206. Ghergani I


Ghergani în centrul hărţii
Nicolae Gherga / Nicola Gârca - devenit Sf. Nicodim - l-a avut ca fiu (sau nepot) pe Gorga / Zorza, stolnicul domnitorului Mircea cel Bătrân”, împroprietărit la sfârşitul secolului XIV cu moşia ce i-a preluat numele: Ghergani. Alt fecior pe lângă primul născut Gherghiţă / Gherghina al lui Zorza / Gorga - stolnicul lui Vodă Mircea cel Bătrân” - a fost Gherg’ka, scris de unii şi Gherghe ori Gheorghe, cămăraşul / adică “Las(cărul)” lui Vodă Vlad Dracul” / fiu al domnitorului Mircea cel Bătrân”; împreună cu tatăl său Gorga, mezinul Gherg-ka s-a stabilit în Ghergani şi era frate cu Gherghinu / Gherghina I din Gherghiţa (care întâi a fost paharnicul domnitorului Mircea cel Bătrân” iar apoi logofătul fiului aceluia, Vodă Radu “Chelu”, Gherghiţă / Gherghina I fiind tatăl celui care a devenit marele pârcălab Gherghina / II). În Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2012 e scris: “În secolele XIV-XV, curţile celor mai mari boieri semănau cu cea domnească; ele erau înzestrate cu toate mijloacele de care avea nevoie o administraţie şi erau menite să scoată în relief fastul legat de persoana stăpânului, să sublinieze prestigiul aceluia. Pe lângă existenţa ‘curtenilor’ sau a ‘slugilor’ în slujba boierilor, actele domneşti au menţionat organizarea acelora sub conducerea unor comandanţi speciali, cu atribuţii militare, numiţi ‘vornici’, care existau atât pe moşiile marilor boieri, cât şi pe cele ale domnului. Pe marile domenii se găsea, de obicei, o construcţie fortificată, ce îndeplinea, sub toate raporturile, funcţia castelului clasic”. (Aşa a fost cula din Ghergani - peste care ulterior familia Ghica şi-a ridicat conacul - ori mai la răsărit construcţia din Gherghiţa, ce a devenit reşedinţa de vară a domnitorilor Ţării Româneşti înrudiţi cu Gherga).

Şuli Ghergu

Este interesant că în anul 1431, judele / primarul Braşovului era Şuli Ghergu / Gherghe, după cum i se adresa din Târgovişte Coica, logofătul lui Vodă Dan II 1422-1431 / fiul fratelui lui Mircea cel Bătrân” (pe atunci domnitorul Ţării Româneşti stăpânea şi peste Ţinutul Făgăraşului): “Fraţilor mei mari, judeţului din Braşov Şuli Ghergu şi tuturor pârgarilor, dragă heretisire (salutare) de la fratele vostru mai mic, logofătul Coico. Şi aşa să ştiţi că în mare grijă m-aţi adus dar cu ajutorul lui Dumnezeu v-am isprăvit treaba cum v-a plăcut; însă îmi pare rău de voi, căci şi mai înainte l-am crezut pe Hana şi pe cancelăraşul vostru Linard / Leonard şi le-am dat cartea (scrisoarea). Mi-au spus că-mi vor aduce tot ce este al meu şi că-mi vor aduce şi un dar; ei au venit şi nu mi-au adus nimic. Şi iarăşi au venit şi le-am făcut o altă scrisoare, cum a fost voia voastră. Şi am lăsat la omenia voastră şi pe seama lui Hana şi a cancelăraşului; ei vă vor spune iar voi să faceţi cum trebuie. Dumnezeu să vă bucure”. Este de ştiut că în Evul Mediu şulariul - aşa după cum era intitulat judeţul Ghergu - era meşterul care cosea cu împunsături rare / însăila cu o sulă părţile componente ale hainelor (la 20 VIII 1484 în Braşov mai exista Kirka, după cum a scris vornicul domnitorului Vlad “Călugărul”: “de la Kirka nu m-aţi lăsat să iau, ci mă trimiteţi să mă judece burgărmeşterul de la Sibiu” iar în timpul domnitorului Radu Paisie” în Braşov exista “Gherghe dohtorul, de care mult are trebuinţă domnia” / în jurul anului 1500, Saşii îl notau ca Jerg Blesch pe Gheorghe Românul, Academia Română considerându-l “unul dintre cei mai avuţi patricieni ai Braşovului”; Radu Paisie” - născut Petru şi fiind nepotul Gherganei Rada şi-a luat numele de domn Radu, fost stareţ al Mănăstirii Argeş - a murit în Egipt).

Io jupan Gherg’k Las(cără)
În 1437, Gherg-ka / Gherghe a fost intendendul lui Vodă Vlad Dracul” 1390-1447 / fiu al lui Mircea cel Bătrân”, care a domnit în Ţara Românească timp de un deceniu, începând din 1436; îndatoririle intendentului domnitorului erau de protecţie a aceluia - în limbajul vremii denumit “lascăr” / funcţia fiind de cămăraş - adică îngrijea de odăile domneşti (inclusiv de dormitorul domnitorului), împreună cu cămările de aprovizionare şi bunurile de preţ ale aceluia, ca podoabe, garderobă, etc. (anterior, Gherghe a îndeplinit aceeaşi dregătorie pentru fratele aceluia, Vodă Alexandru Aldea, după cum apare într-o scrisoare din 1 VII 1435 trimisă de el în Braşov). Cămăraşul Gherghe s-a mai adresat - în timpul domniei lui Vlad “Dracul” - pârgarilor din Braşov cu 2 documente, apreciate în 1905 de academicianul Ioan Bogdan 1864-1919 (creatorul filologiei Slavo-Române) în lucrarea “Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească” ca “remarcabile prin frumuseţea şi regularitatea scrisului”, semnate “Io, jupan Gherghe Las(căru)”: “Iubiţilor şi fraţilor mei, pârgarilor din Braşov tuturor şi jupanului Iacov, judeţului; fraţilor mei, ştiţi bine cum am vorbit cu voi la Târgovişte şi înaintea jupanului (Albu): aţi luat asupra capului vostru să vie sluga lui Gherghe şi să-i dăm tot. V-am dat pe sluga mea Martin cu voi şi i-am dat slugii mele Martin 1000 de florini ca să plătească arvuna. El a mers cu voi şi mi-a trimis numai 14 măji şi jumătate de aramă şi 2 poveri de fier, una de oţel şi ceva ovăz. Şi am întrebat pe cărăuşi şi pe Haneş de Martin: unde este Martin? Ei mi-au răspuns: Martin a rămas să vie cu cealaltă marfă. Şi mi-a zis prin Haneş: dacă pofteşti, trimite-mi cu Haneş alţi bani, că mai este aici aramă, s-o cumpăr. Şi am trimis cu Haneş 10000 de florini şi 9 măji de ceară şi i-am spus lui Haneş: îţi dau aceşti bani pe mână şi fă ce ştii iar Martin să vie degrabă la mine cu ce are gata. Şi i-am dat lui Haneş o slugă de-a mea, să meargă la Braşov şi să-mi cumpere pânză, fier, oţel şi una-alta ce-mi trebuie, cu alţi bani. Şi s-a dus sluga mea şi mi-a cumpărat de toate câte i-am spus şi stă în casa lui Haneş cenuşarul. Şi am venit să încarc marfa şi veni Dabija feciorul - sluga jupanului Radu - la mine şi-mi spuse că tot ce a cumpărat stă în casa lui Haneş, acum cenuşar la rectorul Os şi-i este acum şi stupar. Stau şi cei 10000 de florini şi cele 9 măji de ceară pe care i le-am dat cu mâinile mele; iar la sluga mea Martin, care a zis că i-a fost dator, 7500. Şi altfel nu este. Vă rog deci, dacă-mi sunteţi fraţi, să nu mai avem multe vorbe. De nu va veni sluga mea şi nu-mi va aduna avutul, să vă povăţuiască Dumnezeu şi să mi-l legaţi şi să mi-l trimiteţi. Iar pe Haneş să-l strâmtoraţi să-mi dea avutul; trimiteţi-mi măcar atât cât este: mult, puţin. Şi să n-am mai multe vorbe. Şi v-am scris, ca să nu ziceţi mâine-poimâine: nu ne-ai scris şi nu ştim nimic de asta. Căci avutul lui Vodă n-are să se piardă, ci va avea numai întârziere, până ce mă voi duce la Vodă şi-şi va cere şi-şi va lua el însuşi ce este al său; atunci să nu vă supăraţi, căci şi eu sunt supărat. Dumnezeu să fie cu voi. De la Gherghe Las(căr)”. După un timp - în acelaşi an 1437 - Gherghe a mai trimis pârgarilor Braşovului (pe acelaşi tip de hârtie ca al scrisorilor lui Vodă Vlad “Dracul”): “Dragi iubiţilor mei fraţi şi prieteni, pârgarilor Braşoveni, de la Gherghi Lascăru: Fraţilor, voi ştiţi bine cum am vorbit şi am întocmit înaintea jupanului Albu dar de la voi n-am văzut încă nimic; v-am scris şi v-am trimis şi vorbă, însă de la voi nu văd nici o vorbă. Acum a venit Haneş la mine şi-mi spune că are aramă, postav şi ceară. Deci vă rog: sloboziţi-mi ceara, ca să se vândă, să-mi cumpere şi să-mi aducă ce-mi trebuie. Şi vă mai rog să trimiteţi oameni de-ai voştri să-mi aducă marfa, precum am vorbit cu voi şi înaintea jupanului Albu. Iar dacă nu vreţi să vă ţineţi de vorbele voastre, iată are să vie Haneş acolo şi are să năimească oameni şi ei o să-mi aducă marfa, pe răspunderea mea. Şi mai este acolo altă aramă la Ivan, cel ce e dator feciorului lui Martin. S-o dea să mi-o aducă şi pe aceea; şi să stăruiţi s-o dea. Se află acolo sluga mea Martin şi la el sunt 7500 de florini; siliţi-l să-mi aducă avutul. Iar dacă nu vrea să vie, trimiteţi-l la mine şi fără voia lui. Altfel să nu faceţi. Iar dacă nu-mi trimiteţi nici avutul, nici omul, să ştiţi că nu voi lăsa să se piardă avutul meu. Asta s-o ştiţi. Şi Dumnezeu să vă bucure”. Urmaşii lui Gherg’k / Gherg-ka din Ghergani - fiul lui Zorza / Gorga - au fost comercianţi, preoţi (mai ales deoarece la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân” ramurile Gherghe / Gherghi au fost apropiate de mănăstirile importante de pe atunci), ş.a. Un exemplu economic a fost negustorul Kirka trimis de Vodă Vlad Călugărul” - cumnat cu Gherghina - la Sibiu (după cum reiese din scrisoarea domnitorului de la 18 I 1492 către Sibieni) iar un exemplu ortodox l-a constituit nepotul cămăraşului Gherg-ka din Ghergani - al lui Vlad Dracul” - ce a fost bunicul preotului Ştefan Gherga, care după ce a renovat mai multe biserici în Ţinutul Haţegului, s-a stabilit în Banat, la Lugoj.

