Originea Gherga: 144. Războiul Troian

Troia la începutul războiului
(avea circa 35 hectare și 10 mii de luptători)

De la începutul mileniului II î.C. a fost un climat foarte rece în zonă - atunci urmașii patriarhului Avram înmulțindu-se în S / ca Arabii în Peninsula lor și ca Evreii în Egipt - iar în secolele XIII-XI î.C. fiind însă o perioadă fierbinte dar secetoasă, deci nerodnică, la începutul căreia Sudicii (strămoșii Elenilor din Balcani pe de o parte şi Ebreii / Evreii vechi din Egipt pe de altă parte) au pornit spre N, cu gânduri de cuceriri; dezastrul provocat de natură - prin erupția Vulcanului Santorini în 1628 î.C. - a fost definitivat pe teren de Aheii sosiți din Sudicul Egipt faraonic, care prin acțiunile lor au determinat sfârșitul Civilizației Minoice în Egeea, sfârșitul Civilizației Miceniene în Balcani și sfârșitul Civilizației Troiane în Anatolia (aceasta întâmplându-se după cel puțin 3 mari încleștări la sfârșitul Epocii Bronzului, astfel cum a documentat și academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis în 2016). O motivaţie a Războiului Troian - poetul Anatolian Homer în “Iliada” a descris cea mai tragică încleștare - a fost dată și de interesele comerciale din jurul Dardanelelor, adică pentru ruta dintre Mările Mediterană şi Neagră, importantă pentru traficul mărfurilor (iar Troia domina aşa ceva); relaţiile economice din acel timp - aşa cum a descris şi Homer în “Odiseea” - constituiau o combinaţie între călătorii, comerţ şi campanii de cuceriri, urmate de colonizări. Războiul Troian n-a fost un conflict local - pe atunci frontul nefiind unul singur - ci mult mai larg, ce a tulburat tot răsăritul Mediteran: fluctuațiile climatice au fost și ele printre cauzele semnificative care au cauzat așa ceva. Anatolianul Herodot în “Istorii” 2:113-120 a scris ce a aflat de la preoții din Memphis, anume că regina Elena a Spartei de fapt nici nu a ajuns în Troia, ci în Egipt - din cauza vânturilor potrivnice - fiind reținută acolo de faraon până s-o ia soțul, doar Teucrianul prinț Alexandru Paris ajungând apoi în Troia (despre așa ceva înaintea sa a scris în Sudul Apenin poetul Stesichorus / descendent al poetului Hesiod iar tot așa a scris și poetul Euripide, născut în Salamina și decedat în Macedonia); despre Spartanul soț Menelau au scris Anatolianul Strabon și Diodor din Sicilia, că atunci când a recuperat-o pe Elena a dus prizonieri Troiani în Egipt ca sclavi (aceia au anunțat robii Evrei de acolo despre grozăvenia căderii Troiei, care curând au hotărât - cu Moise în frunte - să plece în exod spre Nordicul Canaan).

Ghergheții în Bazinul Meandrului Negru / în Troia

(hartă de cartograful Francez Pierre Duval 1618-1683)

