205. Guvernatorul Gherghina


Academicianul Român Ştefan Grecianu 1825-1908 în “Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti” a scris: “Fapt cert este că boierul Gherghina era Basarab de sânge şi că avea averi mari din care a putut înzestra cu belşug Mănăstirea Nucetu, pe care a clădit-o din temelie în zilele lui Vlad Călugărul” (frate cu Vlad Ţepeş” şi Radu cel Frumos”, tustrei domnitori Basarabi - fiii lui Vodă Vlad Dracul” - fiind şi cumnaţi cu Gherghina). Cristina Manea - doctor în istorie - scria: “Dintr-o simplă privire asupra câtorva genealogii ale principalelor familii boiereşti din Ţara Românească se poate constata că numele masculine ale membrilor ei sunt în marea lor majoritate de rezonanţă Slavă, cu sonoritate Sârbească: Barbu, Danciu, Datcu, Neagoe, Oprea, Pârvu, Peia, Vâlsan, Vladislav, Vlaicu, precum şi cele feminine: Caplea, Marga, Neaga, Neacşa, Preda, Stana, Stanca”. Cu Gherga - care pe atunci de asemenea a fost nume alogen în Ţara Românească, însă nu Sârb - a fost astfel: fiul lui Gherghiţă / Gherghina (I) din Gherghiţa s-a numit tot Gherghina (II); tatăl său Gherghiţă / Gherghina (I) a fost paharnicul lui Vodă Mircea cel Bătrân” iar Gherghe, fratele tatălui său Gherghiţă, a fost cămăraşul lui Vodă Vlad Dracul”, fiul lui Vodă Mircea cel Bătrân” (ambii seniori erau feciorii lui Zorza, stolnicul domnitorului Mircea cel Bătrân”). Gherghina II a devenit comisul domnitorului Vlad Ţepeş” (băiatul lui Vlad Dracul”, respectiv nepotul lui Mircea cel Bătrân”), atât datorită faptului că era fiul paharnicului bunicului lui Vodă, cât şi pentru că Gherghe / unchiul lui - fratele tatălui său - a fost cămăraşul tatălui lui Vodă: cel care - în copilăria lui Vlad Ţepeş” - seara îl ajuta pe prinţ inclusiv cu rugăciunea dinaintea culcării.
Comisul Gherghina e subliniat

La 5 III 1458, Gherghina (II) era dregător în Ţara Românească, cu funcţia de comis; într-un pergament de atunci, prin care Vodă Vlad Ţepeş” întărea Mănăstirii Tismana toate satele ei - pe care le-a avut în timpul tatălui său, Vlad Dracul” - e scris: “Io Vlad Vodă, domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiul marelui Vlad Vodă: Dă domnia mea această poruncă lăcaşului sfintei născătoare de Dumnezeu, Mănăstirii domniei mele Tismana, ca să-i fie câte a avut şi a ţinut în zilele sfânt-răposatului părintelui domniei mele, Vlad Vodă, fie că sunt sate sau balta Bistreţ ori alte bălţi sau ţigani, moară, hotar, vii sau orice altceva, fie că este mult, fie puţin, ce este al mănăstirii să-i fie de ocină şi de ohabă şi de veşnică pomenire părintelui domniei mele, încă şi pentru viaţa şi sănătatea domniei mele şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele. De aceea, să nu cuteze să tulbure satele mănăstireşti, bălţile, hotarele, morile, viile, ţiganii sau orice, nici sudeţ, nici globnic, birari, vameşi de stupi, găletar, cnez de ţigani, vameş de bălţi, nici nimeni altul dintre boierii domniei mele, trimişi pentru slujbele şi muncile mele, pentru că cine nu ar asculta porunca domniei mele şi i-ar tulbura, acela va muri în pâră cu prea-curata născătoare de Dumnezeu şi va primi rău şi urgie de la domnia mea, ca un necredincios şi călcător al poruncii domniei mele. Aceştia sunt martorii: jupan Dragomir Ţacal, jupan Voico Dobriţa, jupan Stan al lui Negre vornic, Iova vistier, Buda stolnic, Gherghina comis, Stoica paharnic, Pătru statornic, Cazan logofăt; şi eu, Radu grămătic, care am scris în Mănăstirea Tismana, luna martie 5, anul 6966. Io Vlad Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. În 10 II 1461, Vodă Vlad Ţepeş” a emis din Bucureşti un hrisov despre moşia Godeni 44,27 lat. N, 24,57 long. E / judeţul Argeş semnat şi de Gherghina: “Cu mila lui Dumnezeu Io Vlad Vodă, feciorul marelui Vlad Vodă care oblăduiesc şi domnesc tot pământul Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi, Amlaşului şi Făgăraşului herţeg. Bine voit-a domnia mea de a mea bună voie cu curată şi minunată inimă a domniei mele şi am dăruit acestea toate şi de chip bun care peste toate şi am dăruit hrisovul meu slugilor mele Băra şi fratelui său Godea ca să fie Godenii toţi: fiindcă din Godeni jumătate este a lor moşie veche iar din Godeni jumătate a cumpărat Radu Grama de 30 florini, domniei mele a dat un cal. Drept aceea le-a dat şi domnia mea ca să le fie moştenire, moşie ohabnică lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor, apăraţi de vama porcilor şi de dijmă. Martori: jupan Voicu Dobriţa, jupan Galiot, jupan Ştefan Tincu, jupan Buriu logofăt, Ion vistier, Oprişan paharnic, Gherghina stolnic şi Constantin, care am scris după zisa dumnealui Vodă”.