Gorga în 1494
În 1494, Vodă Vlad “Călugărul” a întărit pe un pergament hotărârea lui Gorga de a lăsa, după moartea lui, fiicei sale Stana jumătate din moşia Bădeani (azi Pietroasa de Jos din judeţul Buzău) iar nepoţilor săi Vlad spătar şi Fârcea cealaltă jumătate: “Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad Vodă şi domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiul marelui Vlad Vodă: Dă domnia mea această poruncă a domniei mele dregătorului din casa domniei mele, jupanului Vlad spătar şi fratelui său jupan Fârcea, cu fiii săi şi unchiului lor Gorga cu fiica sa Stana, cu fiii ei, ca să le fie în Bădeani oricât este partea lui Gorga, pentru că a venit Gorga înaintea domniei mele de a aşezat pe nepoţii săi, jupanul Vlad spătar şi jupanul Fârcea şi pe fiica lui Gorga, Stana, peste ocina sa, peste cât are în Bădeani, ca să fie fraţi nedespărţiţi, cât vor trăi. Dar cât va fi Gorga viu, singur să-şi stăpânească acea ocină iar după moartea lui Gorga, să fie jupanul Vlad spătar şi fratele său jupan Fârcea peste jumătate din acea ocină - care este mai sus-scrisă - iar fiica lui Gorga, Stana, să fie singură peste cealaltă jumătate. Şi domniei mele i-au dat un cal. De aceea, l-am dat şi domnia mea, ca să le fie de ocină şi de ohabă, lor, fiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor. Şi oricui dintre dânşii i s-ar întâmpla mai înainte moarte, la dânşii prădalica să nu fie, ci să fie ocina celor rămaşi. Şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele. Martori: jupan Drăghici mare vornic, jupan Cârstian fost vornic, jupan Staico logofăt, jupan Teodor vistier, Danciu comis, Stroe spătar, Dumitru paharnic, Albu stolnic şi Radu stratornic / postelnic. Scris în cetatea Bucureşti, luna februarie 10 zile, în anul 7002. Io Vlad Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”.
Răspândirea Gherganilor Medievali
Ghergani (moşia părintească” Gherga) 25,43 lat. N, 44,38 long. E din judeţul Dâmboviţa a fost un loc pentru Gherga în Ţara Românească mai tihnit decât Gherghiţa din judeţul Prahova (Biserica Sfânta Treime” din Ghergani a fost construită de zid în 1830 de Dimitrie Ghica iar Gara Ghergani a fost construită în 1872 de Ion Ghica). Aşezarea Ghergani, aflată la jumătatea distanţei dintre Târgovişte, fosta capitală a Ţării Româneşti şi Bucureşti, actuala capitală Română, a apărut în legătură cu descendenţii stolnicului Zorza / Gorga al domnitorului Mircea cel Bătrân”, anume preoţii Gherga de la poalele pline de viţă-de-vie ale Mănăstirii Dealu - unii Gherga au activat bisericesc şi acolo - ce exista în 17 XI 1431 (când a primit ca danie 2 sate, Alexeni 44,40 lat. N, 26,42 long. E / judeţul Ialomiţa şi Răzvad 44,56 lat. N, 25,32 long. E / judeţul Dâmboviţa, pentru pomenirea ctitorului Mircea cel Bătrân”): la 28 III 1451, domnitorul Ţării Româneşti Vladislav II a întărit Mănăstirea Dealu din judeţul Dâmboviţa cu alte sate şi cu Muntele Bratei din Bucegi (nepot al domnitorului Mircea cel Bătrân” şi mort la 20 VIII 1456, el a fost îngropat la Mănăstirea Dealu, cu piatră de mormânt pusă la începutul secolului următor de către Craioveşti - pe care i-a făcut mari vlasteli / importanţi dregători).
Mănăstirea Dealu
Prima construcţie a Mănăstirii Dealu, ridicată în marginea capitalei Târgovişte a Ţării Româneşti, a dispărut - şi cum acolo la sfârşitul secolului XV era reşedinţa Mitropoliei UngroVlahiei, căci vechiul sediu din Curtea de Argeş necesita refacere - între 26 VIII 1499 şi 4 XII 1501 a fost înlocuită cu alta: Vodă Radu cel Mare - fiul Gherganei Rada, respectiv nepotul marelui pârcălab Gherghina - “a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mare frumuseţe a înfrumuseţat acest hram” (splendida biserică era cea mai frumoasă din câte se înălţaseră până atunci în Ţara Românească, lăcaşul constituind o capodoperă a arhitecturii religioase - cu premiera celor 2 turle pe pronaos). Domnitorul a fost îngropat acolo în 1508 iar duhovnicul său Gheorghe Brancovici / nepotul lui George Brancovici - din 1496 călugărit Maxim - s-a retras ca mitropolitul Sremiei / Serbia (de aceea, acolo în 1512 Vodă Neagoe Basarab, însurat din 1505 cu Despina Brancovici - nepoata lui Maxim, după fratele lui, Iovan / fondatorul Mănăstirii “Sângeorge” din comuna Birda, judeţul Timiş - a ctitorit Biserica Buna Vestire”, la Mănăstirea Cruşedol 45,07 lat. N, 19,56 long. E: reşedinţa Mitropoliei Belgradului). În 1508 la Mănăstirea Dealu a fost tipărită prima carte din România şi tot de acolo sunt şi primele xilogravuri Româneşti (influenţele Sârbo-Aromâne erau încă majore atât în construcţiile bisericeşti, cât şi în publicaţii). Pe atunci, în marile mănăstiri se concentra viaţa culturală a ţării. Cărţile apărute la Mănăstirea Dealu (au fost activi călugărul Armân / Aromân Macarie, ajuns acolo de teama otomanilor, el fiind din Bosnia, proprietarul primei tipografii din MunteNegru / care după ce a lucrat Octoihul la 1494 în localitatea Sârbă Obod, a adus - în timpul domnitorului Radu cel Mare” - tiparul din Cetine şi a trudit pentru Români la Liturghier” în 1507, la Octoih” în 1510 şi Evangheliar” în 1512, călugărul Moise de la Mănăstirea Deceani care în 1545 a tipărit prima carte de rugăciuni din spaţiul Românesc, localnicul diacon Coresi / stabilit din 1559 la Braşov, Udrişte Năsturel 1596-1659 / cumnat al lui Matei Basarab, Antim caligraful care a activat în timpul aceluiaşi Vodă şi alţii) constituie nu doar forme unice ale unui model editorial, ci constituie şi expresia perfectă a unui concept ideologic specific, prin care Mănăstirea Dealu îşi asuma rolul de important centru cultural SE European, loc de apariţie a cărţilor necesare creştinilor din Imperiul Otoman, punct de maximă concentrare a valorilor cărturăreşti; iată de exemplu rugăciunea “Tatăl nostru” (forma cea mai veche ştiută în Română), versiune ortodoxă publicată de diaconul Coresi în 1580: “Tatăl nostru ce eşti în cer, sfinţească-te numele tău, să vie împărăţia ta, fie voia ta cum în cer, aşa şi pre pământ; pita noastră săţioasă dă-ne-o nouă astăzi, şi iartă nouă greşelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri, şi nu ne duce în năpastă, ci ne izbăveşte pre noi de vicleanul, că a ta e împărăţia şi puterea şi slava, în veci amin”.
Dr. Tiberiu Ciobanu - directorul Liceului Vlad Ţepeş” din Timişoara - a scris despre domnia lui Radu cel Mare”: “De la moartea lui Mircea cel Bătrân şi până la urcarea în scaunul domnesc, de la Târgovişte, a lui Matei Basarab, statul românesc sud-carpatin a avut parte doar de 2 domnii mai îndelungate, şi anume cea a lui Vlad Călugărul şi cea a fiului său, Radu cel Mare. Într-un timp în care majoritatea guvernărilor nu depăşeau 2-3 ani iar cele care s-au apropiat de un deceniu au fost puţine la număr, domniile celor 2, întinse fiecare de-a lungul a circa 13 ani, au însemnat pentru Ţara Românească o perioadă de stabilitate politică şi prosperitate economică. Intrat în istorie, datorită meritelor sale, cu supranumele de ‘cel Mare’, Radu Vodă (al patrulea domnitor, din Dinastia Basarabilor, ce a purtat acest nume) a domnit între anii 1495 (după 8 IX) şi 1508 (după 23 IV). Radu cel Mare era fiul lui Vlad Călugărul (şi al primei soţii a aceluia, doamna Smaranda), care, la rându-i, fiind fiu natural a lui Vlad Dracul (şi - deci - frate vitreg cu Vlad Ţepeş) făcea ca el să aibă o descendenţă ilustră, numărându-se printre strănepoţii vestitului Mircea cel Bătrân. Originea-i princiară i-a dat posibilitatea să se bucure de o educaţie aleasă. Înzestrat cu calităţi intelectuale de excepţie, Radu cel Mare a dobândit vaste cunoştinţe, ce i-au fost de un real folos atunci când a ajuns la cârma ţării. Intuindu-i valoarea, Vlad Călugărul l-a asociat la guvernare, încă din anul 1492, acel gest echivalând cu desemnarea sa ca succesor la tron. La moartea părintelui său - aşa cum apare consemnat şi în ‘Letopiseţele sârbeşti’ şi anume că ‘în 1495 a murit domnitorul român Călugărul, iar fiul lui, Radul, a rămas în scaun’ - Radu cel Mare a preluat puterea şi, datorită experienţei acumulate în cei 3 ani cât a fost asociat la domnie, a reuşit să asigure continuitatea vieţii politice interne a statului muntean. Numărul impresionant de hrisoave de danie (peste o sută), emise în timpul guvernării lui, demonstrează o intensă activitate a Cancelariei Domneşti, iar conţinutul lor relevă faptul că avem de-a face cu un Vodă de excepţie, care călătorea în permanenţă prin ţară, pentru a judeca litigiile apărute între supuşii săi, şi a controla personal modul în care slujbaşii stăpânirii se achitau de obligaţiile ce le reveneau. Bun gospodar, Radu cel Mare a căutat să impulsioneze agricultura, mineritul, meşteşugurile şi comerţul, luând măsuri benefice în vederea dezvoltării oraşelor şi a drumurilor comerciale. O atenţie specială a acordat-o mai ales Târgoviştei, care, potrivit unor izvoare ale vremii, devenise cel mai important centru urban al Valahiei, având, la sfârşitul secolului XVI, o populaţie de peste 15 mii de locuitori şi o viaţă economică şi culturală înfloritoare. Aceleaşi surse documentare indică o creştere remarcabilă a producţiei agricole şi a numărului de animale (cai, vite, oi, etc.), care a determinat o intensificare a negoţului, în special cu oraşele săseşti din Transilvania, ce făceau importuri masive de cereale, vite, brânzeturi şi vinuri din Muntenia. Toate acelea au făcut ca vistieria Ţării Româneşti să înregistreze mari venituri. Cele mai interesate, în acele schimburi, s-au dovedit a fi Sibiul şi Braşovul, ce, la rându-le, aprovizionau Ţara Românească cu produse meşteşugăreşti, unelte, arme, stofe şi hârtie. Atenţia deosebită acordată de principele valah bunului mers al comerţului s-a manifestat şi prin deciziile luate în vederea uniformizării unităţilor de măsură, care - variind de la regiune la regiune - cauzau greutăţi în stabilirea taxelor şi în estimarea cantitativă a mărfii. De asemenea, a supravegheat îndeaproape tranzacţiile comerciale, încercând să elimine orice fel de încălcare a legii. Potrivit documentelor vremii, el nu a făcut modificări esenţiale în ceea ce priveşte componenţa Sfatului Domnesc, menţinându-i în fruntea aceluia pe puternicii Craioveşti (Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu). Câţiva ani mai târziu, îl întâlnim alături de aceia şi pe Neagoe (viitorul domn Neagoe Basarab, care a cârmuit între 1512 şi 1521). Fiind om cu frica lui Dumnezeu, Radu cel Mare a ctitorit numeroase lăcaşe sfinte, printre care se remarcă, îndeosebi, cea de la Dealu, situată nu departe de Târgovişte, unde, din porunca sa, a fost zidită între 1499 şi 1501 o biserică mare şi frumoasă într-un stil arhitectonic nou, ce îmbina armonios, după modelul apusean (mai ales după cel veneţian din timpul Renaşterii) elemente bizantino-armeneşti. Acolo s-a dezvoltat, încă din vremea sa, un mare centru de cultură, unde şi-au găsit adăpost şi loc de creaţie caligrafi, miniaturişti, cărturari şi filosofi valoroşi. Activitatea sa ctitoricească mai cuprinde ridicarea unei noi şi minunate biserici la mănăstirea Govora şi încheierea lucrărilor de zidire a bisericii mănăstirii Glavacioc, începute de părintele său (unde, de altfel, acela este şi înmormântat). Radu cel Mare s-a remarcat, de asemenea, şi prin bogatele danii făcute unor mănăstiri ctitorite de predecesorii săi, cum ar fi Tismana, Cozia, Bistriţa, Snagov, Târgşor, etc. Un