La mijlocul secolului XIII î.C., profitând că Troia la începutul secolului a fost şubrezită de un cutremur, Aheii / strămoşii Elenilor şi-au instalat tabăra în apropierea Râului Scamandru - Meandrul Negru, cu izvorul în Masivul Ida / Gargarus - unde atinseseră ţărmul (pe Valea dens populată atunci a acelui Râu de Troianii Gherga, descrisă de Britanicul Walter Leaf 1852-1927, care a observat vasta extindere a Ghergheților / Gherghiţilor între Podgoriile Gergithion - după Anatolianul Strabon faimoase în epocă pentru vinul produs - din N Regatului de la Râul Praktios, până în S la Masivul Ida, trăind în multe localităţi pastorale şi forestiere, în răsărit ajungând până la Râul Pactol, afluentul aurifer al lui Hermus / Gediz); Aheii au ajuns la Troia doar pe Mare, deoarece N Balcanic era dominat de Traci, aliaţii Troiei (și ruta lor pe uscat dinspre Sudul Balcanic spre Dardanele nu putea fi pe acolo). Tabăra Ahee nu cuprindea doar corăbiile trase la mal şi corturile aferente; având în vedere durata prelungită a Războiului Troian - a ţinut un deceniu - spaţiul în care fusese amplasată tabăra apărea divizat într-o serie de porţiuni teritoriale cu funcţionalitate precisă: astfel, în mijlocul taberei se delimita un spaţiu destinat adunărilor căpeteniilor dar şi ale oastei, precum şi anumitor tranzacţii comerciale (hrana era adusă şi din Balcani). Tot acolo se judecau, de către fruntaşii armatei pestriţe - formată din aventurieri feluriți - diferite pricini şi neînţelegeri; un alt spaţiu, prevăzut cu altare, în imediata vecinătate, era rezervat sacrificiilor închinate Zeilor cu ocazia încheierii unor armistiţii, precum şi înaintea redeschiderii luptelor. Vasele lui Odiseu / Ulise se aflau în centrul taberei şi din apropierea lor se transmiteau mesajele. Cetatea Troiei era pe o colină, astăzi la 15 km de coastă dar atunci gura de vărsare a Râului pe care se afla exista într-un mic golf ce a fost umplut cu aluviuni (cetatea Troiei n-a fost împresurată complet de Ahei, spre răsărit Troianii având posibilitatea comunicării cu restul Anatoliei). După un deceniu de asediu, timp în care au murit mii de oameni de ambele părţi - printre aliaţii importanţi ai Troianilor au fost Hitiţii şi Amazoanele - Aheii / strămoşii Elenilor au învins printr-un şiretlic: s-au prefăcut că se retrag şi au lăsat în dar Calul Troian (din lemn, uriaş, realizat pe rama unui “berbec” de luptă ce se folosea în atac pentru spart poarta, cu soldaţi ascunşi în el, care noaptea le-au deschis intrarea în Troia - odată introdus calul cadou în interior - de atunci rămânând vorba despre Eleni, ca urmașii direcți ai Aheilor, să nu fie crezuţi nici când fac daruri); după descinderea din Calul Troian, pentru distrugerea Troiei, Odiseu / Ulise - care a avut ideea Calului Troian - a răpit de acolo statuia Atenei Pallas, realizată din lemn şi piatră căzută din cer / idol deosebit al Troianilor, ce garanta inviolabilitatea oraşului (profeta Casandra - fiica regelui Priam - i-a avertizat pe Troiani de trucul calului şi că Troia va cădea, însă prinţesa n-a fost crezută, căci Zeița Atena proteja Troia iar localnicii considerau așa ceva grozav: Atena - al cărei nume de fapt nu poate fi explicat în limba Greacă - ar fi inventat zăbala calului şi i-a învăţat pe oameni cum să se folosească de car, Atena fiind denumirea anterioarei Zeiţe Troiano-Trace Borta / la Români termenul “burta” fiind conectat de femeia durdulie ori de gravida care e “borţoasă”, savantul Român Cicerone Poghirc considerându-l provenit din rădăcina proto Indo-Europeană “bher” = “a căra” o sarcină, prima zână a naşterii la Români fiind Parca = Pallas la Greci, urmaşă a Zeului Poseidon). Savantul A/Român Gheorghe Muşu în studiul “Lumini din depărtări” din 1981 a scris: “Athena, la origini marea zeiţă egeană a pământului, era cea mai de seamă reprezentantă mitică şi istorică a raţiunii, veghind şi priveghind la destinele descendenţilor din Homo Sapiens în acea parte a lumii. Cu mult timp înainte de ahei / eleni a fost venerată în localitatea Atena din Caria (loc de unde i-a fost preluat numele de Athena, străvechiul cuvânt ‘thea’ - dinaintea aheilor / elenilor - fiind termenul pentru ‘zeiţă’); se ştia că era ‘născută în adâncuri’ şi avea epitetul ‘Ergane’, însemnând ‘Lucrătoarea’, patronând familiile olarilor. Ei îi era închinată sărbătoarea ‘Chalkeia’ - a ‘vaselor’ - iar chipul său era pus alături de acela al lui Hefaistos / Vulcan; iar zeiţa a toată lucrarea nu se putea să nu prezideze şi facerea unui alt fel de vase, corăbiile (Homer în ‘Iliada’ 15:410-412 a scris ‘Ca un dreptar ce-l întinde la bârnele unei corăbii / Meşterul cel iscusit care, povăţuit de Atena / Tot meşteşugul şi-l ştie deplin la clăditul de vase’). O formă clar grăitoare e cultul său, notat de Strabon în ‘Geografia’ X 3:472, unde este arătată ca mama Coribanţilor / ‘Korybantes’. De un deosebit interes este şi faptul că avem aici, în ultimul vers, cea dintâi atestare a cuvântului ‘sophia’ - la meşteşug - care mai târziu va numi înţelepciunea, dar la început arăta doar o ‘dibăcie’ manuală; subliniem aceste rădăcini şi ramificaţii la zeiţă, care în stadiul final a întruchipat, a personalizat înţelepciunea, mai presus decât orice divinitate egeeană sau elină (când numele ei era sinonim cu acesta, prin metonimie). Şi - mărturisind mereu aceasta - un proverb durând de generaţii statua simetric această ipostază finală în faţa celei a începuturilor (‘S-a născut copil al Trîtogenei’), stând astfel în fond şi în formulare în faţa celuilalt inel de la origini: ‘Trîtogenia’ = ‘prunc legitim’; când iarăşi - văzut prin prisma stadiului final - vechii elini situau sub aceeaşi imagine şi cuvânt acelaşi proces şi formulau glosa imaginată, ireală (atât de reală totuşi) ‘Trîtogenia’: ‘Născută din cap’. Iar, în perspectiva originilor nominale şi reale ale zeiţei Athena, folosind acelaşi mod de exprimare, capătul dinspre noi al fiinţei, rostuirile sale dă neaşteptate noi tonuri, înţelesuri străvechilor numiri de vase cu aceeaşi marcă / familie, cum răsună, mai perceptibil nouă, în românul ‘ţeastă’ / latinul ‘testa’ - tot numire de vas - urcând în larg acord final din aceeaşi realitate dintâi (cavitate / vas), acum ţeastă / craniu, la propriu şi la figurat. Între aceste 2 capete se cuprinde fiinţa şi istoria zeiţei. Athena purta în numele ei pecetea unei asemenea origini şi a unei vechimi pierzându-se în stadiul incipient al culturii egeene; iar această vechime multimilenară a fost pusă în evidenţă, de la prima vedere, de înfăţişarea sa originară şi de îndelungatul răstimp ce i-a trebuit să fie reprezentată antropomorf, stadiu atins înaintea venirii elinilor. Spre alte îndelungate răstimpuri însumate în istoria ei ne arată evoluţia zeiţei, promovând toate formele de viaţă şi întocmire pe care le prezida, dând legi şi războiului, supunându-l raţiunii; de aceea, cuprinzând şi promovând întregul ciclu al vieţii naturii şi al celei sociale - zeiţă a familiei şi a cetăţii - ea a fost educatoarea generaţiilor egeene, ultimul stadiu pe care l-a atins datorându-se înzestraţilor ionieni, unde a crescut cel mai înalt vlăstar şi cea mai aleasă floare a culturii greceşti. Numele zeiţei Borta ca Athena nu-i revine de la capitala elenă; ea de milenii a privegheat la destinele culturii europene: în splendoarea începuturilor ei, a fost Mireasa şi Mama lumii. Pontul Capadochiei şi cetatea Athena din Caria îşi împărtăşeau harul de a fi puse sub protecţia zeiţei. Athena la originea ei a fost o tânără Core: era o zeitate a cultului familiei regale, când femeile pe punctul de a naşte o invocau ca ‘Meter’ / ‘Mama’ (afară de Ghe, nici o zeitate n-a mai primit asemenea titlu); în numele ei se vede ‘arzătoarea’, termen fireşte în legătură cu rosturile sale civilizatorii. Hesychius a notat-o cu arhaismul Kyare, care era alături de cuvântul ‘kyar’ pentru ‘cavitate’ şi de vasul sacral ‘kotyle’, cu numeroase găuri. La suprafaţa pământului în primăvară ea aducea rod şi pe scară umană, aducea fericita fecundare şi naştere a rodului pântecului femeii, rostuire cum nu se poate mai firească, rugăciunea ‘arotos’ fiind făcută atunci, pentru ‘zămislirea puilor de om’, expresie plină de conţinut sacral în culturile arhaice. În aceste condiţii era cu totul firesc ca ea să fie chemată de femei la naştere; Pausanias a scris că femeile în floare se rugau zeiţei să rămână neapărat însărcinate când se vor însoţi cu bărbaţii lor. Din acest strat primar se explică marele epitet, însoţind-o pururi pe zeiţă şi bine cunoscut de toţi, acela de Pallas. Tânăra Pallas - proprie să dea prunci - era un capitol esenţial în cultura telurică; mărturiile provenind din respectivul stadiu cultural ne spun despre însoţirile tinerelor şi tinerilor, despre tinerele de pe lângă templele zeiţei rodirii, de însoţirile lor în schimbul unui dar pentru templul respectiv. Iar ilustrarea ‘lingvistică’ pentru aceasta ne-o aduce însăşi familia cuvântului ‘Pallas’, cu proliferare şi pe teritoriul grec; grecul ‘pallakis’ pentru ‘concubină’ ori ebraicul ‘pilegeş’ sau latinul ‘paelex’ proveneau toate din acelaşi fond. ‘Scandaloase’ în lumina purităţii zeiţei, sunt totuşi atât de fireşti, pe cât se acordă numiri ca Pallas, Parthenos - în vechiul înţeles - pe cât se acordă toate aceste semne între ele. Până în zilele noastre au răzbătut astfel de urme, tonuri tulburătoare din ‘trecutul’ ei. Sub această lumină au fost văzute relaţiile ei cu anumiţi eroi, apărând altfel din umbra vălului care îi arăta ca protejaţi ai zeiţei, ‘favoriţi’ în sensul mai special (sexual). La etrusci, Thana era zeiţa naşterii: caracter clar şi esenţial. Numirile etrusce de vase sacrale - ca ‘atene’, ‘athean’, ‘attanus’, etc. - înfăţişau un ansamblu corespunzător cu cel al numirilor de vase din Egeea; nici unul n-a fost în ţara pre-elenilor. Noi punem pe numita zeiţă Thana ca fiind la origini de aceeaşi fiinţă cu Athena, purtând pururea un nume de o seamă; deosebirea de formă între ele - atâta cât pare a fi - se explică în modul cel mai simplu şi cel mai firesc cu legile limbilor cărora le aparţin, anume ‘egeene’. Astfel, este acum un lucru comun că avem în aceste cuvinte cu şi fără ‘alpha’ protetic; tot aşa era Thana faţă de Athăna / Athene în forma ionică, ambele de la o temă ‘than’. Mai mult decât atât, în inscripţiile etrusce avem şi forma Athin, cu închiderea vocalei tematice ‘a’, care de altfel mai apare şi cu vocalismul ‘e’: or - tot în domeniul italic - avem numiri de vase care prezintă forme cu acest vocalism în temă şi fără ‘alpha’ protetic (anume, vasele rotunde pentru vin). Şi - lucru tulburător - în Italia şi în Franţa meridională s-a folosit ‘tana’ pentru ‘cavitate’. Pe de altă parte, continuitatea geografică între cele 2 arii culturale se arată şi prin atestarea în Iliria a zeităţii Thana; cu un nume ilir nu asemănător, ci identic cu al respectivei zeiţe a etruscilor, ea nu reprezintă o influenţă şi un cult luat de la aceia, ci dimpotrivă. Agron / Agraulos - figură mitică minoră, apărând şi în complexul heortologic al zeiţei Athena - este probabil de aceeaşi origine indigenă cu aceasta şi încă de acelaşi caracter, triteic, cum ne-ar arăta numele ei, care cu greu poate să fie explicat din fondul limbii eline, când chiar cealaltă formă a sa, Aglauros, pare un semn că elinii îl resimţeau ca un element străin ce trebuia modificat ca să fie în rând cu cele proprii. Această orientare şi explicaţie devine mai probabilă dacă o apropiem pe respectiva Agraulos de numirile indigene Agryle / Ogryle; devine certă dacă aparţine familiei de cuvinte indigene din care face parte Agripha (formată şi cu un sufix pe care îl găsim de asemenea între cele ale limbii indigenilor - în forma aceasta sau cu variaţii - ca Gargaphos, Gargaphie, etc.), clară divinitate triteică de origine indigenă. Şi tot astfel s-ar înşira aici numele unui personaj care apare în legătură cu indigenii, cu pelasgii ziditori ai întăriturilor de pe Acropole: Agrolas (Pausanias 1:28). Dar aparţinând fondului egeean, familia de cuvinte respectivă putea să apară şi în alte ţinuturi decât în Elada, ceea ce este încă o dovadă despre această origine a ei; şi - astfel - avem în Lydia numirea de oraş Agroeira. Şi tot aici, un rege - cel dintâi din casa Heraclizilor, după cum a scris Herodot 1:7 - poartă numele Agron. Acest ultim nume însă ne întâmpină şi în una din legendele păstrate prin intermediul alexandrinilor, care - cum se ştie - se îndreptau spre ‘piesele rare’ - şi tocmai de aceea ele pot păstra un ‘bun’ arhaic de mai mare preţ; iar lucrul pare cu atât mai asigurat cu cât personajele legendei respective, minore, nu erau supuse în mod normal unei ‘restructurări’ - nu se învredniceau de astfel de osteneală - rămânând izolate în mijlocul celorlalte, drept care s-au bucurat de atenţia alexandrinilor. Se pune şi problema dacă numirea de sărbătoare Agrania / Agrionia - pentru care nu s-a găsit încă o etimologie - nu aparţine aici (era o comemorare în Argos, ce s-ar înşira atunci ca numire a morţilor ‘din adâncuri’ ca legitimi ‘heroes’)”. Aşadar, Athena Pallas - iniţial Borta / “Burta” în N Dunării, adorând penisul / “pula”, de unde și supranumele ei Palas / Pallas, pe lângă Victorioasa Nike - după slăvirea orgiastică timp de milenii mai ales în V Anatolic (între Caria şi Troia), a ajuns Zeiţa Înţelepciunii în Balcani, prezidând “Consiliile Înțelepților” = Adunările Gherga, regăsindu-se în denumirile capitalelor Sofia şi Atena ale actualelor 2 Țări vecine din S Dunării, acele denumiri, corespunzător specialiştilor lingvişti, nefiind Elene; după cum a consemnat şi geograful Anatolian Antic Strabon, primii ei parteneri au fost Soarele Helios / Cronos (căruia i-a născut Coribanţii) şi Hefaistos / Vulcan (care i-a învăţat Coribanţii): Zeii Cr-On şi Vulc-An au fost Gherg-Ani (pruncii Coribanţi - de asemenea - au fost Ghergani).