Printre vlastelii / marii dregători împuterniciţi de către Basarabi (aşa cum ulterior Gherganilor au ajuns boierii Craiovescu), pârcălabii - palatinii / castelanii - erau conducători de ţinuturi, ca reprezentanţi ai domnitorului în teritoriu, printre care în timpul lui Vodă Vlad Ţepeş” a fost Gherghina pentru Poenari 45,21 lat. N, 24,38 long. E / cetatea de la 850 metri altitudine, ce l-a inspirat pe scriitorul Francez Jules Verne 1828-1905 să scrie “Castelul din Carpaţi”; tehnica în care a fost construită fortificaţia are echivalenţe aproape perfecte la S Dunării, atât în ceea ce priveşte piatra folosită, compoziţia mortarului cât şi fundaţiile care sunt aşezate direct pe stâncă, unul dintre elementele caracteristice fiind metoda de consolidare şi orizontalizare a zidurilor prin bârne şi grătare de lemn, locul adăpostind visteria Ţării Româneşti şi considerat refugiu sigur pentru domnitor. Este de ştiut că pârcălabul dispunea de un aparat local, alcătuit din curteni în ţinut, trimişi în teritoriu pentru strângerea dărilor; tânărul Gherghina din Gherghiţa - devenit pârcălab în timpul lui Vodă Vlad Ţepeş” - a fost nepotul lui Gherka / Gherghe din Ghergani, cămăraşul lui Vodă Vlad Dracul”, tatăl lui Vlad Ţepeş”. Ca fiu al lui Vodă Vlad Dracul” - care fusese Cavaler în Ordinul Dragonului / militar-religios, tutelat de Sfântul Gheorghe - lui Vlad Ţepeş”, născut în Sighişoara, i se mai spunea şi Dracula” de către străini: porecla de Ţepeş”-Vodă s-a datorat şi severităţii cu care trata inamicii, trăgându-i în ţeapă; el a început astfel prin pedepsirea boierilor în vârstă care i-au asasinat tatăl şi fratele mai mare, continuând de-a lungul domniei cu cruda pedeapsă capitală faţă de oricine era nedrept şi nu respecta legile Medievale. Vodă Vlad Ţepeş” n-a fost singur în acel efort, ci ajutat de anturajul său, între care era şi comisul Gherghina (care atunci s-a lansat ca dregător în Ţara Românească, apoi ajungând pârcălabul cetăţii Poenari, renovată cu tinerii boieri vinovaţi de moartea lui Vodă Vlad Dracul” şi a fiului său mai mare Mircea, ambii executaţi cu ajutorul concurenţilor autohtoni din ramura Dăneştilor” în 1447); istoricul bizantin contemporan Laonicus “Chalcondylas” / însemnând Susţinătorul” scria că Vlad Ţepeş Vodă “a prefăcut cu totul organizaţia Daciei” - adică a Ţării Româneşti - şi că a instalat de la început un regim de teroare, pentru care “cum a ajuns la domnie, mai întâi şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el” (a mai afirmat şi că Românii se asemănau cu Italienii nu numai în privinţa limbii, ci şi a obiceiurilor, a armelor ori a modului de viaţă). De altfel, Gherghina şi Vlad Ţepeş” erau cumnaţi: Vlad Călugărul” - fratele domnitorului Vlad Ţepeş” - era cununat cu Rada Smaranda, sora dregătorului Gherghina, care a fost întâi comis, apoi stolnic şi apoi pârcălab (acea înrudire însă nu era de mare folos, căci între fraţii vitregi Vlad Ţepeş” şi Vlad Călugărul” erau unele animozităţi, datorită propunerii din 1457 a Sibienilor ca Vodă pe popa Românilor” deoarece le-a promis alte taxe comerciale şi deoarece Vlad Ţepeş” voia să încheie dominaţia Basarabilor, prin lărgirea exercitării puterii şi de către alţii). Cetatea Poenari era notată pe hărţile Medievale în Slavonă drept “Ponjar”; accesul la ea era pe o scară cu peste o mie de trepte. Este surprinzător că străjuieşte un drum de oieri şi nu o rută comercială; e pe cursul superior al Argeşului (din turnul său se putea comunica la distanţă cu turnul din Curtea de Argeş); în 1984, istoricul Român Nicolae Constantinescu - după efectuarea unor săpături arheologice în areal - a afirmat: “Curtea veche a Argeşului îşi trage începuturile din perioada de după 1150, probabil 1180” (acolo existând o mică reşedinţă domnească şi o bisericuţă, unii specialişti presupunând despre Curtea de Argeş că a fost şi sediul lui Seneslau, în secolul XIII). Tradiţia numeşte cetatea Poenari ca a G/herţegului Negru Vodă - a fost avanpost al familiei aceluia - şi apoi Poenari ca Posada (este pe vârful zis Cetăţuia iar acum pe lângă trece Transfăgărăşanul). Zidăria a fost făcută în timpul lui Vodă Vlad “Ţepeş” care, voind să pedepsească pe unii boieri în 1457 “i-a dus la Poenari şi au tot lucrat la cetate până li s-au spart hainele de pe ei” făcând ziduri groase de 2 metri şi 5 turnuri (4 rotunzi şi unul prismatic - unde era vechiul turn de observaţii), cetatea fiind administrată odată cu renovarea din 1462, când a fost refăcută după asediul otoman de către Gherghina, ajuns mâna dreaptă a lui Vlad “Ţepeş” 1431-1476, fiul marelui dregător al bunicului domnitorului - Mircea cel Bătrân” - şi ulterior devenit marele pârcălab Gherghina / după decesul căruia, în secolul XVI, cetatea decăzând, în prezent ruinele sale fiind spectaculoase. Graficianul Radu Oltean a reconstituit imaginea unor boieri Români din timpul domnitorului Vlad “Ţepeş”:
Boieri Români

În 3 IV 1478, jupanul Gherghina a fost în Bucureşti printre martorii domnitorului Basarab Ţepeluş” când a întărit o moşie (Vodă era cumnatul lui Radu cel Mare” / nepotul jupanului Gherghina, căci soţiile lor - Neaga şi Catalina - erau surori, fiicele banului Neagu din Craiova). Interesante sunt apariţiile pentru afaceri în Ţara Românească a unor personaje cu nume apropiate de Gherga, cum ar fi la Târgovişte, într-un proces comercial din 12 IV 1500, când a fost implicat neguţătorul Gherghina (academicianul Dinu Giurescu afirma că “Gherghina era nume caracteristic Românesc”) şi negustorul Armean Kyrka, cu martorul Gheorghe Grecul din Bucureşti ori alt document din acelaşi an, prin care negustorul Gherghe din Râmnicu Vâlcea 45,06 lat. N, 24,22 long. E era oprit de Sibieni să-i viziteze, de teama acelora ca să nu le ducă ciuma ce bântuia atunci pe Valea Oltului. Marele pârcălab Gherghina / Гергина (notat Latin şi Gyrgyna în 18 II 1499 când Vodă Radu cel Mare” a cerut Sibienilor să-i facă dreptate în procesul cu Toma Olaz iar dacă acela locuia în Cluj, aceea nu-i dispensa de datorie, căci în caz contrar va scoate datoria de la cine va putea), era de fapt “guvernatorul” Ţării Româneşti; în toamna lui 1500 a ridicat - de zid - îngrijit lucrată, în forma bizantină de treflă / ghindă, împreună cu nepotul său, evlaviosul domn Radu cel Mare” 1467-1508, care suferea de podagră / gută, cel mai Sudic aşezământ religios ce ţinea direct de Ţara Românească: Biserica Sf. Nicolae” a Mănăstirii Lăpuşna / Lopusnja 42,55 lat. N, 22,10 long. E - azi în Serbia, lângă Niş - pe lângă 10 mănăstiri ctitorite de ei pe Valea Timocului; Vodă Radu cel Mare” din 1507 şi-a făcut şi un mic palat în Craina / Timoc, la Zăiceri (orașul Zajecar 43,55 lat. N, 22,18 long. E, acum Serbia).