alt merit al său este introducerea tiparului, el permiţând aducerea în ţară a călugărului Macarie din capitala provinciei Zeta (actualmente Muntenegru), un mare învăţat ce-şi făcuse ucenicia într-o tipografie din Veneţia şi lucrase ca tipograf în amintita localitate muntenegreană, unde tipărise, deja, până la acea dată 3 cărţi. Venit la nord de Dunăre, după unele opinii, în anul 1506, Macarie a tipărit în limba slavonă, spre sfârşitul domniei lui Radu cel Mare, ‘Liturghierul’, care este prima carte tipărită în Ţara Românească. Începută sub domnia lui Radu cel Mare, tipărirea Liturghierului s-a încheiat la 10 XI 1508, după cum aflăm chiar din epilogul său: ‘S-a început această sfântă carte numită Liturghie din porunca domnului Radu Vodă, căruia să-i fie pomenirea vecinică. Şi s-a sfârşit această carte din porunca celui în Christos Dumnezeu şi binecredincios de Christos iubitorului şi de Dumnezeu păzitului şi prealuminatului domn Mihnea, mare Vodă a toată ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei, fiul marelui Vlad Ţepeş, în primul an al domniei lui, trudindu-se pentru aceasta smeritul ieromonah Macarie’. Grijuliu, nu a neglijat apărarea gliei strămoşeşti, urmaşul Basarabilor menţinând sub arme o oştire destul de numeroasă, bine echipată, înarmată şi instruită. Totodată, s-a preocupat şi de sistemul defensiv, dispunând să fie refăcute o serie de cetăţi, printre care şi cea de la Poenari (ce fusese reparată, mărită şi întărită din porunca unchiului său Vlad Ţepeş), ce avea menirea de a adăposti, la ceas de cumpănă, familia princiară şi tezaurul ţării. Iscusit diplomat, Radu cel Mare a ştiut să se folosească cu abilitate de greutăţile prin care trecea, la acea vreme, Imperiul Otoman (nevoit să ducă un război de uzură în Anatolia) şi Ungaria (măcinată de lupte interne izbucnite după moartea lui Matia Corvin), cât şi de faptul că Polonia era preocupată de expansiunea sa spre statul rus şi Marea Baltică. Prin urmare, el a căutat să promoveze o politică externă de echilibru, izbutind să păstreze relaţii diplomatice pozitive cu toţi vecinii. Faţă de Înalta Poartă, şi-a respectat obligaţiile ce rezultau din tratatele încheiate cu aceea, nemanifestând, totuşi, o atitudine de servilism. Deşi nu a întreprins campanii militare, el a redobândit, pe calea tratativelor (pe care le considera mai nimerite în conjunctura respectivă), anumite drepturi mai vechi ale Ţării Româneşti. Astfel, folosindu-se din plin de legăturile pe care Craioveştii le aveau la sud de Dunăre, a reuşit - printre altele - să recupereze vama de la Calafat, ocupată de otomani în mod samavolnic. Prin acea acţiune, a izbutit să-şi mărească veniturile şi să elimine o bază de atac a lor existentă la nord de bătrânul fluviu. Bunele raporturi cu sultanul constituiau o garanţie şi pentru securitatea celorlalte ţări româneşti, aşa după cum reiese chiar dintr-o epistolă trimisă de el, în anul 1498, conducătorilor Braşovului: ‘Cât voi fi în viaţă să nu vă temeţi că vor trece turcii pe undeva prin ţara noastră de la Severin şi până la Brăila ca să prade în ţara domniilor voastre’. Cu toate că nu a luptat pe faţă contra dominanţei otomane, strănepotul lui Mircea cel Bătrân a utilizat alte metode, printre care se remarcă o neobosită susţinere a lăcaşelor sfinte ortodoxe, ce se găseau pe teritoriul împărăţiei turceşti. Atitudinea lui însemna, practic, o sprijinire mascată a mişcării de eliberare a popoarelor aflate sub jugul otoman. Dovadă stau numeroasele documente de epocă, care atestă intensa subvenţionare a activităţilor religioase şi culturale ale aşezămintelor din întreg răsăritul ortodox de către marele domn valah. Printre realizările sale, pe acest plan, s-a numărat şi ctitorirea unor biserici cum ar fi cea de la Lopuşna din Serbia, înălţată din porunca sa şi a unchiului său, marele boier Gherghina, pârcălabul cetăţii Poenari sau cea de la Krenikovci din Bulgaria, unde s-a păstrat, până astăzi, o frescă în care apar chipurile lui Radu cel Mare şi al soţiei sale doamna Cătălina. Ajutorul dat de către vrednicul urmaş al Basarabilor creştinătăţii răsăritene s-a materializat şi prin acordarea de azil, în 1504, lui Nifon, patriarhul Constantinopolului, aflat în conflict cu sultanul Baiazid II (care, de altfel, l-a şi înlăturat din scaunul patriarhal). Înaltul ierarh a fost primit la curtea lui Radu cel Mare, cu mare cinste. Deşi, încă de la început, domnitorul român l-a prevenit pe Nifon asupra modului în care vedea poziţia lui (în calitate de conducător ecleziastic al Ţării Româneşti) în raport cu domnia, precizând că ‘eu (Radu cel Mare) să domnesc iară tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu’, acela şi-a depăşit atribuţiile şi prin urmare i s-a cerut de către protectorul lui să ‘eşi den ţara noastră, că viiaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre’. Picătura care a umplut paharul conflictului ce mocnea între cei 2 a fost refuzul lui Nifon de a binecuvânta căsătoria dintre Caplea - sora lui Radu cel Mare - şi Bogdan, un boier moldovean pribegit în Ţara Românească (căci se opusese politicii promovate de către Ştefan cel Mare şi urmaşul aceluia Bogdan III) şi devenit favoritul domnitorului muntean. Motivul respingerii de către înaltul ierarh a înfăptuirii acelei legături matrimoniale a fost acela că el descoperise faptul că Bogdan avea o soţie în Moldova. O constantă a politicii externe, iniţiate de nepotul lui Vlad Ţepeş, a reprezentat-o relaţiile de prietenie cu ţările surori Transilvania şi Moldova. Ca pecetluire a alianţei munteano-ardelene, Vodă de la Alba-Iulia i-a dăruit, în 1507, celui de la Târgovişte domeniul Geoagiului, din ţinutul Hunedoarei (alcătuit din Geoagiu şi 19 sate), unde, la vremuri tulburi, familia şi averile Basarabului se puteau adăposti. Acel domeniu i-a fost atribuit, bineînţeles, şi cu asentimentul regelui Ungariei - ce era, după cum se ştie, şi suveran al Transilvaniei - Vladislav II (1490-1516), căci aşa cum află din conţinutul unui tratat încheiat de Radu cel Mare (chiar la începutul guvernării acestuia) cu cetăţile săseşti din Transilvania, domnitorul român se recunoştea vasal şi al regatului ungar, relaţiile foarte bune cu acela prelungindu-se până spre finalul domniei sale. Faţă de Moldova, Radu cel Mare s-a arătat, încă din primii ani de domnie, foarte apropiat. Ataşamentul său şi-a găsit expresia cea mai evidentă în anul 1497, când - cu ocazia invadării statului moldav de către armatele polone conduse de regele Ioan Albert - el i-a trimis lui Ştefan cel Mare în ajutor un corp de cavalerie, fapt consemnat de către Grigore Ureche în cronica sa: ‘şi de la Radu Vodă încă i-au venit ajutoriu de oaste muntenească’. Abia spre sfârşitul anului 1506, relaţiile moldo-muntene au cunoscut o înrăutăţire vădită, determinată în special de faptul că Radu cel Mare a permis unor boieri moldoveni (nemulţumiţi de cârmuirea autoritară a succesorului lui Ştefan cel Mare) să se refugieze pe teritoriul Ţării Româneşti şi chiar să ocupe înalte dregătorii în Sfatul Domnesc al acesteia, influenţând astfel negativ politica domnitorului de la Târgovişte faţă de Moldova. Unul dintre aceia a fost şi mai sus pomenitul Bogdan, cel care a reuşit să devină cel mai apropiat sfetnic a lui Radu Vodă (ocupând funcţia de mare logofăt) şi chiar cumnatul său (prin căsătoria cu sora lui Vodă). De asemenea, la acea tensionare a legăturilor dintre cele 2 state surori au contribuit şi intrigile regelui Poloniei, Sigismund Jagello (1506-1548), care nu vedea cu ochi buni faptul că Ungaria - al cărei rege era de altfel unul din fraţii săi - dobândise poziţii avantajoase în raporturile sale cu ţările româneşti. În consecinţă, îndemnat de boierii moldoveni pribegi şi de regele polon, Radu cel Mare a susţinut cu oaste pe pretendentul la tronul Muşatinilor, Roman din Coşeşti, care a pătruns în Moldova, prădând ţinutul Putnei, acţiune extremă la care Bogdan III a răspuns în acelaşi fel, invadând în 1507 nordul Ţării Româneşti, unde a incendiat şi a jefuit regiunea Râmnicului Sărat. Cu înţelepciunea-i proverbială, vrednicul descendent al Basarabilor a pus capăt conflictului, fără luptă, el trimiţându-l la Bogdan pe ierarhul Maxim Brancovici, care - demonstrând că până şi străinii aveau ştiinţă de unitatea de neam a moldovenilor cu muntenii - l-a convins că aceia fiind ‘de un neam şi de o seminţie, nu se cade ca fraţii să se lupte între ei’. Grav bolnav încă din 1501, încât (aşa cum însuşi sultanul Baiazid II mărturisea într-un document), el a fost timp de ‘7 ani întregi pus în rădvan ca un trunchi şi dus din loc în loc din cauza slăbiciunii şi a podagrei’, Radu cel Mare s-a stins din viaţă pe neaşteptate, în 1508 ‘după Paşti’, aşa cum ne informează şi Grigore Ureche. Dacă de podagră a suferit cu siguranţă, după unele păreri nu este exclus să fi decedat şi din cauza diabetului. Radu cel Mare şi-a găsit odihna de veci ‘în mormântul care-l făcuse în tinda bisericii în mănăstirea den Deal’, ctitoria sa. Din păcate ‘piatra de mormânt i-a fost însă sfărâmată şi capul său, dezgropat în secolul XIX, stătea pus într-o cutiuţă sărăcăcioasă, în mijlocul strălucitei biserici’. În 1908, la împlinirea a 4 secole de la moartea sa, i-a fost realizat un sarcofag din marmură, frumos împodobit pe care stă inscripţionat şi astăzi următorul text: ‘s-a dat acest adăpost de marmură oaselor cu cheltuiala Ţerii, patru sute de ani de la moartea lui’. Totuşi, craniul său, grav deteriorat din greşeală în timpul ocupaţiei germane din timpul Primului Război Mondial, a fost aşezat în noul său mormânt abia în 1920. El a lăsat în urmă - drept moştenire - o ţară bogată şi puternică de cârmuirea căreia, din păcate, nu s-a putut bucura, până în 1522, nici unul dintre cei 5 fii cunoscuţi ai săi. Au trecut mai bine de 14 ani până când - în sfârşit - aceia au ajuns să domnească. Ei s-au dovedit a fi demni urmaşi ai părintelui lor, pe care, pe bună dreptate, contemporanul lui, sultanul Baiazid II, îl considera a fi un conducător remarcabil, de vreme ce ‘cu toate că era în cea mai mare slăbiciune a puterilor sale, s-a purtat cu cea mai mare deşteptăciune şi a cârmuit ţara românilor spre deosebita mulţumire a supuşilor; aceştia, cu toată firea lor schimbătoare, nestatornică, nu s-au înstrăinat, din cauza slăbiciunii şi a podagrei, de domnul lor cel bun, drept, înţelept şi destul de potrivit pentru cârmuire prin superioritatea sufletului său’.”
După decesul marelui pârcălab Gherghina din 1508, cu moşia Lungi - actuala comună Lunguleţu - din marginea Gherganilor au fost operaţiuni de vânzare: în 18 VI 1510 pitarul Stoica a cumpărat o parte de din ea, cealaltă parte fiind atestată la 14 IX 1578 în legătură cu un boier Slăvilă (ce făcea o mărturisire privind o stăpânire a Mănăstirii Nucet, ctitoria lui Gherghina). În 13 XII 1514, Vodă Neagoe Basarab s-a remarcat din Târgovişte prin oferirea unor întăriri şi scutiri Mănăstirii Dealu (în 14 VI 1521, un document îl menţiona pe ispravnicul - adică dregătorul care ducea la îndeplinire porunca domnească - Gherghe vistier, al lui):
Ispravnicul Gherghe vistier
În 24 X 1535, Vodă Radu Paisie” l-a menţionat într-un document emis din Bucureşti - scris de diaconul Coresi - pe spătarul Gherghi (care a cumpărat cu 700 de aspri de la jupanul Vlaicul logofăt pe “Radul cu Ţiganca sa, cu un copil şi cu o fiică”):