“Strămoaşa” Românei Moderne - limba Tracă - era cu un mileniu mai veche decât Greaca iar “corăbier” a fost documentat lingvistic ca un cuvânt Trac; cuvântul Român de “corăbieri” a fost transcris Grec în “Korybantes”: “Coribanţi”. Corăbierii / Coribanţii au fost contemporani cu Athena, Atlas şi alte divinităţi Atlante / “Oceanice” (la fel cum au făcut-o cei din Ionia, adică din regiunea dintre Caria şi Troia de pe coasta Anatolică, descendenţii pruncilor ei “Coribanţi” în Frigia - regiunea interioară Anatolică dintre Caria şi Troia - fiind faimoşi în vechime pentru adorarea orgiastică a Mamei Kybele, ş.a.m.d). Având în vedere că Athena era Pallas şi că aprecia penisul înainte de a-i fi apreciată îndemânarea - era emblematică în Cultul Falic - oricine ar putea cugeta puţin asupra unui fapt legat de naşterea sa (îndeosebi deoarece iniţial - ca Borta - patrona şi naşterile): din care cap al lui Zeus a ieşit? Pe de altă parte, faptul că Thana însemnând “Forța” era Zeiţa Naşterii la Etrusci / Trusci (proveniţi via Traci dintre Troiani, printre ei fiind ulterior atestați și Thyni - de veghe la Strâmtoarea Bosfor dintre Anatolia / Asia și Balcani / Europa - la N de Troia existând Bithynia) denotă contactele amicale pe care Troianii - iar nu Aheii / strămoşii Elenilor din izolatul Sud Balcanic - le întreţineau în Europa civilizată a acelor timpuri; traiectoria divinităţii Thana nu-i de neglijat în relaţia cu Banatul - regiunea din vecinătatea Nordică Balcanică - unde era tărâmul de suflet al Marii Mame (Zeiţă foarte prolifică încă din trecutul îndepărtat, ştiută ca înţeleapta Anat, numire devenită - probabil prin “limba îndărăt” - cea Etruscă de Thana: de altfel, limba Etruscă a fost înrădăcinată Pelasg, având certe elemente care nu erau Indo-Europene). Realitatea a fost că Aheii şi apoi Elenii vechi au “împrumutat” divinităţile vecinilor iar acei vecini Egeeni le-au fost Anatolienii din E şi Tracii din N (în rest fiind Marea Mediterană).

