prin faptul că Latinul şi Slavul sunt înrudite şi ele. Atestarea Latină a pătruns în Română ca îngurgitare; din gurga a derivat gorga. Alături de acesta, Românescul gurguţa - raportat la gurguia - are înţelesul de ‘a se făli, a se mândri’; derivatul cu sufix schimbat a dat în Româneşte gurz, întocmai cum Sanctus Georgius a dat Sângeorz: această tulpină nu se păstrează numai în verbul ‘îngurzi’, ci şi în derivatul ‘gurzui’, ce înseamnă ‘vârful opincii’ şi deci sinonim cu ‘gurgui’. În Latină, familia ‘gurges’ înseamnă pe de o parte ‘vârtej, ochi de apă, genune, abis’ (gurga) şi pe de altă parte ‘gâtlej’ (gurgulio); amândouă aceste sensuri - ce se găsesc în limbile Românice - se reduc la unul singur: Românul ‘gârlă’, ce la origine imită gâlgâitul apei în vârtej sau când e înghiţită. Însăşi structura tulpinei are reduplicarea incompletă gur-g(ur), caracteristică pentru onomatopee. În limbile Românice, această tulpină ‘gurg-’ s-a amestecat cu altă tulpină onomatopeică, ‘garg-’, ce imită gargarisirea / gâlgâitul, variante ca ‘gârgoiu’ (adică ‘gura ulciorului’) arătând în Română acest amestec. Din vechime, la Români - întâlnit şi la Aromâni - gurguiu are sensul figurat de ‘gât’ al ulciorului. Imaginea ‘suptului’ a format puntea de trecere la sensul mult mai răspândit de ‘sfârcul ţâţei’, însă nu e exclus ca sfârcul ţâţei să fi deşteptat imaginea de loc de unde iese laptele ca dintr-un izvor gâlgâitor. Din sensul de ‘sfârcul ţâţei’ s-a dezvoltat cel de ‘vârf’ mai mult sau mai puţin rotunjit, ca sânul femeii (din acel înţeles - de gurgul - s-a dezvoltat la Romani cel de ‘deal’ iar la Aromâni cel de ‘rotund’); cu sfârcul ţâţei a fost asemănat şi gurguiul opincei, numit şi ‘moţ’: forma cea mai veche e cea îngurzită, opinca din Banat şi din Ţinutul Haţegului - legată cu curele peste picior - importată din NV Peninsulei Balcanice. În Banat, ‘guşă’ înseamnă şi azi ‘gât’, ca la Aromâni (şi Albanezi); în Italiană ‘gozzo’ - corespondentul Românescului ‘guşă’ - e considerat o scurtare din ‘gorgozza’.” În 1985, lingvistul George Vaida observa la Aromâni: “Fără îndoială, graiurile din ‘insulele de vorbire dacă’ erau mult diluate cu daco-româna şi s-au dizolvat cu timpul în limba vorbită de majoritatea populaţiei, dar au avut forţa ca peste veacuri, deci prin secolele XVI-XVII, să mai producă zoonimul curcă” (pasăre Americană, denumită aşa după zoonimul curcă folosit la găină / pasăre răspândită pe glob datorită domesticirii în Bazinul Ghargar din N Indiei, în vremurile Vedice, de pildă în Turcă pentru “curcă” folosindu-se chiar cuvântul “hindi”, tocmai pentru a-i indica proveniența); de altfel, gherghină la Români a ajuns mai recent să fie denumirea populară a daliei - plantă ornamentală provenind din Mexic - ce poate ajunge înaltă cât un om, importată de Europeni de peste Oceanul Atlantic după colonizarea Americii de către ei.