Gherghi spătar
În 20 II 1542, din Curtea de Argeş - după ce a scris pe hârtie - Gherghi a semnat simplu, înaintea rudei sale, Vodă Radu Paisie” / fiul lui Vodă Radu “cel Mare” (la fel a fost şi pe un document anterior emis în acel an, tot de acolo):

Gherghi
În 1545, marele comis Gherghe / Gherghi a figurat ca martor în Bucureşti pe documente emise de Vodă Mircea “Ciobanu” (ca de exemplu în cele din 27 V - 1 VI, etc.), el fiind şi peste 2 ani cu aceeaşi funcţie acolo:

Gherghe mare comis
În 31 XII 1546, 11 I 1547, 30 IV 1547, 8 şi 18 V 1547, 1, 5, 6, 19, 20 şi 30 VI 1547, 1 VII 1547, 9, 21 şi 27 VIII 1547, 20 IX 1547, 11 IX 1551, etc. martorul pe documentele semnate de acelaşi Vodă Mircea Ciobanu” a fost jupanul Gherghe, mare vistier:

Jupan Gherghe mare vistier

Este curios că în documentele din 23 V 1546, 22 VI 1546, 5 VII 1546, 26 IV 1547, 25 VI şi 2 VII 1547, toate semnate de Vodă Mircea Ciobanu”, funcţiile dregătorilor Gherghe şi Chirca au fost că Ghergheera comis iar Chirca era mare vistier / în 16 X 1544, Chirca era vornicul domnitorului Radu Paisie” (e posibil că Gherghe şi Chirca erau fraţi, atât datorită asemănării numelor, cât şi datorită rocadei funcţiilor; de exemplu, marele vistier al Ţării Româneşti în 1 VII 1547 era Gherghe iar a doua zi a fost Chirca / celălalt figurând în documentele Curţii Domneşti cu cealaltă dregătorie). În 19 VIII 1547 şi 5 III 1549, actele din Bucureşti ale lui Vodă Mircea Ciobanu” au fost scrise de secretarul cancelariei domneşti, Gherghe:
Gherghe grămătic
În 10 IV 1550, un document scris de logofătul Gherghi a fost semnat de Vodă Mircea Ciobanu”:

Gherghi logofăt
Vodă Mircea “Ciobanu” în 6 VI 1551 a dăruit Mănăstirii Nucet Ţiganii care au fost ai jupaniţei Neaga, jupaniţa lui Gherghina pârcălab”. În 6 V 1552 - pe când domnea Vodă Mircea “Ciobanu” - Gherghi a fost martorul unei donaţii la Mănăstirea Argeş. După 2 decenii şi-a făcut apariţia într-un pergament “Gherghe copilul, care am scris în cetatea de scaun Bucureşti, luna mai, 22 de zile, anul 7080 (1572). Io Alexandru Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”:

Gherghe copilul
El - notat şi Gherghie - a continuat cu un alt pergament, ce se încheia: “Şi eu Gherghe diac mic, care am scris în cetatea numită Bucureşti, luna decembrie 1 zi iar de la Adam până acum, cursul anilor, în anul 7081. Io Alexandru Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn” (diacul era scriitor de cancelarie şi slujbaş al visteriei):