La momentul căderii din postura sa de mare vamă a Strâmtorii Dardanele - tratând cu Pelasgii, respectiv cu HiperBoreii veniți inclusiv de la mari depărtări - Troia avea ziduri lungi de peste 3 km şi o populaţie de circa 32 mii de locuitori (conform calculelor cercetătorului Makedon Branislav Stefanoski, în “Ochiul lui Homer” din 2004). Pentru a înfrunta asaltul miilor de militari Ahei care au invadat Regatul Troiei, puținele mii de luptători Troiani - minoritari în totalul populației Troiane, majoritatea Troiană fiind formată din prunci, muieri și vârstnici - au beneficiat de ajutorul aliaților, printre care au fost inclusiv vecinii Sudici Cariani (despre un nesăbuit Carian - voluntar războinic bogat și superstițios că bijuteriile îl vor proteja - de pildă a scris poetul Gherghin Homer la sfârșitul celui de-al doilea cânt al “Iliadei” 863-867, că a fost ucis de Ahile, cel mai grozav mercenar al Aheilor: “Amfimahos / Care cu aur gătit ca o fată la luptă purcese / Prostul; dar nu l-a ferit avuția de jalnică moarte / El a căzut mai la urmă strivit de șoimanul Ahile / Care-a prădat de pe el și toată podoaba-i de aur”). În secolul V î.C., poetul Grec Euripide - născut în Insula Salamis - în “Troianele” a scris: “În primul rând, gloria Troianilor era cea mai frumoasă cu putinţă, căci viaţa şi-o jertfeau pentru cetate. Iar trupurile celor doborâţi de lănci erau cărate-acasă de prieteni şi pregătite pentru-nmormântare cu mâini pioase, după cuviinţă, pe urmă îngropate în pământul părintesc. Troianii care nu mureau în lupte reveneau, seară de seară, la neveste şi copii, plăceri de care n-aveau Aheii parte. Cât despre soarta - după unii crudă - a lui Hector, ascultaţi adevărul: el nu mai este viu, însă înaintea morţii şi-a vădit înalta vitejie. Sosirea luptătorilor Ahei a fost temeiul faimei sale; de nu iscau războiul, curajul lui ar fi rămas pe veci necunoscut. Tot astfel Paris; de n-ar fi luat-o pe Elena, ar fi avut în casă o soţie ştearsă şi nime’ n-ar fi mai vorbit despre-nrudirea lui. A ocoli războiul: aceasta-i datoria oricărui om cu mintea-ntreagă; şi dacă totuşi luptele încep, atunci este de preţ cununa unei morţi eroice pentru cetate. În schimb, o moarte ticăloasă aduce numai faimă proastă”. În secolul IV a fost publicată cronica Cretanului Dictys - care ar fi fost în tabăra Aheilor - cu detalii ca (2:27): “Ajax a atacat vecinii prieteni ai Troiei: a pustiit Gargarum, Gherghita, Skepsis şi Larisa, cu mare rapiditate”. Carianul Pausania 2:24 a notat că reprezentarea cea mai veche a lui Zeus era cu 3 ochi în Troia (de unde a ajuns în Argos): “Aici Zeus, pe lângă cei 2 ochi fireşti, mai are un al treilea în mijlocul frunţii. Aşa cum se spune, acest Zeus era moştenit din tată-n fiu de Priam şi se afla înălţat în aer liber, în curtea palatului său. Atunci când Troia a fost cucerită, Priam s-a refugiat spre acest altar. Iar atunci când s-a făcut împărţirea prăzilor, statuia aceasta a luat-o Sthenelos, fiul lui Kapaneus din Argos. Iată pricina care-l face să se afle în templu. Iată de ce Zeus a fost reprezentat cu 3 ochi: este un lucru ştiut de toţi că Zeus domneşte în cer; el domneşte de asemenea şi pe pământ. În fine, Eschil a dat numele de Zeus zeului care ţine în a lui putere marea. Acela care a înfăţişat astfel pe Zeus cu 3 ochi a voit aşadar să arate că este o singură divinitate, care are în a lui stăpânire cele 3 părţi din care este alcătuită lumea”. Tridentul - arma trifurcată de luptă contra negativității - a fost simbolul divinului stăpân al Vechii Lumi (inclusiv posedând marile ape), știut ca vechiul / primul Zeus: cel din bătrâni (din moși-strămoși). Este de remarcat - după cum a arătat în 1975 şi Canadianul Gordon Fraser, care a studiat numele primitive religioase - că Sumerienii înaintea utilizării cuneiformelor îl indicau pe zeul suprem printr-o triadă de stele: un mod sinonim simbolizat prin ochiul Indian din frunte, regăsit ca atare în mare vechime până în S Peninsulei Balcanice, reprezentat aşa şi cuneiform de Sumerieni.

Distrugerea de către Ahei a habitatului Troian a provocat furia Gherga - manifestată pe o rază mai mare decât cea obişnuită a sa de influenţă Tradițională - ceea ce a dus la secole de instabilitate (în Epoca Fierului): căderea Troiei a atras riposta imediată şi a aliaţilor, “zguduind” întregul răsărit Mediteran, sfârșindu-se Epoca Bronzului și instaurându-se Epoca Fierului. Imediat după Războiul Troian - încheiat cu căderea Troiei - în același secol, în sens orar geografic de la N / Delta Dunării la S / Delta Nilului, printre manifestările importante au fost:

· “Întoarcerea Heraclizilor” din fostul Rai / primordiala “Țară Sfântă” (adică migrarea Doriană de la Dunărea inferioară pe uscat - în Balcani și Anatolia - împreună cu invaziile piraților pe Marea Mediterană)

· emigrarea elitei supraviețuitoare din Troia / Peninsula Anatolică spre apus, printre Traci / Peninsula Balcanică și E-Trusci / Peninsula Apeninică

· mutarea Geto-Dacilor dinspre răsărit - Caucaz și Anatolia - spre apus, în Tracia și în Bazinul Dunării inferioare