Biserica din Lăpuşna / Serbia
Din Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2012 se poate afla: “O ctitorie a boierului Gherghina a fost Biserica din Lopuşnja / Serbia, acum în ruină, datând din 1500; clădirea este un triconc din piatră ecarisată, ce se distinge prin pastoforiile formate din absidiole separate, separând absida altarului”. Din Evul Mediu până în Epoca Modernă se poate observa un precis timp ciclic al evenimentelor pe ambele părţi ale Dunării inferioare, jalonat de importante momente:
·         765 - conform unui manuscris descoperit în 1877 la Mănăstirea Costamonitu / Konstamonitu (căreia din 1612 îi era închinată Mănăstirea Gherghiţa, surpată în 1870), Armânii s-au stabilit pe Muntele Athos / Peninsula Chalki-diki
·         870 - Gheorghi (şeful Bisericii Bulgaro-Armâne / Scito-Vlahe) a întemeiat Episcopia Silistrei iar apoi şi Episcopia Belgradului, fiind ajutat de călugărul George, fiul său
·         976 - cronicarul Gheorghe din Codrul Salonicului a consemnat că la începutul domniei împăratului bizantin Vasile Bulgaroctonul” / adică “ucigaşul de Bulgari”, nu şi “ucigaş de Vlahi sau Armâni”, călăuzele Vlahe / Armâne de pe moşia Kosovară Gherga l-au eliminat în staţia caravanelor denumită “Gorunii frumoşi” - din Macedonia, de pe “Calea Mare” - pe fratele mai mare al generalului Armâno-Armean Samuil (care aşa a ajuns ultimul ţar al Imperiului Bulgaro-Armân / Scito-Vlah)
·         1080 - conform cronicarului Miron Costin, cu ajutorul caravanelor sosite din S Dunării, familia G/herţegului Negru Vodă stăpânea moşii pe Valea Oltului, la limita Nordică a zonei dominată de “împăratul roşu” Ghega din Basarabovo
·         1185 - vistiernicul familiei herţegului Negru Vodă era un Cavaler din familia Veneţiană Gregorius
·         1290 - aşa cum a consemnat prima cronică a statului, împreună cu un însemnat anturaj, herţegul Negru Vodă (cu care lucra Gherg, după cum a apărut pe piatra tombală domnească) a descălecat la CâmpuLung, începând oficial istoria Ţării Româneşti
·         1395 - Armânii Gherga şi Gherghina (tată şi fiu) s-au evidenţiat în luptele de la Rovine I şi II, ambii fiind dregătorii domnitorului Mircea cel Bătrân”, la dreapta şi stânga lui Vodă, ca stolnic şi paharnic
·         1500 - Gherghina, marele pârcălab al Ţării Româneşti (unchiul domnitorului Radu cel Mare”), a ctitorit cea mai Sudică Biserică Ortodoxă a Ţării Româneşti, la Lăpuşna / azi Serbia
·         1605 - Petru Gherga, fiul preotului Ştefan Gherga, era primarul Lugojului
·         1710 - negustorii Gherga, studiaţi şi de academicianul A/Român N. Iorga, erau principalii comercianţi din Moscopole, cel mai mare oraş creştin al Balcanilor, cu afaceri în Imperiile Veneţiei, Habsburgic şi Otoman (inclusiv în Banat şi Ţara Românească, unde domnea Vodă Constantin Brâncoveanu, ultimul din spiţa Craioveştilor, boieri ridicaţi la mare demnitate de guvernatorul Gherghina, deoarece fiica sa - zisă “Gogoşoaia” - s-a măritat în acea familie); e de observat că în timp, puterea Veneţiei - manifestată Mediteran - a scăzut datorită amplificării traficului Atlantic cu America (iar Imperiile Habsburg și Otoman şi-au încetat existenţa sincron, datorită primului război mondial)
Perioada de referinţă menţionată - după cum se poate remarca - a fost de 9 ori consecutiv câte 105 ani: o frecvenţă stranie (armonie rezonând pe spirala istoriei - aproximativ similar - atât anterior, cât şi ulterior timpului indicat). Puterea primului dregător - care era şi pârcălabul Cetăţii de Scaun - era mare pe atunci, având-o şi pe cea de judecător (în plus, mărită de înrudirea cu domnitorul); de exemplu, în 1501 Gherghina a primit jumătate din moşia Topoloveni 44,48 lat. N, 25,05 long. E de la cumnatul Voicu - fiul “Sârbului” Tatu - pentru că i-a salvat feciorul Milea de la moarte: Gherghina l-a iertat pe acela, închis în cetatea Poenari, de pedepsirea pentru trădare (e de ştiut că în 1706 Biserica Sfinţilor Voivozi” din Topoloveni a fost construită de negustorul Gheorghe din Ianina iar în decembrie 1918 - imediat după Unirea Românilor din timpul primului război mondial - învăţătorul Ion Mihalache din acea comună a creat Partidul Ţărănesc din România). Printre sursele principale de bogăţie ale boierilor Gherga pe lângă privilegiile din dregătoriilor împlinite (ori faptului că însuşi pârcălabul Gherghina a fost paznicul trezoreriei Ţării Româneşti în 1459-1481), în plus faţă de hărnicia lor pe moşiile ce le aveau, constant au fost taxele din târgurile lor - ca Gherghiţa, Târgşor, etc. - sau de pildă “vinăriciul” / zeciuiala vinului, percepută încă din timpul domnitorului Mircea cel Bătrân” de paharnicul Gherghiţă, tatăl lui Gherghina; taxarea vinului (“dijma” provenea din Latina “decima” pentru “zeciuială”) era internă Ţării Româneşti, otomanii - fiind musulmani - nearătându-se interesaţi de ea, ceea ce a dus la o mare dezvoltare a podgoriilor. Academia Română a înfăţişat în 2012 în Istoria românilor”: “Dincolo de absenţa unei diferenţieri precise între atribuţiile lor, dregătorii de atunci nu aveau leafă. Veniturile lor erau obţinute de la locuitori în schimbul slujbelor pe care ei le îndeplineau (judecăţi, hotărnicii, strângeri de dări), din răsplătirea slujbei de către domnul ţării cu ‘mila’ domnească (danii de ocine, scutiri de dări), din darurile pe care le primeau de la subalterni sau de la diverşi soli străini, ca şi din concedarea de către domnie a veniturilor unor ţinuturi sau rezultate din diverse impuneri. Acele venituri erau proporţionale cu importanţa dregătoriei celui care le strângea, precum şi cu aceea a slujbei păstrate. Un rol de seamă în stabilirea veniturilor îl juca şi bunul plac al dregătorilor domneşti, care săvârşeau dese abuzuri în acea privinţă. Ca instituţie legată de organizarea finanţelor a fost şi atunci tezaurul, un depozit de obiecte de mare valoare şi de metale preţioase aflate la dispoziţia domnilor ţării, care-l puteau folosi ca rezervă, în cazuri extreme, când celelalte mijloace erau epuizate, fie pentru nevoile statului, fie pentru cele personale. De obicei, tezaurul lua naştere prin retragerea din circulaţie a unor sume de bani, provenite mai ales din dări, şi transformarea lor în lingouri de aur, bijuterii, pietre preţioase, veşminte bogate, etc. În compunerea tezaurului intrau 2 categorii de bunuri: alienabile (banii, giuvaierurile, veşmintele), pe care domnii le considerau cel mai adesea proprietate personală, şi inalienabile (însemnele domniei, coroana şi sceptrul), socotite a fi ale statului. Ţinând seama de rostul şi de însemnătatea tezaurului, el era depozitat în locuri bine păzite, în turnuri sau în pivniţe de cetăţi. Asemenea depozite erau în Ţara Românească în Cetatea Dâmboviţei şi în Cetatea Poenari, iar în