Gherghe mic diac
Vodă Alexandru Mircea a acordat din Târgovişte în 19 IX 1570 personal atenţie unui incident petrecut la Mănăstirea Nucet, între stareţ şi Gherghe, pentru stăpânirea asupra Ţiganului Orzea: “Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului părinte igumen Avramie de la Sfânta Mănăstire ce se numeşte Nucetul, unde iaste hramul sfântului şi slăvitului mare mucenic Gheorghii, ca să-i fie un Ţigan, anume Orzea, pentru că acest mai sus zis Ţigan iaste de baştină al Sfintei Mănăstiri, ci l-au înpresurat Gherghe şi cu nepoţii lui, feciorii Neculii. Iar după aceea, părintele igumen Avramie au avut pâră înaintea domniei mele cu Gherghe şi cu feciorii Neculii pentru acel mai sus zis Ţigan al Sfintei Mănăstiri. Întru aceia, domnia mea am adeverit cum că iaste acel Ţigan al Sfintei Mănăstiri de baştină. Şi au rămas Gherghe şi nepoţii lui de lege dinaintea domniei mele. Pentru aceia, am dat domnia mea Sfintei Mănăstiri, ca să-i fie acel Ţigan întru moştenire şi de nimeni să nu să clătească după zisa domniei mele”. În 14 V 1573 - pe când domnea Vodă Alexandru Mircea - logofătul Gherghe a scris în scaunul oraşului Bucureşti un izvod “pe limba Rumânească de pe uricul Slovenesc al lui Lupu, dascălul Slovenesc de la Şcoala Domnească din Bucureşti”. În 11 VIII 1575, Gherghe a scris în Bucureşti un pergament despre proprietăţile vistierului Gherghe (în acel an, el a mai scris acte în 29 VIII, 1 IX, etc). După 1647 (când la Mănăstirea Dealu a fost scoasă lucrarea “Imitaţia lui Christos”) tipografia s-a mutat definitiv la Târgovişte; Vodă Matei Basarab i-a dăruit o cruce în 1648, păstrată azi ca de mare preţ în zestrea mănăstirii iar în 1655, orăşenii din Târgovişte s-au judecat cu Mănăstirea Dealu pentru “vinăriciul” / zeciuiala de pe Dealul Voivozilor şi au pierdut, căci nu era proprietatea capitalei (“virtuoşii băutori” de acolo au încercat să ia atunci ceea ce a fost şi a Gherganilor, însă n-au putut). Alte oase domneşti odihnesc la Mănăstirea Dealu: sora lui Radu cel Mare” / Doamna Caplea +1511, fratele vitreg al lui Radu cel Mare” / domnitorul Vlăduţ +1512, fiul lui Radu cel Mare” / domnitorul Bădica +1524, fiul lui Bădica / domnitorul Vlad +1532, nepotul lui Radu cel Mare” / Pătraşcu +1557, ş.a. Este de ştiut că un document din 19 VIII 1537 l-a indicat pe Gherghe ca medicul domnitorului Radu Paisie” (nepot al lui Gherghina, căci era fiul lui Radu cel Mare”), care l-a îngrijit pe prinţul Marcu, băiatul domnitorului şi în 1543, când a fost chemat din Braşov “Gherghe vraciul, cu ierburi de leac, de toate bolile, în grabă, poate îl va tămădui”; fratele aceluia, Pătraşcu cel Bun”, a domnit apoi în Ţara Românească. (Este de remarcat că la Braşov în 1557 Gheorghe “Blănarul” a condus revolta împotriva patriciatului orăşenesc al Maghiarilor, încheiată cu decapitarea “tulburătorului păcii şi liniştii publice şi aţâţătorului la răzvrătire împotriva conducerii”, după cum a fost porunca Isabellei, strănepoata lui Sigismund de Luxemburg, care conducea Ardealul atunci din Alba Iulia). La Mănăstirea Dealu a fost trimis din Ardeal de către Aromânul Giorgio Basta capul Aromânului Mihai Viteazu - ucis pe Câmpia Turzii 46,32 lat. N, 23,52 long. E / judeţul Cluj - ca să-i convingă pe cei rămaşi fideli de sfârşitul aceluia, textul gravat pe lespede fiind în Română (fapt neobişnuit pietrelor tombale de până atunci în Ţara Românească, ce aveau inscripţii Slavone): “Aici zace cinstitul şi răposatul cap al creştinului Mihai, marele Vodă, care a fost domnul Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei; cinstitul trup zace în Câmpia Turdei. Şi când l-au ucis nemţii a fost 1601, în 8 VIII. Această piatră a pus-o jupanul Radu Buzescu”. În imaginea următoare se pot vedea craniile domnitorilor Radu cel Mare” şi Mihai Viteazu”, la Mănăstirea Dealu:
Este de remarcat la denumirea jupânului de “jupan” că nu doar rimează cu “şaman”, ci conform filologului Aromân Sextil Puşcariu a şi fost provenienţa sa Avară (e de reţinut că în Dobrogea exista în 982 jupanul Gheorghe); iniţial, Avarii erau în Iveria / Iberia Caucaziană (fostul Regat Iber din Caucaz azi e împărțit de Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Rusia și Turcia). Din punct de vedere genetic masculin, grupul “N” ca al bărbaților Gherga este în prezent - conform colectivului de specialiști coordonat în 2012 de către Viola Grugni de la Universitatea din Pavia 45,11 lat. N, 9,09 long. E / Italia - de 1,6% printre Azeri dar de peste 6% la Azerii Iranieni.
Steagul Avarilor Caucazieni
Mihai “Viteazu” şi-a început cariera la 5 ani după nunta cu Ghergana Stanca, când avea 30 de ani, devenind stolnic la curtea domnitorului Mihnea 1564-1601 / fiul lui Alexandru Mircea 1529-1577, apoi ban al Mehedinţului, între Banat şi Bănie / adică Oltenia (în N Dunării - conform masonului academician Titu Maiorescu - s-a preluat vechea denumire Vlahă a conducătorului din Balcani, care se numea “ban” folosit din 870 în Croaţia, aşa cum la miazănoapte era “pan”, în răsărit se folosea “han” ori în Extremul Orient se chema “san” / la Români, Altaicul “khan” derivând în “cneaz”, forma respectivă de ţinut al lui = “khanat” devenind “cnezat”). Homer a arătat că protectorul păstorilor Pan - inventatorul naiului - era fiul lui Hermes (mesager Ghergan) iar Diodor Sicul 1:25 a scris că pentru Osiris se folosea şi apelativul Pan; demnitatea cea mai înaltă în Cumae / S Italiei - după cum a consemnat şi Eschil - era “banus” (la Frigieni “baal” însemna rege), Alanii folosind când au fost la Dunăre, după cum a consemnat Iornandes, termenul “banus” pentru conducător. În aceeaşi succesiune, cel mai vechi titlu al domnitorilor Români a fost cel de “ban”, Europenii Nordici preluându-l pentru liderii lor pe cel iniţial, de “pan”, cel mai popular patron în Panonia. După cum au observat filologi ca Pierre Chantraine din Franţa, Julius Pokorny din Austria, Dr. Adrian Poruciuc din România, ş.a., “ban” - regăsit la Banat, etc. - era anterior sosirii Ungurilor în Panonia / fiind utilizat de Goţi, Gepizi, ş.a. şi constituia rădăcina inclusiv pentru “a bântui” (de pildă a sufletului Ba), pentru “a bănui”, “bandit”, ş.a.m.d.: termenul “ban” s-a dezvoltat dintr-o foarte arhaică noţiune Indo-Europeană religioaso-juridică; Vlahii din Croaţia l-au utilizat după ce Gepizii s-au retras din Banat / cuvântul era proto-Român. Fraţii Buzea / Buzeşti au fost cei mai apropiaţi boieri ai domnitorului Mihai “Viteazu”; mezinul Stroe era însurat cu verişoara Sima, fiica logofătului Gherghe / Gherghia - ulterior ştiut şi ca “popa Gherghe” - rămasă în legendă că aflată la cula lor din actuala localitate Strejeşti 44,32 lat. N, 24,16 long. E / judeţul Olt, când bărbatul ei era plecat la război (el a fost propus ca urmaşul lui Vodă Mihai “Viteazu”, însă a refuzat), a ridicat ţăranii la luptă împotriva otomanilor, reuşind sub conducerea ei să-i fugărească până la Dunăre. În timpul celei de-a doua domnii a lui Vodă Mihnea “Turcitul” 1585-1591, Gherghina / notat şi Gherghe a fost şeful magistraturii în Târgovişte (confirmat de exemplu ca jude în documente din 12 VI 1586 şi 9 IV 1588, ceea ce era asimilat ca primarul capitalei Ţării Româneşti); apoi, faţă de acelaşi Vodă, Gherghe a devenit mare postelnic (adică dregătorul cel mai apropiat de persoana domnitorului, putând intra în iatacul lui şi nechemat), cu atribuţiile de a introduce soliile şi pe cei veniţi în audienţă. Vodă Mihnea “Turcitul” a întărit o ocină la Călineşti, documentul încheindu-se cu “Iată martorii puşi de domnia mea: jupan Mitrea mare vornic, jupan Pârvu mare logofăt, Andrei vistier, Pătru spătar, Radu comis, Vlad paharnic, ispravnic Mitrea şi Gherghe mare postelnic. Şi eu, Gherghe cel care am scris, eu Gherghe în luna iunie, ziua 29, anul de la facerea lumii până la această scriere 7098 (1590). Io Mihnea Vodă, din mila lui Dumnezeu domn”:

Marele postelnic Gherghe e subliniat
În anul următor, la 14 I 1591, Vodă Mihnea “Turcitul” a întărit averile din Poenărei / în comuna Corbi, lângă Jgheaburi, afirmând “Iată martorii puşi de domnia mea: jupan Mitrea mare vornic, jupan Pârvu mare logofăt, Pătru spătar, Andrei vistier, Radu comis, Mihai stolnic, Vlad paharnic şi jupan Gherghe mare postelnic” (stolnicul Mihai menţionat în acel document - coleg la curte cu marele postelnic Gherghe - a devenit apoi “Viteazu” în urma domniei sale de 8 ani, când a reuşit prima unire a teritoriile locuite de Români din N Dunării).