· destrămarea Imperiului Ket / Hitit (care s-a restrâns într-un Regat neo-Hitit din N Mesopotam, cu capitala la Garga-meș / Karke-miș)

· aparițiile Fenicienilor și Filistenilor pe coasta Canaanului și fuga robilor Evrei din Egipt / Delta Nilului în Canaan, unde autohtonii biblici Gherghe-sei aveau - centrat pe Delta Iordanului - Regatul Gheșur în Galileea și la poalele Înălțimilor Golan (stăpâni pe teritoriul înaintașilor lor - fiii îngerilor Gregori - întreg acel areal fiind știut ca “Țară Sfântă”)

Corespunzător Bibliei - după cum e scris în Vechiul Testament / în prima carte, anume “Facerea” - frații lui Gherghe-seu au fost Fenicienii Sidon, Archeu, Arvadeu și Țemareu, Het / Khet (Heteu / Hitit, adică Ghet / Get), Sf. Iebu (stăpânind cetăți ca Hebron și Ierusalim), Amoreu de la Marea Moartă, Heveu de la miazănoapte, Sineu de la miazăzi (stăpân în Peninsula Sinai) și Hamateu din Siria; poate acum ar părea ciudat cuiva obișnuit numai cu cercetarea națională, nu și cu cea internațională, însă Heteii / Kheti - adică Gheții / Geții - care au apărut și biblic, au fost rude Gherga (după cum a scris chiar Biblia, egalându-i tocmai ca frați) și au lăsat urme evidente, inclusiv topografice, ca de exemplu fostul lor loc religios numit Grădina Gheților / “Gheți-mani” în Ierusalim ori Ghergasa în Galileea, etc. Țările Sfinte / Sacre au fost: una la E de Delta Nilului / în Canaan și una la V de Delta Dunării / în Carpați, evenimentele imediate după Războiul Troian (legate de acela) dintre capetele respectivului perimetru - cu populații puternice de Gherghi și rude - declanșând Epoca Fierului în Lumea Veche. Pe de o parte, frăția Gheto-Gherga a fost atestată biblic mai ales printre Fenicienii din Liban și Sfinții Gherghe / Gherghe-seii din Siria, căci vechii Evrei când au intrat în Țara Sfântă din Asia / Canaan au întâlnit acei urmași (specific, Gherghe-seii / Ghirga-șiții au avut Regatul Gheșur la poalele Înălțimilor Golan și au fost masiv răspândiți în Galileea iar Masivii Geți / MasaGeții au fost menționați în Orientul Mijlociu de către vechii Indieni ori de către vechii Greci); pe de altă parte, frăția Geto-Gherga în fosta Țară Sfântă din Europa / cuprinzând Delta Dunării și Carpații - adică mai ales spațiul României actuale - s-a manifestat prin faptul că însuși dinaștii regali Gherga / Gurag au cârmuit (ca regii Zuraz / Duras) timpi îndelungați Geto-Dacii de acolo. Supravieţuitorii Troiani de la Darda-nele, împreună cu rudele de la Dunărea inferioară, formând Dordo-nii constituiţi în Doriani, au colonizat regiunile vecine (răspândindu-se mai ales între Caria şi Corfu), unii în Peloponez de exemplu ajungând să înfiinţeze Corintul, unde ca şi în Sparta statutul femeilor şi bărbaţilor era egal, alţii mutându-se spre V / fondând Cultura Truscă / Etruscă din Peninsula Apenină, ce nu utiliza o limbă Indo-Europeană integrală, în care de asemenea era egalitate între bărbaţi şi femei / bărbaţii Etrusci purtând numele de familie al mamei lor iar la începuturi urmau moda Anatoliană - Romanii preluând de la ei şi celebra togă, piesa de referinţă a îmbrăcăminţii lor - fapte relatate de istoricii Antici dar şi confirmate ulterior, inclusiv genetic, ca de pildă de către profesorul Alberto Piazza de la Universitatea Torino / N Italiei în 2007; Romanii purtau toga potrivit unor norme fixe, cârmuitorii având toga complet purpurie, generalii din purpură brodată cu auriu iar sacerdoţii şi magistraţii purtând togi tivite cu o fâşie de purpură. “Întoarcerea Heraclizilor” via Tesalia în Peloponez după Războiul Troian - aşa cum era ştiută pe atunci, ulterior fiind generic denumită invazia Doriană - se baza pe pretenţiile descendenţilor lui Hercule, de a-şi reclama fostul teritoriu; în secolul VIII î.C., “Homerizii” (adică trubadurii din Şcoala Gherghină întemeiată de poetul Homer / care e posibil să fi scris şi “Nostoi” despre nostalgicii care se întorceau acasă) ca Arctinus din Milet care a compus “Aetiopis”, “Devastarea Troiei”, etc., Lesche din Insula Lesbos care a scris “Mica Iliadă”, ş.a., s-au referit în operele lor la Heraclizii care au ajuns printre vechii Eleni: abia după 8 secole şi-au mai revenit vechii Eleni - pentru scurtul timp al “perioadei clasice” / zisă “Elenistică” - vechii Eleni Atenieni fiind copleşiţi de Spartani, apoi de Makedonii vechi şi de Romani. În penultimul paragraf al cărţii sale de descriere a periplului prin Elada, Anatolianul Pausania 10:38 scria: “Poemele numite de Eleni ‘Naupactia’ sunt socotite de cei mai mulţi opera unui Milesian. Dar Charon - istoriograf din Lampsacosul secolului V î.C. - susţine că le-a creat Karkinos din Naupactos. Urmez şi eu părerea Lampsacianului. Cu ce logică însă, poemele unui Milesian - care se referea la femei - se puteau numi ‘Naupactiene’?” (Eposurile erau de factură genealogică, cântând femeile întemeietoare ale unor neamuri ilustre, în genul celor atribuite lui Hesiod din Cume / portul Gherghinilor V Anatolieni; în Greacă, “Karkinos” = “Rac”). Englezul George Wells 1866-1946 a schiţat acele mişcări Doriane după Războiul Troian:

Aceiaşi supravieţuitori Troiani s-au implicat şi în piraterie, ca “Oameni ai Mărilor”, având bazele în E Mediteran, cu areal de activitate din Creta - unde cel mai înalt vârf este numit Anatolian Ida, având 2456 metri / locul în care Zeus s-a arătat oamenilor ultima oară - până în Canaan (Dr. Mircea Eliade a consemnat în “Morfologia religiilor” că “în Creta se putea citi un straniu epitaf: Aici zace Marele Taur care s-a chemat Zeus”). Aheii / strămoşii Elenilor când au jefuit Troia n-au furat doar bunurile materiale ale Troiei, ci şi panteonul Troiei, unii autori târzii (desigur post Homerici) pretinzând că Zeus s-a născut şi a murit în marea peşteră din Muntele Cretan al Idei, personificare exagerată şi din moment ce o caracteristică esenţială a Zeilor - odată apăruţi - era nemurirea, așa că n-avea de ce muri înaintea Antichității, când a fost imens respectat, ca foarte viu; traseul Sudic al lui Zeus - invocat Elen - din Creta pe Olimp, reproducea de fapt mişcarea lor, dinspre S spre N (agresiunea asupra Troiei a început religios prin însuşirea de către Ahei - strămoşii Elenilor - a panteonului Troianilor şi s-a încheiat militar prin Războiul Troian). De fapt, Zeus întâi a trăit pe Masivul Idei din Anatolia, apoi s-a instalat pe Muntele Olimp din Balcani şi a dispărut pentru totdeauna în acea peşteră din Insula Creta, în Muntele numit tot al Idei (acea peşteră era cultică dinaintea Culturii Minoice, încă de pe timpul când în Insula Creta era matriarhat); dispariţia lui Zeus de pe Olimpul Balcanic în peştera din Creta urma de fapt mişcarea Dorianilor imediat după Războiul Troian, din N spre S: inclusiv prin această perspectivă se diferenţiază aspectul Nordic Grec de aspectul Sudic Elen. Trebuie ştiut că în paralel cu Troia, primii locuitori ai Cretei, acum cea mai mare Insulă Elenă, au dezvoltat cu contribuţia Anatolienilor, mai numeroşi, prima Civilizaţie de nivel mai înalt din Europa Epocii Bronzului, căci în Creta aceia puteau ajunge relativ uşor, trecând prin Insule ca Rodos şi Karpatos / Crapathos (primul cârmuitor al Rodosului a fost - conform lui Pindar - solarul Kerkaphos / Cercafos, care la sfârşitul mileniului III î.C. a întemeiat acolo aşezarea Lindos); apoi, răspândirea Civilizaţiei Cretane a fost până în Arhipelagul Cicladelor - e de ştiut despre Cultura Cicladică că a precedat-o pe cea Cretană - în mileniul III î.C. fiind puternic influenţată de Anatolia (N) şi Egipt (S): vechiul nume al Insulei - consemnat de vechea scriere “liniară” - era Kere-sejo, în legătură cu agricultorii Gherghe-sei din Canaan stabiliţi acolo la sfârşitul mileniului V î.C. / în timpul lui Osiris (Kerîgî / Gherîgî devenind Krîtî = Creta). Despre scrierea liniară “A” e de știut că în 1958 lingvistul Leonard Palmer - președintele “Societății Filologice Britanice”, profesor la Universitatea Oxford - a argumentat că era Luwiană / Lelegă (a Civilizației Epocii Bronzului care și-a avut nucleul în Caria = Țara Gherghită din SV Anatoliei); la început, în Creta femeile puternice aveau rolul major în societate, Insula fiind cârmuită de o dinastie de regine-preotese, poziţia privilegiată datorându-se Cultului Fertilităţii implicând venerarea Zeiţei Mame: pe atunci, decoraţiunile cele mai răspândite acolo erau cu Grifoni.

Cretanii nu şi-au înconjurat cu ziduri de protecţie palatele şi nici aşezările de pe litoral, fiindcă demult atunci era pace iar flota sa în mileniul III î.C. domina răsăritul Mediteranei, derulând chiar un intens trafic comercial îndeosebi cu Egiptul şi Canaanul. Cultura Minoicilor, mai ales în Creta şi Santorini / Thera, era o societate paşnică, venerând taurul, însă erupţia Vulcanului Santorini în mileniul II î.C. a stopat totul - la sfârşitul secolului XVII î.C. cutremure violente distrugând multe dintre construcţiile Cretei - şi în noul context desfăşurările ulterioare au fost mult schimbate, Aheii preluând pe continent elemente de la ei, capitala Cretei devenind atunci Gortina / Gortys 35 lat. N, 24,58 long. E (trebuie ştiut că în Creta oraşele s-au surpat din cauza cutremurelor şi au ars, în timpul catastrofalei erupţii vântul suflând cu foarte mare viteză, căci a imprimat funingine pe pereţii dărâmaţi); acum capitala Insulei Creta e Heraklion / Iraklion, lângă ruinele Cnossos 35,17 lat. N, 25,09 long. E (“Cnosos însemna “Adunare” pe un timp când nu existau Evreii, Kneset acum e Parlamentul Israelului / statul Evreilor: în Ebraică, termenul “Kanas” = “Adunat” iar Canaan a fost Țara Sfântă a predecesorilor Gherghi, tatăl lui Gherghe-seu fiind Canaan). În Vechea Lume erau foarte populare Adunările Gherga, îndeosebi în EurAsia - inclusiv în Europa / ca de pildă în Creta ori în Asia / ca de pildă în Canaan - numindu-se și azi oficial așa (Girga / Jirga) de exemplu în Parlamentul Afgan.

Cnosos / Creta

Anticul Macrobius în “Saturnalia” 3:6 a scris: “Epaphus - bărbat de înaltă erudiţie - istoriseşte în cartea sa că multe oraşe şi Insule au fost înghiţite de un cutremur. Delos însă n-a fost vătămată de acea năpastă, ci a rămas statornică pe aceleaşi ziduri de piatră. La fel relatează şi Tucidide, în cartea a treia din ‘Istoriile’ sale. Nu-i de mirare deci că poetul explicând prin grija divinităţii siguranţa neclintită a Insulei zice că tăria acelor ziduri - şi astfel - a Insulei a mărit respectul religios al acelor locuri”.