Moldova, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. Alte 2 instituţii fiscale, atestate documentar ca funcţionând în acea vreme, erau cămara şi visteria. Cămara era socotită o instituţie particulară, în proprietatea şi în serviciul domnului ţării. Mai veche decât vistieria - fiind anterioară formării statului - cămara îşi are originea în administrarea veniturilor de pe propriul domeniu al domnitorului. În secolele XIV-XV, cămara a fost alimentată de veniturile de pe domeniul domnesc, din cele de la vămi, ocne şi amenzi. În fruntea instituţiei se afla cămăraşul. Vistieria a apărut în procesul de organizare a statului, fiind cea mai importantă instituţie financiară. La vistierie erau concentrate toate datele privitoare la contribuabili şi la materia impozabilă, de aici se făcea repartiţia dărilor, aici se adunau sumele de bani provenite din dări şi tot aici se ţinea evidenţa cheltuielilor. Veniturile vistieriei erau destinate nevoilor publice, pe când veniturile cămării serveau domnului şi familiei sale. Acea separare a veniturilor celor 2 instituţii exista în conştiinţa contemporanilor încă din prima jumătate a secolului XV. Domnii nu prea ţineau însă seama de această distincţie, folosind adesea banii vistieriei în interes personal. În vremuri de linişte, cămara şi vistieria erau adăpostite în palatul domnesc; în vremuri tulburi, mai ales de război, ele îl însoţeau pe domn, banii şi obiectele preţioase din tezaur fiind închise în lăzi ferecate, purtate în căruţe”. La un moment dat, o scrisoare despre o falsificare de bani trimisă conducerii Braşovului îl pomeneşte pe Gherghina: “Din mila lui Dumnezeu, Io Radu, Vodă şi domn. Scrie domnia mea multă sănătate cinstiţilor noştri fraţi şi buni prieteni, judeţului şi celor 12 pârgari din Braşov. Mă rog şi cer de la prietenia voastră, ca de la nişte cinstiţi fraţi şi buni prieteni, pentru acel om ce l-aţi prins domnia voastră, pentru omul unchiului domniei mele, al pârcălabului Gherghina, să-l sloboziţi, de voia noastră, căci el nu este vinovat. Iar pe cei ce vor fi făcut acei aspri îi vom afla noi şi-i vom pedepsi, cum li se cuvine după lege. Dar pe omul acesta pe care l-aţi prins sloboziţi-l prieteniile voastre, de voia mea. În schimb, voi face şi domnia mea pe voia domniei voastre cât voi trăi. Şi Dumnezeu să înmulţească anii domniei voastre”. Marele pârcălab Gherghina a avut-o ca soră pe Rada Smaranda (din 1459 soţia lui Vlad “Călugărul” - fratele domnitorului Vlad “Ţepeş” - care a ajuns să conducă Ţara Românească în 1481 şi 1482-1495); e de ştiut despre sora pârcălabului Gherghina când s-a măritat cu Vlad “Călugărul” că a avut zestre moşia Stoiceni / Valea lui Albu 44,57 lat. N, 24,21 long. E - pe atunci, Gherghina mai avea în proprietate moşia Bădeşti 45,10 lat. N, 24,51 long. E - cu Gherga (prin dovedirea de către istorici), respectiv cu ea, ajungând înrudită actuala familie regală Britanică / de altfel în 2011 prinţul Charles - moştenitorul oficial al coroanei Britanice - a afirmat că printre strămoşii săi a fost domnitorul Român Vlad “Ţepeş”, după cum au documentat şi David Hughes în “Cronicile Britanice”, Iain Moncreiffe în “Alteţa sa: strămoşii tânărului prinţ” din 1982, ş.a. Actuala regină Britanică o are ca strămoaşă pe nora lui Vodă Vlad “Dracul” / fiul domnitorului Mircea cel Bătrân”, Rada Gherga / mama domnitorului Radu cel Mare”; în sens invers, numărând cu începere de la fiul ei Radu cel Mare” - generaţia 1 - o descendentă directă (adică de sânge, nu prin alianţă) din generaţia 16 este Elisabeta II, regina Marii Britanii:
În mod similar, cercetătorul Aromân Răzvan Papasima a studiat în 2010 descendenţa regelui Mihai de România - văr cu actuala regină Britanică Elisabeta II - din împăratul Ioan Asan al Imperiului Româno-Bulgar / întemeietorul Dinastiei Asăneştilor, după 23 de generaţii de la cununia nepoatei Elena a aceluia în Bizanţul cucerit de cruciaţii apuseni. În 15 IX 1495 - imediat după ce a preluat puterea în Ţara Românească - domnitorul Ghergan Radu cel Mare” a poruncit unui anume Vlaicu să părăsească satul Stoiceşti, care era al mamei sale: “Din mila lui Dumnezeu, Io Radu Vodă şi domn: Scrie domnia mea ţie Vlaicule şi astfel îţi vorbesc domnia mea, ca în ceasul când vei avea această carte a domniei mele, tu în acel ceas să-ţi încarci toată marfa şi averea toată, să pleci din sat unde ştii, căci acel sat - Stoiceştii - domnia mea l-am dat călugăriţei, maicii domniei mele, căci i-a fost dat de zestre. Astfel îi este dedină, ocină. De aceea i l-am înapoiat domnia mea, ca să-i fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neclintit, după spusa domniei mele. Şi nimeni să nu cuteze să tulbure acel sat Stoiceşti, nici judeţul, nici birarii, nici povodnicarii, nici slugile vornicului, nici slugile pârcălabului Gherghina, nici nimeni altul dintre slugile sau dintre boierii domniei mele, trimişi după milostenii şi după muncile domniei mele, pentru că cine s-ar încumeta să-i tulbure, unul ca acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele. Io Radu Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. Sora lui Gherghina a fost cu Vlad “Călugărul” aproape 3 decenii, având cu el 4 copii, dintre care la început a avut-o pe Caplea (în 1460) iar primul fiu a fost Radu cel Mare”, născut în 1467, care a succedat tatălui său pentru o domnie de aproape aceeaşi durată (Rada Smaranda a mai avut 2 băieţi cu Vlad “Călugărul” - Mircea şi Vlad - iar apoi s-a călugărit cu numele Samonida / Simonida la Schitul Babele ctitorit de ei, ambii acei feciori având parte de morţi violente: fiul Vlad a fost decapitat de otomani în 4 II 1488 la Bucureşti - avea doar 16 ani - iar fiul Mircea a fost omorât în 15 IX 1497, pomenit la Schitul Babele). Gherghina a fost astfel cumnat şi cu fraţii domnitorului Vlad “Călugărul” (adică, cu Mircea II - care a domnit în 1442 - cu Vlad Ţepeş” şi cu Radu cel Frumos”). Primul născut al Gherganei Rada Smaranda, Vodă Radu cel Mare”, a avut 5 băieţi care au ajuns domnitorii Ţării Româneşti: Radu de la Afumaţi 1522-1523 şi 1524-1529, Radu Bădică 1523-1524, Vlad Vintilă 1532-1535, Radu Paisie” / “Pașnicul” 1535-1545 şi Mircea Ciobanu” 1545-1554 şi 1558-1559 (de exemplu, un act emis de Vodă Mircea Ciobanu” pentru moşia Nucşoară avea ca martori pe “Chirca vistier şi Gherghe comis”). Acei feciori au ridicat diverse aşezăminte ortodoxe, ca de pildă Radu de la Afumaţi a continuat lucrările începute la Mănăstirea Argeşului de socrul său (ambii au fost înhumaţi acolo), Radu Paisie” a ctitorit Mănăstirea Mislea, a terminat şi a zugrăvit Biserica din Târgovişte a Mitropoliei (începută de Vodă Neagoe Basarab), Mircea Ciobanu” a ctitorit Mănăstirea Cârnul din Buzău şi biserica numită Curtea Veche din Bucureşti (cu hramul Sf. Anton cel Mare”), etc.