Marele postelnic Gherghe e subliniat
Aşezământul religios Corbii de Piatră (în timpul Geţilor a fost Gedizava, cu multe altare şi turnuri înalte iar la formarea Ţării Româneşti stăpânul s-a numit Harapo), cu biserica rupestră în tipologie Capadochiană a fost revigorat de Magdalina Cârjoaia - mătuşa domnitorului Neagoe Basarab - care în 23 VI 1512 a ctitorit acolo prima mănăstire de călugăriţe a Românilor, metoc a Curţii de Argeş. Este de ştiut că marele postelnic Gherghe a semnat şi hrisovul domnesc din 22 I 1591 privind stăpânirea moşiei Grădiştea din Vale (la Craiova, pe atunci marele ban era Giurgi), el fiind - după cum a consemnat şi istoricul Român Nicolae Bălcescu - “boier strălucit”, împuternicitul lui Vodă Mihai “Viteazu” pentru negocierea unirii Ardealului cu Ţara Românească. Gherganii rămaşi în Ţara Românească - după mutarea în Banat a celor care au decis aşa - şi-au păstrat demnităţile de dregători la Curtea Domnească şi în cursul secolului XVII, prezenţa lor fiind necesară diverşilor domnitori. Astfel, în “Istoria fondării oraşului Bucureşti”, Dumitru Papazoglu în 1874 a indicat că vornicul Gherghina a întemeiat în 1589 - când domnea Mihnea “Turcitul” - Nucetul lângă Mănăstirea Nucet (vornicul era mare dregător, însărcinat cu supravegherea Curţii Domneşti şi conducea treburile interne ale Țării, fiind locţiitorul lui Vodă în acele probleme, având rangul de ministru); în 1899, istoricul George Lecca în “Familiile boiereşti române - istoric şi genealogie (după izvoare autentice)” a scris: “Gherghina a fondat din temelie şi a înzestrat cu mare avere Mănăstirea Nucetul din Dâmboviţa, care a rămas ca ctitorească a posterităţii Bălenilor, fiind întemeiată de neamul lor” (din marele pârcălab Gherghina, “om foarte bogat” la începutul secolului XVI, s-a tras - pe linie feminină - şi Gherghe banul din secolul XVII, strămoş al boierilor Băleni). Grămăticul - secretarul cancelariei - Gherghe a scris acte domneşti pentru Vodă Mihai “Viteazu” în 8 III 1594, 15 V 1594, 11 I 1597, 3 II 1597, 18 I 1598, 16 V 1600, 15 şi 16 VI 1600, etc.; în 31 X 1594, jupanul Gherguş era mare postelnic al lui Vodă Mihai “Viteazu”:

Jupan Gherguş, mare postelnic
Dintre fraţii Simei, unii au avut demnităţi, ca de exemplu Chirca, devenit comis şi apoi paharnic / a trăit până în 16 III 1639 (tatălui lor - preotul Gherghe - iniţial i se mai spunea şi Gheorghe “Pribeagul” / căci tânăr fiind, a călătorit mult, îndeosebi în Ardeal, notat în Maghiară ca Gergely Prybek). Ghergana Sima a scris pe mormântul soţului ei, decedat în 2 X 1602, ca urmare a unei lupte cu Tătarii: “Această piatră e pe groapa jupanului Stroe Buzescu, care a fost stolnic la Mihai Vodă şi a fost în toate războaiele dimpreună cu domnul său ca o slugă credincioasă, la războiul dintâi dobândind rana la mâna stângă de la Turci şi la războiul de la Giurgiu, când se lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Şi-a slujit Stroe lui Mihai Vodă până pieri”; verii Sima şi Stroe n-au avut urmaşi şi sunt îngropaţi alături, în Biserica Stăneşti 44,49 lat. N, 24,03 long. E / judeţul Vâlcea (au fost portretizaţi în pronaosul Bisericii Sf. Nicolae” de la Mănăstirea Căluiu 44,25 lat. N, 24,05 long. E / judeţul Olt, ctitoria Buzeştilor):
Stroe şi Sima
În Ţara Românească a secolului XVI, numele Zorza şi Gherghina au început să fie des folosite pentru femei iar Gherghe / Gherghi şi de Români, Evrei, Ţigani, ş.a. Documentele de cancelarie ale Ţării Româneşti menţionează un act prin care Vodă Radu Şerban a întărit moşia Crăgueşti 44,45 lat. N, 22,46 long. E / judeţul Mehedinţi: “Scris de Gherghe în scaunul oraşului Târgovişte, în luna octombrie, ziua 28, de la curgerea anilor până aici 7113” (1605). În 22 I 1612, într-o scrisoare trimisă de domnitorul Transilvaniei către Radu Şerban, a apărut numele de Georgio armaşul (Gherghe a fost mare armaş în timpul domniei lui Radu Şerban, adică dregătorul domnesc însărcinat cu paza temniţelor / aşa cum arcaş era “om cu arc”, armaş era “om cu armă”); în 24 I 1618, Vodă Alexandru Iliaş a întărit o ocină armaşului Gherghe în Căscioarele şi apoi i s-a făcut dreptate cu cei din Blagodeşti care contestau dependenţa de el - căci Gherghe locuia în Drăgoeşti 44,58 lat. N, 25,17 long. E / judeţul Dâmboviţa, loc de unde a fost soţia lui Gherghe Pribeagul / care a avut-o ca fiică pe Sima, cununată cu Stroe Buzescu - actele din 28 I 1618, 21 IX 1618 şi 20 VIII 1619 arătând că aceia apoi şi-au pierdut chiar libertatea (fostul mare armaş ştia şi Latineşte, căci în 1626 s-a semnat pe un act ca Georgis). În 7 IV 1613, când domnea Radu Mihnea 1586-1626 (fiul lui Mihnea “Turcitul”), acela din Târgovişte / judeţul Dâmboviţa a emis un act prin care întărea localnicului Gherghina stăpânirea peste moşia Băjeşti 45,02 lat. N, 24,56 long. E / judeţul Argeş iar în acelaşi an, Vodă a dăruit clucerului Gherghe moşia Siliştioara (azi cartier al oraşului Corabia 43,46 lat. N, 24,30 long. E / judeţul Olt). La 2 VI 1613 logofătul Vâlcu din Bârza 44,20 lat. N, 24,47 long. E / judeţul Olt a vândut o ocină în Dreveşti: “Mărturie au pus Raică din Rotunda, Stanciu din Ciuperceani, popa Gherghe şi încă mulţi megieşi”. În 15 III 1615, Vodă Radu Mihnea a întărit jupaniţei Boloşina satul Vâlsăneşti 45,11 lat. N, 24,48 long. E / comuna Muşăteşti, judeţul Argeş: “Martori sunt jupan Ianachi mare ban, jupan Vintilă mare logofăt, Deadiu vistier, Leca spătar, Bratu comis, Mihalachi stolnic, Lupu paharnic, jupan Bărnat mare postelnic şi jupan Gherghe mare vornic” (în 14 VII din acelaşi an, într-un alt manuscris din Târgovişte, marele ban al Craiovei era notat Ianache, marele vistier era Dediu, marele comis era Braţul, marele stolnic era Mihalache, marele paharnic era Lupul şi jupanul mare vornic era notat Gheorghe). În 15 I 1618, negustorul Gherghe din Câmpulung Muscel 45,16 lat. N, 25,03 long. E / judeţul Argeş a cumpărat via şi delniţele cu Rumâni de la Călineşti. În Târgovişte - capitala Ţării Româneşti - şeful magistraturii (adică primarul) a fost judeţul / judele Gherghi / Gherga între 1620 şi 1629, care personal a emis unele documente, ca de exemplu cele din 4 IV 1620, 31 VII 1626, 20 IV 1627, etc. (în 1 VIII 1626 dar şi anul următor acolo Gherghe era postelnic); în 1627, “judeţul Râmnicului” / Vâlcea era Gherghe. La Târgu Jiu 45,02 lat. N, 23,16 long. E / judeţul Gorj, în 3 III 1626 atât pârcălabul, cât şi postelnicul, erau Gherghe; în Bucureşti, la 12 V 1626, grămăticul domnitorului a fost Gherghe (pe atunci, în Bucureşti exista “mahalaua popii Gherghe”) iar