Este de ştiut că la fel cum Egiptenii vechi nu îngăduiau ca Zeii să fie cinstiţi cu sângele animalelor, ci numai cu rugăciuni şi cu mireasmă de tămâie, Gherghiţii la început procedau similar (tămâia e răşina lipicioasă, inflamabilă, secretată de diverşi pomi când le e crestată coaja - în contact cu aerul închegându-se - ce prin arderea pe jarul din cădelniţă produce un fum cu miros aromat pătrunzător, având prima utilizare în lume cu scop medicinal, mai ales anti-inflamatoriu, în N Indiei). În secolul I, Romanul Cloatius Verus în cartea a doua a “Ordinatelor” a scris: “Este în Delos un Altar al lui Apollo pe care nu se sacrifică nici un animal; se spune că la acesta s-a închinat Pitagora - pentru că nu fusese prihănit, niciodată”. Relaţiile Cretei cu Egiptul au fost deosebit de bune; de pildă, în prima jumătate a mileniului II î.C., foarte căutate de vechii Egipteni erau de la locuitorii Insulei bijuterii, şofran şi un colorant purpuriu obţinut din moluşte. De altfel, din Antichitate pe o axă atât geografică de la S spre N / între Deltele Africană şi Europeană ale Fluviilor Nil şi Dunăre, cât şi cronologică, în timp s-au dezvoltat culturi cu denumiri asemănătoare, între ceea ce în Africa a întemeiat Mentu-hotep şi ceea ce în Europa a ajuns a fi Moldova aflată între Istru şi Nistru, ca exemplificare a “axei” fiind: înaintea dezastrului Santorini cea Minoică în Creta - legată şi de Cultul Egiptean al lui Min - înaintea Războiului Troian cea Miceniană în S Balcanilor şi Misiei în NV Anatoliei, înaintea Perşilor cea a Milasei şi Miletului din SV Anatoliei, înaintea Romanilor cea din Mezia / Moesia în N Balcanilor, etc., Herodot în vremea sa fiind impresionat de influenţarea Grecilor vechi de către vechii Egipteni, inclusiv cum a menţionat în “Istorii” 2:52, că Grecii au moştenit prin mijlocirea Pelasgilor numele Zeilor de la Egiptenii vechi şi că după Războiul Troian la N de Egipt, mai ales în Marea Egee, populaţia veche Elenă a continuat să preia multe de la vechii Egipteni (din Hemi - fostul nume al Imperiului faraonilor - până în Peninsula Hemului de peste Marea Mediterană, după cum era denumită Peninsula Balcanică după cei mai înalţi Munţi ai săi, cei ai Hemului / azi în Bulgaria). Era la începutul secolului I când Anatolianul Strabon a scris (în “Geografia” XII 8:4): “Mai ales pe vremea Războiului Troian şi după, s-a întâmplat să aibă loc incursiuni şi migraţii, când Barbarii şi - în acelaşi timp - Elenii au avut nevoie de un imbold pentru cucerirea de teritorii străine. Dar aceste evenimente au avut loc şi înaintea Războiului Troian. Într-adevăr, pe atunci mai dăinuia încă neamul Pelasgilor şi cel al Cauconilor, ca şi cel al Lelegilor; în vremurile de demult, aceia au rătăcit la întâmplare prin multe părţi ale Europei şi pe aceia Homer i-a făcut aliaţi ai Troianilor, nu pe cei de pe ţărmul potrivnic. Cele ce se povestesc despre Frigieni şi despre Misi sunt mai vechi decât Războiul Troian. Apoi, faptul că sunt 2 seminţii de Liciani îndreptăţeşte bănuiala că amândouă sunt de acelaşi neam, fie că Licianii din Caria au colonizat Licia Troiană, fie că Licianii din Troia au colonizat Licia Cariană. Poate şi cu Cilicianii s-a petrecut acelaşi lucru, pentru că şi ei au 2 subîmpărţiri. Doar că, în cazul acestora nu-i o mărturie comparabilă, deoarece Cilicianii de azi existau şi înainte de Războiul Troian”. Cetatea Troiei - aflată în actuala Turcie - a fost cucerită prin vicleşugul uriaşului cal de lemn (atacul având pretextul recuperării Elenei, regina Spartei, îndrăgostită de frumosul prinţ Troian Alexandru Paris), de către coaliţia condusă de Ahei / strămoşii Elenilor; Troianii au fost printre strămoşii Tracilor din N Peninsulei Balcanice / Bazinul Dunării şi ai Grecilor din V Peninsulei Anatolice (mult după Războiul Troian - Elenii aflaţi în S Tracilor - au fost generic denumiţi şi ei ca Greci: o “împletire” a descendenţilor).

Marea Ionică

După Războiul Troian, dispersia Troianilor şi aliaţilor a fost forţată de împrejurări (unii în timp s-au reîntors pe plaiurile natale); astfel, în V Anatoliei lângă Troia - numită Latin Ilium - a fost ceea ce era ştiut ca Ionia iar în partea simetrică a Balcanilor Marea a primit numele de Ionică în faţa Ioaninei / coasta locuită de Iliri: este evidentă asemănarea onomastică între Iliri şi Ilion / Troia (iar Dardanii erau cei aflaţi între Traci şi Iliri). În secolul II î.C., istoricul Grec Polibiu a scris că Ilira a fost un Dialect Makedon, ce era o limbă Tracă (Machedonii fiind de sorginte Pelasgă - ca Tracii şi Troianii - în plus Strabon notând că Ilirii şi Tracii “aveau aceeaşi origine”). Cercetătorul Bosniac Ardian Adzanela a studiat primii Iliri: “Ardiaei / Vardai au fost printre cei mai proeminenți Iliri; ei într-o campanie militară l-au rănit grav pe regele Filip, tatăl lui Alexandru Macedon. Vechii Greci i-au înregistrat ca Ardiaioi; etimologic, cuvântul Grec ‘vardia’ era folosit pentru ‘veghetor’ / ‘gardă’ și corespundea direct pentru Vardaei, o altă denumire a acelor Ardiaei (se poate remarca asemănarea Vardaei cu numele Râului Vardar din Macedonia: o altă posibilitate de explorare). De altfel, geograful Strabon VII 5:6 a consemnat că forma Ardiaioi a precedat Vardaei (înțelesul Latin al lor era de ‘stârci’)”. În Antichitate, Balcanii au început să cunoască valuri de mutări organizate ale populaţiilor dinspre răsărit, începând cu primul rege Ilir stabilit din V Anatoliei în V Balcanic imediat după Războiul Troian şi respectiv Darda-nii de la Darda-nele ajunşi până la Munţii Dinarici de la coasta Dalmată, apoi Dorianii (şi mult ulterior - Medieval - până la unii Turci). Despre prezenţa Troianilor şi în Egipt a scris în “Geografia” XVII 1:34 Strabon: “În preajma carierelor de piatră din care s-au construit piramidele şi în câmpul vizual al acestora, dincolo de fluviu, în Arabia (malul răsăritean al Nilului), se înalţă un munte destul de pietros, cu numele Troian, care are o peşteră dedesubt; în apropiere - atât de munte cât şi de fluviu - se află o localitate numită Troia, o veche aşezare a prizonierilor Troiani care au fost aduşi de Menelau şi au rămas pe aceste meleaguri” (Spartanul Menelau a fost soţul înşelat al Elenei, motivul formal al Războiului Troian - cel neformal fiind jaful - în plus şi istoricul Diodor din Sicilia 1:56 precizând că un mare număr dintre captivii Troiani transportaţi de Menelau s-au revoltat şi s-au stabilit în acel loc din Egipt, denumit de ei precum cetatea lor Anatoliană).