Radu cel Mare”
Gherghina a avut cu nevasta sa Neaga Craiovescu un fiu Drăghici / ajuns paharnic, însă fără copii şi 2 fete, cea numită tot ca mama Neaga şi Hrusana / Hrisanta - ştiută ca Gogoşoaia, deoarece s-a măritat cu un văr, stolnicul Danciu din familia Craioveştilor - din care s-au ridicat domnitori de seamă ai Ţării Româneşti, până la Constantin Brâncoveanu inclusiv, decapitat în 15 VIII 1714 de sultan împreună cu toţi feciorii lui (între altele, acela a finanţat în Siria prima tipărire a Bibliei în Arapă / Aravă = Arabă); de altfel, Paul Iorgovici Brâncoveanu (din Vărădia / Banat, urmaş al unei Brâncovene), a fost cel care în “Observaţii de limba Românească” - lucrare scrisă cu alfabet Latin - a introdus în 1799 cuvântul “naţiune” în limba Română: în 2013, cercetătorul Bănăţean Ionel Cionchin a scris despre numele aceluia că era de la bunicul “Gheorghios / George, varianta romanizată fiind Iorgu, prin sârbizare devenit Iorgovici”.
Este de ştiut că Hrisanta provenea din Greacă pentru “floare de aur” - cu corespondenta Latină “chryanthus”, de unde termenul Român “crizantemă” - şi că în limbajul vremii, gogoaşă / cocon însemna fecior. Mama lor Neaga Craiovescu - conform lui Niculae Iorga în “Istoria Bisericii Româneşti” - l-a avut ca frate pe Neagoe (numit postelnic în 28 I 1501, la voinţa cumnatului său, marele pârcălab Gherghina / unchiul domnitorului de atunci), care a domnit în Ţara Românească apoi, în perioada 23 I 1512 - 15 IX 1521; Neaga Craiovescu şi Neagoe - fratele ei mai mic - au copilărit la curtea boierului Pârvu Craiovescu, fiind foarte învăţaţi (unii au presupus că mama lor l-a avut pe Neagoe dintr-o relaţie extraconjugală cu Vodă Basarab Ţepeluş”). Se poate observa că frumoşii şi bogaţii fraţi Ghergani Rada Smaranda şi Gherghina au avut mariaje de înalt nivel în Ţara Românească la sfârşitul secolului XV: ea cu cel care a ajuns Vodă Vlad Călugărul”, el cu sora mai mare a celui care a ajuns Vodă Neagoe Basarab. Ulterior, Hrusana s-a folosit de dreptul de preemţiune pe care-l deţinea de la tatăl său Gherghina şi a intrat în posesia moşiei Ruşi / azi Roşiorii de Vede. Cercetătorul Radu Oprea a observat în “Revista de istorie militară” din 2009: “Jupaniţa Hrusana era fiica pârcălabului cetăţii Poenari, Gherghina din Nucet, judeţul Dâmboviţa - cumnat al lui Vodă Vlad Călugărul, ctitorul mănăstirii cu acel nume (Nucet), unchiul domnului Radu cel Mare - jupâneasă cununată în puternicul neam al boierilor Craioveşti şi poreclită Gogoşoaia, după soţul său Danciu Gogoaşe Craiovescu mare vornic. Ea luase ‘în silă’ ocina din Ruşi, profitând de poziţia sa socială de atunci, adică de dubla calitate de fiică a lui Gherghina mare pârcălab, cel ce primise ca danie şi după aceea şi cumpărase cele mai multe sate confiscate de domn din averea boierilor vicleni dar şi în calitatea sa de rudă a domnitorului Neagoe Basarab, domnul aflat în scaun la acea vreme”. În 15 VIII 1517, Vodă Neagoe Basarab - fost cumnat cu Gherghina / care era mort de 9 ani - a ctitorit Biserica Mănăstirii din Curtea de Argeş, la ceremonie fiind invitat Gavril “Protul” / şeful Muntelui Athos, care a scris despre viaţa Armânului / Aromânului patriarh Nifon al Istanbulului / Constantinopolului şi a condus atunci slujba de canonizare a aceluia (fiind prima proslăvire a unui sfânt în Ţara Românească, cu pomenire la 11 VIII); Nifon - născut Nicolae, al cărui tată din Albania a lucrat în Dalmaţia pentru familia Brancovici - a fost ales ca patriarh ecumenic de 3 ori, mereu cu sprijinul domnitorilor Români: întâi în 1486-1488 când în Ţara Românească domnea Vlad Călugărul”, cumnat cu Gherghina, apoi în 1497-1498 când în Ţara Românească domnea Radu cel Mare”, nepotul lui Gherghina şi în 1502 / când domnea acelaşi fiu al lui Vlad Călugărul”, însă atunci a refuzat, preferând să exercite funcţia de şef ortodox în Ţara Românească (el în 1503 discutând într-un sobor reorganizarea ortodoxă a Ţării Româneşti, însă în 1505 s-a retras pe Muntele Athos la Mănăstirea Dionisiu, unde a şi murit, în 1508, deodată - în acelaşi an - cu binefăcătorii săi: Radu cel Mare” şi Gherghina). Capul lui Nifon se păstrează în Catedrala Craiovei. Un alt fiu al Gherganei Hrusana şi Danciu Craiovescu a fost Radu, care în pomelnicul Mănăstirii Argeş - construită cu meşterul Manole pe locul vechii Mitropolii a UngroVlahiei de Vodă Neagoe Basarab - figurează printre boierii căzuţi în luptele cu otomanii, ca Gherghina Danciulov / adică fiul lui Danciu. Hrusana - fiica lui Gherghina - pe când soţul ei Danciu Craiovescu era mare comis (25 IV 1489 - 11 VI 1503) şi cumnatul Barbu Craiovescu era primul ban al Craiovei 1495-1520 / funcţie înfiinţată pentru acela de marele pârcălab Gherghina, s-a preocupat să cumpere moaştele Sfântului Grigorie “Decapolitul” 780-842 din Gorgoromeus / Isauria pentru ctitoria familiei, Mănăstirea Bistriţa 45,10 lat. N, 24,02 long. E din comuna Costeşti / judeţul Vâlcea, ceea ce s-a întâmplat în 1497, “cu multă cheltuială” (pe atunci, tatăl ei - marele pârcălab Gherghina - trăia): acel sfânt - născut în acelaşi loc unde episcop în timpul Sinodului Trulan a fost George / Gheorghe - a făcut mai multe minuni, printre care şi exorcizarea unor Sicilieni în Siracuza (este pomenit de Biserica Ortodoxă Română în 20 XI, data prezisă de el a morţii la Constantinopol / altă minune); învăţatul Matei din Epir, episcop al Anatolianei Mira - decedat în 1624 - care a trăit la Mănăstirea Dealu câţiva ani, i-a alcătuit o slujbă la rugămintea preotului Teofil al Bistriţei / devenit mitropolitul Ţării Româneşti (1636-1648) după mitropolitul Grigore I (1629-1636). Interesarea deosebită Gherga faţă de anumiţi sfinţi - prin întărirea sărbătoririi lor, aducerea moaştelor acelora / şi nu a altora, etc. - s-a justificat prin recunoaşterea legăturilor mai mult decât spirituale, chiar familiale; Vodă Neagoe Basarab era cumnat cu Gherghina, care a fost unchiul lui Radu cel Mare”, Vodă între 1495 şi 1508, ctitor al Mănăstirii Dealu 44,56 lat. N, 25,27 long. E (ce a fost făcută într-un stil arhitectonic Veneţian, îmbinând armonios elemente bizantine şi Armene).
Biserica Nucet
Vodă Vlad Călugărul” - tatăl lui Radu cel Mare” - a înzestrat Mănăstirea Nucet 44,48 lat. N, 25,33 long. E, de lemn, din 1375 a Basarabilor după rânduiala Gherganului Nicodim, cu Munţii Bucegi / “Buciaci” în limbajul vremii iar cumnatul Gherghina şi soţia sa au ctitorit de zid Mănăstirea Nucet cu hramul Sf. Gheorghe”, a doua ca importanţă după Mănăstirea Dealu, făcând parte din fortificaţiile de apărare ale capitalei Ţării Româneşti; aşa după cum în vremurile păgâne tâmplarii au realizat din lemn primele temple, în vremurile creştine dulgherii au realizat din lemn primele biserici (cu timpul, unele din acele lăcaşe religioase au devenit de zid, prin efortul ulterior al credincioşilor, care au dorit consolidarea lor). Prima ştire directă despre Mănăstirea Nucet a fost furnizată de documentul emis la 15 XII 1501 de Cancelaria lui Radu cel Mare” - fiul Gherganei Rada - fiind consemnat: “Cei câţi de duhul lui Dumnezeu sunt purtaţi, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu, precum spune dumnezeiescul apostol. Mergând pe urma lui, cei care sunt iubitori de adevăr şi se nevoiesc cu bună îndemânare, viaţa cea dorită au primit-o; iar cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de ceruri, au auzit acel glas de bucurie, pe care şi pururea îl vor auzi: ‘veniţi binecuvântaţii părintelui meu, moşteniţi împărăţia care vă este pregătită de la facerea lumii’. Care şi eu binecredinciosul şi binecinstitorul de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Radu Vodă şi domn, fiul preabunului Vlad Vodă, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi, Amlaşului şi Făgăraşului herţeg, care în putere, cu a mea bunăvoinţă şi cu curată şi luminată inimă a domniei mele, a binevoit domnia mea ca să proslăvesc pe Dumnezeu, cel ce m-a proslăvit şi m-a înălţat cu slavă pe scaunul sfânt-răposaţilor părinţilor domniei mele; dar şi de aceasta şi-a amintit domnia mea: mulţi împăraţi au stat în împărăţia lor dar puţini au moştenit împărăţia cerului. Şi de aceea şi eu, grăbindu-mă cum numai a cârmui împărăţia aceasta, ci şi să am grijă pururea de sufletul meu. De aceea, am dăruit domnia mea acest întrutotul cinstit şi cu frumoasă faţă şi preacinstit care este deasupra tuturor cinstitelor daruri, acest de faţă hrisov al domniei mele hramului şi lăcaşului sfântului marelui mucenic al lui Hristos, Gheorghie, mănăstirii numită Nucet, pe care a ridicat-o din temelie cinstitul vlastel şi unchi al domniei mele Gher-ghina, mare pârcălab şi celui mai cinstit dintre ieromonahi, învăţătorul turmei cuvântătoare a lui Hristos, egumenului Ilarion şi apoi tuturor fraţilor câţi sunt întru Hristos în sfânta mănăstire şi care cu el la un loc în chip obştesc se trudesc cu dragoste, ca să le fie înzestrarea cu 7 sate, 6 mori, 30 de de sălaşe de ţigani şi jumătate din balta Săltava - de la gură până la Tâmbureşti - pentru că i-a dăruit jupan Gherghina pârcălab sfintei mănăstiri, ca să-i fie de ascultare şi de întărire sfintei mănăstiri şi de hrană preacinstiţilor şi dumnezeieştilor călugări care trăiesc în sfânta mănăstire iar lui, părinţilor şi copiilor lui veşnică pomenire. Cât timp va fi jupan Gherghina pârcălab, să-şi stăpânească singur satele şi ţiganii dăruiţi sfintei mănăstiri; iar după moartea jupanului Gherghina pârcălab, să fie la sfânta mănăstire”. Într-un document domnesc din 1502 sunt detalii: “Hrisov către mănăstirea ce se cheamă Nucet, pe care a ridicat-o din temelie cinstitul şi îndreptătorul domniei mele jupan Gherghinapârcălabul, ca să-i fie satul Topoloveni jumătate, pentru că a fost bătrână şi dreaptă bucată a jupanesii Neaga ce a fost jupaneasa pârcălabului Gherghina iar jupaneasa Neaga a adus sfintei mănăstiri ca să-i fie mănăstirii moşie. Şi iar să fie sfintei mănăstiri şi cealaltă jumătate de Topoloveni, pentru că acea jumătate de Topoloveni fost-a moşia feciorului lui Voico al Tatului iar jupanul Milea a fugit peste munţi în zilele răposatului părinte al domniei mele Vlad Vodă Călugărul, de a ridicat alt domn peste capul părintelui domniei mele şi a dat Domnul Dumnezeu de a căzut Milea, feciorul lui Voico al Tatului, în mâinile părintelui domniei mele, care a trimis să-l arunce în cetatea Poenari. Iar Voico al Tatului a mers înaintea dregătorului domniei mele jupanul Gherghina pârcălabul de a dat şi a închinat ce e mai sus zis jumătate din satul Topoloveni, ca să scoată capul fiului său de la cumplita moarte - şi i-a scos capul - iar boierul domniei mele (pârcălabul Gherghina) a strâns mulţi boieri de au luat seama şi au preţuit ce mai sus e zis, ocină de 15000 aspri şi în acel ceas a dat 15000 de aspri în mâna lui Voico al Tatului. Iar după aceea dregătorul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul a adus ce mai sus e zis satul Topoloveni tot, cu toate hotarele şi cu vinăriciul boieresc, ca să fie al sfintei mănăstiri. Şi iar să fie al sfintei mănăstiri satul Micşeneşti tot, cu toate hotarele şi cu morile, pentru că a cumpărat jupan Gherghina pârcălabul jumătate de Micşeneşti de la Puica din Răsimnici cu 5000 de aspri, 4 pardoşi domneşti, 4 cai domneşti şi o pereche de nasturi de 1000 de aspri iar cealaltă jumătate de Micşeneşti el a cumpărat-o de la Mamociuc cu 12000 de aspri. Şi iar să fie, satul Găleşeşti, pentru că a schimbat boierul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul cu Vlaicu din Dragomireşti, de a dat Cărstieneşti lui Vlaicu pentru Găleşeşti şi 5000 de aspri. Şi iar să fie, Budeşti şi Mileşti, aduse de boierul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul. Şi iar să fie, satul Bădeşti, cumpărat de boierul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul de la răposatul părintele domniei mele Vlad Vodă, pe bani gata. Şi iar să fie sfintei mănăstiri nişte Ţigani, pentru că ei au fost Ţigani bătrâni ai jupanesei Neaga a pârcălabului Gherghina şi i-a adus pentru sufletul ei. Şi iar să fie alţi Ţigani, pentru că ei fost-au de moşie ai Marineştilor iar Marineştii au fost datori boierului domniei mele Gherghina pârcălabul 50000 de aspri; deci pentru acea datorie le-a luat Marineştilor casele, viile, stupii şi aceşti Ţigani iar după aceea, boierul domniei mele, după moartea fiului său jupan Drăghici paharnicul s-a milostivit de i-a iertat de alte bucate iar acele sălaşe de Ţigani el le-a adus sfintei mănăstiri şi Marineştii au dat aceşti Ţigani înaintea domniei mele şi dinaintea boierilor domniei mele. Şi iar să fie 30 de sălaşe de Ţigani pentru că i-a adus jupanul Gherghina pârcălabul sfintei mănăstiri”. Dr. Mircea Păcurariu în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” a scris despre Mănăstirile Cozia şi Nucet: “Denumirea de Cozia s-a impus în ultimele hrisoave ale lui Mircea. Explicaţia constă în aceea că mănăstirea era situată într-o regiune cu nuci, pe Valea Oltului, formând o adevărată pădure de nuci - un ‘nucet’ - iar Cozia nu este altceva decât echivalentul în limba pecenego-cumană a termenului nucet (coz = nucă). Schimbarea numelui de Nucet în Cozia s-a datorat faptului că mai exista - în acelaşi timp - încă un lăcaş cu numele Nucet, în judeţul Dâmboviţa. Înlocuirea numelui Nucet cu cel de Cozia este explicabilă, urmărindu-se o distincţie între ctitoria din Vâlcea şi cea din Dâmboviţa; distincţia era necesară mai ales când se dădeau marilor mănăstiri atâtea hrisoave de danie, pentru a nu se face confuzii şi a nu se ajunge la revendicări din partea vreuneia dintre ele. Din moment ce ctitoria lui Mircea din Vâlcea a fost aceea care şi-a schimbat numele, înseamnă că Nucetul din Dâmboviţa era o aşezare călugărească mai veche. Mănăstirea Nucet din Dâmboviţa a fost refăcută de Gherghina pârcălabul, la sfârşitul secolului XV, când a ridicat şi o nouă biserică. Prin numeroasele danii pe care le-a primit, Nucetul dâmboviţean a ajuns una din cele mai bogate mănăstiri din Ţara Românească”. La 3 XII 1507, domnitorul Radu cel Mare” a dat asigurări de pace Saşilor (Germanilor Ardeleni) din Braşov şi că îi apăra de otomani, printr-un act întărit de dregătorii săi în frunte cu Gherghina ca martori - care jură “pe unul Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi pe Fericita Fecioară Maria şi pe Sfânta Cruce” că-l vor respecta, aşa cum se angajase şi domnitorul; în acel tratat cu Ungaria - ultimul document în care apare Gherghina - numele său în Latină a fost scris Gyrgina (în acelaşi an, Sibienii l-au scris Gergina iar cu 4 ani anterior aceiaşi l-au notat Kyrkyna). Marele pârcălab Gherghina s-a stins în 1508 (în acelaşi an cu Vodă Radu cel Mare”, nepotul său: unchiul Gherghina de bătrâneţe şi nepotul de boală / în acel an a fost o mare foamete în Bazinul Dunării inferioare, mulţi găsindu-şi sfârşitul atunci, inclusiv bătrânul mitropolit Gheorghe al Moldovei, care şi-a luat - când îşi dădea duhul - numele de călugăr David); curând după aceea, cetatea Poenari a fost abandonată. Nucet - lăcaşul de cult ctitorit de el în Ţara Românească - a suferit în decursul timpului multe renovări, astfel Vodă “Neagoe cu multe a înnoit-o şi a prefăcut-o şi prea făcătoarea de minuni icoana Sfântului Mucenic Gheorghe a bătut-o el însuşi cu cuişoare, un măr de aur curat împodobit cu mărgăritare şi cu pietre scumpe”, întărindu-i moşiile. De la domnitorul Neagoe (crescut ca fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu şi fost cumnat al ctitorului, fiind fratele văduvei lui), cununat cu Despina Brancovici - sora Elenei Brancovici, soţia domnitorului Petru Rareş al Moldovei 1483-1546 / fiu al domnitorului Ştefan cel Mare” - au rămas faimoasele sale învăţături către fiul Teodosie, scrise cu duh. Este de ştiut că ambasadorul Rus la Patriarhia ecumenică le-a plagiat în 1557 - după cum a demonstrat în 1996 Dr. Dumitru Snagov - în scopul recunoaşterii moralităţii ţarului Ivan cel Groaznic” (din Dinastia Rurik / genetic ca Gherga); mama ţarului Ivan cel Groaznic” avea acelaşi bunic ca surorile Brancovici, cununate cu domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei: Ştefan Iakşic, stăpânul moşiei Nădlac 46,10 lat. N, 20,43 long. E din judeţul Arad, al cărui tată notat Jakşa - versiunea Slavă pentru Iakchus, o altă formă Latină a lui Bacchus - ajutorul comandantului Ragusei, a participat la cucerirea Constantinopolului (Vodă Mihnea cel Rău” - fiul lui Vodă Vlad Ţepeş” - care a urmat domniei lui Radu cel Mare”, a fost ucis în 29 X 1509 pe treptele Bisericii din Sibiu de către Marcu Iakchus / Jakşici). În 1487, moartea lui Dumitru Jakşici, trimis - drept cel mai bun cunoscător al otomanilor - de regele Matia Corvin pentru pace la sultanul Baiazid II (pe care l-a omorât Gazi Mustafa pe drumul de întoarcere, după ce şi-a terminat cu succes misiunea), a fost deplânsă de poetul Gregorius, care a notat reacţiile regelui Matia Corvin: “Cuvântul sultanului e mare, însă este un cuvânt gol; o, cum de-a dat crezare regele unui neam aşa de mincinos”.
G/herbul = blazonul Brancovici
Ţarul Ivan cel Groaznic” a murit otrăvit cu mercur iar fiul său a fost ultimul ţar Rurik. Stolnicul Constantin Cantacuzino a scris în “Istoria Țării Românești”: “Auzit-am și eu cu urechile mele de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste și cu cunoștință și iubitoriu de a ști multe, povestind cum mergând la Mosc împreună cu frate-său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om și acela destul învățat, înțelept și temătoriu de Dumnezeu, pre carele îl trimisese Racoț Gheorghie cel tânăr la împăratul Moschicescu, cu solie, la anul de la Hristos 1668. Acolo dară mergând și la împărăție viind, de aceiSchiti de la Iugra, într-adâns au mers la dânșii, ca să vază aceia ce să auziia, cu limba că să potrivesc în multe cu ceștea Unguri, iaste adevărat cevași, au ba. Și așa cu dânșii împreunându-se și vorbind Ungurește, zicea că adevărat iaste, că multe cuvinte asemenea era cu ale cestora, numai groase și mai mojicoase, cum s-au zis. Unde dară și acel vrednic bărbat zicea că de a crede iaste, cum de la acea Iugră, acei Schiti să fi izvorât și să fi venit. Nu lipsescu unii a zice ca aceasta și de la unii Schiti ce au venit den Asia, au auzit că s-au văzut, când a venit un sol Schit la Turci, încă la sultanul Murat III, la Țarigrad fiind. Și pe acele vremi întâmplându-se și un sol de la Rudolf II împăratul Nemțescu acolo, a poftit acel Schit, adecăte Tătar, ca să se împreune cu dânsul. Și așa împreunându-se între vorbe, zic cum să fi zis acel sol Schitu, că Ungurii de la dânșii să trag. Și ca acelea alte multe povestescu”. În 1996, colectivul Francez al cărții Ultimele taine ale lumii” a redactat: “Cu excepția limbii basce, a câtorva limbi caucaziene și a celei turce, majoritatea limbilor europene moderne fac parte din 2 familii: cea indo-europeană, mare, și cea ugro-finică, mai mică, ce face parte din familia uralică. În ciuda diferențelor dintre ele, există asemănări clare între limbile din grupul indo-european, care include subfamiliile românică, germanică și slavă. În vremurile preistorice, triburile ugro-finice erau răspândite în marile păduri dintre Munții Ural și fluviul Volga, unde trăiau ca pescari și ca vânători; treptat, s-au răspândit spre nord, către coasta Oceanului Arctic, spre vest până în Scandinavia și spre est până la fluviul Obi; doar ungurii / maghiarii s-au mutat spre sud: avându-l în frunte pe conducătorul lor Arpad, acei călăreți nomazi au ajuns în Văile Tisei și Dunării în anul 895. La sfârșitul secolului XVIII, lingviștii maghiari Gyarmathi Samul și Sajnovics Janos au fost primii care au demonstrat înrudirea strânsă dintre limbile ugro-finice, pe când primele studii serioase asupra familiei indo-europene au apărut abia la începutul secolului XIX”. (Se pare că observațiile din prima cronică a Țării Românești - despre asemănarea lingvistică Ugro-Fină, datând din secolele XVI și XVII - au fost neștiute ori ignorate). Dintre fiicele Despinei Brancovici cu Neagoe (fostul cumnat al lui Gherghina), 2 s-au măritat cu domnitori: fata mai mică Ruxandra cu vărul Radu de la Afumaţi - nepotul lui Gherghina, devenit astfel ginerele domnitorului Neagoe Basarab - iar fata mai mare Stana / Stanca cu Vodă Ştefăniţă, nepotul domnitorului Ştefan cel Mare” şi al Gherganei Voichiţa (care a domnit în Moldova timp de un deceniu - până când a fost otrăvit de acea soţie, în 14 I 1527 - văduva întorcându-se în Ţara Românească, fiind înmormântată în ctitoria părinţilor ei, Mănăstirea Curtea de Argeş). În 1613, Nucetul a fost închinat Mănăstirii Transfigurării Rusicon / Duşca, însemnând “Dificila” (ctitorită în 1388 de Nicodim lângă Trikala, pe Stânca Meteoră cu vedere la Muntele Kerketion / Cercetium 39,35 lat. N, 21,32 long. E din Pind) cu voia urmaşilor pârcălabului Gherghina: vornicul Ivaşco şi clucerul Vucina (în 1640, Vodă Matei Basarab i-a întrebat despre trecut pe postelnicul Gherghe / fiul lui Ivaşco şi pe slugerul Preda / fiul lui Vucina, aflând că Mănăstirea Nucet într-adevăr a fost închinată de părinţii lor).
Ctitorii Mănăstirii Nucet
Academicianul Aromân Victor Eftimiu 1889-1972 a compus poezia Sărbătoarea Vinului”:
Astăzi prăznuim cu cinste, după datina străbună,
Ziua Vinului - licoarea cea mai veche şi mai bună
Zămislită din pământul, frământat de-atâţi români
În podgoriile noastre renumite din străbuni.
Au băut din vinul nostru, pe la hanuri din răscruci,
Căpitani şi jupâniţe, boieri vechi, clăcaşi, haiduci...
L-au băut la zi de nuntă, pe sub înflorite porţi
Şi-au slăvit, vărsând paharul, pomenirea celor morţi.
Doamna Neaga şi coconii pârcălabului Gherghina,
Stareţii şi negustorii, cei veniţi de la Ianina,
Însuşi Voivodul ţării Neagoe-cel-ziditor
Bea din vinul fără seamăn al Topolovenilor!
Sus ulcica, sus paharul! După legea strămoşească.
Ne-au adus Romanii apă: Dumnezeu să ne ferească!
Astăzi însă cu Romanii ţi-ar fi greu să te împaci;
Ziua Vinului e astăzi. Noi slăvim străbunii Daci!”
În 2007, Camelia Firică de la Universitatea din Zagreb / Croaţia prin studiul “Onomastica românească. Probleme teoretice privind categoriile antroponimice: porecle şi supranume” a consemnat că “Numele de familie româneşti sunt masculine, invariabile ca gen la nivelul limbii literare dar există şi nume de familie cu formă de feminin, care la origine sunt matrimonice, indicând descendenţa pe linie maternă. Faptul că la desemnarea urmaşilor s-a pornit de la numele mamei se explică, în general, fie prin importanţa mai mare a femeii în anumite situaţii, fie prin caracterul mai puternic, distinctiv al numelui acesteia (dacă tatăl avea un nume obişnuit iar mama avea un nume mai puţin obişnuit, acesta era de preferat pentru individualizarea copiilor). Astfel de denumiri au devenit matrimonice şi s-au fixat ca nume de familie ereditare pentru toate tipurile de antroponime individuale feminine, ca numele de botez Gherghina. În antroponimie sunt numeroase formele deviate de la numele soţului, cu sufixe”.