în 8 I 1627, jupanul Gherghi era marele ban al Craiovei. Vodă Alexandru “Coconul” 1611-1632 - fiul lui Radu Mihnea - în 30 VI 1625 îl avea pe Gherghe ca mare paharnic (într-o scrisoare adresată papei în 20 VIII 1618, Radu Mihnea şi-a atribuit originea în familia Corvinilor - inclusiv pentru părintele său, Mihnea “Turcitul” - papa Grigore XV în 15 V 1623 pomenind de originea în patriciatul Romei Antice a familiei Corvinilor, de pildă istoricul Italian Antonio Bonfini legând-o de ginta Valeria). În 23 V 1630, târgul Buzăului 45,09 lat. N, 26,49 long. E îl avea ca jude pe Gherghi. În 15 V 1631, Verneşti 45,13 lat. N, 26,44 long. E / judeţul Buzău îl avea pe popa Gherghe iar printre martorii tranzacţiilor aceluia pentru Vodă - pe atunci conducea Leon Tomşa - a fost jupan Gherghe mare stolnic. “Carta de libertăţi” de la Bucureşti din 15 VII 1631 a fost semnată şi de jupan Gherghe mare stolnic - care a mai semnat un act în 17 VIII în acelaşi an - într-un hrisov din 20 IV 1632 despre iertarea de dări a mănăstirilor din Ţara Românească fiind consemnat jupanul Gherghe mare clucer (adică boierul dregător care răspundea de depozitele domneşti) iar în 6 XII 1632 “jupanul Gherghe logofăt” a fost martorul domnitorului Matei Basarab la clarificarea raporturilor Mănăstirii Argeş cu Corbii de Piatră / Jgheaburi; e de observat că în 1632, Bucureştiul era cârmuit de Gherghe judeţul iar în 1666, de Gherghina judeţul. La 19 I 1633, marele logofăt Gherghe a scris un act pentru Vodă Matei Basarab “cu mâna lui Soare Grămătic”. În 21 I 1635 într-un document a fost amintit paharnicul Chirca / fiul lui Gherghe “Pribeagul”, însurat cu Despa din Runcu 45,11 lat. N, 25,23 long. E / judeţul Dâmboviţa (nepoata marelui ban Dobromir): altă cununie între veri. În 22 V 1636, popa Gherghe - care avea deja moşia Verneşti - a mai achiziţionat şi moşia Meiuţeşti din apropiere, pentru feciorii săi. Un document din 11 VII 1637 l-a menţionat pe vistierul Gherghe, împreună cu marele ban al Craiovei; Gherghe a mai fost menţionat ca martor în 9 IX 1637 şi 28 III 1638 la moştenirea ocinii Verneasca / Verneşti, un document din 8 II 1639 indicând că Gherghe de acolo conlucra cu 24 de Megiaşi (proprietari devălmaşi), el apărând la o tranzacţie din zonă şi în 10 IV 1639. Gherghina a fost în 1640 unul dintre martorii vânzării moşiei Câmpina 45,07 lat. N, 25,44 long. E, de pe Valea Prahovei. În 18 X 1641 (când domnea Matei Basarab 1580-1654), Gherghina şi alţii din Câmpulung Muscel au adeverit că au primit bani de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti pentru vin “pe care să-l dea la Sfântul Nicolae iar dacă nu-l vor duce la mănăstire să fie amendaţi”. (Este de ştiut - după cum a consemnat în 1878 şi academicianul Petriceicu Haşdeu în lucrarea “Originile Craiovei” - că în perioada 1641-1646 circa 10 mii de familii din Oltenia s-au mutat în Banat, în jurul Vârşeţului şi Timişoarei, cu posibilitatea ca atunci printre aceia să se fi aflat şi unii Ghergani). G/herbul = emblema Medievală a Băniei era leul pe fond albastru, după Unirea Principatelor Române fiind pe scut roşu:
G/herbul Olteniei
În 9 I 1651, popa Gherghe a fost martor la vânzarea Văii Teancului de lângă Zoreşti 45,10 lat. N, 26,42 long. E / judeţul Buzău, Gherghe mai fiind menţionat în actele locale din 20 III 1651 şi 27 IV 1652 (acolo la 1 XI 1652 episcopul Buzăului s-a înfrăţit cu postelnicul Gherghe, printre martori fiind spătarul Gherghe). La Târgu Jiu, Gherghe judeţul a fost menţionat la 29 XI 1650, 20 II 1657, 29 IV 1658 şi 15 X 1662 - judeţ / jude însemna şeful magistraturii, respectiv primar - iar în 20 VII 1657, acelaşi Gherghe a fost menţionat acolo ca pârcălab; în 16 X 1667 şi 9 II 1672, la Târgu Jiu / judeţul Gorj logofătul era Gherghina. În 22 X 1655, Mănăstirea herţegului Negru Vodă din Câmpulung Muscel / judeţul Argeş a fost întărită printr-un act domnesc, semnat printre alţii de banul Chirca şi vornicul Gheorghe; la Câmpulung Muscel în 1656 judeţul / judele era Gherghina, rânduit de Vodă Constantin Şerban - fiul lui Vodă Radu Şerban - pentru lămurirea proprietăţii asupra Bisericii Cloaştir, ctitorită acolo de familia herţegului Negru Vodă (Radu Şerban a fost secretarul lui Mihai “Viteazu”, de sânge nobiliar, înrudit cu puternicul neam al fraţilor Buzeşti). Un hrisov domnesc din 11 XII 1657 despre Mănăstirea Căldăruşani, comuna Gruiu / judeţul Ilfov îl avea ca martor pe jupan Gherghie mare vornic de la Văleni. În 20 III 1659 la Bucureşti (când domnea Mihai Radu, pretins fiu al lui Radu Mihnea) portarul Gherghie a fost martor la vânzarea unor părţi din Codrul Delenilor; în 30 VIII 1659, acel Vodă a semnat un act ce conţinea: “Mihai Radu, domnul Ţării Româneşti, întăreşte lui Sima din Bărbăteşti şi fiilor lui stăpânirea casei, prăvăliei şi a locului din jur, din Târgovişte, din Târgul de Sus, aflate lângă popa Gherghe, ce fuseseră cumpărate de la Zorze portar şi de la fraţii lui, Neagu şi Pătru, fiii Neacşei; Anca, sora lor, spune că acestea le-au fost lăsate de mamă la moartea ei, însă fără a dovedi în vreun fel acest lucru. Martori: Manu mare ban al Craiovei, Radu mare logofăt, Stroe mare vistier, Dumitru mare spătar, Mihai mare clucer, Manta mare comis, Iane mare paharnic, Neagoe mare postelnic, Bădislav mare slujer, Gherghe mare stolnic şi Gherghe mare vornic”.
Semnătura clucerului Gherghe în 23 IV 1642
Alexandru Mircea, Vodă al Ţării Româneşti crescut în Rodos imediat după izgonirea de pe Insulă a Cavalerilor Ioaniţi de către otomani, i-a urgisit pe boierii ostili domniei sale în 1568-1577 (tatăl său Mircea - fiul lui Mihnea cel Rău” 1462-1510 - când a pretins tronul Ţării Româneşti a fost învins în 1511 la Gherghiţa de către Danciu Craiovescu / ginerele marelui pârcălab Gherghina); a dus o politică fiscală asupritoare, înfiinţând noi biruri, motiv pentru care a fost supranumit de popor “oaie seacă” - după birul inclusiv pe oile sterpe. În 12 III 1571, Vodă a întărit scriitorului Gherghina proprietatea pe jumătate din moşia Leordeni (în 1650, la un schimb de proprietăţi din Popeşti-Leordeni 44,22 lat. N, 26,10 long. E / judeţul Ilfov, martori au fost vistierul Gherghe şi fratele lui, clucerul Gherghe). În 26 VI 1571, 18 XI 1571, 27 III 1577, 18 IV 1577, 20 VI 1578, 4 VII 1578, 19 XI 1578, 2 şi 30 XII 1578, 5 XII 1580, etc. grămăticul Gherghe din Fundeni a scris din Bucureşti acte pentru Vodă Alexandru Mircea (în documentele din 26 V 1577, vătaf de puşcaşi - conducător de oşteni - era Gherghe şi Gherghi era un orăşan al Bucureştiului):

Vătaful Gherghe şi orăşanul Gherghi sunt subliniaţi
În 14 IX 1578, băiatul lui Alexandru Mircea a scris “Hrisovul lui Mihnea Vodă către Mănăstirea Nucetu, ca să-i fie satul Bădeşti tot, cu tot hotarul, cu morile şi Ţiganii răposatului pârcălab Gherghina toţi câţi se vor afla, pentru că sunt ale sfintei mănăstiri, bătrâne / vechi şi drepte moşii, de baştină, câştigate şi date de răposatul Gherghina pârcălabul. Satul Bădeşti tot, cu tot hotarul, l-a cumpărat Gherghina pârcălabul de la răposatul Vlad Vodă Călugărul cu 40000 de aspri gata”. În 20 III 1580, un alt hrisov al domnitorului - document zis și “carte de mână” - consemna “să fie lui Dragomir vornic siliştea ce să chiamă Severinţii, de lângă Târgovişte, pentru că a cumpărat-o de la Gherghe din Văcăreşti şi cu morile, lângă această moşie”. Unicul fiu al lui Vodă, Mihnea “Turcitul”, a condus în 1577-1583, ceea ce l-a determinat pe preotul Ştefan Gherga ca în 1580 - atras şi de privilegiile oferite de către principele Transilvan din Alba-Iulia - să nu se întoarcă în Valahia / Ţara Românească, ci să se mute la Lugoj, judeţul Timiş (unde, la fel ca Saşii din S Ardealului, locuitorii se bucurau de libertatea privilegiului zonei de naţiune Românească în care erau / regiunea fiind cu autonomie specială; pe atunci, în Banat trăiau circa 300 mii de locuitori, majoritatea în mediul rural, având ca principală ocupaţie agricultura şi ramurile anexe, Academia Română apreciind că “Banatul, în partea de şes, deţinea pământul cel mai bun pentru agricultură din întreg arealul geografic” al Românilor). Stabilit în Lugoj din 1580, preotul Ştefan Gherga a avut contacte cu negoţul Armân / Aromân - şi prezenţa la Timişoara în 1582 a negustorului Dominic Gergely / Gherghei din Ragusa fiind semnificativă, acela fiind și singurul paroh catolic în cetatea Timișoarei, așa cum reiese dintr-o scrisoare adresată papei în 1578 - facilitarea comerţului în Panonia apărând curând cu ecou în Mişcolţ, unde de la 1606 s-a ţinut registrul Armânilor / Aromânilor (din Moscopole, Ohrida, etc.) stabiliţi acolo; Moscopole - cu ajutorul banilor din aşa comerţ pe ruta Nordică / pe lângă cea Vestică avută cu Veneţia - în 1630 s-a proclamat oraş, familia negustorilor Ghiorga / Gherga fiind studiată şi de către academicianul Niculae Iorga drept cea mai importantă acolo pe atunci, cu afaceri atât în Ţara Românească, cât şi la Veneţia şi Mişcolţ: Casa Comercială Gherga - notată și Gheorghiu - era cea mai mare în Moscopolea secolului XVII (atunci localitatea devenind oraş). La decizia instalării în Banat a contribuit inclusiv Ghenadie, mitropolitul Ardealului (cu reşedinţa la Bălgrad / Alba-Iulia 46,04 lat. N, 23,24 long. E), hirotonit în toamna lui 1579 la Târgovişte, cu care preotul Ştefan Gherga a lucrat; se poate remarca despre Bălgradul de pe Mureş - Alba Iulia din România - că până în Evul Mediu era mai mare decât Belgradul de pe Dunăre / acum capitala Serbiei (şi capitala Ţării Româneşti, Târgovişte / la E de Râul Olt era mult mai mare decât principalul oraş al Băniei, Craiova / la V de Râul Olt): e de ştiut că denumirea de Belgrad pentru actuala capitală a Serbiei şi de Bălgrad pentru Apulum = Alba-Iulia proveneau din secolul IX, de când au făcut parte din Imperiul Bulgaro-Armân / Scito-Vlah, fiind nume dat de Bulgari / Sciți (însemnând “Cetate Albă”). Ghenadie, “mitropolit al Ardealului şi Orăzii mari” - titulatură cum n-a mai avut vreun ierarh al Românilor până la el - era de la Mănăstirea Prislop / judeţul Hunedoara: acolo a vieţuit din 1564 până în 1580 Domniţa Zamfira, fiica lui Moise Vodă din Dinastia Basarabilor, domnitorul Ţării Româneşti în 1529-1530 (ultimul Vodă dintre Dănești, ucis deoarece - împreună cu cumnatul său Barbu II Craiovescu / fiul Gherganei Hrusana - se opunea otomanilor; ultimul Vodă dintre Drăgulești - cealaltă ramură a dinaștilor Basarabi - a fost în același secol Petru “Cercel” / fiul domnitorului Pătrașcu “cel Bun”, ca frate vitreg cu acela revendicându-se la sfârșitul secolului Mihai “Viteazu”). Domniţa Zamfira pentru lucrările de restaurare ale aşezămintelor religioase din Ţinutul Haţegului, la poalele Munţilor Poiana Ruscă / Rus-Că şi Retezat, a fost sprijinită din Ghergani de către înruditul preot Ştefan Gherga, stabilit deja de 6 ani acolo, din 1558 (probabil pe moşia Bretea Română din Valea Strei, unde rudele sale anterior cu un secol au fost înnobilate de regele Matia Corvin); după moartea domnitorului Pătraşcu “cel Bun” şi moartea lui Anania, mitropolitul Ţării Româneşti (rudă cu Vodă Neagoe Basarab, ucis de altă rudă - Vodă Mircea “Ciobanu” - la momentul investiturii), mulţi boieri şi preoţi din Ţara Românească au trecut hotarul în Ardeal. Conform demnitarului otoman care răspundea de relaţiile Înaltei Porţi cu statele creştine în 6 XI 1553 - dragomanul Mahmud - Mircea “Ciobanu” nu era “nici musulman, nici creştin” iar Academia Română a caracterizat domnia lui Mircea “Ciobanu” prin a fi provocat “cea mai violentă, mai îndelungată şi mai unanimă răscoală şi pribegire a boierilor din istoria munteană”. Proiectul Genografic în baza sa de date din 2011 despre România a relevat - pe lângă asemănări genetice cu familii ca Rusu din Vizantea 45,57 lat. N, 26,50 long. E / judeţul Vrancea, Lăzăruţ din Band 46,35 lat. N, 24,23 long. E / judeţul Mureş, Ticu Ştefănescu din Bucureşti, ş.a. - o asemănare genetică Gherga cu Boldizar Macskay din Tincova 45,34 lat. N, 22,07 long. E / comuna Sacu, judeţul Caraş-Severin, cu menţiunea documentară de naştere din 1552 (anul cuceririi Banatului de către Imperiul Otoman): s-a înrudit cu Gherga şi familia cnezilor Români Măcicaş, însemnând “mâţă” datorită asocierii cu felina / pisica - dar înțeles și ca “Măciucă” - care era din elita Banatului Medieval, trăgându-se de la cneazul Român Gugulan Struza din Caransebeş, menţionat în 1292 (posibil că Grigore Gherga, fratele mai mare al preotului Ştefan Gherga, a fost cel care s-a înrudit cu Măcicaş, căci în acel an mulţi Români au murit în Banat datorită invaziei otomane); la apărarea cetăţii Timişoarei, asediată de otomani, e consemnat documentar istoric că în iulie 1552 printre alţi viteji a murit şi Grigore, regiunea ajungând inclusă în Imperiul Otoman pentru 164 de ani. Banatul a fost sub otomani exact aceeaşi durată ca şi sub Romani (cu acelaşi rang de provincie în ambele Imperii iar otomanii au fost mai recenţi decât Romanii, însă datorită lor localnicii azi nu vorbesc Turca, aşa cum nu datorită celorlalţi ocupanţi autohtonii și-au vorbit limba Românică). Pentru otomani, însemnătatea strategică a Timişoarei a fost aşa de mare încât “kadiul” - şeful ei - era răsplătit prin aceeaşi sumă ca şi kadiul Istanbulului (al capitalei otomane); conform Academiei Române, încasările visteriei din Timişoara - datorită produselor agricole Bănăţene, taxării pe Dunăre a traficului şi a sărăriilor de pe Mureş - plasau acea provincie printre cele mai bogate ale Imperiului Otoman (începând cu Denta 45,21 lat. N, 21,14 long. E / judeţul Timiş - din 1573 - otomanii exploatau prin agricultura Banatului şi plantaţii de orez). În secolul XVI, regiunea Banatului era ştiută şi ca “Ţara Românească de dincoace de munţi”: “Valachia CisAlpina”, spre deosebire de Țara Românească TransAlpina”, adică de “dincolo de munți” (de exemplu, umanistul Italian Giovanandrea Gromo în 1564 nota că “în Banat, satele sunt toate locuite de Români”). Despre “Legături între fraţi”, Dr. Ioan Haţegan din Timişoara a scris în 1989: “Fenomen specific şi generic pentru spaţiul românesc, legăturile continue între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor au cunoscut în cazul Banatului forme deosebit de interesante, unele dintre ele nemaiîntâlnite în alte regiuni. Dintre acestea (numeroase şi uneori păstrate şi în cuprinsul documentelor medievale), detaliem un aspect: legăturile bănăţenilor cu Ţara Românească în cursul anului 1552. Forţa politică şi militară a celor 8 districte româneşti privilegiate din Banat a fost vizibilă încă din secolul XV, dar a cunoscut forme specifice de manifestare în perioada următoarelor 2 secole. Vitejii cavaleri ai zonelor Caransebeşului şi Lugojului, numiţi de către istoricul Patriciu Drăgălina cu fericitul epitet de ‘condotierii răsăritului’ au fost întotdeauna forţă armată capabilă să-şi apere vatra strămoşească, dar şi să întreprindă acţiuni ofensive în afara Banatului. La mijlocul secolului XVI, acea forţă militară de excepţie era folosită în mod curent de către domnitorii şi pretendenţii munteni pentru ocuparea sau păstrarea tronului, documentele vremii fiind concludente în aşa privinţă. După cucerirea Timişoarei (1552), armata otomană se îndreptă spre zonele estice ale Banatului cu intenţia fermă de a cuceri întreaga provincie. În faţa uriaşelor forţe armate otomane, cu un moral excelent după ultimele victorii, trupele bănăţene nu aveau şanse de rezistenţă. Şi - cu toate acestea - înaintarea otomană s-a oprit. Ce se întâmplase? Ţinând seama de forţa militară a formaţiunii politico-administrative ce va fi cunoscută sub numele de ‘Banatul de Lugoj-Caransebeş’ - ce se constituise deja pe teritoriul districtelor româneşti - Mircea Ciobanu, purtătorul de cuvânt al Porţii Otomane în relaţiile cu Transilvania şi Banatul, a reuşit să medieze o înţelegere între marele vizir şi comandanţii bănăţeni. Prin aceasta, otomanii au renunţat la cucerirea zonei est bănăţene în schimbul unui tribut. Timp de 106 ani, acea formaţiune şi-a dovedit viabilitatea, jucând un rol deosebit de important în istoria românească. În ceea ce-l priveşte pe Mircea Ciobanu, el şi-a cununat fiul cu fiica unuia dintre ‘banii de Lugoj-Caransebeş’, ca preţuire deosebită arătată acelora”. (Vodă Mircea Ciobanu” - ultimul dintre fiii domnitorului Ghergan Radu cel Mare” - a murit în 25 IX 1559 iar primul său născut Petru cel Tânăr”, care i-a urmat la domnia Ţării Româneşti până în 31 V 1568, a murit la 19 VIII 1569 în Konya / Anatolia). În 2002, academicianul Ioan Aurel Pop scria despre “Judecăți după dreptul Țării Românești în Banat în jurul anului 1500”: “Există o serie de documente latine din jurul anului 1500, referitoare la districtele românești cu centrul la Caransebeș, extrem de importante prin detaliile oferite în legătură cu modul de rezolvare a unor cauze judiciare. Acele procese au avut loc în cadrul adunării nobililor districtului Caransebeș, prezidate de obicei de către cei 2 bani ai Severinului. În afara menționării insolite a dreptului sau obiceiului Țării Românești’, s-a precizat de foarte multe ori respectarea ‘obiceiului locului’, ‘legea și tradiția domnilor nobili ai acestui district’, ‘vechiul obicei al acestui district’ sau ‘legea românilor’ ori chiar ‘legea veche și recunoscută a tuturor districtelor românești’, etc. Toate acele referiri trimiteau la anumite principii și proceduri legate de dreptul cutumiar românesc. Dar să revenim la documentele în care se menționează ‘dreptul sau obiceiul Țării Românești’, fapt neobișnuit în textele latine emise pe teritoriile Transilvaniei și Ungariei. Pomenirea acelui drept se referea - în cele mai multe cazuri - la procesele civile în care cauza era tranșată prin jurământul decizoriu acordat uneia dintre părți (ca probă în vechiul nostru drept), la rezolvarea pricinilor cu ajutorul arbitrilor aleși de comun acord de către părți. Un alt element specific românesc era și pronunțarea întregii adunări (cneziale și nobiliare) la mărturia de adeverire. Oricum, cu rare excepții, în acele procese, emitenții erau români, forul de judecată (adunarea nobiliară) era și el românesc iar impricinații erau de aceeași etnie. Iată că și principiile de drept după care se judeca, ca și procedura de judecată, erau tot românești, mai precis ale ‘Țării Românești’. Întrebarea în legătură cu utilizarea denumirii de ‘dreptul sau ritul Țării Românești’ nu a fost pusă, în general, fiindcă traducerea expresiei ‘ius seu ritus Volachie’ s-a făcut prin termenii de ‘drept sau obicei românesc’. Când s-a observat deosebirea, s-a presupus că referirea se făcea fie la Țara Românească de la sud de Carpați, fie la o țară românească generică - generală - despre care vorbesc deopotrivă izvoarele și istoriografia. Referirea la Țara Românească propriu-zisă ar putea avea 2 explicații. Prima este că Banatul Severinului a făcut parte cândva, sub aspect politic, din Țara Românească și că a păstrat în mare măsură - aidoma Făgărașului - acel model de organizare. A doua explicație ar putea avea în vedere prestigiul denumirii de Țară Românească, aplicat spațiului politic sud-carpatic, ‘prima libertate românească’. Referirea la o țară românească generică s-ar putea susține prin ideea că, încă de la finalul etnogenezei, toate regiunile locuite în mod compact de români s-au numit Vlahii sau Țări Românești și că - prin extensiune, mai târziu - tot spațiul de la nordul Dunării de Jos (în care - alături de alți locuitori - trăiau românii) era privit ca o ‘țară românească’. Numele de Volachia / Cisalpina identic cu cel dat Țării Românești de la sud de Carpați, includea în sine nu numai caracterul etnic românesc al Banatului, dar și amintirea unei vechi organizări politico-teritoriale românești, cu instituții românești, cu structuri juridice românești. De altminteri, la 1457 acea organizare distinctă românească a fost oficial recunoscută de către puterea centrală ungară prin consemnarea sub formă de privilegii a vechilor libertăți de care s-au bucurat 8 dintre zecile de districte ale românilor din Banat. Acea organizare distinctă avea să supraviețuiască și după secolul XVI, conservând în regiunea Caransebeș-Lugoj un focar de cultură și civilizație românească. Astfel - în context - denumirea de ‘drept al Țării Românești’ indica, se pare, perceperea Banatului (cel puțin a celui de deal și de munte) nu numai ca o regiune românească din punct de vedere etnic, ci și ca o ‘țară’ cu instituții românești, organizată în parte după modelul românesc. În perioada dominației otomane, regiunea din jurul Timișoarei era denumită Vlașca / Vlaska - adică Țara Românească - pentru ca același termen să fie folosit spre 1660 și de către patriarhia sârbească, și de către un episcop din Timișoara, pe la 1652; călătorul turc Evlia Celebi, la mijlocul secolului XVII, desemna și el Banatul drept Țara Românească”.
1568-1571