Vestul Anatoliei după Războiul Troian

Cercetătorul Român Silviu N. Dragomir a scris în 2004: “Elenii revendică inutil și posesiv războiul troian ca fiind un război al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în rețetă și pe acei dorieni care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din zonele boreale, au început să năvălească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei, un nume generic cuprinzându-i nu doar pe acei bine precizați ahei, ci și pe ionieni”. Dezastrul Troiei a dus la traiul Gherghiţilor din Anatolia în mai multe Regate, în vechile lor regiuni (căci atunci a fost şi dispariţia Imperiului Hitit); astfel, s-au consolidat Misia (populată de Misi, în S Caucazului fiind Media - populată de Mezi - iar în S Carpaților, la S de Dunăre, fiind Moesia), Lidia, Frigia, Caria, Pisidia, Licia, Cilicia, etc.: e de observat că de-a lungul vremurilor, între străjerii coastei Egeeană a Anatoliei - Caria Sudică şi Troia Nordică - au fost introduşi chiar şi oficial în istorie de mulţi tot felul de neamuri (mai mult ori mai puţin corcite cu Gardienii respectivi - Cariani şi Troiani - unii ajungând consideraţi excesiv și exclusiv altceva decât ceea ce erau de fapt, anume doar rezultatele amestecurilor principalilor paznici / străjeri V Anatolieni), astfel fiind, de pildă alfabetic, Eolii, Frygii, Ionianii, Lydianii, Mysii, ş.a. / de exemplu printre Cariani erau Dorianii și Ionianii, Insularii Egeeii de asemenea ajungând individualizaţi faţă de continentali prin separări mai mult artificiale decât erau în realităţile lor foarte concrete. Istoriografia Românească n-a făcut excepţie de la aşa ceva, în loc de precizarea esențială - cea mai simplă și concretă - despre Troiani sau Cariani (Vest Anatolienii cei mai apropiaţi şi mai importanţi în Epoca Fierului şi Antichitate) preferând de pildă cele mai dese referinţe la geografic mai îndepărtaţii Frigieni; în Antichitate nu exista “Elenizare”, nici “perioadă Elenistică”, asemenea artificiu fiind inventat de istoricul Gustav Droysen 1808-1884 din Pomerania pentru Grecizarea realizată datorită acţiunii Macedonilor (începând cu Imperiul cârmuit de împăratul Makedon Alexandru “cel Mare”, până la impunerea Imperiului Romanilor, adică perioada 323-31 î.C.), Elenii din Balcani fiind şi atunci modeşti prin influenţa lor, ca întotdeauna, în comparaţie cu puternicii Greci Vest Anatolieni / care erau şi mult mai numeroşi. Pentru aceeaşi perioadă de Elenizare fără Eleni, confuzii asemănătoare cu cele ale Grecilor din Vestul Anatolian / Asiei “Mici” (diferiţi bineînţeles de Elenii din Sudul Balcanic / Europei, căci la Marea Egee n-a fost nicicând un singur popor), au fost intenţionate şi în Canaan, dintre Evrei reliefându-se nu atât Israeliţii, cât Iudeii - cei din Sudica Iudee iar nu din Nordicul Israel - chipurile vorbind Iudaica şi nu Ebraica, cu religie Iudaică şi nu cu religie mozaică / aşa după cum e corect, etc.; în V Anatolic, în loc de Carianii Sudici şi Troianii Nordici (aşa cum ar fi fost corect) propagande foarte interesate au reliefat exagerat de mulţi A/Eoli, Frigieni, Ionieni, Lydieni ori Mysieni, chiar Lycieni sau Bithyeni iar comparativ cu acei Greci Anatolieni - la nivel global însă toţi minimalizaţi până la distorsiuni diversioniste - reliefându-se în descrierile timpurilor fără justificări de fapt “bravii” Eleni din S Balcanilor, cu roluri deseori “umflate” de merite ce nu erau ale lor: asemenea “sufocări” sunt deplin operaţionale şi în prezent - o paralelă dintre dublările practicate în lume fiind dată de pildă în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic prin Ardeal şi Transilvania, cu populaţii de Geţi şi Daci, Români şi Valahi, Unguri şi Maghiari, Saşi şi Nemţi, Romi şi Ţigani, ş.a.m.d. - o echivalenţă la fel de caraghioasă ajungând de exemplu “România = Ţara Romilor” (cu desigur propria limbă Romany, etc).

Împărţirea Anatoliei

În lucrarea “Noi, Tracii”, Dr. Iosif Constantin Drăgan 1917-2008 din Lugoj / judeţul Timiş a reflectat: “Pentru mileniul II î.C., Troia a fost manifestarea culminantă a unei civilizaţii superioare şi larg răspândită, într-o vreme când nici Atena şi nici Roma nu-şi făcuseră apariţia. Războiul abătut asupra Troiei a dovedit puterea sa de atracţie, poftele ce le trezea şi le stimula prin bogăţia şi strălucirea sa. Troia a furnizat mari teme de meditaţie şi a creat personaje reprezentative. Impunându-se cu aceeaşi forţă ca Atena şi Roma de mai târziu, Troia a fost contemporană cu marile civilizaţii ale Egiptului şi Sumerului, impresionând adânc pe contemporani şi reuşind să dăinuiască în memoria urmaşilor. Legenda ‘Calului Troian’ a fost pusă de unii cercetători în legătură şi cu eventualul cutremur ce ar fi distrus Troia”. În ediţia din 2010 a Enciclopediei “Britannica” stă scris: “În Troia sunt dovezi clare ale unei violente distrugeri la mijlocul secolului XIII î.C.; există probe arheologice că oraşul a fost distrus între 1260 î.C. şi 1240 î.C. şi pare a fi cu adevărat Troia homerică”. “Cronica ilustrată a omenirii” - tradusă în 2011 din Germană în Română de Ionuţ Mihăilescu - a consemnat: “În 1240 î.C., Troia a fost distrusă de un cutremur. Un cutremur a zguduit Strâmtoarea Dardanele; oraşul Troia a fost afectat puternic, distrus de cutremurul de pământ. Adevărata Troia este identică cu Troia lui Homer din ‘Iliada’, care - timp de 10 ani - a fost în stare de război. Scena desfăşurării evenimentelor din ‘Iliada’ lui Homer a fost devastată de un cutremur. În intervalul dintre dispariţia Troiei şi scrierea ‘Iliadei’, întreaga cultură grecească arhaică a ajuns în apus. Motivul: migraţiile masive de populaţii din Bazinul Mării Egee începute odată cu Războiul Troian şi năvălirea Oamenilor Mării”. Datarea căderii Troiei a fost - dintre istoricii Antici - cel mai târziu plasată în 1135 î.C. de Grecul Efor 400-330 î.C. din Anatoliana Cume şi cel mai timpuriu anterior cu 2 secole, în 1334 î.C. de Elenul Douris 350-281 î.C., cârmuitorul Insulei Samos (ca întotdeauna, adevărul a fost pe la mijloc, adică în 1240 î.C). După Războiul Troian, cetatea jefuită a Troiei s-a refăcut parţial şi a mai dăinuit, însă departe de strălucirea ei de odinioară - anterioară tragediei cauzată de Ahei - deoarece după marele conflict Regatul său n-a mai existat: din populaţia Troiană, unii au fost deportaţi iar unii dintre cei scăpaţi au decis să emigreze, rămânând prea puţini care să mai continue gloria avută în Ținutul natal. În imaginea următoare sunt cele 2 feţe ale sigiliului Troiei din timpul Războiului Troian: